The Artist (vs. media)


Artistul meu preferat în copilărie era Michael Jackson. Am dat 2 mărci germane (o avere!) pe un poster cu el, pe care l-am lipit la loc de cinste (în centru) pe peretele camerei mele alături de George Michael, Madona și mulți alți artiști, azi uitați. Ascultam cîntecele lui cîteodată ore în șir, pe întuneric, pentru că aveau o intensitate aparte care m-a 243264atins de la prima audiție, o intensitate pe care mai apoi am căutat-o toată viața în tot, în toți și-n toate. I-am învățat versurile pe de rost și cînd mă plictiseam la școală le caligrafiam pe bancă. (Unde or fi băncile alea pe care atîția elevi și-au lăsat emoțiile și confuziile lor? Trebuie să fie de acum adevărate opere de artă …). L-am văzut prima oară în Dirty Diana, (danke, Gunti!), un videoclip de referință pentru mine și azi, din punctul de vedere al filmărilor, efectelor, editării, imaginii, luminii, ritmului, dansului, etc … un clip (pe care acum cînd îl revăd îmi dau seama)  m-a influențat în multe, de la atitudine, mișcare scenică, pînă la … ambiția de a fi un artist complet. Ce-i drept, e un mare dar de Sus dacă ai măcar UN TALENT (sau talant, cum vreți s-o luați), darămite atîtea cîte avea el! Se întîmplă doar o dată la un miliard și ceva și sîntem doar vreo 7 pe aici …

Apoi am crescut, preferințele muzicale inevitabil s-au mai schimbat, au mai apărut și alți preferați, tot mai diferiți, am trecut prin următoarele etape din viață. M-am îndrăgostit. Am adoptat muzica altora. Am pierdut-o odată cu ei. M-am pierdut și pe mine. M-am regăsit. Pe el l-am cam uitat.

Michael a început o luptă pe viață și pe moarte cu sistemul din care făcea parte și care l-a lansat. Cu invidia, lăcomia și iresponsabilitatea celor din jur. Cu supermiliardarii (pe atunci) de la Sony. Sigur că un astfel de talent (și o astfel de devenire) nu putea să se însoțească decît cu un om dezechilibrat. Nu cred că Michael era un om normal și nu înțeleg de ce se făcea atîta caz de anormalitatea lui. (Înțeleg: anormalitatea lui le aducea bani altora. Cu cît era mai anormal cu atît banii erau mai mulți.) Ar fi fost anormal să fie normal, și nu invers. Da, era negru și probabil își dorea să fie alb și să arate cît mai androgin. Și sigur nu avea o relație normală cu nimeni.

L-am redescoperit cu simpatie și compasiune în 2004, cred că era de Crăciun și eu eram într-un hotel fancy din Paris. Michael era în cea mai neagră perioadă a vieții lui: la al doilea proces de pedofilie, un circ mediatic mondial în care și el se comporta exact precum era și regia șoului: ca un

Michael Jackson performing The Way You Make Me...

Michael Jackson performing The Way You Make Me Feel in 1988 (Photo credit: Wikipedia)

claun. Am făcut atunci un pariu cu Lucien că Michael nu va fi condamnat și că nu e vinovat. Timpul a dovedit că așa e, eu am cîștigat pariul și Michael procesul, dar circul și-a atins scopul: l-a făcut praf și l-a mînjit pe timp nedeterminat cu ceva atît de murdar încît … încît l-a otrăvit ireversibil, mai mult pe dinăuntru decît pe dinafară.

Astăzi știm că cei doi copii care l-au acuzat de pedofilie au revenit asupra acuzațiilor lor, renegîndu-le, (au spus ulterior că părinții, că mama, că tata, că avocatul i-au învățat să spună că …), iar unul dintre ei, pare-mi-se, s-a sinucis. Dar media și-a făcut treaba în tot timpul ăsta lăsînd o dîră groasă de mizerie pe unul dintre cei mai mari artiști ai secolului XX. Massmedia, adică niște oameni incomparabil mai mici și indiscutabil incapabili să producă altceva decît torente de învolburare publică. De tot mai multe ori valuri de mizerie ce nu se mai spală, ori se spală doar în timp, se plătesc pur și simplu în timp, în foarte mult timp și foarte greu. Vedem și noi asta de 24 de ani, vedem că se poate, vedem cum se face, și am simțit-o pe pielea noastră mai ales, mai ales în ultimii 5-10 ani. Nu?

A murit brusc, la 50 de ani, după aproximativ 45 de ani de carieră. Înainte să apuce să le dea o palmă detractorilor. Sugătorilor și lipitorilor. Cu un mic ajutor de la un doctor obscur și iresponsabil care a primit o pedeapsă prea mică comparativ cu răul ireversibil pe care l-a făcut.

Peste 15-20 tinerii o să-l caute prin fișierele media, o să-l șteargă de praf și o să-l pună la locul lui. SUS. O să-și spună unul altuia: „moamă, ce ARTIST era ăsta!” Să sperăm că pînă atunci, familia lui disfuncțională: surorile, frații, părinții, TOȚI cei care trăiesc bine-merci de pe urma lui, n-o să-i omoare și copii din dorința de-a mai ajunge o dată pe prima pagină a ziarelor.

Miss you M!

P.S.: Mulțumesc Popy, Alina & Luga pentru că mi-ați amintit.

Mulțumesc că mi-ați amintit că atunci puteam fi diferite și ERAM diferite. Fiecare avea formația ei preferată, culoarea ei preferată, stilul ei propriu vestimentar și fiecare pornise să-și descopere propria identitate și ASTA ni se părea NORMAL. Azi, toți tinerii sînt la fel. Toți au aceeași privire, pe jumătate goală pe jumătate sfidătoare, se tund la fel, întorc capul la fel, vorbesc la fel, țin țigarea la fel, desfac doza de Cola în același fel. Au aceleași certitudini, și toate sînt de fier. Azi toți trebuie să fim LA FEL cu cei cu care lucrăm, colaborăm … cu vecinii de pe stradă, cu cei din cartier. Azi originalitatea e un păcat. Să fii uniform și banal – iată noul crez și ideal. Asta ni se impune și n-o mai face un singur partid și o singură familie ci o încîlceală de mediocrități, interese, iresponsabilitate și prostie. Să ferească Dumnezeu să încerci să fii ca tine! O să fii amarnic, ASPRU judecat.

*

Citiți și:

Michael

Reclame

Pactul cu diavolul. Cazul Stelian Negrea şi noi toţi


Cazul Stelian Negrea mi se pare emblematic.

Haideţi să ne închipuim o poveste. O poveste care e pînă la un punct povestea noastră, a tuturor: un om se angajează undeva, la o firmă, să zicem că omul a vrut o dată să se facă jurnalist, asta după ce văzuse în adolescenţă „All the President’s Men” (făcut în 1976 după un caz real, în regia lui: Alan J. Pakula, scenariul: Wiliam Goldman după cartea scrisă de Carl Bernstein & Bob Woodward, cu Dustin Hoffman, Robert Redford şi Jack Warden în rolurile principale.), o meserie admirabilă, onorabilă, cel puţin în acel film … exact locul de unde, ca tînăr ambiţios, te poţi transforma într-un fel de erou al umanităţii, sau măcar al urbei tale de provincie. Ce mai, un adevărat prinţ contemporan, înscăunat pe-un maldăr de ziare! Ce vis frumos!

Apropos, cîţi v-aţi făcut jurnalişti pentru că aţi văzut filmul ăsta? Omul, deci, s-a făcut jurnalist învăţînd din film (şi din cazul real), că, din poziţia aia POŢI  răsturna chiar şi un preşedinte, şi nu oricare, ci unul tare şi mare ca Nixon, dacă-ţi pui mintea, ambiţia şi intuiţia la contribuţie, şi mai ales dacă-l prinzi cu mîţa-n sac … Şi după atari promisiuni măreţe, (nu ne promitea viaţa acum 10-20 de ani că NOI vom răsturna lumea cu susu-n jos? nu era, parcă, aşa?), omul s-a angajat, întîmplător la trustul INTACT, (cine bănuia acum 10-15 ani ce va deveni trustul INTACT?), a vieţuit ce a vieţuit pe acolo, şi-a făcut mai multe visuri, poate s-a însurat, a avut ambiţii şi poate că le-a avut pe drept, pe ce şi de ce să şi le construiască, poate a făcut un împrumut la bancă, şi-a cumărat un apartament, o maşină, da, vrea mai sus, mai bine, face un copil, vrea mai mulţi bani şi mai mai multă influenţă, pentru el, pentru familia lui – poate – vrea, vrea, vrea, şi ştiţi voi, dacă eşti un bărbat adevărat te conduci după deviza „I will and I can”, şi, ca să fie în acord cu această viaţă pe care şi-a ales-o, cel mai probabil face tot felul de compromisuri cu conştiinţa lui ca să ajungă acolo unde şi-a propus, compromisuri pe care nu şi-a imaginat niciodată că le va face.

Spun „cel mai probabil” pentru că, modelul aceste e modelul nostru al tuturor, nu neapărat parcursul lui SN. Nici nu l-am întrebat direct pe Stelian Negrea cîte compromisuri a făcut, în cele două minute cît am vorbit faţă în faţă, i-am cerut doar permisiunea să-i duc povestea mai departe, nu ştiu dacă fix aşa s-a întîmplat în viaţa lui, am să aflu, sper, într-o zi, exact cum a fost şi cu el. Deşi, pot să-mi închipui. Poveştile astea sunt atît de tipice, toţi patronii de trusturi sunt atît de înţeleşi între ei, politica asta în privinţa angajaţilor este atît de universal răspîndită … În timp ce ei, mai marii acestei lumi sunt la un anumit nivel aproape prieteni, soldăţeii lor îşi dau răsuflarea în tranşee, în războaie care au trecut de mult dincolo de orice limită a sordidului şi a meschinului… Prinşi între ciocanul şi nicovala trusturilor şi dezamăgiţi de propriile lor aşteptări se află la ora actuală mii de jurnalişti, din TOATE trusturile de presă. Stai de vorbă 60 de secunde cu un om şi deja parcă îi vezi în faţa ochilor şefii, colegii, birourile, atmosfera, calculatoarele jerpelite, viaţa întreagă, ce slalom ameţitor printre valorile propriei conştiinţe şi abisurile în care se pot scălda ceilalţi trebuie să facă. Ce-o mai dăm şi o mai frecăm, TOŢI CEI DIN BREASLĂ ŞTIU EXACT CUM STĂ TREABA. Aşa că îmi închipui uitîndu-mă la programele Antenelor şi mai ştiind şi anumite lucruri şi de prin alte trusturi de presă, că nu poţi ajunge uscat ca un tricou proaspăt călcat şi apretat atît de sus.

Nu-l blamez pentru ambiţia lui. Ba chiar, fiind conştientă că trăim în capitalism, sunt de acord că trebuie să fii în stare să faci multe ca să te caţeri în vîrful piramidei. Senior Editor sau Director Departament de Investigaţii sau ce-o fi fost el acolo, că foştii lui angajatori nici nu mai recunosc că a lucrat la ei, hehehe, deci aşa o poziţie într-un trust mare de presă sună bine. Moamăă, cîte bale se scurg prin toate colţurile numai la gîndul că aşa ceva ţi s-ar putea întîmpla într-o bună zi. Da, cred că tot de prin filmele americane am învăţat că în capitalism trebuie să fim ATÎT de ambiţioşi. Şi că asta-i răsplata supremă după o viaţă de sclavie: să scrie pe cartea ta de vizită ŞĂF. Şi apoi viaţa noastră, a românilor, e foarte complicată. Şi nimeni nu e vinovat pentru asta, decît noi.

Şi totuşi … Există în toţi nişte limite. Există nişte limite în noi, chiar dacă societatea nu le mai reglementează, nu ni le mai cere, nu ne mai educă în sensul ăsta, chiar dacă şcoala condusă de Abramburica e harcea-parcea şi numai la valori morale nu se gîndeşte, chiar dacă valorile în general par să nu mai însemne nimic, chiar dacă biserica ne-a lăsat de izbelişte iar familia vrea numai de mîncare, mai multe tzoale şi excursii în străinătate. Sunt limitele acelea ale umanităţii, ale bunului simţ înnăscut, nu numai făcut, sunt valorile fundamentale ale omului, şi n-am să le enumăr aici pentru că le ştiţi cu toţii, sunt cele cu care unii dintre foştii lui colegi: Gâdea, Badea, Dana Grecu & Co. şi mulţi alţii, s-au luptat din toate puterile lor în aceşti ultimi 23 de ani … şi … s-au înfrînt. Au trecut dincolo. Şi dincolo de aceste limite mă îndoiesc profund, mai ales după vara asta, după anii ăştia, după tot ce-am făcut din noi şi din viaţa noastră în ultimii 23 de ani că te mai poţi numi om.

Cred că într-o zi, Stelian Negrea s-a izbit de aceste limite ale lui. Şi a zis: pînă aici.

Fix în acel moment Sistemul l-a scuipat în afară cu o virulenţă care are nevoie de TOATĂ atenţia noastră, dacă vrem să mai avem o lume sănătoasă în care să trăim. Nu doar a plecat, demis sau dat afară, nu are nicio importanţă, ci a început să fie hăituit. Da, de gaşca aia de caftitori pe care-i vedem seară de seară la teveu. A fost dat în judecată, i s-au cerut daune materiale ce cumulează, dacă am înţeles bine cam un milion de lei noi, în condiţiile în care cea mai mare amendă care i se poate da Antenei 3 pentru gravele derapaje pe care le face pe bandă rulantă nu poate fi mai mare de două sute de mii de lei noi. A trimis 11 dosare CNA-ului despre cazul lui şi presiunea la care e supus în prezent, şi a fost tot el admonestat pentru o prezumtivă şi înţeleg neadevărată lipsă de probe.

Nu l-a mai angajat nimeni. „Ce credeţi că fac?” – mi-a răspuns oţărît. „Mai nimic. Mai colaborez pe ici pe colo.”. Adică e prea fierbinte ca să pună cineva acum mîna pe el. Un parcurs, ăă, firesc în România de azi.
*
Acest firesc este ABSOLUT ÎN-SPĂI-MÎN-TĂ-TOR. ÎNSPĂIMÎNTĂTOR.
*
Să-l salvăm pe Stelian Negrea? „Salvînd un om, salvezi lumea toată” – eu cred cu tărie în acest principiu talmudic. Păi cum să facem? Ce pot eu să fac? Mai vine cineva? Cîţi se înghesuie? Cîţi s-au înghesuit pînă acum? De un an de zile de cînd e cazul ăsta pe tava tuturor meşterilor în ale televiziunii şi informaţiilor şi mai ştiu eu ce, s-a făcut ceva, s-a întîmplat cu adevărat ceva? Şi cînd te gîndeşti cîte informaţii are omul ăsta din interior! Pfiii … Dar poate toate interioarele-s la fel, mai ştii? Dar cum a ajuns în situaţia asta? Cum a ajuns să se murdărească aşa? Dar cum am ajuns toţi să ne murdărim aşa? Cum am ajuns în această situaţie aparent fără ieşire? De ce am lăsat să ne fie furate visele? Cum s-a întîmplat?
*
dar de ce am ajuns să ne întrebăm toate acestea? Unde este reacţia firească, normală, de apărare împotriva unui Sistem care te atacă neîncetat? Unde-i solidaritatea firească, normală, a grupului împotriva unui singur TIP asupritor? Să fim serioşi, TOŢI PATRONII din acest sistem, hai, să fac o concesie, APROAPE toţi sunt la fel. Unde-i sistemul imunitar al unui popor infestat, infectat cu boli comparabile cu comunismul şi care, multe derivă din el? Unde-s anticorpii? Unde-s românii? Ce-aţi făcut cu noi? Ce-aţi făcut cu voi?
*
eu am sărit ca arsă când am auzit în fine, acum cîteva zile la GDS, această poveste, relativ necunoscută. A ajuns şi prin ceva grupuri pe FB. Reacţia? Mai bine nu vă spun.
*
am putea să folosim cazul lui Stelian Negrea ca o autentică şi generoasă temă de campanie în următoarele luni? Că şi aşa se vor vorbi necontenit verzi şi uscate, se va da cu petarde şi mult fum în ochi. În loc să discutăm în limba aia de lemn cu care am crescut şi care nu se mai sfîr-şeş-te despre NIMIC? Am putea? Am putea. De ce n-o s-o facem, cel mai probabil? Pentru că sunt puţini cei ce înţeleg că o luptă se începe de undeva. Pentru că puţini au simţul a ceea ce e important ACUM. Pentru că am senzaţia destul de amară că puţini nu sunt atinşi de inutile şi gogonate orgolii şi mîndrii. Pentru că încă mai avem de unde sărăci. Pentru că habar n-am de ce.

Am putea să ne solidarizăm cu el numai şi numai pentru această lecţie de conştiinţă? Am putea. De ce n-o facem?

Poate pentru că mai mulţi ca mai puţini au făcut deja pactul cu diavolul. Şi nu prea mai e cale înapoi.

*

P.S.: La dezbaterea de la GDS dedicată cazului Stelian Negrea, Andreea Pora spunea: „(…) Stelian Negrea e singur. Poate mai puţin în raport cu instituţiile statului care sunt încorsetate de legi, judecă ce e pe ecran, e singur din cauza lipsei de reacţie a societăţii civile, a ONG-urilor care se ocupă de media, a celorlalţi jurnalişti. Ce poate face un ziarist în situaţia lui Stelian Negrea de unul singur împotriva unui trust ca a lui Dan Voiculescu, cu bani şi cu o hoardă de avocaţi? Ajungi la puşcăria datornicilor dacă pierzi ….
Aceasta lipsă de reacţie legată de ce se întîmplă în interiorul trusturilor …. Informaţii mai există. Dacă oamenii ar fi sprijiniţi, dacă s-ar simţi susţinuţi, protejaţi poate ar spune mai mulţi, poate ar căpăta curaj să denunţe mai multe lucruri din ceea ce se petrece în spatele unor astfel de trusturi media.”

Ruxandra Cartianu: Duminica unui roman din America


Neliniștea unui român din America din Duminica referendumului

Nu știu exact ce vor face  Duminică românii din America. Dar cred că în marea lor majoritate nu se vor prezenta la referendum.  Vor proceda astfel  fiindcă au perceput gravitatea evenimentelor ce se petrec acum în țara de origine și răspund  cu simț civic îndemnurilor de a sta acasă? Sau din comoditatea imprimată de apolitismul stilului de viață american  coroborată cu  un fel de nepăsare,  lehamiseală, lipsă de informare sau deformare? ”Good  question”,  ar spune  americanul.  Inclin să pledez pentru cea de a doua variantă. Argumentele sunt personale și provin din reacțiile celor în mijlocul cărora trăiesc în prezent.

Majoritatea cunoscuților mei din America au plecat demult din țară, fac parte din categoria azilanților politici, cei care au plecat greu și cu durere,  cu sentimentul acela îngrozitor că pleacă pentru totdeauna,   dar și cu speranța că nu vor mai fi obligați să se întoarcă vreodată  în România. Au plecat cu totul, au aruncat în valiză amintiri, diplome, poze de familie, câte un disc cu Maria Tănase sau colinde de Crăciun, o carte de Creangă sau Eminescu să le țină de urât, o cămașă de borangic  pe care să o poarte cu mândrie națională la diferite sărbători ale comunităților românești,  și încet, încet au început să uite limba pe care copiii lor născuți  în țara lor de adopție  au refuzat să o învețe.  Acești  români au pierdut contactul cu realitatea românească, nu-i mai aparțin decât prin simțire.  Revoluția decembristă i-a însuflețit puțin, s-au năpustit spre țara mamă cu dor și iubiri înăbușite, i-am văzut chiar sărutând pământul  la ultimul  pas  de pe scara avionului, unora dintre ei li s-a cuibărit în suflet pentru o clipă speranța că s-ar  putea întoarce să-și  reia viața din punctual în care o   abandonaseră,  să-și regăsească  prietenii, atmosfera familiară a  cluburilor de bridge  și de șah în care se refugiau de realitate… Și-au revenit rapid din visare.  ”Ce mai e prin țară?”, asta e  întrebare pe care ți-o adresează  acum, atunci când află că tocmai te-ai întors din România și se uită ciudat la tine dacă le spui că ai stat vreo 2-3 luni pe-acolo și că abia aștepți să te mai duci la toamnă. Cum de-o fi rezistat? Te căinesc în sinea lor. Iac-așa bine, îți vine să le răspunzi obraznic.  Îi înțeleg și îi respect.  Viața lor a prins rădăcini aici. Pentru acești români americani ceea ce se întâmplă acum în România este imposibil de înțeles  și de digerat.  Abia de pricep cei ce trăiesc acolo în vâltoarea evenimentelor.  Pe cât e de greu să le explici, pe atât de greu să înțeleagă. Și chiar de-ar înțelege, nu i-ar mai durea atât. Sunt atâtea nenorociri și pe aici…

Probabil că unii dintre ei,  mai interesați de politică,  republicani convinși cum cred ca sunt instinctiv  majoritatea  românilor  care au poposit în America înainte de 89, care asociază orice orientare social democratică  socialismului și comunismului din cauza căruia și-au luat traista la spinare, porniți rău pe Obama,  n-au văzut cu ochi buni semnarea parteneriatului strategic dintre acesta și  Băsescu. I-am auzit  spunând că nu-nțeleg de ce îl mai vor unii pe  ”marinarul mitocan aflat la Președinția țării”,  că pe ei nu prea-i interesează ce mai mișcă prin România, și că problema lor acum este ce se întâmplă cu America, cum va reuși ea să reziste ca bastion al libertății, democrației, proprietății private, și capitalismului în fața avalanșei socialiste europene.  Frumos și patriotic. Dar cam astea ar fi și problemele noastre acum, nu-i așa?!

Altcineva, fără vreo admirație deosebită pentru Băsescu, probabil din cauza acelorași parteneriate, își afirmă deschis inapetența pentru politica românească declarând  ”Nu știu cine e Ponta, nu vreau sa mă enervez cu politica româneasca, dar știu sigur că Patapievici îmi produce o repulsie care mă poate îmbolnăvi (sic!)”. Unde dai și unde crapă!

Aceasta ar fi categoria celor pentru  care motivația neparticipării la referendum este dezinteresul și  lehamiseală.

Urmează apoi categoria românilor postdecembriști,  a ne-azilanților, a celor  care au venit cu acte în regulă, direct, fără lagăre, din spirit de aventură sau din dorința de a se confrunta cu marea provocare,  care au venit prin muncă, merit,  și talent,  sau pur  și simplu prin noroc.  Sunt cei care au rămas legați de țară, cei care mai tineri fiind, nu exclud posibilitatea întoarcerii în România atunci când își vor fi terminat studiile înalte sau vor fi strâns banii necesari să încropească o afacere la ei acasă. Aceștia stau de veghe, cu ochiul întors spre România, atenți la tot ce  mișcă acolo, bine informați  și vigilenți. Îi întâlnești pe rețelele de socializare condamnând derapajele, acționând, inițiind demersuri, semnând petiții, amendând greșelile, dezamăgiți,  dar ne-abandonând lupta și speranța. Aceștia  în mod cert nu vor voi ca prin participarea  la referendum să legitimeze fărădelegea.

Și totuși,  mai este o categorie,  cea a  românilor  de pretutindeni  care votând în 2009 pentru  Băsescu i-au rămas credincioși până la capăt, cei care mai au idealuri și  încă mai cred  că lupta va fi cinstită și că cel mai  bun va trebui negreșit să învingă,  cei care l-au văzut pe Băsescu la începutul acestei campanii hotărât să lupte și au închis apoi  liniștiți televizoarele,  cei care au strigat că se vor duce la vot și vor pune cu sufletul ștampila pe NU, cei care i-au promis că vor fi alături de el  și nu vor să-l lase singur acum în fața urnelor,   cei care au inițiat și au semnat petiții cerând respectarea regulilor jocului și suplimentarea secțiilor de votare dinafara granițelor, pentru a-și putea exprima nestingheriți opțiunea, cei la care nu a ajuns mesajul ”non-combatului” sau poate nu l-au înțeles, cei  care vor considera ca inacceptabilă și nedemnă pentru ei și președintele lor luptător ideea  de a sta acasă și a aștepta deciderea viitorului țării la ”masa verde”, cei care nu mai au deloc încredere că Parlamentul va juca cinstit și va respecta Constituția, și  mai ales cei cărora le e pur și simplu teamă că Președintele lor va sfârși tragic în cazul în care se va întoarce la Cotroceni  nevalidat de voința populară și nu vor să fie părtași la semnarea acestei sentințe.  Câți de mulți români americani vor fi în această categorie?! Și ce vor  face ei!?

De ei și pentru ei îmi este teamă.

Cu aceste neliniști, în această Duminică, eu NU votez, voi merge la recitalul fiului meu într-o biserică americană, voi asculta muzică și voi încerca să sper. Vă invit pe toți să fim împreună!

Ruxandra Cartianu

 Update: 29 iulie

Erată

Nu este  vorba de o greșeală de tipar în articolul meu, ci de una de fond. Chiar una gravă, cu consecințe. Analiza mea s-a dovedit a fi incompletă. Am refuzat, deopotrivă cu mintea și cu sufletul, să cred că în această țară liberă și democratică, în care criza își face încă de cap,  guvernul este nevoit se ia măsuri  dur, în care șomajul depășește  9%, prețul benzinei își face de cap,  bugetul  local este la jumătatea anului în deficit, oamenii își pierd casele și de disperare chiar și viețile,   cureaua se strânge peste tot, și la stat și la privat, învățământul este în criză, se taie din pensia și așa mică de social secutrity  dar nimeni nu iese în stradă  să dea cu Obama de pământ, ar putea să existe români care să gândească antenește.

…..“Cred ca -i sta mai bine sa plece si sa ne lase in pace!!chiar nu intelege ca romanii vor o tara ca afara????”, ”ptr. Romani din Romania trebeiue stima d-na sa MERGEM , de unde a-ti plecat ?? cine va crescut? cine va educat ? cine va facut bine atunci cand a-ti avut nevoie de spilale, ptr ai nostri STRAMOSI ,PARINTII,ca RESPECT TREBUIE MERS”, ”noi cei SINCERI , CEI CARE AU ONOARE SI CU SUFLETUL CURAT VOM VOTA DREPTATEA”, ”presa straina a fost ionformata GRASIT asa cum procedati si d-v si D-NA Laura” ….transcriu mot a-mot cu ghilimele de rigoare câteva comentarii primate drept replică la un mesaj  pe care l-am postat pe pagina de Facebook a grupului numit Romani în Los Angeles.

Încercam să-i informez pe cei ce nu se vor duce la vot despre calea de urmat  pentru prevenirea fraudării. Știam că încalc regulile acestei pagini. Fără politică și fără religie, mă avertizase organizatorul grupului, un tânăr cu ochii mult prea albaștri ca să nu-ți trezească neliniști,  la prima mea încercare de a socializa cu membrii grupului. Fiindcă seara de poezie eminesciana cu Ion Caramitru organizată de ICR care urma să se desfășoare  la începutul lunii iulie, fusese anunțată pe această pagină, am postat în replică un mesaj prin care îi îndemnam discret pe cei ce urmau să participe la eveniment la o atitudine, fireasca mi s-a părut mie:  sa purtăm alb în seara românească ce urma să vină, sau papioane sau măcar o carte la subraț.  Pusă la punct oarecum politicos,  m-am scuzat pentru deranj și m-am retras ca și cum greșisem ușa.  Am devenit complet inactivă pe această pagină , dezertând de la orice activități de grup cu sarmale și mititei și hore în aer liber. Dar astăzi n-am rezistat. Mă cuprinsese așa o neliniște că absenteismul nostru , al celor din diaspora, ar  putea fi fructificat de tabăra cealaltă, încât  mi-am călcat pe inimă și înarmată cu câteva sfaturi procedurale oferite de Laura Ștefan am postat un mesaj de avertizare. Au urmat comentariile de mai sus, un schimb civilizat de replici, apoi intervenția decisivă a șefului: Va rog să considerați acest mesaj ultimul avertisment. V-am spus sa încetați cu politica pe acest grup dar nu m-ați ascultat. Înca o greșeala si v-a dau afara de pe grup”.

Mi-a răsunat brusc în cap zicerea ilustrului nostru conducător interimar (citez din memorie):  Să fie exclus din partid dl. Chiliman și să i se trimită și DNA-ul pe cap…. N-am mai așteptat să fiu exclusă, m-am dat singură afară.

In mod sigur oamenii din acest grup se vor duce astăzi la vot și vor pune cu zăduf ștampila pe DA.

pe cine si ce sa mai furam


va pregateam un articol despre cum am lucrat eu prima oara cu un regizor care a castigat un Oscar (Joachim Back pentru „The New Tenants„, in 2010), dar nu ma lasa astia cu politica lor sa ma ocup de arta. Pfuuu –uuu–xui.
*
deci, pe cine si ce mai furam? S-a cam terminat tot, tot ce era mai usor de furat, s-a rezolvat asta in guvernarile anterioare, inclusiv in ultima; cei ce au pus bazele acestui sistem au fost matusa Tamara si bunica Iliescu; acum nepotii lor cica scot tara din criza. Aaa … da. Cum bani de pensii si salarii pentru doctori si profi n-au, ma gandesc ca vor la guvernare doar ca sa mai roada un ciolan. Fie si mai mic. Hai, si un rest acolo; un mezelic. Sa mai suga si ei ceva.
*
dar ce? ce sa mai fie de furat?
*
De abia astept primele declaratii ale lui Ponta; ce-o sa-si mai dea in petec, ce-o sa se mai sparga ca un balon prea umflat; ce-o sa mai rad, ma bizui pe prostia lui. Si Crin! Crin o sa trebuiasca sa mearga la munca? Si somnicul de dimineata? Si cel de frumusete? Vai! Dar cum puteti sa-i faceti asa ceva lui Crin :), pe bune acuma :). El era bun in opozitie: se mai trezea din cand in cand ca dintr-un vis urat, mai boscorodea ceva incruntat si se culca la loc.  Eh, poate mai are putin timp de odihna, pana o sa fie presedinte.
*
Ah, si Androneasca, ce legi o sa mai dea! Din gradinita o sa poti merge direct la doctorat. N-o sa mai trebuiasca sa stii sa scrii si sa citesti ca sa mai ai o diploma. Ce, Elena Ceasusescu stia? Si uite cate titluri Honoris Cauza avea. Oricum, si asa … cat de bine scriu romanii, mhuahahaha! Nenorocitul ala care a pus camere de luat de vederi la bac! La beci cu el! In lanturi! Huo!
*

Logo of the Government of Romania

Logo of the Government of Romania (Photo credit: Wikipedia)

„Uraa” – urla Arabu’, acum doua ore in Antrefrig, agitand spasmodic telefonul prin aer, de atata bucurie neasteptata, dupa ce primise vestea buna; „a cazut guvernu’, se da drumu’ la graniteeee. De luni va aduc ce vrea muschiu’ vostru! La negru! La juma’ de pret. Ce vreti vooooi!”.
*
S-a dat drumul la furat. Pur si simplu. Moara trebuie sa produca faina. Marfa la negru tre’ sa intre in tara, spaga sa curga, impozitele sa NU se duca la stat. Ca sa NU fie bani de pensii. Hai sa dam vina pe FMI, pe olandezul care-l va inlocui pe Jeffrey Franks; (il cheama Erik de Vrijer, poza aici jos, in dreapta; zic sa ne pregatim de-acum textele si sa-i spunem cum nu mai cumparam noi lalele de la ei. Nuuu?). Hai sa-i falimentam pe TOTI cei ce mai faceau ceva – marfa la negru e intotdeauna sub pretul de producator din RO; sa-i distrugem deci pe aia de mai au o sera, un lan, o fabricuta ceva, da-i dreacu, de ce n-au invata sa fure, ce? era asa greu? – si dupa aia punem o bomba aici si plecam.
*
Trebuie sa fii chiar imbecil sa te bucuri ca esti tu acum la guvernare. Sa vrei sa vii la guvernare si sa faci tot la fel. Oligofren. Acum NU e momentul sa fii la guvernare – asa cum se intelege guvernarea la noi. NU-NU-NU. Intr-un fel, iar le-a tras-o Base’. Si el se bizuie pe prostia lor :).
*
Dar si concetatenii, concitadinii mei … vaaai, of, Doamne! Urat ne mai platim pacatele. Cat de cretini, distrusi pot fii …
*
Foamea pe care o au uselistii si neo-securistii, in gati, prin conturi, portofele si buzunare, combinata cu tembelizarea romanului din ultimele doua decenii … oh, ce-o sa mai iasa! Boc era doar un limitat, un tip fara imaginatie, cu vederi inguste, fare idei, fara solutii, constipat; antipatic si antipatizat; o sluga servila si loiala; astia sunt si curve. Astia sunt mamele si tatii situatiei de azi din Romania. Doar ca noi am uitat. Cred ca in Romania de abia acum INCEPE CRIZA CU ADEVARAT.

proprietarilor din Pipera …


Top that if you can!!!

„The Eames House” (mai cunoscuta si ca Case Study House No. 8) este situata pe 203 North Chautauqua Boulevard in zona Pacific Palisades de pe langa Los Angeles. A fost construita intre 1945 – 1949 (!!! imi vine sa rad tare de tot cand trec prin Pipera) de catre si pentru arhitectii / designeri Charles & Ray Eames.

(Nota pentru pipereni, familia Becali si alte tzoape mondene si moderne, including si diversi redactori de pe la revistele de arhitectura si design interior: nu e OZN :)) )

complexul antieroului


filmele romanesti facute in ultimii ani ne arata mai degraba o Romanie care nu exista. Romani care nu par a fi adevarati, facuti din carne si oase, din vise si nevoi, din bucurii si pacate. Oricat de jalnici am fi in realitate (si numai voi stiti cat ma plang eu de asta, aici, pe blog), oricat de fraieri, de ignoranti, de inculti, usor influentabili, labili, ingamfati, oricate pacate postdecembriste surprinzatoare am fi adunat, nu suntem atat si asa cum ne arata personajele din filmul „Schimb valutar”.
*
Bine ca am vazut doar ultimele 20 de minute. Bine ca n-am adaugat banilor publici irositi pe un film de o asa proasta calitate si singura resursa inepuizabila din lume: timpul.
*
Nimic din ce ziceau sa ce faceau personajele nu semana cu realitatea. Nici cu vreun alt model literar ori cinematografic. Nimic nu era nici adevarat nici inventat. Nici nu-ti oferea vreo tema majora de cugetare. Filmul nu analizeaza nimic, nu digera nimic la fel cum nici nu surprinde nimic din ce ne inconjoara. E plat, fad, sub banal, sub mediocru. De fapt nici nu e film. E … nimic. Actiunea, feţele, locatiile, nimic nu era atragator. Nici suficient de inspaimantator sau respingator. Actorii sunt mai urati decat media nationala (autorii romani de film au dezvoltat o adevarata obsesie in ultimii 20 de ani pentru actorii prost proportionati, cu capul adanc varat intre umeri, urati, pentru actritele inexpresive, scunde si fara forme, cu ochi mari si goi, eventual cu o celulita vizibila pe picioare), iar interpretarea lor variaza undeva intre sleampat si monoton. Chiar cred producatorii, regizorii ca eu vreau sa vad un barbat rotofei, cu ochii perpetuu injectati (Cosmin Selesi) care se fataie disgratios prin fata camerei 1 ora si 40 de minute? Chiar isi inchipuie ei ca eu ii cred cand imi spun ca toate moldovencele sunt curve si proaste si mai mult decat atat locuiesc intr-o garsoniera absolut sordida din cel mai naspa (eventual) cartier al Bucurestiului? (unde, btw, sunt vizitate de avocati impliniti profesional, care probabil au dezvoltat un fetis pentru mizerie, altfel nu-mi explic cum au ajuns sa se dea de-a berbeleacu in asa hal de conditii). Dar autorii chiar nu s-au uitat la televizor in ultimii 20 de ani. Moldovencele noastre, dimpotriva, au dobandit o faima de fete absolut descurcarete, prin succesul celor mai cunoscute reprezentante ale lor: Monica (aproape fosta) Columbeanu, Mihaela Radulescu, Andreea Marin, Anna Lesko, s.a.m.d. Iar sponsorii lor numai apetit pentru farmecul sordid al garsonierelor de cartier n-au.
*
Zau! Romania a dat ticalosi mult mai talentati. Mult mai interesanti. Colorati, zemosi, plini de viata, plesnind de incantare in fata propriei persoane. Un fel de amuzament cinic le incalzeste fata, mai ales cand se gandesc cat de usor de pacalit suntem.  Ticalosi, escroci despre care chiar poti spune o gramada de lucruri. Uitati-va in jur. Amintiti-va de un Vantu, de un Patriciu, de altii ca ei. De Severin, prietenul lobby-stilor din parlamentul european. De PDL-istul ala amator de carnati (am uitat cum il cheama). Uitati-va la „baietzii dashteptzi”, mai mari si mai mici din jur. Nici unul nu e atat de vested, de stereotip, de lipsit de haz.
*
Cinematografia se ineaca din nou intr-o balta periculoasa. Aceea a mediocritatii depline de unde, nu pot rasari nici macar anti-eroi exemplari, precum cel jucat de Javier Bardem in „Biutiful”, precum hotii fermecatori din „Once upon a time in America”, de mafiotii pe care toti i-am imitat o data-n viata, din „Nasul”. Regizorii nostri nu par a fi regizori ci niste dubluri, scenaristii par a fi inexistenti. Nu vad nimic in ei, nimic nu li se reflecta in imaginatie si in ratiune. Gandesc in scheme ieftine. Se folosesc doar de proptele de doi lei. Nu fac filme pentru nimeni, caci ma indoiesc ca ei s-ar uita, cinstit la asa ceva. Dupa cateva zvacniri ce-mi redasera speranta, filmul artistic si chiar documentar se pravale dramatic …
*
Pana sa ajunga sa faca un film adevarat, mai va …

taschen, case, design, aici si aiurea


ieri mi-am luat de târgu’ de carte două albume Taschen pe care le-am răsfoit intermitent până azi dimineața, când am plecat la servici’. Poze excepționale cu case din Bruxelles și Provance.  Si am căzutără pe gânduri.

O dată că mi s-a făcut dor de Amsterdam,  pe care nu l-am mai văzut de câțiva ani (deși Bruxelles e alt oraș, abordarea designului interior se face cu același talent). A doua că mi-am adus aminte de descoperirile pe care le-am făcut acolo – în materie de design. Desigur, revelații personale …

Apoi … conștientizarea faptului că întotdeauna am fost obsedată de case.  Chiar de n-am bani să-mi cumpăr aşa ceva, mă plimb cu cea mai mare plăcere prin cartierele frumoase ale Bucureștiului, prin zona Kiseleff, pe străzile cu nume de capitală sau prin altele mai puțin vestite, dar cu farmec neașteptat. Privesc fascinată casele absolut dărăpănate de pe Moșilor vechi și nu pot să mă abțin sa gândesc urât despre cei ce ne păstoresc și au grijă de oraș. Despre edilii-debilii noștri. Dar şi despre noi, în general.

Destul de des am petrecut minute bune închipuindu-mi cum aş aranja eu o casă sau alta, dacă aş avea bani, dacă aş avea cum, dacă aş, dacă aş, dacă, dacă ….

Iar de vreun an și ceva am nimerit un job care se ocupa și el cu asta. Intru frecvent în casele oamenilor, îmi sunt prezentate și le prezint și eu mai departe.

Pana acum n-am văzut nimic realmente special, deosebit. În niciuna din revistele micului nostru trust. În niciuna din casele în care am călcat. Am văzut în alte reviste, una sau două case care mi-au plăcut. Si cam atât.

Cam asta-i realitatea, proporția, nivelul. Concluziile sunt crunte.

Din cele vorbite cu unu’, cu altu’ românii nu-s interesați să-și facă casa un loc primitor, frumos, original, personal. Unii ți-o spun pe șleau: „nu înțeleg de ce să investesc atâta în mobila. Ce? Asta mai ieftina nu-i tot la fel, nu face tot aia?”. Ba face tot aia, și oricum frumosul și esteticul nu depind exclusiv de cantitatea de bani investită. O apreciere făcută doar din unghiul ăsta, va fi total eronată. Dar mintea needucată, ne-antrenată nu poate înțelege rostul unei abordări stilistice și funcționale complexe.  Ea (mintea) face alegeri la nivelul ei, dacă n-a văzut niciunde în jur altceva, nu-și poate închipui ceva ce nu există (pentru ea).

Altii, pur și simplu refuză ăa înțeleagă, să accepte, măcar să tolereze un design original, o abordare elevată. „Ce-i prostia aia? Mobilă de morți! (apropo de mobila veche, chiar și cea recondiționată, apropo de tablouri, statuete, obiecte de decor mai vechi de 20-30 de ani).  Să vezi ce parchet (me)laminat mi-am luat iooo! E alb cu negru, aşa. Şi-o să-mi iau mobilă din aia, wenge, îmi fac și un perete portocaliu, ca să personalizez locu’, știi.” – Mintea și alegerile ei se întind până unde pot cuprinde; din nou, dacă acasă au trăit cu masa în mijlocul livingului de la bloc, acum care poate fi alegerea top? Un living gol, aproape fără mobilă și decorațiuni.

Asta e părerea generală despre amenajarea unui cămin. Cam pe aici e nivelul. Un cămin bine amenajat, practic dar și personalizat și frumos va da vieții o altă calitate. Majoritatea sunt chiar speriați de această posibilitate. N-o înțeleg. E ceva de fitze, cum să traiască ei aşa?

Si pana la urma, la ce sa te inspire blocurile gri, si cartierele paraginite de case …