an intoxication of love


de multe ori, când mă analizez în linişte, la rece şi cât pot eu de obiectiv, am mari îndoieli că am iubit vreodată. Oh, am spus te iubesc, de multe ori, uneori am şi crezut pe moment ce spun, alteori doar mi-a plăcut să mă aud spunând asta: Te Iubesc. Mi-a plăcut să joc în scena asta din viaţa mea – ca într-un film –  în care spuneam unui bărbat: te iubesc. Te Iubesc. Te iu-besc! Te iubesc mult-mult de tot. E frumos nu-i aşa? Să-i spui unei fiinţe:  te iu-besc. Mie mi se pare unul dintre cele mai importante lucruri din lume. Dar tot nu cred c-am iubit cu adevărat. Mai degrabă … mi-am dorit din tot sufletul meu să iubesc! Un reper ar fi că niciuna din efuziunile mele sentimentale n-a ţinut; altul că niciun nume din trecut nu-mi provoacă fiori pe şira spinării; chiar şi cei după care vezi Doamne am plâns … nu-mi mai inspiră nimic (ba chiar privesc „momentul” respectiv cu răceală: oare chiar a făcut parte din viaţa mea? Am făcut+zis+simţit eu aşa?) , nu ţin să-i revăd, absolut deloc!, şi chiar mă întreb câteodată cât am plâns – când am plâns – din egoism şi cât din pură inimă rănită. Plus că toate marile relaţii ca şi Marile Speranţe au început în nişte conjuncturi atât de clare şi determinante că nici n-ar fi existat fără. Era un gol acolo, era o predispoziţie, era un loc anume şi un anume anturaj. Altfel, bag mâna în foc că nu s-ar fi întâmplat nimic, absolut nimic şi că aş fi uitat până şi cea mai mică fărâmă de detaliu din fiinţa lor.  În plus niciuna n-a fost dragoste la prima vedere …..  asta chiar n-am simţit-o vreodată.
*
Am fost îndrăgostită? Oh da! Şi încă cum! Du-du-dum, da-da-dam, într-o vreme nu puteam trăi fără nişte crampe la stomac care aproape că mă afectau fizic. Lasă că nu era nimeni să mi le provoace, găseam eu un substitut pe care mai apoi îl acuzam că nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor mele. Găseam o faţă, un gest, un rid, o sprânceană, ceva de care să mă leg.  Şi asta era tot. Îmi făuream o poveste, care desigur se desfăşura un pic dramatic, pentru că sărmanul nu ştia ce rol îi fusese atribuit,

My Love

My Love (Photo credit: Jennuine Captures)

şi aşa mă auto intoxicam.
*
Căci asta am trăit de cele mai multe ori: an intoxication of love, la fel de sufocantă şi toxică ca o otravă. Mă otrăveam, mă intoxicam cu sentimente închipuite, mă intoxicam până le asimilam complet, şi cu fiori închipuiţi dar dragi mie şi cu păreri de rău alternate cu mici satisfacţii înviorătoare. Sentimentele astea erau cele pe care credeam eu că trebuie să le simt, cele citite prin cărţi sau văzute prin filme, ori auzite de pe la alţii pe care i-am admirat un pic într-un moment sau altul al vieţii; şi atâtea sentimente de împrumut am adunat căci nici nu mai ştiu care au fost ale mele. Intoxicarea asta o porneam întotdeauna de la un portret robot stabilit de mine în care încercam să îndes exemplarul ales …
*
Şi atunci nu pot să nu mă întreb: cum o fi dragostea adevărata? Cum arată, cum se simte, cum miroase … căci sufletul mi-e încă virgin şi chiar de l-am chinuit şi terfelit cu închipuirile mele, mai îndrăzneşte să spere că va afla vreodată … cum e când e adevărat.

*

Si cine ştie c-a iubit adevărat şi pur şi pentru totdeauna să-mi spună şi mie cum e

………………….

la Wimbledon inca se joaca


unii joaca la Wimbledon de doua zile … acelasi meci. Mahut si Isner … n-am auzit de ei, dar azi sunt gloriosi. E clipa lor de glorie ce nu va fi uitata niciodata. Sunt amandoi castigatori.  E minunat ca undeva in lume, regulamentul unui joc mai permite disputarea lui pana la epuizarea toatala. E bine ca mai exista un regulament care mai permite infruntarea pana la ultimele limite, pana la ultimele picaturi de sudoare. Se joaca de aproape 11 ore si comentatorii cred ca e mingea decisiva.

Oh, da. S-a terminat. Dar a fost minunat.

Uralele aproape ma asurzesc.

Cred si eu, e un meci mai interesant decat orice meci a lui Nadal sau mai stiu eu cui …

*

Am auzit de asta la noi la stiri? Oh mda, s-a strecurat pe kroll undeva, printre alte banalitati si idiotenii. Acoperite de stupizeniile vesnice, de luptele de fatada dintre toate vocile gaunoase invitate permanent la TV. Nimic din ce-i interesant, valoros, plin de substanta nu primeste vreun loc vreodata la TV. Tot ce-i vital e lasat la urma: moartea celor doi militari romani in Afganistan,  mortii si pagubele din urma inundatiilor din Romania, dezastrul inimaginabil cauzat de scurgerea titeiulur in ocean din conducta BP … nimic, nimic, nimic din ce ne intereaza cu adevarat in viata n-o sa vezi in prezent la televizor.

*

Si ei se plang ca n-au audienta. Dar cum ar vrea sa aiba cand tot ce fac e ATAT de prost??!!

privirea obosita a barbatilor


N-am inteles niciodata la ce foloseste privirea obosita a barbatilor aflati in concediu cu nevestele. De ce trebuie ei sa priveasca la micul dejun cu inversunare in farfurie, intre mese in ziar, laptop sau telefon, la pranz intre verziturile din ciorba, si asa mai departe. De ce trebuie sa plece de la masa, inainte ca partenera sa fi terminat de mancat, eventual in timp ce ea duce lingura inspre gura, de ce nu pot astepta sa-si fumeze tigara dupa ultima imbucatura, de ce privirea plictisita, uzata si dezabuzata pe care o afiseaza. De ce, de ce, de ce? E naspa ca se afla cu partenerele lor in concediu? Mai bine n-ar fi venit? Asta vor sa transmita?

OK, am inteles, nu vreti sa fiti aici. Nevestele sunt naspa, plicticoase, suparatoare… si nu va mai intreb de ce v-ati insurat… Ca va prind 🙂

*

Si totusi, aproape nicio nevasta plictisita de micimea barbatului ei, relevata recent sau mai putin recent, pe care l-a luat pentru sicul borului de la palaria tip Justin Timbarlake si felul in care blugii i se asezau pe fund, n-o sa se comporte la fel.  O sa fie mai vie, mai prezenta, mai respectoasa, fie si doar pentru ca constientizeaza ca relatia ei s-a sfarsit si acum, in concediu, o conduce pe ultimul drum.

butonul magic


mă uit în jur şi mă întreb: cât mai durează până se declanşează o epidemie de … nebunie în Bucureşti? Toate semnele sunt acolo: claxoane intense şi repetate fără niciun motiv, feţe distorsionate de furie şi ură, îndărătul geamurilor, mâini agitându-se spasmodic în jurul capului, unghii înfipte în carne, gesturi bruşte, trageri de volan, ieşiri în peisaj, iar claxoane, ferestre coborâte agresiv, capete scoate pe geam, ochi ieşiţi din orbite. Toate acestea le poţi vedea, mereu în alte interpretări ce respectă cu sfinţenie aceleaşi canoane, la 11, la 12, la 1, 2 sau 3  sau oricând şi oriunde în capitală. Gestul precede mânia care precede furia cu o rapiditate uluitoare. Nu se pune problema că ai făcut ceva care să provoace o aşa manifestare, AICI, în acest oraş TOŢI facem aşa ceva în fiecare zi.  Toti gresim, fără excepţie. Toţi tragem de traficul ăsta insuportabil să ajungem undeva, cu cât mai repede cu atât mai bine. Ştim bine toţi că nu poţi merge în mai mult de 3 locuri diferite si îndepărtate unul de altul în Bucuresti în aceeaşi zi (poate doar noaptea), pentru ca pur si simplu timpul nu-ti ajunge. Toti contribuim la situaţia asta măcar şi prin delăsare, prin lipsa atitudinii şi a revoltei, si prin felul nostru unic în lume de a aştepta şi acum şi mereu ca problemele noastre să ne fie rezolvate de undeva de sus. Toţi aruncăm gunoaiele pe jos, NU sortăm deşeurile, toţi ne-am luat maşină – una veche, mare şi care poluează mult dacă se poate – toţi consumăm prea mult şi nu producem nimic, toţi mai degrabă am fura decât să muncim cinstit. Toţi construim case urâte fără aprobare, aproape toţi am dărâma ce e vechi şi frumos de dragul unui P + 16, toţi parcăm maşina pe trotuar  (fără să cerem vehemet primăriei parcări sau mijloace de transport eficiente). Toţi ne angajam rudele şi prietenii la locul de muncă, mai ales dacă sunt indolente şi insolente, şi cel mai bine daca sunt incapabile. Toţi ne dorim lucruri care nu ni se cuvin şi niciunuia nu-i place adevărul.  Aşa ne comportăm, aşa trăim, aşa e lumea din jurul nostru. Ceea ce se întâmplă e un rezultat normal şi firesc, şi de aceea nu înţeleg de unde atâta disperare şi agitaţie.

*

Pentru că, culmea!, când vorbeşti liniştit cu fiecare în parte, adică în micul răstimp cât încă nu te-ai decis să-i rupi capul ăla urât de pe umeri celuilalt – dacă poţi -, fiecare în parte deci, e total nemulţumit de încâlceala asta de viaţă socială în care ne zbatem în fiecare zi. Fiecare înjură primarul, preşedintele sau premierul, şeful idiot şi curva aia de secretară. Dar doar atât. E doar un efluviu de furie şi manie, de aroganţă, câteodată transpusă în pumni şi palme, vene umflate şi fălci trosnind, care ne sufoca în fiecare zi. Transpusă în nervi, banalii nervi, care trebuie să suporte toată aceasta tensiune inumană, bestială, neomenească. Cât despre a face ceva practic şi util pentru a schimba lucrurile … ehehehe …  Romanii încă aşteaptă pe cineva să vina şi să apese pe butonul acela magic, să ridice receptorul roşu – ce ne mai place acest mit – şi să de un ordin scurt, care să rezolve tot. Şi întârzierea acestui cineva care nu mai vine o data sa ne salveze din viaţa asta ne înnebuneşte pe toţi, suntem de-a dreptul isterici, dezumanizaţi, gata să ieşim în stradă şi să sfâşiem beregata celui de lângă noi, doar-doar s-o întâmpla ceva, poate sângele aproapelui care ne-a incomodat, pe stradă, în trafic, în scara blocului sau la serviciu să ne mai răcorească.

lectia de la TV


în timp ce scriam ultimul articol aici pe blog, ii auzeam in surdina – vezi dacă încă n-am renunţat la televizor? – pe Ion Cristoiu, Stelian Tanase şi încă unu’, a! Mihaiu, pe Realitatea. Cristoiu îşi lansează ultima carte „Gaina fără bilet” – ( ce titlu!, ma rog) – si discuta pe tema asta în stilul consacrat.

– maa, România bate filmu’!

– nu, ca e suprarealista, ce mai! unde mai găseşti personaje ca aici?

– ieri alaltăieri un interlop notoriu a ieşit de la închisoare calare pe un armăsar negru, în timp ce argaţii lui lansau în aer porumbei albi

– daaa, şi Vanghelie care a ocupat cavoul familiei Lahovary

…………

Revelaţiile lor proprii relatate cu un soi de satisfacţie şi fascinaţie de neînţeles ma sâcâie şi nu ma lasă sa ma concentrez. Ce oameni mari se dau şi ce povesti mediocre ne spun. De ce e România plina de astfel de exemple?  Dar e România doar asa? Suntem noi doar Voicu şi Vanghelie şi ala, interlopu’ calare?  Sau asa o vedeţi voi – staruri de carton – în permanenta şi ne-o povestiţi de 20 de ani noua în felul acesta? Oare noi suntem în prea mare procent nebuni, dezaxaţi, suprarealişti, sau voi toţi cei ce aţi prins un scaun în fata la TV, aveţi mania artistului ratat care găseşte în extreme şi în acte tip soc, satisfacţia facila a impresionării publicului? Sunteţi în stare de altceva decât sa găsiţi găina cu 3 picioare şi sa ne-o fluturaţi pe sub ochi? Eu n-am văzut nimic bun în ultimii 20 de ani …

*

asa ca poate mai e o speranţă pentru poporul roman: sa închidem televizorul şi sa ne privim în oglinda. E posibil sa avem o uşoară surpriza plăcută.