an intoxication of love


de multe ori, când mă analizez în linişte, la rece şi cât pot eu de obiectiv, am mari îndoieli că am iubit vreodată. Oh, am spus te iubesc, de multe ori, uneori am şi crezut pe moment ce spun, alteori doar mi-a plăcut să mă aud spunând asta: Te Iubesc. Mi-a plăcut să joc în scena asta din viaţa mea – ca într-un film –  în care spuneam unui bărbat: te iubesc. Te Iubesc. Te iu-besc! Te iubesc mult-mult de tot. E frumos nu-i aşa? Să-i spui unei fiinţe:  te iu-besc. Mie mi se pare unul dintre cele mai importante lucruri din lume. Dar tot nu cred c-am iubit cu adevărat. Mai degrabă … mi-am dorit din tot sufletul meu să iubesc! Un reper ar fi că niciuna din efuziunile mele sentimentale n-a ţinut; altul că niciun nume din trecut nu-mi provoacă fiori pe şira spinării; chiar şi cei după care vezi Doamne am plâns … nu-mi mai inspiră nimic (ba chiar privesc „momentul” respectiv cu răceală: oare chiar a făcut parte din viaţa mea? Am făcut+zis+simţit eu aşa?) , nu ţin să-i revăd, absolut deloc!, şi chiar mă întreb câteodată cât am plâns – când am plâns – din egoism şi cât din pură inimă rănită. Plus că toate marile relaţii ca şi Marile Speranţe au început în nişte conjuncturi atât de clare şi determinante că nici n-ar fi existat fără. Era un gol acolo, era o predispoziţie, era un loc anume şi un anume anturaj. Altfel, bag mâna în foc că nu s-ar fi întâmplat nimic, absolut nimic şi că aş fi uitat până şi cea mai mică fărâmă de detaliu din fiinţa lor.  În plus niciuna n-a fost dragoste la prima vedere …..  asta chiar n-am simţit-o vreodată.
*
Am fost îndrăgostită? Oh da! Şi încă cum! Du-du-dum, da-da-dam, într-o vreme nu puteam trăi fără nişte crampe la stomac care aproape că mă afectau fizic. Lasă că nu era nimeni să mi le provoace, găseam eu un substitut pe care mai apoi îl acuzam că nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor mele. Găseam o faţă, un gest, un rid, o sprânceană, ceva de care să mă leg.  Şi asta era tot. Îmi făuream o poveste, care desigur se desfăşura un pic dramatic, pentru că sărmanul nu ştia ce rol îi fusese atribuit,

My Love

My Love (Photo credit: Jennuine Captures)

şi aşa mă auto intoxicam.
*
Căci asta am trăit de cele mai multe ori: an intoxication of love, la fel de sufocantă şi toxică ca o otravă. Mă otrăveam, mă intoxicam cu sentimente închipuite, mă intoxicam până le asimilam complet, şi cu fiori închipuiţi dar dragi mie şi cu păreri de rău alternate cu mici satisfacţii înviorătoare. Sentimentele astea erau cele pe care credeam eu că trebuie să le simt, cele citite prin cărţi sau văzute prin filme, ori auzite de pe la alţii pe care i-am admirat un pic într-un moment sau altul al vieţii; şi atâtea sentimente de împrumut am adunat căci nici nu mai ştiu care au fost ale mele. Intoxicarea asta o porneam întotdeauna de la un portret robot stabilit de mine în care încercam să îndes exemplarul ales …
*
Şi atunci nu pot să nu mă întreb: cum o fi dragostea adevărata? Cum arată, cum se simte, cum miroase … căci sufletul mi-e încă virgin şi chiar de l-am chinuit şi terfelit cu închipuirile mele, mai îndrăzneşte să spere că va afla vreodată … cum e când e adevărat.

*

Si cine ştie c-a iubit adevărat şi pur şi pentru totdeauna să-mi spună şi mie cum e

………………….

Reclame

la Wimbledon inca se joaca


unii joaca la Wimbledon de doua zile … acelasi meci. Mahut si Isner … n-am auzit de ei, dar azi sunt gloriosi. E clipa lor de glorie ce nu va fi uitata niciodata. Sunt amandoi castigatori.  E minunat ca undeva in lume, regulamentul unui joc mai permite disputarea lui pana la epuizarea toatala. E bine ca mai exista un regulament care mai permite infruntarea pana la ultimele limite, pana la ultimele picaturi de sudoare. Se joaca de aproape 11 ore si comentatorii cred ca e mingea decisiva.

Oh, da. S-a terminat. Dar a fost minunat.

Uralele aproape ma asurzesc.

Cred si eu, e un meci mai interesant decat orice meci a lui Nadal sau mai stiu eu cui …

*

Am auzit de asta la noi la stiri? Oh mda, s-a strecurat pe kroll undeva, printre alte banalitati si idiotenii. Acoperite de stupizeniile vesnice, de luptele de fatada dintre toate vocile gaunoase invitate permanent la TV. Nimic din ce-i interesant, valoros, plin de substanta nu primeste vreun loc vreodata la TV. Tot ce-i vital e lasat la urma: moartea celor doi militari romani in Afganistan,  mortii si pagubele din urma inundatiilor din Romania, dezastrul inimaginabil cauzat de scurgerea titeiulur in ocean din conducta BP … nimic, nimic, nimic din ce ne intereaza cu adevarat in viata n-o sa vezi in prezent la televizor.

*

Si ei se plang ca n-au audienta. Dar cum ar vrea sa aiba cand tot ce fac e ATAT de prost??!!

privirea obosita a barbatilor


N-am inteles niciodata la ce foloseste privirea obosita a barbatilor aflati in concediu cu nevestele. De ce trebuie ei sa priveasca la micul dejun cu inversunare in farfurie, intre mese in ziar, laptop sau telefon, la pranz intre verziturile din ciorba, si asa mai departe. De ce trebuie sa plece de la masa, inainte ca partenera sa fi terminat de mancat, eventual in timp ce ea duce lingura inspre gura, de ce nu pot astepta sa-si fumeze tigara dupa ultima imbucatura, de ce privirea plictisita, uzata si dezabuzata pe care o afiseaza. De ce, de ce, de ce? E naspa ca se afla cu partenerele lor in concediu? Mai bine n-ar fi venit? Asta vor sa transmita?

OK, am inteles, nu vreti sa fiti aici. Nevestele sunt naspa, plicticoase, suparatoare… si nu va mai intreb de ce v-ati insurat… Ca va prind 🙂

*

Si totusi, aproape nicio nevasta plictisita de micimea barbatului ei, relevata recent sau mai putin recent, pe care l-a luat pentru sicul borului de la palaria tip Justin Timbarlake si felul in care blugii i se asezau pe fund, n-o sa se comporte la fel.  O sa fie mai vie, mai prezenta, mai respectoasa, fie si doar pentru ca constientizeaza ca relatia ei s-a sfarsit si acum, in concediu, o conduce pe ultimul drum.

butonul magic


mă uit în jur şi mă întreb: cât mai durează până se declanşează o epidemie de … nebunie în Bucureşti? Toate semnele sunt acolo: claxoane intense şi repetate fără niciun motiv, feţe distorsionate de furie şi ură, îndărătul geamurilor, mâini agitându-se spasmodic în jurul capului, unghii înfipte în carne, gesturi bruşte, trageri de volan, ieşiri în peisaj, iar claxoane, ferestre coborâte agresiv, capete scoate pe geam, ochi ieşiţi din orbite. Toate acestea le poţi vedea, mereu în alte interpretări ce respectă cu sfinţenie aceleaşi canoane, la 11, la 12, la 1, 2 sau 3  sau oricând şi oriunde în capitală. Gestul precede mânia care precede furia cu o rapiditate uluitoare. Nu se pune problema că ai făcut ceva care să provoace o aşa manifestare, AICI, în acest oraş TOŢI facem aşa ceva în fiecare zi.  Toti gresim, fără excepţie. Toţi tragem de traficul ăsta insuportabil să ajungem undeva, cu cât mai repede cu atât mai bine. Ştim bine toţi că nu poţi merge în mai mult de 3 locuri diferite si îndepărtate unul de altul în Bucuresti în aceeaşi zi (poate doar noaptea), pentru ca pur si simplu timpul nu-ti ajunge. Toti contribuim la situaţia asta măcar şi prin delăsare, prin lipsa atitudinii şi a revoltei, si prin felul nostru unic în lume de a aştepta şi acum şi mereu ca problemele noastre să ne fie rezolvate de undeva de sus. Toţi aruncăm gunoaiele pe jos, NU sortăm deşeurile, toţi ne-am luat maşină – una veche, mare şi care poluează mult dacă se poate – toţi consumăm prea mult şi nu producem nimic, toţi mai degrabă am fura decât să muncim cinstit. Toţi construim case urâte fără aprobare, aproape toţi am dărâma ce e vechi şi frumos de dragul unui P + 16, toţi parcăm maşina pe trotuar  (fără să cerem vehemet primăriei parcări sau mijloace de transport eficiente). Toţi ne angajam rudele şi prietenii la locul de muncă, mai ales dacă sunt indolente şi insolente, şi cel mai bine daca sunt incapabile. Toţi ne dorim lucruri care nu ni se cuvin şi niciunuia nu-i place adevărul.  Aşa ne comportăm, aşa trăim, aşa e lumea din jurul nostru. Ceea ce se întâmplă e un rezultat normal şi firesc, şi de aceea nu înţeleg de unde atâta disperare şi agitaţie.

*

Pentru că, culmea!, când vorbeşti liniştit cu fiecare în parte, adică în micul răstimp cât încă nu te-ai decis să-i rupi capul ăla urât de pe umeri celuilalt – dacă poţi -, fiecare în parte deci, e total nemulţumit de încâlceala asta de viaţă socială în care ne zbatem în fiecare zi. Fiecare înjură primarul, preşedintele sau premierul, şeful idiot şi curva aia de secretară. Dar doar atât. E doar un efluviu de furie şi manie, de aroganţă, câteodată transpusă în pumni şi palme, vene umflate şi fălci trosnind, care ne sufoca în fiecare zi. Transpusă în nervi, banalii nervi, care trebuie să suporte toată aceasta tensiune inumană, bestială, neomenească. Cât despre a face ceva practic şi util pentru a schimba lucrurile … ehehehe …  Romanii încă aşteaptă pe cineva să vina şi să apese pe butonul acela magic, să ridice receptorul roşu – ce ne mai place acest mit – şi să de un ordin scurt, care să rezolve tot. Şi întârzierea acestui cineva care nu mai vine o data sa ne salveze din viaţa asta ne înnebuneşte pe toţi, suntem de-a dreptul isterici, dezumanizaţi, gata să ieşim în stradă şi să sfâşiem beregata celui de lângă noi, doar-doar s-o întâmpla ceva, poate sângele aproapelui care ne-a incomodat, pe stradă, în trafic, în scara blocului sau la serviciu să ne mai răcorească.

lectia de la TV


în timp ce scriam ultimul articol aici pe blog, ii auzeam in surdina – vezi dacă încă n-am renunţat la televizor? – pe Ion Cristoiu, Stelian Tanase şi încă unu’, a! Mihaiu, pe Realitatea. Cristoiu îşi lansează ultima carte „Gaina fără bilet” – ( ce titlu!, ma rog) – si discuta pe tema asta în stilul consacrat.

– maa, România bate filmu’!

– nu, ca e suprarealista, ce mai! unde mai găseşti personaje ca aici?

– ieri alaltăieri un interlop notoriu a ieşit de la închisoare calare pe un armăsar negru, în timp ce argaţii lui lansau în aer porumbei albi

– daaa, şi Vanghelie care a ocupat cavoul familiei Lahovary

…………

Revelaţiile lor proprii relatate cu un soi de satisfacţie şi fascinaţie de neînţeles ma sâcâie şi nu ma lasă sa ma concentrez. Ce oameni mari se dau şi ce povesti mediocre ne spun. De ce e România plina de astfel de exemple?  Dar e România doar asa? Suntem noi doar Voicu şi Vanghelie şi ala, interlopu’ calare?  Sau asa o vedeţi voi – staruri de carton – în permanenta şi ne-o povestiţi de 20 de ani noua în felul acesta? Oare noi suntem în prea mare procent nebuni, dezaxaţi, suprarealişti, sau voi toţi cei ce aţi prins un scaun în fata la TV, aveţi mania artistului ratat care găseşte în extreme şi în acte tip soc, satisfacţia facila a impresionării publicului? Sunteţi în stare de altceva decât sa găsiţi găina cu 3 picioare şi sa ne-o fluturaţi pe sub ochi? Eu n-am văzut nimic bun în ultimii 20 de ani …

*

asa ca poate mai e o speranţă pentru poporul roman: sa închidem televizorul şi sa ne privim în oglinda. E posibil sa avem o uşoară surpriza plăcută.

vindem indulgente


îmi aduc aminte perfect cat de indignata am fost când am citit prima oara despre obiceiul dintr-o anumita vreme a bisericii catolice de-a vinde indulgente pe treptele propriilor lacase de cult. Adică, de erai vinovat de vreun păcat, şi aveai ceva bani în buzunar puteai merge pana la catedrala cea mai apropiata unde, contra câţiva dinari, te spălai pe vecie mai de păcatul ce te apăsa  mai abitir  decât cu canoane stropite cu apa sfinţită. Ecuaţia era simpla: cu cat erai mai bogat cu atât puteai fi „curat” spiritual, moral, social.

*

ce vi se pare asa amuzant?  Vi se pare ca trăim în alta societate? Ca am evoluat întrucâtva? Cand ma întreb mereu şi mereu cum am reuşit noi romanii sa ne confecţionăm traiul asta infestat de sugători şi lichele, de E-uri şi carbohidraţi rai stropiţi cu Cola, în zgomot aiuritor de claxoane enervate de un ambuteiaj, ajung la acelaşi răspuns. Indulgenta şi intransigenta. Indulgenta pentru păcatele noastre pe care ne-o cumpărăm perpetuu de pe treptele propriului altar şi intransigenta fata de alţii. Alţii, întotdeauna alţii ne-au făcut-o, ne-au tras-o, ne-au împins în viata asta fără cap şi coada. Noi n-am făcut niciodată nimic. Suntem suspect de curaţi. Nu credeţi?

Libertate?


Cum o fi libertatea aia ca nu mai înţeleg nimic? N-am prins suficient regimul comunist ca sa conştientizez măcar cat suntem de încorsetaţi. Cele mai mari depresii de atunci  erau izvorâte din lipsa blugilor, tenişilor, a adidasilor, ma rog … ma mai frustra colega mea Ioana care primea tricouri roz de la nişte rude din Germania şi Adelina care avea nişte mătuşi taman în Anglia şi de aia ni se părea tuturor mai speciala. Cu băieţii în schimb ma înţelegeam mai bine: ii lăsam sa copieze teza la fizica şi ei îmi dădeau la schimb postere. Asa am ajuns pe la majorat sa am o colecţie bine întocmită de artişti traşi în poza – şi din aia care-mi plăceau şi din aia de care de abia auzisem, nah, trăiam într-un fel de embargou şi n-aveam de unde alege.

Azi nu trăiesc deloc mai bine. Libertatea opiniilor o am la mine în casa şi cam atât. Si presupun ca la tine în casa puteai sa-l înjuri pe Ceauşescu şi acum 20 de ani. La serviciu – şi din nefericire în acest context, lucrez într-un fel de presa – n-am libertatea opiniilor. Daca vreau sa prezint nişte fapte fără sa le alterez deloc, imediat se crizeaza cineva, şi îmi pune pistolu’ la ceafa: mai vrei bani … sau …?! AA!

Si asta pentru ca mass-media, în totalitatea ei, este absolut dependenta de bani. Si asta e tot ce face, tot ce are de gând, tot ce-şi doreşte. Relatarea adevărului? Care adevăr? Prezentarea unor fapte interesante? Pe cine interesează? Exprimarea unor opinii argumentate? Who cares!!!! Dreptate, echitate, logica, bun simt? Plăteşte cineva pentru asa ceva. Nu. Nu?! Pai şi atunci, ce vreţi?

Si ca sa ajungă aici presa a făcut toate demersurile necesare: nepotism, superficialitate, ignoranta, îngustime, demagogie, prostie, suficienta, aroganta, ipocrizie – unde şi la cine vedea nişte „calităţi” d-astea, hop era gata angajat. Miturile alea mai de din faculta’ cum ca tre’ sa te dai cu „ei” cu „aia” sa fii din gaşca lor, au ajuns sa fie în totalitate materializate.  Daca nu te dai cu ei o sa te pună toţi în contra ta şi atunci sa te ţii!

*

Sa-ţi spui părerea e o crima azi, sancţionată de societate în fel şi chip. Nimeni nu vrea sa audă adevărul, sa privească faptele în fata, sa tragă concluzii logice, sa analizeze un caz.  Când spun adevărul sau exprim clar în cuvinte o realitate, o întreagă revoluţie se porneşte în jurul meu; intru de obicei în război cu jumătate din populaţia care ma înconjoară, îmi atrag injurii, etc … Karma grea, vorba unui prieten – (sa simţi nevoia mereu sa spui adevărul cu orice cost).

*

Capitalismul, asa cum ne e servit noua romanilor nu pare a fi mai mult decât o curva uzata şi dezabuzata vândută de o mie de ori la un preţ ridicol de mic pe marginea şoselei. Asa o fi şi prin alte părţi?

*

Nici pe strada, nici pe scara blocului n-am libertate. Pana azi dimineaţă aveam libertatea umbrei unui pom garantata şi prin lege. Acu’ mai de cu seara, n-o mai am pentru ca administratorul, un vecin întreprinzător, s-a gândit ca salcia aia ne sta în drum, plus ca strica canalizarea cu rădăcinile ei asa ca a ciuntit-o aproape de tot. A mai lăsat atât cat sa nu-l salte primăria. Bineînţeles ca am fost furioasa, acum sunt mâhnită ŞI MA ÎNTREB, LA FEL CA  ÎN FIECARE ZI: CE DRACU MAI CAUT AICI?