critica unor cronici esuate


tot citesc de cateva zile cronicile, relatarile si insemnarile (virtuale), lansate in … eternitate … de cei ce au vazut debutul in lung metraj al lui Constantin Popescu jr.: „Portretul luptatorului la tinerete”. Unele publicate chiar pe portaluri ce si-au castigat oares’ce renume, incredere, intre noi, astia cu pretentii de si ca am mai citit si vazut la viata noastra cate ceva.
*
si sunt of course, oares’cum …. nu gasesc un cuvant bun, hm, dezamagita?
*
tot ceea s-a scris legat de acest film e mai degraba relatarea frustrarilor unora care, probabil datorita titlului au crezut ca vor vedea un film cu si despre mardeala si cand colo, ce sa vezi, au stat 2 ore si 40 de minute in sala ca sa se aleaga doar cu o umbra de sniper pe stil american si niste unghii scoase acolo. Deci, praf, da?
*
Nu tu colo Rambo, Rocky, Superman. Nu efecte speciale, nici sange, nici killereala. Nu-i Mortal Kombat. Eroii n-au aureola deloc. Nu-i alearga Tom Hanks intre doua manastiri ca-n „Ingeri si Demoni”. Ba, multa vreme esti confuz ce si cum si care a murit si care mai traieste. Ca regizoru i-a tratat pe toti drept erou colectiv. Iete pozna! Si noi care de abia mai deslusim un film in 3 personaje. Nu se ridica niciunu’ dintre ei in culori desaturat-ametitoare, pe un fundal apocaliptic, sa zica triumfal si epopeic: This iiiis Spaaaarta! Pppardonnn, Romania! – si sa-l calce pe grumaz pe tortionaru’ bolsevic.
*
Because this is not Sparta.
*
Nu stiu daca a remarcat cineva. Ca nu e Sparta. Cum n-a remarcat nimeni nici ca titlul seamana mult cu „A Portret of an Artist as an Young Man” a lu’ nenea Joyce, nici ca la inceput exista un citat interesant din Rilke. Trag concluzia ca anumiti comentatori au fost chiar dezumflati vazand ca viata partizanilor s-a consumat aproape in proportie de 80 % in marsuri intre doua sate in cautare de hrana. Ca inamicii lor erau foamea, frigul, frica, frustrarea, INDOIALA, indoiala aia nasoala de tot si de toate si cel mai tare de toti. Tradarea i-a insotit amarnic si cateodata loialitatea pana la moarte. Nimic spectaculos. Si la sfarsit nu i-au asteptat zeci de blonde siliconate, galerii, pancarte, reporterite cu ochii cat cepele si botox in buze, EBA-nlacrimata si aplauze. Nici macar aprecierea si recunostinta noastra.
*
Mie mi-a placut filmul foarte mult. I-as putea reprosa doar lungimea nepotrivita, si asta in sensul in care spectatorul nu apuca sa stranga suficienta tensiune dramatica ca sa se rupa in el ceva. Mi-a venit sa plang de vreo doua ori, de doua ori mi-am acoperit ochii neputand sa vad pana la capat scenele de tortura bruta dar mereu filmul m-a luat cu altceva si emotiile mele s-au mai linistit. Asa ca, de-as fi un producator feroce i-as cere regizorului sa-l scurteze, alegandu-ma cu ura lui pe viata bineinteles, dar si cu reactia mai inchegata a publicului – cel care mai intelege ceva din filme.
*
Va recomand sa-l vedeti, desigur daca nu sunteti fani „arde-o si fugi” – ma rog, filme ce-ar putea avea titluri de genul asta …………….
*

Portretul luptatorului la tinerete

Scenariul si regia: Constantin Popescu

Reclame

Roma … (2)


tiririri-tim-ti-rim …. de abia atinse avionul cu rotile pista de aterizare din Fiumicino ca se si auzira telefoanele mobile. In nici doua minute, oricum cu mult mai inainte ca avionul sa „parcheze” si el undeva, unii dintre „noi” vorbeau deja la telefon …

– da baiatule, am ajuns acasa, ca doar aici ma simt ca acasa, nu stiu cum se face, de cum aterizez asa ma simt, baaaa criminalule, criminalilor, auzi! ca asa santeti: neshte criminali, pai asa se face mai, asa se face? criminalilor, pai nu va aratam noi voua, las’ ca va aratam, va aratam noi voua cum se face treaba, baaa criminalilor ….

… ascultam fara sa vreau monologul lung si inutil pe care-l tinea ‘mealui la telefon, unuia care la randul lui n-avea ce face. Si, desi la inceput m-am crispat un pic, auzind de atatea ori apelativul „criminalilor”, m-am mai relaxat cand, dupa vreo 5 minute de folosire inutila a telefoniei mobile am inteles ca era vorba doar de fotbal. Un subiect suficient de important ca sa suni un alt român din Roma o data ce ai aterizat acolo. Dealtfel un subiect ce nu suferea amânare.

*

Românii si toate apucaturile lor aveau sa ma mai insoteasca un pic prin Roma pana aveam sa-i pierd de tot, mai degraba datorita locurilor pe care le-am frecventat eu decat faptului ca ei nu prea erau prezenti. M-au gasit in gara Termini unde mi-au cerut bani ca sa-mi arate cum sa-mi iau bilet de la automat, m-au mai gasit prin cateva piete publice unde erau la cersit. Si cam atat. In rest, din fericire am intalnit doar italieni, francezi, olandezi, belgieni, americani, englezi, germani – veniti cu zecile de mii sa ingroase randurile adoratorilor Romei.

*

Mi-am reintalnit compatriotii in avion la intoarcere. De data asta, un grup mai aparte, majoritar format din cei ce lucreaza acolo, unii din greu, in special cu bratele. Astia nu vorbeau la telefon. Dar incercau sa vorbeasca cu toti cei din jur.

– merge cineva la Brasov?

– merge cineva la Focsani?

… veniti, plecati de prin toate partile tarii incercau sa-si mai gaseasca un tovaras de drum, pentru bucata urmatoare, cea mai lunga, ca sa nu li se para asa de posomorata intoarcerea acasa. Asa am ajuns sa vorbesc si eu cu o femeie care lucreaza de 12 ani in Italia, ca menajera, ingrijitoare, baby-sitter. De cand e pe acolo si-a luat un apartament in Focsani si unul (mic de tot) in apropierea Romei. Si-a dus si copii dupa ea, pe toti 3. Doi sunt la casele lor, casatoriti, au la randul lor copii. Al treilea e la scoala inca. Are clienti fideli pe care si i-a facut in timp. Ii e usor sa munceasca in Italia dar ar vrea sa se intoarca in Romania.

– uite, stiu o familie care cauta o fata sa aibe grija de copilul lor. E mic, are 2-3 saptamani. Dau cam 800 de euro, casa si masa. E mai bine ca la batrani, asa iesi cu copilul in parc, la plimbare, ce! il legeni pe picior si tot mai furi o ora de somn …

*

nu stiu cum se leagana copii pe picior in timp ce tu motai. Dar stiu ca 800 de euro din care n-apuci sa cheltui prea mult daca nu platesti pentru chirie si mancare e mult mai mult decat castiga majoritatea covarsitoare a intelectualilor din RO, cu tot cu toate facultatile si masterele lor.

*

desigur, trebuie sa fii in stare sa renunti la „statul tau”, la „pozitia ta sociala”, la un anume soi de onoare … trebuie sa poti deveni filipinezul lor, ruda foarte saraca de la tara, tolerata prin nu stiu ce minune. Dar platita mai bine. Servitorii lumii contemporane sunt mai bogati decat cei ce invata carte prin tarile astea de mana a doua.

Roma …


Roma, orasul etern, m-a primit si pe mine cum a primit atatea alte sute de milioane de curiosi de-a lungul vremii: mandra, indiferenta, zgomotoasa, senina, foarte-foarte frumoasa si constienta de asta, gata sa ma seduca si sa ma faca sa revin mereu, mereu, mereu.

*

Atat de frumoasa incat atunci cand am ajuns la Fontana di Trevi, aproape ca am izbucnit in plans. De la asa manifestari lacrimogene m-a salvat roiul de tuciurii care vroiau sa-mi vanda ceva: un sal, o zbarnaietoare de plastic fosforescent, o fotografie cu mine, etc … ei mi-au taiat mood-ul, cheful sa ma mai incant estetic pana la emotia deplina. Asa ca printre doua „No, thanks” incruntate m-am inghesuit si eu in masa de privitori si am contemplat fara cuvant. Era destula rumoare si zgomot in jurul meu.

*

Foarte multi români pe strazi, cum era si de asteptat, singurii care cersesc. Mai sunt si alti imigranti in Roma care incearca sa eludeze regulile si sa faca si ei un ban acolo, mai toti apropiati ca si culoare a tenului de emigrantii nostri. Dar bangladeshenii (asa s-o fi zicand?) NU cersesc. Ei incearca sa-ti vanda niste produse, cam dubioase ce-i drept, pe care doar ei stiu cum le-au adus in tara. Macar fac ceva … Nu prea vezi români prin muzee in schimb, pe langa sit-urile arheologice, prin jurul centrelor de cultura. Doar in statii de metrou, pe la colturi de strada … Mai e o categorie de români, cei angajati in servicii publice. Acestia aproape ca nu vorbesc româna cu tine, te privesc cu oarecare ingrijorare si trec rapid la urmatorul client. Nu cred ca-i chiar „momentul” nostru in Roma.

*

Am fost impresionata? Bineinteles c-am fost impresionata. La 2000 de ani dupa constructia Colosseumului noi nu cred ca avem un stadion de dimensiunile alea. De alte cladiri ce sa mai vorbim. Culmea e ca arhitectura de buna calitate ne place doar acolo, aici facem totul ca sa scapam de ce e vechi si de bun gust. Erau atat de multi turisti la mijlocul lui noiembrie la Roma incat ma intreb cum e cand e sezon, cand e vreme de vacanta. La ce puhoi de lume era in jurul nostru cred ca multi dintre romani (nu români), pot trai de pe urma turistilor.  Si apoi totul era organizat in asa fel incat sa-ti scoata mereu banii din buzunare.

*

M-am gandit la Romania de acolo, la Bucuresti … si of, zau daca mai gaseam vreun motiv sa ma intorc ….

(partea a doua in curand … 🙂 cu si despre românii din avion, mai toti rezidenţi in Italia si povestile lor. Si despre cum mi s-a oferit de lucru, 800 de euro pe luna + casa si masa (sic!!!, mai mult decat un salariu de jurnalist aici), pentru o pozitie de ingrijitoare copil …

in ce an suntem?


ma intorc progresiv in trecutul Romaniei cu ajutorul unor lecturi. Prin intermediul jurnalului intim al Arabellei Yarka am ajuns prin 1913 … si … din pacate pentru noi, din descrierile ei se vede ca, la nivelul constiintei sociale comune, nationale, nu am avansat deloc. Ca civilizatie, mod de-a gandi, de-a actiona, de-a privi, de-a face lucrurile … nu s-a schimbat NIMIC. Nu s-a imbunatatit nimic. Ba chiar am regresat, datorita anilor de comunism, distrugerii unor valori reale existente la inceputul secolului trecut, datorita faptului ca promovam mai cu seama incultura, obraznicia, impertinenta si mediocritatea. Probabil ca suntem undeva pe la l800, prin veacul acela, daca nu si mai inapoi in timp.

*

sigur, azi, toata lumea are acces gratuit (cica! dar ce mai e gratuit azi?) la scoala. Teoretic toata lumea are sanse egale sa avanseze in viata si se naste intr-o societatea dreapta, democratica. Teoretic nu mai exista clase sociale, inegalitati nedrepte dar practic nu stiu de ce mai arboram acest drapel ipocrit al societatii egalitare cand nu e nimic adevarat in asta.

*

Unul din profesorii mei spunea deunazi la scoala ca cea mai mare greseala a secolului al XIX-lea a fost trezirea din adormire a doua mase sociale pana atunci inerte: proletariatul si tinerimea. Ambele nu stiu ce vor, se lasa manipulate de oricine, sunt inca lipsite de cultura si usor agresive. Ei bine, don’t worry my dear teacher, in cativa ani, cu ajutorul televizorului ii vom indobitoci pe to(n)ti la loc. Ii vom transforma intr-o pasta groasa, informa, de o culoare incerta si cu un usor miros de pizza, popcorn, KFC, McDo si bere. Iesi intr-o zi pe strada, iesi din cercul probabil special in care te invarti, vorbeste cu lumea de rand si o sa vezi ca efectele se vad deja.

*

Poporul roman nu a castigat nimic in ultima suta de ani, nimic ca valoare. Desigur a pierdut enorm si inca pierde in fiecare zi lasata de Dumnezeu. Aproape putem spune ca au fost 100 de ani de singuratate.

*

Iar tot ce vad in jurul meu e o apatie si o nepasare  care parca spune: distruge cine ce mai poate! Noi oricum o sa plecam de aici …

chinurile lui Tantalus


Tantalus, unul din fii nelegitimi ai lui Zeus, de pe vremea cand toti zeii erau oh, atat de asemanatori cu oamenii, fiu iubit si acceptat de intreaga elita olimpiana, fuse o data invitat sa ia masa cu nemuritorii in Olimp. Nu era o favoare care se facea prea des muritorilor, chiar nu-mi aduc aminte de vreun alt caz in toata istoria mitologiei grecesti. Tantalus s-a dus … dar – istoriile pe care le-am citit eu nu explica de ce – s-a comportat la acel dineu mai degraba ciudat. A furat din bucatele gazdelor sale, inaccesibile si necunoscute muritorilor de rand, si le-a dus cu el acasa ca sa le imparta cu prietenii sai. Pana aici destul de interesant, nu? Parca suntem de partea lui Tantalus … Voi n-ati vrea sa stiti ce mananca zeii vostrii?

*

Cum orice favoare se cere cumva returnata, i-a invitat la randul sau pe zei, sa ia masa cu el pe pamant, in casa lui normala, omeneasca. Zeii au venit. Toti. Tantalus a facut pregatiri exceptionale. Le-a pregatit un meniu aparte, omorandu-l in acest scop chiar si pe fiul lui, Pelops, pe care l-a transat si l-a fiert, transformandu-l intr-o supa … delicioasa (se pare ca a calculat initial gresit cantitatile de mancare si la final n-a avut destula carne. Ce nu face omul ca sa castige favoarea unui superior?). Se pare ca zeilor nu le-a picat prea bine aceasta propunere de meniu si nu s-au lasat pacaliti. Totusi Demetra, care avea mari necazuri in familie in acel moment (fiica ei Persefona tocmai fusese rapita de Hades si dusa in regatul de sub pamant, nestiindu-se inca nimic de soarta ei), fiind absorbita de ganduri si griji a gust putina carne din umarul baiatului lui Tantalus. Chiar cateva imbucaturi sanatoase pana ce ceilalti zei au oprit-o ingroziti ….

*

„Stop! Stooop! Nu mai manca, opreste-te, e oribil!” – au strigat zeii si au purces la re-aranjarea lucrurilor pe pamant. Zeus l-a omorat chiar el pe Tantalus trimitandu-l imediat la Hades unde avea sa indure chinuri vesnice nemaipomenite. Drept rasplata pentru actiunile lui abominabile, Tantalus avea sa sufere vesnic de foame si sete, cumplita foame si cumplita sete, avand aproape de el cea mai pura si cristalina apa si cele mai gustoase fructe posibile. Atat de aproape si totusi atat de departe … si asta deoarece, desi le putea vedea, Tantalus nu le va putea atinge niciodata. Si pentru ca era mort, oricata foame si sete i-ar fi fost (si pofta si ciuda si disperare), nu mai putea muri o data. Se pare ca mai tarziu, afland de inca un pacat de-al lui din timpul vietii (ceva legat de-un caine de aur care-l pazise cand era copil si pe care-l pierduse si care se afla de fapt la Tantalus), Zeus i-a mai adaugat o pedeapsa. O piatra imensa care ameninta mereu ca-i va strivi scafarlia. Si infometat si insetat si cu scafarlia zacusca, nu cred ca bietul Tantalus o ducea prea bine in imparatia lui Hades. Aflase in schimb unde era Persefona. Dar n-avea cui sa spuna.

*

Mai racoriti dupa asa acte vindicative, zeii s-au indurat de Pelops, pe care l-au fiert din nou, de data asta sub atenta lor supraveghere si l-au readus la viata (se pare ca trebuie sa te fierbi de doua ori in viata ca sa fii pe placul zeilor). Demetra i-a faurit un umar nou din fildes in locul celui pe care l-a mancat. Zeii l-au facut pe Pelops chiar mai frumos decat inainte, atat de atragator incat a fost ales de Poseidon, sa-i fie servitor si paharnic pentru vecie. Au plecat impreuna de pe Pamant inspre Olimp intr-un car tras de cai de aur. O iesire din scena triumfala, nesperata cu doua clocote in urma!

*

Aveau si grecii povestile lor de groaza; insa parca cu mai mult farmec si mai multe invataminte decat subtirelele scenarii moderne … thriller-uriri si horror-uri line doar de substitut de sange.

de dimineață: violență și sînge; înjurături pe net


ce-ar mai fi viața, luni dimineața, fără un film plin de sînge, violență, demență, un viitor semi-SF, macabru și cinic în care organele artificiale pe care le-ai cumparat în rate ți se vor recolta – în cazul în care nu-ți plătești ratele – de niște indivizi musculoși și destul de arătoși (mie să vină să mi le recolteze Jude Law, pînă nu chelește de tot). Un film delicios: culori închise, lipsă sentimente, aproape deloc simpatie, empatie, milă, muult sînge și multe crime, șefi fără inimă – la figurat -, angajați extrem de mulțumiți de sistem, uau!, viitooruul suunăă biinee. Hai, dacă tot s-a schimbat ora, am început săptămîna beton de cruelistic. With a touch of what will come next.
*
Apoi am trecut la PC, nah, mai am nește chestii de aranjat. Am frunzărit care va să zică, revista presei online și am citit și niste înjurături pe care le-a luat Pleșu în urma unor declarații și articole scrise cu pixu’, penița sau tastatura. Hai să aruncăm cu nește noroi și-n ăsta, dă-l dreaku, prea pare superior, așa. Oricum n-o să ajungem ever la nivelu’ lui, așa că, propun, conform noii tactici de urmat dacă vrei să faci ceva în viață, să-l facem pe el de rahat (așa o sa ni se pară că noi mirosim de-a dreptul a crini regali) și să ne creăm nește valori proprii, care să ne avantajeze pe noi. Mediocrii, nulii și ignarii rules! Ce ziceți de asta?
*
hai, la naiba, în puii mei Bendeac, ce?, nu-mi spuneți ca NU sînteți de acord? Fatăă, ești proastă, fatăă? Nu e mai ușor să-i demolăm pe ăia buni dinaintea noastră  și să ne pipi pe cenușa lor decît să încercăm să ajungem la acel nivel? Oricum nu putem, ce dreaku, oricît am fi de mediocri am simțit și noi asta. În lipsa unor sisteme de referință, în lipsa unor modele ideale oricare dintre noi poate accede către orice poziție socială. WTF! Dacă ne strîngem suficienți de mulți din ăștia, o să putem stabili NOI care e adevărul, ce e binele și ce e răul, urîtul sau frumosul. Să mai văd atunci cine ne mai face mediocri!
*
Dimineața se încheie totuși prost cu un fel de amenințare a lu’ Badea (am zărit ceva pe Pagina de media), cum că ne-ar părăsi ca să nu mai facă postu’ să sufere din cauza amenzilor pe care le încasează. Asta după ce, împreună cu Ciutacu, o să se lege cu lanțuri de gardurile CNA-ului și o să intre în grevă de neuroni. N-ați mai auzit de așa ceva? Nici eu. Dar am vazut la ei. Se poate.
*
profesorul meu de „Psihologia personajului dramatic”, doctor în psihologie și în medicină, medic primar psihiatru, un tip care a scris nu știu cîte cărți (încă nu le-am numărat, sînt mai multe de 5, altfel le-aș fi ținut minte), îi cam descrie la curs pe cei neadaptați la lumea în care trăiesc ca fiind nevrotici. Iiiihhiiii … Dacă nu te adaptezi ești fie nevrotic, fie romantic și rebel, fie n-ai ieșit din fantasmele adolescenței. Asta mă cam pune pe gînduri. Căci dacă eu nu vreau să mă adaptez la lumea descrisă mai sus, dacă nu vreau să mă adaptez la așa sortiment de săptămînă  … asta mă face, ei bine, hmm …