mitul Elenei cea în stare să înnebunească un bărbat


mitul Elenei, cea în stare să înnebunească un bărbat, să-l facă din rațional irațional, din om neom, a revenit în forță odată cu alegerea Alinei Gorghiu în fruntea vechiului PNL. E amanta lui cutărică și a lui cutărică și iată că tocmai pe ea s-a grăbit s-o sprijine Iohannis făcînd din PNL un partid de toleranță. Fiecare președinte cu pupila lui, cu elena lui – s-au grăbit să comenteze toți păreriștii de feisbuc, toți cei nebăgați în seamă deloc sau de o vreme, toți nenumiții în funcții, toți cei ce n-au ajuns la sinecura mult visată. Dacă ar fi susținut un barbat cu care a făcut afaceri suspecte Bogdan Olteanu, ar mai fi fost la fel de mare agitația? Sau furtul nu e un păcat așa de mare ca adulterul?

Trec repede peste observația că orice adulter are nevoie de 2 persoane și că n-ai cum să pui vina numai pe o parte, eventual numai pe femei în oricare parte ar fi ele. Partea sau părțile căsătorite, căci pot fi amîndoi căsătoriți, caută activ o scăpare din mariaj de aia ajung într-o relație adulteră sau descoperă cu ocazia adulterului că aveau o problemă majoră în familie, cu ei înșiși, cu locul lor în viață ș.a.m.d. Dar în niciun caz nimeni nu te poate forța să intri într-o relație adulterină. Trec repede iarăși peste faptul că în politică probabil amantlîcurile sînt frecvente și păstrate în interiorul partidelor tocmai pentru a rămîne în familie. Sau peste gîndul că, așa cum e azi politica la noi, oricum trebuie să plătești cumva, să fii a cuiva, ca să faci politică.

Și ajung la mitul Elenei cea atotcorupătoare de suflete perfecte de bărbați.

Mie mi se pare că dragostea împărtășită e foarte rară. Adică acea întîmplare cînd găsești o persoană care nu e numai atractivă fizic dar și din alte puncte de vedere, cu care ai o chimie extraordinară și social și profesional și financiar, persoana aia care îți trebuie ție, ȘI, după ce ai găsit-o realizezi cu un fel de șoc că și persoana aceea simte și gîndește la fel și e și dispusă, ca și tine, să înceapă o relație. În general trebuie cam trei minuni ca asta să se întîmple: să fii în același loc, în același timp și în aceeași dispoziție sufletească cu acea persoană. Și cu posibilitatea ca ea chiar să existe, așa cum îți trebuie ție, tailor fit, iată că se fac patru minuni. Unora ni se întîmplă odată în viață, altora niciodată, puțini cred că au parte de două ori de așa ceva. Așa că dacă un bărbat își întîlnește Elena lui și aceasta e gata să fugă cu el, și ei fug împreună chit că asta distruge lumea din jurul lor, eu cred că aceasta e o relație în care amîndoi au intrat de bunăvoie și relația e atît de puternică încît orice gînd rațional dispare. E o relație care greu poate fi terminată rațional, tocmai pentru că e atît de rară și puternică. Dacă vă mai amintiți cum e să iubești, ei bine, atunci și numai atunci granițele firești dispar, legile lumii în care trăim pot fi și uneori trebuie încălcate, neputințele sînt uitate, găsim în noi rezerve care măcar temporar ne fac să ne simțim ca niște super eroi… asta e dragostea: e încrederea că împreună cu persoana iubită poți face orice. Mai amintesc că în povestea originală, Elena era cea căsătorită cam fără voia ei și Paris corupătorul, și el manipulat de zei, dar vedeți voi, tot femeia e de vină în percepția generală. De parcă ei nu i s-ar putea întîmpla să se îndrăgostească, căsătorită sau necăsătorită fiind și să înnebunească pentru un bărbat. Să fie înnebunită de un bărbat.

Și mi se mai pare că după acest mit, unii bărbați își ascund neputința lor de a evolua dincolo de un anumit proiect, de o anumită fază existențială. Mi se pare că unii bărbați scuză alți bărbați așa: l-a înnebunit aia de cap, nu era așa. Ba, așa era, doar că înainte nu se vedea.

Dacă TB și-a găsit elena lui, atunci a găsit acea persoană într-o viață de om, atunci i s-au întîmplat cele 3+1 minuni. Cu greu va scăpa de asta și pentru el personal nici nu știu dacă trebuie să ne dorim ca să scape. Pentru noi, însă, să ne bucurăm că am scăpat cu atît. Dacă se iubesc atît de tare, bine că și-au făcut partidul lor. Dacă nu se iubesc, TB va scăpa de Elena în curînd.

Și tot pentru noi, pentru calitatea vieții noastre, ar trebuie să mai țesălăm din miturile și clișeele cu care ne populăm mintea de atîta amar de ani. Ne țin pe loc, credeți-mă. Dacă tot rostogolim cu mintea și cu vorba aceleași clișee n-avem cum să obținem alte rezultate, să evoluăm. Ba, mi se pare cîteodată că mai degrabă involuăm.

Aș vrea să întîlnesc și eu o elenă în stare să înnebunească un bărbat fără voia lui. Voi nu? Ar fi ca o întîlnire cu o vrăjitoare adevărată…

Later Edit: De politicieni e ușor să scapi: dai cu puțin ignore peste ei și gata, arivederci și n-am cuvinte. Vin localele și europarlamentarele, nu vă mai îngrijorați din cauza unei pasiuni, dacă TB nu vine cu proiect real care să poată să facă opoziție, partidul lui cu tot cu elena lui o să dispară în neant. Desigur, dacă învățăm pînă atunci să folosim funcția asta ignore cu care sîntem dotați

Reclame

Roland Garros, versiunea ”intuitiv proiectivă”


Simona-Halep-s-a-calificat-în-optimi-la-Roma

Aseară părea că toată lumea s-a uitat la finala feminină de la Roland Garros s-o vadă pe Simona și a văzut-o pe Sharapova. Și domnii, mă rog, să le zicem așa, discutau aseară pe febe și pe anumite bloguri, oare cum face Sharapova cînd…, dacă pe teren face așa. Părerea mea e că dacă aplică aceeași tactică și-n dormitor, și ați fi acolo printr-un noroc colosal – ați dat de peștișorul de aur, de lampa lui Aladin, ceva gen, altfel n-o să ajungeți niciodată nici măcar să-i faceți patul sau să-i curățați tenișii de praf – ați aflla ce-nseamnă să fii femeie în fața unui killer maniac. Și sînt delicată. Sînt delicată pentru că altfel m-aș întreba: cum naiba se face că vă gîndiți doar la astfel de lucruri în astfel de momente. Nu cum de v-a trecut prin cap, probabil e inevitabil să-ți treacă, (ne-a trecut prin minte tuturor, doar ne-a trecut, n-a și rămas), dar cum de-ați insistat pe gîndul ăsta și numai pe el? Ce-a rămas din mintea voastră? O masă instabilă de hormoni? Aveți preocupările unor adolescenți de 13-14 ani și vă mîndriți cu asta? Sînt mîndru că sînt un român necopt la minte și mă mîndresc cu asta?? aaah, baaah! Nu găsiți nimic interesant de povestit din viața voastră adultă? Maturitatea nu v-a adus nimic? Niciun alt gînd, nicio altă preocupare,niciun alt punct de vedere? PĂCAT.

sharapova

*

Altminteri și eu am văzut-o pe Sharapova. Mai mult pe Sharapova. Tot mai mult pe Sharapova. Jocul ei l-am văzut, l-am înțeles și l-am reținut deși nu joc tenis. Dar era clar, simplu, concis și pentru Simona imbatabil. Într-un final, n-am avut cum să nu-l admir. Pe al Simonei nu l-am prea văzut. Dorința ei am văzut-o, auzit-o și simțit-o, pe a Simonei…. mmm… Am văzut că Simona poate ceva, mai știe cîte ceva, a mai scos-o din ritm de cîteva ori pe Sharapova, că are anumite talente, dar multe din punctele pierdute Sharapova au fost pe greșelile ei, un număr considerabil de greșeli neforțate cum tot repeta obsesiv din studio un Țopescu complet ieșit din formă atît fizic cît și profesional. (Vai, ce urît îmbătrînim! Groaznic. Ne-au lovit acest 25 de ani mai rău ca un tren. Pe toți, indiferent de vîrstă și numărul zerourilor conturilor din bancă). Mi-a fost milă de el, cînd l-am văzut, după meci, în studio și am și închis televizorul. Și oricît de tare m-a deranjat Hădăru, celălalt comentator, pe care m-am străduit să-l ignor în permanență…… închipuiți-vă: mă uitam la meci, ascultînd și urmărind cu încordare jucătoarele și încercînd să nu aud ce spun comentatorii care mai bine tăceau de tot – printre multele idioțenii pe care le spunea, el, cititorul în body language – românii, dacă nu se pot lăuda cu ceva calități normale, au capacități extrasenzoriale, ați observat? – a zis ceva în final, ce merita analizat: ”Sharapova joacă intuitiv. S. își închipuie cum va fi următoarea lovitură, își proiectează asta în mine apoi joacă fără să gîndească. Se spune că prin intuiție se pot accesa (nu știu cîte) milioane de informații”. Cam așa… Sharapova a jucat dincolo de statistici, dincolo de greșeli. Nu s-a concentrat să NU greșească, s-a concentrat SĂ CÎȘTIGE. Nu a zăbovit deloc asupra greșelilor personale, asupra amenzii primite de la arbitru, asupra momentelor în care părea că pierde controlul. Nu. Mintea ei era cîteva mutări înainte, parcă, într-o altă realiatate pe care o forța să devină prezentă. Multe se joacă astăzi altfel. Pare un secol care vrea să lase rațiunea din brațe în favoarea a altceva. A intuiției, a accesului spre o ”bază de date” mai mare decît poate oferi rațiunea omenească care este limitată. Într-un fel am văzut un Roland Garros unde statisticile n-au mai funcționat. Un Roland Garros varianta ”intuitiv proiectivă”.

simona-halep

Simona… ah, în Simona, am văzut din nou, o mare parte parte din galeria noastră de clișee de neputință. Da, Simona a ajuns foarte, foarte sus, a făcut o dublă masectomie, a muncit. Indubitabil. De necontestat. E numărul 3 ATP, cu puțin noroc, da, dar e nevoie de noroc în toate. Da, se vede. Am văzut și eu, am văzut toți. S-au văzut însă și tarele naționale: ”dă-mi un motiv ca să mă întind pe jos și să mor și așa am să fac”. Lua-o-ar naiba de Miorița, zici că-i sădită în genele noastre. S-a scos din programa școlară? Știu că a fost o companie acum cîțiva ani, dar nu știu ce rezultat a avut. A fost îndeajuns un singur moment la finalul meciului în care arbitrul să-i consteste o minge și să i-o dea Sharapovei, ca Simona să depună armele. După meci a recunoscut asta într-un interviu. Sharapova era în avantaj dar meciul nu era cîștigat. După faza aceea cred că Sharapova a căștigat în 5 minute. Se poate? Se poate ca după atîția ani de cînd vedem, conștientizăm buba asta națională, slăbiciunile astea ale noastre să nu facem nimic să le îndreptăm? Nici la un nivel atît de mare? Înaintea acestei finale Sharapova a avut o perioadă foarte proastă, cu multe înfrîngeri, cu o accidentare, dar a tras de ea, a schimbat două seturi de antrenori și a învins. DIN NOU! Primul trofeu de Grand Slam l-a cîștigat la 17 ani, la Wimbledon, acum 10 ani(!), deci nu vă mai amăgiți că Simona este foarte tînără. Pentru acest sport nu este.

*

1401475324000-Maria-Sharapova

 

AND THAT KILLER LOOK! Imposibil să n-o fi remarcat. Eu o țin minte de acum cîțiva ani, de cînd Sharapova i-a făcut semn unei chinezoaice, pe teren, că-i ia gîtul. ”Te tai, te omor, te distrug!” – și a cîștigat, firește. E un joc, da, dar nu-i o joacă. În timp ce Sharapova m-a convins că era gata să moară pe teren pentru cupa asta, Simona, deși nu s-a lăsat ușor, nu părea prea convinsă că merită să moară. Nu, nu merge cu sîntem mîndri că sîntem români, bravo, ai pierdut frumos, uite, toate ziare au scris cît de frumos ai pierdut – chiar au scris! – NU CONTEAZĂ. AI PIERDUT. Sper, Simona, că n-o să cazi în clișeul tîmp românesc, repetat azi pînă la îngrețoșare, care confundă realismul și analiza punctelor slabe și a celor bune cu pesimismul. ”Să fim optimiști, e o campionă în devenire” – o să fi o campioană în devenire pînă la 50 de ani dacă n-o să fi și mai severă cu tine de acum încolo. Ce mai poate fi îndreptat? Ăăă… Totul?

2104014511

of. Înainte de setul 3 am căutat pe internet date fizice despre cele două jucătoare, pentru că ceva îmi dădea cu rest. Surprinzător (pentru mine), Sharapova este cu 20 de cm mai înaltă ca Simona și la fel de grea:  Sharapova: 1,88 / 59 kg, Simo: 1,68 / 60 kg. Sharapova e foarte, foarte rapidă. Poate după meciul ăsta ar trebui să slăbești? Să cari după tine 5,10 kilograme de care poate nu ai nevoie, pe teren, 3 ore, în timpul celui mai mare efort posibil probabil e foarte greu. Și inutil. Sharapova, la proporțiile ei lovea mingea mai tare ca Simona. Sharapova se mișca ușor stînga-dreapta, Simona nu. În afara expresiei faciale, Sharapova avea grația unei balerine, Simona nu. Poate e ceva ce ar trebui regîndit. Dacă ai mers atît de departe încît să-ți faci o dublă masectomie, mergi pînă la capăt. Nu cumva greutatea aia musculară nu-ți folosește atît de mult? Nu cumva ar trebui să-ți schimbi antrenorii, care, deși o știau pe Sharapova, și tu o știai, doar ai mai jucat cu ea, n-au pregătit cu tine 3-4-5 variante de joc. Nu există sacrificii, există numai învingători. De învinși puțini își mai aduc aminte. Și numai luzării se laudă la nesfîrșit cu finalele pe care le-au pierdut.

AH! Avem atîta nevoie să ne schimbăm starea de spirit! La finalul acestui meci, Sharapova a devenit modelul meu, nu Simona. Pentru că Sharapova și-a depășit condiția și ”miorița” din genele ei: nu are emoționalul instabil al rusului de rînd și din moștenirea ei genetică a ales doar sadismul. Ăsta-i folosește. Bravo ei.

*

Hai, Simona, mai sus, mai departe! Sîntem tot alături de tine. Avem nevoie de tine. Avem nevoie disperată să vedem măcar în altă parte că cineva, un român poate să-și învingă tarele naturale și să facă un salt reușit în imposibil. Nu ca să ne mîndrim tîmp cu tine ci ca să ne mai recîștigăm încrederea în noi. Tot cu tine o să țin și data viitoare, poate reușești tu în locul nostru, al tuturor. Dacă tu reușești, AM SĂ ÎNCEP SĂ CRED CĂ AM SĂ REUȘEȘSC ȘI EU!! În orice! Dar îmi scot pălăria invizibilă în fața Sharapovei. Un om de la care am de învățat!

Cărțile pe care le-am tras …


„Astăzi, te lupți cu mizeria, cu mediocritatea, cu asemenea întîmplări stupide ca cea de acum, cînd învinge ori o masă proletară și fanatică, ori Siguranța Generală. În amîndouă cazurile, noi sîntem excluși din acest proces, din această actualitate. Noi, care încercăm să gîndim și să simțim pe proprii mijloace, nu folosim niciunei partide, nici celeilalte. Nu mai vorbiți de proletariat și burghezie. Fapt este că în amîndouă cazurile există mase și interese de grupuri pentru care noi, intelectualii, nu prețuim nimic.” – Mircea Eliade, „Întoarcerea din rai”, 1934220px-Jeni_Acterian
*
Anul trecut pe vremea asta citeam „Jurnalul …” lui Jeni Acterian (n. 22 iunie 1916, Constanța – d. 29 aprilie 1958, București) și mi se părea că sînt contemporană cu ea. Cu gîndurile ei, cu preocupările ei, cu problemele ei. Mă gîndeam la ea în timp ce citeam ca la o posibilă prietenă cu care aș putea discuta lucruri pe care poate nu le discut cu nimeni azi. Acum 2 ani citeam articolele pline de revoltă scrise de Eugen Ionesco înainte să plece din țară, revoltă împotriva înțepenirii în proiect a intelectualilor din vremea lui, și simțeam că împreună cu el fac parte din generația încă tinerilor furioși că se risipesc aici. Acum 15-20 de ani îl citeam pe Cioran cu gura căscată …
*
Nu cred că sînt eu defazată. Cred că pur și simplu unele etape din istorie nu pot fi sărite ci poate doar parcurse mai repede. Cred că reinventăm roată, plini de spume, pentru că asta e, nici nu exista alt drum. Intelectualii din România preiau căruța de unde a rămas în drum, more or less, cu cîteva excepții ce-i drept notabile (Preda, Nichita …): adică din anii 30. Este de-a dreptul exasperant, enervant, năucitor, dar asta este viața care ni s-a dat aici și alternativele sînt puține. Auto-exilul, ca-n cazul lui Eliade, Cioran și a lui Ionesco, dar de data asta via schimbat niște pamperși, sau … nu știu.

Astea-s cărțile pe care le-am tras. Trebuie să jucăm cu ele.

Ce altceva am mai putea face?

*

P.S.: Citeam azi pe linkul pus pe Google Doodle că Rembrand a fost trimis de familia în 1620 la Universitatea din Leiden. Ăăăă … Poftim? Rembrand s-a dus la Universitatea din Leiden în 1620. Ce? Cînd? În ce an? În 1620. 

Ce făceam noi în 1620?

The Artist (vs. media)


Artistul meu preferat în copilărie era Michael Jackson. Am dat 2 mărci germane (o avere!) pe un poster cu el, pe care l-am lipit la loc de cinste (în centru) pe peretele camerei mele alături de George Michael, Madona și mulți alți artiști, azi uitați. Ascultam cîntecele lui cîteodată ore în șir, pe întuneric, pentru că aveau o intensitate aparte care m-a 243264atins de la prima audiție, o intensitate pe care mai apoi am căutat-o toată viața în tot, în toți și-n toate. I-am învățat versurile pe de rost și cînd mă plictiseam la școală le caligrafiam pe bancă. (Unde or fi băncile alea pe care atîția elevi și-au lăsat emoțiile și confuziile lor? Trebuie să fie de acum adevărate opere de artă …). L-am văzut prima oară în Dirty Diana, (danke, Gunti!), un videoclip de referință pentru mine și azi, din punctul de vedere al filmărilor, efectelor, editării, imaginii, luminii, ritmului, dansului, etc … un clip (pe care acum cînd îl revăd îmi dau seama)  m-a influențat în multe, de la atitudine, mișcare scenică, pînă la … ambiția de a fi un artist complet. Ce-i drept, e un mare dar de Sus dacă ai măcar UN TALENT (sau talant, cum vreți s-o luați), darămite atîtea cîte avea el! Se întîmplă doar o dată la un miliard și ceva și sîntem doar vreo 7 pe aici …

Apoi am crescut, preferințele muzicale inevitabil s-au mai schimbat, au mai apărut și alți preferați, tot mai diferiți, am trecut prin următoarele etape din viață. M-am îndrăgostit. Am adoptat muzica altora. Am pierdut-o odată cu ei. M-am pierdut și pe mine. M-am regăsit. Pe el l-am cam uitat.

Michael a început o luptă pe viață și pe moarte cu sistemul din care făcea parte și care l-a lansat. Cu invidia, lăcomia și iresponsabilitatea celor din jur. Cu supermiliardarii (pe atunci) de la Sony. Sigur că un astfel de talent (și o astfel de devenire) nu putea să se însoțească decît cu un om dezechilibrat. Nu cred că Michael era un om normal și nu înțeleg de ce se făcea atîta caz de anormalitatea lui. (Înțeleg: anormalitatea lui le aducea bani altora. Cu cît era mai anormal cu atît banii erau mai mulți.) Ar fi fost anormal să fie normal, și nu invers. Da, era negru și probabil își dorea să fie alb și să arate cît mai androgin. Și sigur nu avea o relație normală cu nimeni.

L-am redescoperit cu simpatie și compasiune în 2004, cred că era de Crăciun și eu eram într-un hotel fancy din Paris. Michael era în cea mai neagră perioadă a vieții lui: la al doilea proces de pedofilie, un circ mediatic mondial în care și el se comporta exact precum era și regia șoului: ca un

Michael Jackson performing The Way You Make Me...

Michael Jackson performing The Way You Make Me Feel in 1988 (Photo credit: Wikipedia)

claun. Am făcut atunci un pariu cu Lucien că Michael nu va fi condamnat și că nu e vinovat. Timpul a dovedit că așa e, eu am cîștigat pariul și Michael procesul, dar circul și-a atins scopul: l-a făcut praf și l-a mînjit pe timp nedeterminat cu ceva atît de murdar încît … încît l-a otrăvit ireversibil, mai mult pe dinăuntru decît pe dinafară.

Astăzi știm că cei doi copii care l-au acuzat de pedofilie au revenit asupra acuzațiilor lor, renegîndu-le, (au spus ulterior că părinții, că mama, că tata, că avocatul i-au învățat să spună că …), iar unul dintre ei, pare-mi-se, s-a sinucis. Dar media și-a făcut treaba în tot timpul ăsta lăsînd o dîră groasă de mizerie pe unul dintre cei mai mari artiști ai secolului XX. Massmedia, adică niște oameni incomparabil mai mici și indiscutabil incapabili să producă altceva decît torente de învolburare publică. De tot mai multe ori valuri de mizerie ce nu se mai spală, ori se spală doar în timp, se plătesc pur și simplu în timp, în foarte mult timp și foarte greu. Vedem și noi asta de 24 de ani, vedem că se poate, vedem cum se face, și am simțit-o pe pielea noastră mai ales, mai ales în ultimii 5-10 ani. Nu?

A murit brusc, la 50 de ani, după aproximativ 45 de ani de carieră. Înainte să apuce să le dea o palmă detractorilor. Sugătorilor și lipitorilor. Cu un mic ajutor de la un doctor obscur și iresponsabil care a primit o pedeapsă prea mică comparativ cu răul ireversibil pe care l-a făcut.

Peste 15-20 tinerii o să-l caute prin fișierele media, o să-l șteargă de praf și o să-l pună la locul lui. SUS. O să-și spună unul altuia: „moamă, ce ARTIST era ăsta!” Să sperăm că pînă atunci, familia lui disfuncțională: surorile, frații, părinții, TOȚI cei care trăiesc bine-merci de pe urma lui, n-o să-i omoare și copii din dorința de-a mai ajunge o dată pe prima pagină a ziarelor.

Miss you M!

P.S.: Mulțumesc Popy, Alina & Luga pentru că mi-ați amintit.

Mulțumesc că mi-ați amintit că atunci puteam fi diferite și ERAM diferite. Fiecare avea formația ei preferată, culoarea ei preferată, stilul ei propriu vestimentar și fiecare pornise să-și descopere propria identitate și ASTA ni se părea NORMAL. Azi, toți tinerii sînt la fel. Toți au aceeași privire, pe jumătate goală pe jumătate sfidătoare, se tund la fel, întorc capul la fel, vorbesc la fel, țin țigarea la fel, desfac doza de Cola în același fel. Au aceleași certitudini, și toate sînt de fier. Azi toți trebuie să fim LA FEL cu cei cu care lucrăm, colaborăm … cu vecinii de pe stradă, cu cei din cartier. Azi originalitatea e un păcat. Să fii uniform și banal – iată noul crez și ideal. Asta ni se impune și n-o mai face un singur partid și o singură familie ci o încîlceală de mediocrități, interese, iresponsabilitate și prostie. Să ferească Dumnezeu să încerci să fii ca tine! O să fii amarnic, ASPRU judecat.

*

Citiți și:

Michael

azi


Deutsch: Logo des Fernsehsenders BBC World News.

mă uit la BBC World News. Doi bărbați tocmai au fost linșați și spînzurați de sute, poate mii de oameni, undeva, în Egipt. Noile legi musulmane, numite pe scurt sharia, permit cred astfel de manifestări. (Sau greșesc?) După revoluția lor, nu au avansat în ceea numim valori și democrație, probabil nici măcar în prosperitate. Au regresat. Mă gîndesc la noi: cît mai avem pînă ajungem la linșări publice? Cît mai avem pînă decădem în acest tip primitiv de societate?
*
nici societatea noastră nu se manifesta atît de violent, ipocrit și mîrșav acum 23 de ani. De fapt, cred că nu numai eu, adolescentă fiind, aveam impresia că doar un grup restrîns și strîns în jurul Ceușeștilor erau răi, restul fiind toți victime. Cred că cei mai mulți dintre noi aveam impresia asta. Dar iată, evoluția sau mai degrabă involuția noastră ne arată cît de puțin departe suntem de acea societate musulmană.
*
mă îngrijorează ascensiunea unor astfel de societăți primitive, care de data asta sunt și islamice (multe de spus aici, nu-mi e clar dacă una o cauzează pe cealaltă neapărat). Nu doar femeile sunt în pericol acolo, azi au fost linșați doi bărbați tineri, femeile sunt doar mult mai vulnerabile pentru că se pot apăra mai greu singure și pentru că există deja o tradiție împotriva lor. Și asta se întîmplă la 2000 de ani după Isus, și nu, nu mă refer aici la natura lui religioasă ci la exemplele lui de atitudine socială. La reforma pe care a vrut s-o facă, sau care s-a petrecut atunci (cum vreți s-o luați). Există, nu, povestea acelei prostituate pe cale să fie linșată cu pietre (căci exact asta voiau să facă), pe care el o apăra. Poate fi doar o poveste, totuși, ideea e că de mult timp se încearcă înăbușirea acestor instincte exclusiv agresive și deloc raționale. Și doar în societățile în care această înăbușire s-a petrecut sute de ani cu îndărjire și tenacitate, s-a reușit ceva.
*
citesc încă, ÎNCĂ, cu stupefacție că Dinescu se va duce la salonul de carte de la Paris și-i va face praf pe francezi cu o demonstrație culinară. Văd că, fără nicio rușine, unii dintre noi se bălăcesc într-o mare de cretinism și penibilism, ridicat la rang de „așa trebuie”. O ciorbă și o sarma, în cazul puțin probabil în care Dinescu e în stare să facă așa ceva, vor compensa imaginea șifonată a lui Ponta în ochii occidentalilor, după mintea lui Marga. Suntem mici, foarte mici, mici, meschini și mediocri, ăsta-i adevărul. Iar pe cei ce mai pot ceva îi alungăm din toate puterile dintre noi. (De dimineața o distinsă penelistă m-a trimis la dracu și m-a invitat să mă car naibii de aici, din țară, un îndemn la care oricum cuget cu seriozitate de ceva timp).
*

Dortmund

Dortmund (Photo credit: wenedeux)

poate tocmai de aceea, tocmai mi-au căzut ochii pe o ofertă imobiliară din Dortmund, Germania. Apartamente de 3 camere, la 25 000 de euro. OK, pot așa ceva, întrebarea e: ce aș putea munci la Dortmund?

4 more years …


a macanit Obama pe Twitter … lasandu-l pe Mitt Romney absolut fara grai. Daca nu ma insel, a castigat aceste alegeri cu o majoritate a electorilor mai mare ca acum 4 ani. Iar daca voturile Floridei se vor duce tot la Obama, Romney poate sa organizeze o sesiune publica de stropsit, urecheat, si apostrofat cu toti consilierii lui de campanie (luati aminte la Coreea de Nord, ei stiu sa-si puna la punct cetatenii. Va mai amintiti ce le-au facut antrenorilor si jucatorilor echipei de fotbal care se prezentat rusinos la nush ce campionat mondial?), consilieri care l-au sfatuit, dupa cum se vede, destul de prost. Foarte prost. Cu situatia economica a Americii si cu piedicile pe care republicanii le-au pus programului de reformare a sistemului de sanatate – ObamaCare -, impiedicandu-l si incalcindu-l prin institutiile lor legislative la fel de abil cum impiedica si ai nostri tot felul de legi care nu le convin, nu e de acceptat ca Romney a pierdut. Mai ales ca, votul popular (care NU da presedintele in America), a fost aproape fifty-fifty.

*

In toata aceasta euforie pre si post alegeri americane – chiar si eu am fost incantata de rezultat desi, pana la urma, habar n-am de ce – am citit pe FB cateva comentarii surprinzatoare ale romanilor. De pilda un domn ce detine un ziar online prin America astepta cu nerabdare ca Mitt Romney sa iasa invingator, precizand ca nu-i place Obama pentru ca s-a „bagat” in treburile noastre romanesti prin intermediul lui Gittenstein si a tinut partea presedintelui Basescu si a PDL-ului. Nu-i inteleg logica, marturisesc. Mitt Romney imi pare mai degraba un cowboy pus pe harta, gata de razboi cu oricine si mai ales cu adversarii traditionali cum e Rusia. Gata sa implementeze fortat „democratia” oriunde in lume daca asta ii poate aduce ceva faima de Salvator Universal si neshte viitoare afaceri … Tocmai unul ca Mitt Romney i-ar fi facut praf si pulbere in an instant pe Ponta si a lui ceata de ametiti mai ales dupa declaratiile lor usor ticnite privind apropierea de mama Rossia, dupa incantarea cu care Marga a lasat balta salonul de carte de la Paris ca sa deschida un ICR taman la Moscova …. Asa, cu Obama, care pare mai inclinat sa se bucure de acesti urmatori 4 ani si s-o pupe infocat pe nevasta-sa de cate ori are ocazia, decat sa porneasca razboaie inutile, e mai liniste pe terenul de joaca. Adica ai nostri isi pot trage la gioale mai in voie, cat Big Brother e neinteresat si ocupat cu altele.

*

Apropos, ati observat cat de incordati erau combatantii nostri azi, la intalnirea de la Cotroceni? prima, cred, de la destituirea nereusita din vara? Pareau aproape de explozie. Sau implozie. Nici Romney nu era asa suparat. Si el a pierdut juma’ de continent si titlul neoficial sau semi-oficial de cel mai influent om din lume. Presedintele Basescu era de-a dreptul congestionat, ca sa nu zic extrem de buhait, parca luase in greutate 10 kilograme intr-o noapte, iar Ponta privea in jos prin ochelarii aburiti de emotie ca o scolarita prinsa cu tema nefacuta. Zau, ego-urile dambovite au ajuns de rasul curcilor. Caci eu nu mai rad de mult.

*

aud ca Bill se pregateste de un nou desant la Casa Alba. Al naibii Bill, asta, ce sa mai zic. Tare. Cum care Bill? L-ati si uitat? Ce oameni mai sunteti si voi, pe cuvant acum … Bill „Trabuce” Clinton. (Stiu, pluralul e trabucuri, dar in cazul lui, Trabuce suna mai bine. Nu?). Mda. El. De data asta in calitate de prima doamna. Ca titlul de prim domn inca nu s-a inventat. Cum nici situatia asta in care sotia unui fost presedinte vrea sa candideze ea insasi la presedentia aceluiasi stat inca nu s-a … mai intamplat niciunde in lume. Bineineteles sunt curioasa, in cazul in care Hilary Rodham Clinton va ajunge prima femeie presedinte al SUA, daca Bill va mai avea acees la Biroul Oval. Sau il vor inchide in vreo pivnita pe acolo si il vor hrani printr-o ferestruica. Nu de alta dar omul e periculos. Trage-n tot ce-i trece prin vizor. Ce credeti,  importul de trabucuri va avea de suferit incepand din 2016 incolo? Hm … sau credeti ca productia de rochite cu pete din dotare va cunoaste o crestere spectaculoasa? I’m thinking, breathing, talking business here … you know. Zic sa ne imbogatim. Da-o-ncolo de politica. Chiar n-are niciun haz.

Călătorie sprâncenată, Doamnă Dragotescu!


un articol de Vanesa Paradiz

Ştiu cât este de delicată postura în care mă pun făcând public acest mesaj de adio. Aproape că aş putea să-mi scriu singură comentariile din subsolul paginii, epuizând toate categoriile de răstălmăciri pe care le risc. Fiindcă este vorba de o femeie, anume de o femeie frumoasă, bogată şi superelegantă, care, după ce a avut un succes şi-o notorietate demne de invidiat, ne anunţă, cu lacrimi în ochi, ce-i drept, în direct  şi la o oră de maximă audienţă, că ne părăseşte. Cel mai bine ar fi să dezamorsez riscul,  jurând pe ce vrea oricine că nu, nu mă roade viermele invidiei. Ştiu ce înseamnă să simţi că eşti la tine acasă şi că aici ai un rost, în proprii tăi ochi cel puţin şi cum e să fii transparent, perfect transparent, într-o străinătate mirifică. Şi că uneori e minunat şi alteori e teribil.

Am din contră  un fel de satisfacţie că nici surprinsă nu sunt, deşi întreaga traiectorie a Corinei Dragotescu, de la fosta strungăriţă de la Adevărul lui Dumitru Tinu, invitată  pe la televiziuni să susţină, îmbrăcată într-un bluzon de trening şi cu coada împletită de spate, cauza clasei muncitoare, împotriva capitaliştilor hrăpăreţi, la supervedeta cu cercei lungi şi decolteuri romantice, de la Realitatea TV,  de până mai ieri, este în sine o spectaculoasă surpriză. O traiectorie cum este, într-un fel, orice poveste de succes, din  revistele pentru doamne, dar în plus, cu ceva miraculos, ca povestea Cenuşăresei, a Răţuştii celei urâte, fiindcă, totuşi, doamna Dragotescu a început prin a scrie două amărâte de articole, în 1990 şi a le trimite, nesusţinută decît de visul ei de a face presă, la două ziare. Chiar la întîmplare nu, căci, fosta strungăriţă scria, sinistră precocitate, împotriva PNTCD-ului, despre care nu ştiam la data aceea, decât de cei 20 de ani de puşcărie ai unora dintre liderii lor. E ca şi cum ar fi investit amărâtul acela de talant iniţial, atât de bine, încât a rodit o întreagă avere, tradusă în notorietate, eleganţă, putere, case multe, aud, şi, zice dumneaei, de profesionalism. Aiurea. Jurnalism de presă scrisă a învăţat  să zicem pe lângă Dumitru Tinu, dar nu acesta a făcut-o pe ea vedeta cu cerceii lungi, bluzele de dantelă şi fustele ample, de five a clock , de la emisiunile de bârfă politică de la miezul nopţii. Cum singură mărturiseşte, jurnalism de televiziune a învăţat de la marele Andrei Gheorghe. Talantul ei a fost această mare voinţă de a face, coroborată cu abilitatea de a se ţine în şa, alcătuită la rându-i, din ce se vede pe sticlă în aliaj cu mult-mult servilism (vezi pertu-ul tandru-supus cu Vântu, puternic mai ieri, cam cât Voiculescu azi: Da, Sorin, sigur, Sorin, aşa facem, Sorin, bineînţeles Sorin, am înţeles, Sorin). Corina Dragotescu este ilustrarea  perfectă a ştachetei intelectuale joase a televiziunilor mogulilor de la noi, somez pe oricine să-mi enunţe o idee, una singură, care să fi ieşit în cei 5-6 ani de carieră de televiziune din gura acestei doamne, numai hlizeală şi otravă,  combinată cu capacitatea de a se prostitua în scopul unei idei nobile: banii.

Ce-i drept, odată ajunsă vedetă, fie la Realitatea, fie la RTV, partea rea rezultată din sciziparitatea survenită după încarcerarea patronului, Corina Dragotescu nu şi-a ascuns niciodată, nici cinismul, nici nepăsarea pentru consecinţele manipulărilor sale, nici faptul că e conştientă de rolul ei în a face România o ţară şi mai toxică decât era înainte de intrarea ei în soldă. Şi, în ciuda faptului că am pariat încă de acum vreun an că sfârşitul carierei sale nu poate fi decât acesta: într-o lume mai bună, din grijă pentru viitorul copiiilor ei, vestea m-a luat cumva pe nepregpătite.. Apropo de veste, am constatat în treacăt otevizarea tuturor televiziunilor noastre, pentru a face faţă  dementei cerinţe a ratingului: toate anunţau aseară ştiri despre lucruri care mai de care mai halucinante  de genul, ”Războiul iminent pe care o ţară din NATO îl declară altei ţări”, amânate cu jumătăţile de oră ca să te ţină agăţat, ca pe vremea  când ni se dădea ca sigură apariţia în direct a Elodiei.  Ştirea despre plecarea dnei Dragotescu, anunţată de pe la 19, amânată întâi până la orele 22,  apoi până la 23, apoi nu mai ştiu că m-am culcat, am aflat-o azi dimineaţă, pe net.  Esenţialul în otevizare, era însă altul: dna Corina Dragostescu nu nouă, telespectatorilor ei fideli, avea să ne facă un  anunţ  important, ci marelui ei adversar, Traian Băsescu. Cavalereşte, după ce a luptat din răsputeri, femeia se declară învinsă şi părăseşte ringul, ţi-ai putea spune. N-ar fi tocmai o suprainterpretare. Eurile gonflate din naştere şi gonflate în plus de accesul pe sticlă seară de seară şi în regim de rating, nu mi  se adresează niciodată mie, umilului spectator, ci acestui adversar personal, Traian Băsescu. Luaţi-i pe rând, fiecare are ceva foarte foarte personal cu el: cu excepţia lui Dan Diaconescu care nu mai are un interlocutor pe măsură decât în însuşi poporul român, fiecare din adversarii lui Băsescu au cu el un litigiu personal: lui CT Popescu i-a spus că ştie să înoate tot atât de bine cât ştie el, jurnalistul să scrie. Aşa ceva se poate ierta? Pe Mircea Dinescu l-a invitat jos de pe podiumul unde îşi ţinea metingul, trimiţându-l la Realitatea TV. Pe Stelian Tănase, Dumitrescu, Gâdea şi alţii nici nu i-a mai nominalizat, i-a făcut en gros, tonomate. Pe Corina Dragotescu, frumoasă, strălucitoare, elegantă, a repezit-o de nu s-a văzut, insensibil la feminitatea ei, cum numai un bărbat altminteri sensibil la femei, dar care antipatizează profund o anumită femeie, poate să fie. Şi noi ştim, din mai multe incidente de astea ce urât poate nedelicatul nostru preşedinte să facă. În fine, a făcut-o cu ea. E un mecanism care funcţionează fără greşi la persoane hipersensibile. Să ne amintim cum pe vremuri, un intelectual, altminteri subţire, ca regretatul Edgar Papu s-a trezit în haznaua de la România Mare, numai fiindcă  breasla s-a delimitat net de ceauşista deşi bine intenţionata lui teorie a protocronismului. Sigur trebuie să păstrăm proporţiile alăturîndu-l pe Edgar Papu de oricare dintre adversarii săi de azi, şi mai ales pe Corina Dragotescu de fiecare dintre ei. Să te socoteşti adversar personal al preşedintelui ţării, fiindcă te-a bruftuluit când ai spus una din multele prostii spuse în viaţă, îţi trebuie o mare îndrăzneală.

În fine, n-are a face, Corina Dragostescu ne părăseşte. Este, după ce s-a dat de ceasul morţii, în toate chipurile şi din toate poziţiile să scape acest popor de dictatorul care îl sufoca şi să ridice această ţară până la înţelegerea primejdiei, a doua vedetă care ne părăseşte, după Mihaela Rădulescu. Eu ştiu şi un al treilea, pe care nu-l numesc, fiindcă mi-a declarat confidenţial că o va face, optând să trăiască la Paris, din scârbă pentru ţara asta de nesalvat, după ce va aduna milionul de euro. Părerea mea e că a reuşit să-l adune de mult, dar a şi aflat între timp că la Paris nu se poate trăi multă vreme doar dintr-un milion de euro, dacă nu munceşti.

Mă bucur sincer că Doamna Dragotescu are mai mult de un milion şi poate pleca. Mă bucur pentru ea. Cred că ei banii or să-i ajungă. Un singur lucru mă îngrijorează în legătură cu ea, ca şi în legătură cu ziaristul care se va refugia la Paris. Dar mă îngrijorează pentru mine, şi dovadă că am de ce este însăşi Mihaela Rădulescu, plecată şi revenită. Semn că n-a fost pe atât de fericită acolo, pe cât am fost eu aici fără ea. Pot chiar să pariez că Doamna Dragotescu nu va fi, nici ea, fericită acolo. Cunosc o bătrână care îşi face la Paris mici cărţi de vizită cu antet şi îşi atribuie un titlu nobiliar, pe care  în România nu-l deţine decât  Dracula şi ştiu de ce face asta: a fost aici ceva după care lumea întorcea capul pe stradă, şopocîind, uite-o pe X,  ba chiar trebuia să poarte ochelari, ca să se protejeze de fani, iar acolo nimeni nu ştie cine e. Să nu ştie nimeni cine eşti, pentru persoane ca acestea înseamnă să fii NIMENI: Or să fii un Nimeni, chiar un nimeni relativ plin de bani, în străinătate, este foarte dur, în aceste condiţii. Există sigur şi posibilitatea să se tranforme într-o bunică tandră, anonimă, şi luată cu treburile astea, să ne uite, noi s-o uităm, la rândul nostru. Iar pentru asta, chiar mă bucur. Pentru mine şi pentru noi, telespectatorii. Pentru toţi amărâţii ei de telespectatori. Dacă la o sută de tineri talentaţi, şcoliţi, cinstiţi şi exasperaţi de România toxică pe care a contribuit să o lase în urmă, mai pleacă şi câte un tonomat de acesta, toxic şi îmbătrânit în rele, mă bucur, fără invidie şi fără gând ascuns, din toată inima. Şi-i spun: Călătorie sprâncenată, Doamnă Dragotescu!