Mai tineti minte …


… fotografia asta? A facut inconjurul lumii de cateva ori de cand a fost publicata pentru prima oara, pe 26 martie 1993, in New York Times. Ii apartine lui Kevin Carter (13 Septembrie 1960 – 27 iulie 1994), un fotograf sud-african care a si castigat premiul Pulitzer in 1994 pentru ea (Pulitzer Prize for Feature Photography). Kevin n-a supravietuit prea mult fotografiei in sine, s-a sinucis la cateva luni dupa ce a devenit faimos. Si din cauza acestei fotografii care, a starnit la vremea ei, o controversa uriasa ale carei ecouri nu s-au stins nici acum. Sute de oameni au sunat la New York Times dupa publicarea ei, sa intrebe de soarta fetitei. Mai apoi, Kevin a fost intrebat daca a facut ceva pentru fetita, dupa ce a facut fotografia. Daca macar a alungat pasarea. Raspunsul e nu.
*
Nu stiu daca cei ce s-au grabit sa puna atatea intrebari, s-au grabit la fel de mult sa doneze ceva pentru a-i ajuta pe sudanezi, cei ce treceau la momentul respectiv printr-o foamete cumplita (aceasta e povestea din spatele imaginii).
*
Si mai interesant este ca, el a facut parte dintr-un grup de fotografi specializati in fotografii in zonele de razboi, foamete, dezastru. Grupul a primit si un nume in timp, nume pe care l-a adoptat: Clubul Bang-Bang (Bang-Bang Club). Singurul membru in viata si intreg la trup (la minte, nu stiu), al acestui „club” select este Greg Marinovich, si el castigator al unui Pulitzer cu aceasta fotografie (dreapta), care, ne arata o alta grozavie … luptele inter-tribale din Africa de Sud si efectele lor: oameni arsi de vii, batuti, omorati, pe strada, in fata familiilor, a concetatenilor, a jurnalistilor care fotografiau, filmau …
*
Vazusem fotografiile … de cand a inceput era internetului le-am primit de cateva ori de la diversi … cu tot felul de mesaje atasate. Am auzit si de povestea fotografului care nu a rezistat remuscarilor si s-a sinucis. Nu faceam, insa, nicio legatura intre ei, intre ele. Si nici nu-mi imaginam cat de complexa e povestea. A trebui sa vad un film mediocru si banal, Bang-Bang Club, ( am recunoscut fotografiile, altfel nu ma uitam!) ca sa aflu mai multe despre ce si cum a fost … posibil.
*
Vi-l recomand. Nu recomand filme banale, niciodata, dar acesta, spune o poveste adevarata care poate,  n-ati avea de unde s-o aflati. Si, in fine, e posibil ca, in banalitatea lui, in felul in care a bagatelizat lucrurile, sa nu va raneasca atat de tare … sa-l puteti inghiti mai usor. Altfel, povestea unor tineri cam dependenti de adrenalina si, bineinteles de droguri (Kevin), care sunt martori aparent impasibili ai unor evenimente absolut, dar ABSOLUT ingrozitoare, evenimente pe care ni le transmit noua fara sa fi intervenit cu nimic in a schimba cursul lor, ei bine, cred ca povestea asta are suficiente nuante de horror; e prea socanta ca sa poata fi asimilata dintr-o data.  Filmul se bazeaza pe cartea scrisa de Greg Marinovich si João Silva (numita tot Bang-Bang Club). In 2010, Silva si-a pierdut ambele picioare, calcand pe o mina, in timp ce se afla in Afganistan.
*
Bang-Bang Club:

The Bang Bang Club (film)

The Bang Bang Club (film) (Photo credit: Wikipedia)

Ken Oosterbroek
Kevin Carter
João Silva
Greg Marinovich
*
Intrebarile raman.

Ei spuneau, credeau si sustineau ideea ca, au facut tot ce puteau ei sa faca, aducandu-ne aceste fotografii. Ca a fi un fotograf bun implica si a nu lua nicio parte in niciun conflict. Ei doar fotografiaza. NU intervin. NU schimba nimic. Adevarul e, ca din cauza lor scriu acest articol, azi.

Dar e … normal? Etic? Moral? Sa nu intinzi o mana? E omenesc sa incerci – cum incearca ei – sa stai impasibil la problemele ingrozitoare ale semenilor tai, sub palaria echidistantei unui jurnalist?

Ma rog, noi in Romania nu avem asa ceva, e deja un titlu de glorie, o floricica adaugata la epoleti sa iei partea fatis si cu multa saliva, unuia sau altuia; in genere a celui care te plateste mai bine (ca de aia s-au facut jurnalisti!); dar ne putem pune macar intrebarea …

Aceasta echidistanta si o anumita apetenta pentru senzatii tari, le-au adus celor patru fotografi premii multe, mari, faima … Atat. Din film (si din carte, cel mai probabil), intelegem ca Kevin a murit sarac si plin de datorii. Pe doi, fotografiile i-au costat viata (Kevin si Ken), pe al treilea ,(João Silva ) picioarele. Fotografiile si-au atins tinta, cum spuneam, scriu azi, aceste lucruri, pentru a ei le-au facut candva.

*

dar totusi … nu e … INUMAN?

Tutta la vita davanti. Ai toata viata inaintea ta


Nu stiu daca v-am mai spus dar mie nu-mi prea plac filmele romanesti. Sunt nenaturale, au un ton fortat si par facute de cineva care n-a mai scos nasul in „realitate” de multisor. Cu cat au mai mult pretentia ca sunt realiste, mai preocupate de „micul adevar”, de cotidian, cu atat reflecta mai putin timpurile actuale. Expresia „viata bate filmul” devine tot mai adevarata in Romania. Viata bate filmul pentru ca filmul devine tot mai neinteresant.
*
Prin alte tari, insa, lucrurile stau cu totul altfel.
*
Sa luam de pilda, generatia tanara (Generazione 1000 euro. Nu va suna cumva cunoscut?), cu toate problemele ei: nesiguranta zilei de maine, lipsa locurilor de munca sau a unui cadru familial (mostenit sau dobandit) sanatos. E o tema de film? E. Acum ganditi-va cum ar arata aceasta tema in viziune romaneasca. Si apoi cautati un film italian din 2008: „Tutta la vita davanti” tradus la noi sub titlul „Intreaga viata inaintea ei”.
*
Titlul e tradus gresit. Problema traducerilor si a traducatorilor e tot mai acuta, mai mare, mai stringenta. O traducere mai buna ar fi „intreaga viata inainte” sau „toata viata inainte”, ca o formula restransa a unui lait-motiv din film: „ai toata viata inainte”, pe care adultii, maturii il tot repeta celor foarte tineri. (Pana la urma si aceasta formula se putea folosi). Nu e vorba doar despre viata „ei”, desi exista o eroina principala, ci, de viata tinerilor in general.

Isabella Ragonese at 2009 Venice Film Festival...

Isabella Ragonese at 2009 Venice Film Festival Italiano: Isabella Ragonese alla 66^ Mostra Internazionale del Cinema di Venezia (Photo credit: Wikipedia)

„Ea” e doar o exceptie dintr-un tablou general, o „trasatura” mai exotica scoasa in evidenta dintr-un personaj colectiv. Nu exista multe personaje mature in film; hai sa zicem ca 2 sunt trecuti de 35, si 2 de 60 – deci, 4 personaje mari si late- dintre care doar 2 sunt mai importanti. Restul, totul, e despre viata celor ce au undeva intre 20 si 26 de ani.
*
Credeti ca la noi tinerii o duc rau? Chiar credeti asta?
*
Vedem personajul colectiv din film prin ochii unei absolvente de Filozofie, Marta (Isabella Ragonese), o sicilianca de 24 de ani care isi cauta de lucru. Bineinteles ca nu-si gaseste in domeniul ei, filozofia, si, in scurt timp, ajunge baby-sitter (in schimbul unei camere intr-un apartament) si telemarketerla o firma pe nume „Multiple”. Firma vinde un produs foarte scump (cred ca in jur la 5000 Euro), si doar pe jumatate functional, italienilor, in special locuitorilor Romei.

Sabrina Ferilli Italiano: Sabrina Ferilli

Sabrina Ferilli Italiano: Sabrina Ferilli (Photo credit: Wikipedia)

Vanzarea se face in mai multe etape. „Ea” lucreaza in echipa fetelor care stabilesc intalniri la telefon. O echipa condusa cu o mana de fier absolut, de o tipa foarte, foarte bine, trecuta de 30, poate si de 40 de ani, pe nume Daniela (Sabrina Ferilli). Sefa le trezeste pe fete de dimineata, cu un mesaj incurajator: „nu esti oricine pentru ca ai o slujba deosebita, unde faci lucruri deosebite”. Bineinteles, slujba e de tot rahatul si salariul, deasemenea: 400 de euro (Ha!), pe care-i primesti doar in cazul in care ti-ai indeplinit targetul. Ceea ce, cred, deduc, ca se intampla rar. Rarisism. Ziua de lucru debuteaza cu un cantec si un dans la care trebuie sa participe toate, pentru a-si capata tonusul potrivit. In rest, sefa le numara si minutele petrecute la toaleta, ca sa nu mai vorbim de rezultate.

Baietii, pe partea lor, se ocupa de vanzarile directe. Sunt condusi de un sef obsedat, incordat si draconic. Acolo, motivarea se face intr-un fel de sedinte de exaltare in grup … la fel de ciudate ca un dans tribal, petrecut intr-o multinationala de oras. Au si ei legile lor: isi stabilesc singuri pedepsele pentru cazul in care nu-si ating targetul de vanzari. De pilda, unul dintre ei trebuie sa alerge de 3 ori prin prejurul cladirii in pielea goala, si o face!, altul, cel ce lucreaza in echipa cu eroina noastra, promite ca-si va scrie pe frunte luzar in caz ca nu vinde suficiente prostii.
*
Filmul vrea sa fie o comedie neagra, insa, accentele comice sunt atat de brutale, atat de accentuate,  incat numai sa razi nu-ti vine. In plus, daca te-ai invartit un pic prin viata, stii ca toate aceste lucruri sunt azi, adevarate. Poti rade de ele? Nu.
*
Locurile de munca cu adevarat bune  sunt putine. Majoritatea tinerilor ajung sa munceasca in cladiri frumoase, dar in colective cu atmosfera extrem de tensionata, unde, chiar si pentru o slujba mizera, pentru un venit la care noi, romanii, am stramba sigur din nas, concurenta este acerba, crancena. Maturii, daca nu ajuns „ceva” pana la varsta „aia”, si daca nu si-au pastrat in acelasi timp aspectul si tonusul tineresc, sunt exterminati. De fapt, filmul e plin de trupuri tinere, foarte, foarte slabe; de fete si baieti care arata aproximativ la fel, de multa frumusete fizica, care, nu mai are nicio valoare, luata asa, la gramada.

Carne de tun. Oricand putem gasi pe alta/altul ca tine. Oricand poate sa vina altcineva, mai tanar, mai frumos, mai ambitios, mai lipsit de orice fel de principii si valori, sa-ti ia locul.
*
Dramele sunt multiple si adanci. In timpul unei caderi nervoase, unul din baieti, partenerul Martei, le spune tuturor ca familia lui a cumparat de la el 3 din aparatele vandute de firma – aparate care nu functioneaza bine – si a platit 15 mii de euro pentru ele, (ca sa-l ajute pe EL), in timp ce, aceeasi firma ii plateste lui 1500 de euro o data la 3 luni. Asta e chintesenta comertului modern peste tot. A vietii de acum. Familia trebuie sa plateasca enorm pentru tine, intr-un fel sau altul, daca vrea ca tu sa fii angajat undeva. Chiar daca in acel loc, angajatorul mai mult isi bate joc de tine, decat iti ofera si un viitor pe langa niste sarcini grele de indeplinit. La noi e la fel. Oamenii din vanzari sunt obligati sa vanda produse (de orice fel) pe care nu le vrea nimeni, in parte nefunctionabile sau oricum nefolositoare. „Firmele” nu fac niciun efort sa-si imbunatateasca produsele, toata presiunea cazand pe acesti nefericiti comis voiajori.
*
Totul se petrece in afara Romei pe care o cunoastem noi, turistii, intr-un desert de beton, otel si sticla, foarte corect alcatuit din punct de vedere estetic. Desi mai scapa caii in miriste uneori (prea multe povesti, prea multe detalii, prea multe deziluzii), filmul trebuie vazut. E o lectie de viata; e despre ce ne asteapta; e despre Acum, e si despre Cum faci un film despre timpurile prin care treci … o nota mare din partea mea!
*
Tinerii vor spune vazand acest film: iata! noi avem numai probleme! Pe umerii nostri cade totul … eu as vrea sa va atrag in schimb atentia asupra absentei adultilor din film. O absenta nefireasca, intentionat pusa astfel in evidenta. In viitor nu exista adulti. Nu exista tara pentru batrani. Daca in tara asta sau ailalta tinerii sunt dispusi sau fortati sa faca sacrificii atat de mari pentru atat de putin, maturilor nu le ramane chiar nicio sansa. Sunt pur si simplu exterminati. Nici macar nu mai exista, nici nu sunt amintiti. Sigur, viata tinerilor e grea si viitorul … ce sa mai vorbim. Dar adultii … ajung intr-un unghi atat de inchis, la deziluzii atat de mari, probleme lor sunt chiar fara rezolvare si fara speranta ca timpul le va rezolva pe toate. Sau ca mai au toata viata inainte … N-o mai au. Si nu au nimic altceva.

Secretul din ochii lor. El secreto de sus ojos


Mario Vargas Llosa, 1982

Mario Vargas Llosa, 1982 (Photo credit: Wikipedia)

incet, incet devin o admiratoare a creuzetului hispano-sud-american. Simt dintr-acolo, desi atat de departe, o adiere fertila, interesanta si, foarte important, vie. Alive – cum spun anglofonii. Alive are o nuanta pe care, momentan, n-o gasesc in limba romana. In fine. Deci: nu Mario Vargas Llosa, Pablo Neruda, Jorge Luis Borges m-au convins; ei sunt mult prea sacri, mult prea apropiati de zeificare ca sa ma pot raporta la ei; ci altii …
*
Poetul Carlos Drummond de Andrade, a carui poezii, traduse de Dinu Flamand, inca n-au fost publicate in Romania (dar, vor fi la un moment dat); el a trecut de mult dincolo, pe Taramul Celalalt, doar opera lui n-a ajuns la noi; poate doar la cei care ii vorbesc limba. M-au convins si unii mai tineri, inca nu atat de priceputi  si mai putin cunoscuti.

The Secret in Their Eyes

The Secret in Their Eyes (Photo credit: Wikipedia)

Regizorul Alejandro González Iñárritu – bine, el e deja Afirmat, Recunoscut -, scriitorul si scenaristul Guillermo Arriaga, scriitorul Jose Eduardo Agualusa, un film ca „Solo quiero caminar”, despre care am scris acum cateva zile, aici, sau „Secretul din ochii lor”, „El secreto de sus ojos„,

un alt film de sorginte sud-americana, pe care l-am vazut azi-noapte.
*
Pe scurt, secretul din ochii lor inseamna, insumeaza doua povesti de dragoste imposibile (sau aproape) care se intind pe o perioada foarte lunga (30+ ani), si, important pentru noi, se suprapun cu doua regimuri politice distincte, fiecare cu problemele lui, ramase nerezolvate. Tortionarii unui partid ajung sa traiasca cot la cot, netulburati, cu victimele lor, in urmatorul regim, intocmai cum s-a intamplat si se mai intampla inca in Romania. Nedreptatile nu se repara odata cu schimbarea politica ci, se ascund sub un fel de pres, numit, generic: „schimbare”. Nu se face politica in film; nici pe departe; se arata doar, rezultatele omenesti ale unor astfel de demersuri. Astfel, un criminal este eliberat cu mult inainte de termen din inchisoare pentru a lucra pentru un regim politic; el nu mai poate fi pedepsit pentru ingrozitoarea lui fapta de justitia care nu-si (poate) face datoria. Oamenii (!) simt insa imperios nevoia, necesitatea unei reparatii, a unei plati, a dreptatii facute pe acest pamant, si, si-o „fac” singuri, tinand cont de ceea ce ar trebui (dar nu este) sa fie solutia legala.

Nu e niciun film politist, desi multe se intampla in jurul unui soi de prefecturi marete; a unei judecatorii impozante dar … incapabila sa se ridice la inaltimea arhitecturii cladirii in care-si are sediul.

E un film despre dragoste, dragostea romantica si in acelasi timp posibila si-n realitate. Doua dimensiuni cel putin teoretic, ireconciliabile. Nu doar teoretic, pentru ca in prezent, ne place sa spunem ca dragoste ca „aia” exista doar in filme. Eu n-as baga 100 % mana in foc ca e adevarat. Ba … dimpotriva. Simbolic, filmul e despre iubirea care le insufleteste si le leaga pe toate; care leaga oamenii intre ei prin fire nevazute; peste orice fel de granite, reguli si norme sociale, si mai ales peste timp. Chiar peste moarte. Mai e un film despre necesitatea dreptatii si echilibrului intre bine si rau. Finalul e neasteptat (ce bine! mai scapam de atat de previzibile scheme americane), si n-am sa-l divulg aici, pentru ca vreau, vreau sa va incurajez sa-l vedeti! De fapt, de asta va si dau atat de putine detalii. Poate primele cadre n-o sa va convinga, daca sunteti prea obisnuiti cu ritmul holywoodian, dar, la final, cred ca o sa fiti multumiti ca l-ati vizionat. (Iar Ricardo Darin, stanga, sus, cel care joaca in rolul principal, il concureaza de ieri, serios in inima mea, pe Alan Rickman :). Sunt o nestatornica, ce mai!; asta-i adevarul despre mine! Gata, l-am spus!)
*
Si apoi sa-mi spuneti: ati fi facut si voi la fel? Ati fi cautat dreptatea cu orice pret; ati fi avut atata putere? Ati putea aplica „pedeapsa” chiar daca asta inseamna sa platiti si voi un pret imens? Ati putea astepta iubirea timp de 25-30 de ani? Cat valoreaza iubirea pentru voi? De ce ne plac astfel de oameni, oameni ca cei din film, aparent natafleti, ne-speciali? Oare, pentru ca exista in ei calitati rare, trecute in epoca moderna cu vederea? Oare pentru ca azi sunt sufocati de modele … trecatoare si mai degraba slute?
*
Imi plac oamenii care mai au si secrete. Lucruri care au atata importanta pentru ei incat nu le pot spune oricui. Asta ii face in ochii mei interesanti, adanci … le da anvergura.
*

TÍTULO ORIGINAL El secreto de sus ojos
AÑO 2009
DURACIÓN

126 min.

PAÍS   Argentina
DIRECTOR Juan José Campanella
GUIÓN Juan José Campanella, Eduardo Sacheri
MÚSICA Federico Jusid, Emilio Kauderer
FOTOGRAFÍA Félix Monti
REPARTO Ricardo Darín, Soledad Villamil, Guillermo Francella, Pablo Rago, Javier Godino, José Luis Gioia, Mario Alarcón, Mariano Argento, Kiko Cerone, David Di Nápoli
PRODUCTORA Coproducción Argentina-España; 100 Bares / Tornasol Films / Haddock Films / Telefe
WEB OFICIAL http://www.elsecretodesusojos.com/
PREMIOS 2009: Oscar: Mejor película de habla no inglesa
2009: 2 Premios Goya: Actriz revelación (Villamil), película hispanoamericana. 9 nominac.
2010: Nominada a los BAFTA: Mejor película de habla no inglesa
2010: Premios del Cine Europeo: Nominada a la mejor película
GÉNERO Thriller. Intriga. Drama | Años 70. Crimen. Dictadura argentina. Policíaco. Película de culto
SINOPSIS Argentina, años 70. Benjamín Espósito es oficial de un Juzgado de Instrucción de Buenos Aires y está a punto de retirarse. Obsesionado por un brutal asesinato ocurrido treinta años antes, decide escribir una novela sobre el caso, del cual fue testigo y protagonista. Reviviendo el pasado, viene también a su memoria el recuerdo de una mujer, a quien ha amado en silencio durante todos esos años. (FILMAFFINITY)

10 mai


citesc de dimineata articolul lui Andrei Plesu din Dilema Veche: „Vrem sa reformam clasa politica?”, fara sa realizez semnificatia zilei de azi. Si pe masura ce parcurg randurile, chiar inainte de-a termina de citit, un fel de raspuns la aceasta intrebare-titlu, se formuleaza in mintea mea.
*
Vrem sa reformam clasa politica?
*
NU.
*
Nu stiu de cand n-a mai „coborat” Domnia Sa in Romania anonima, comuna, nu stiu de cand nu a mai ascultat parerile oamenilor de rand, cei suspectabili ca-l pot sau ca-l vor vota pe DD din PPDD. Probabil ca a trecut un timp, pentru ca altfel ar fi realizat ca raspunsul e deja formulat in mintea celor mai multi. Romanii, marea masa, cea saracita, terfelita, umilita, ignorata de politica dusa in ultimii 23 de ani, NU VREA reforma clasei politice. Nu-i intereseaza asa ceva. Nu mai vrea politica in general. Oricat si-ar intinde memoriile afective sau dobandite prin educatie, raspunsul e acelasi: tot prost a fost. Si pe vremea impuscatului, si pe vremea lui Dej, si pe vremea legionarilor si a dictaturii regale. Daca cineva i-ar forta sa aleaga ceva, ar alege renuntarea la toata clasa politica. Exterminarea ei. Doar amintirea prea recenta a unui dictator, doar umbra amenintatoare a Ceausestilor,

Che Guevara

Che Guevara (Photo credit: Mohammad A. Hamama, A reflected version!)

ii impiedica sa ridice acum, un Salvator National pe brate, un Che Guevara neaos, romanesc, si sa-l duca la Cotroceni/Palatul Victoria/ Palatul Parlamentului. Si Revolutia – cu toata propaganda ei falsa si parca rau-vestitoare: 60 000 de morti, mii de raniti -, mineriadele, ultimii supravietuitori ai inchisorilor comuniste ii impiedica sa iasa in strada. Sa iasa in strada si sa faca ce? Sa moara pentru cine? Sa moara pentru ce? Sa-i dea jos pe unii, sa-i ridice pe altii care sa faca fix la fel? „Toti fura” – este pararea generala, care-i include si pe putinii politicieni cinstiti, „toti promit pana sunt alesi”. Lipsa rigorii, lipsa onestitatii, lipsa nuantelor, lipsa valorilor, toate aceste lipsuri promovate en-gross si pe toate canalele TV la moda, duc la radicalizarea parerii generale. Sau la aplicarea unui fel de copy-paste toxic: fura ei, furam si noi.

Doar n-o sa stam sa ne uitam la ei, nu?

Pe strada, in cartiere, in mahalale – si sunt destule in Bucuresti – legea o face politistul mai infipt, muschiul mai gros, individul obraznic si tupeist. Nu exista lege; doar o tocmeala de pe azi pe maine. Intre cei care fura si cei care inca nu s-au apucat de furat. Dar contempla optiunea asta cu destula seriozitate. Deasupra multor tineri sta taisul subtire al unei alegeri fatidice: un salariu mizer, de nici doua sute de euro, o camera sau un pat in apartamentul nerenovat de 20 de ani al parintilor, dar dotat cu plasme si frigidere noi, rate nesfarsite la banci cu nume pe care nu-l pot pronunta corect, un loc de parcare pe trotuar, perspective sentimentale sau/si erotice nule sau, sau, sau, o „excursie” pana in Irlanda, la furat de pe carduri, pentru ca acolo se face inchisoare pentru asta doar cateva luni.

La noi oricum, nu prea mai ai ce fura.
*
Ne mai putem fura singuri, caciula.
*
Eh da, daca Regele era mai tanar! Daca …