Roland Garros, versiunea ”intuitiv proiectivă”


Simona-Halep-s-a-calificat-în-optimi-la-Roma

Aseară părea că toată lumea s-a uitat la finala feminină de la Roland Garros s-o vadă pe Simona și a văzut-o pe Sharapova. Și domnii, mă rog, să le zicem așa, discutau aseară pe febe și pe anumite bloguri, oare cum face Sharapova cînd…, dacă pe teren face așa. Părerea mea e că dacă aplică aceeași tactică și-n dormitor, și ați fi acolo printr-un noroc colosal – ați dat de peștișorul de aur, de lampa lui Aladin, ceva gen, altfel n-o să ajungeți niciodată nici măcar să-i faceți patul sau să-i curățați tenișii de praf – ați aflla ce-nseamnă să fii femeie în fața unui killer maniac. Și sînt delicată. Sînt delicată pentru că altfel m-aș întreba: cum naiba se face că vă gîndiți doar la astfel de lucruri în astfel de momente. Nu cum de v-a trecut prin cap, probabil e inevitabil să-ți treacă, (ne-a trecut prin minte tuturor, doar ne-a trecut, n-a și rămas), dar cum de-ați insistat pe gîndul ăsta și numai pe el? Ce-a rămas din mintea voastră? O masă instabilă de hormoni? Aveți preocupările unor adolescenți de 13-14 ani și vă mîndriți cu asta? Sînt mîndru că sînt un român necopt la minte și mă mîndresc cu asta?? aaah, baaah! Nu găsiți nimic interesant de povestit din viața voastră adultă? Maturitatea nu v-a adus nimic? Niciun alt gînd, nicio altă preocupare,niciun alt punct de vedere? PĂCAT.

sharapova

*

Altminteri și eu am văzut-o pe Sharapova. Mai mult pe Sharapova. Tot mai mult pe Sharapova. Jocul ei l-am văzut, l-am înțeles și l-am reținut deși nu joc tenis. Dar era clar, simplu, concis și pentru Simona imbatabil. Într-un final, n-am avut cum să nu-l admir. Pe al Simonei nu l-am prea văzut. Dorința ei am văzut-o, auzit-o și simțit-o, pe a Simonei…. mmm… Am văzut că Simona poate ceva, mai știe cîte ceva, a mai scos-o din ritm de cîteva ori pe Sharapova, că are anumite talente, dar multe din punctele pierdute Sharapova au fost pe greșelile ei, un număr considerabil de greșeli neforțate cum tot repeta obsesiv din studio un Țopescu complet ieșit din formă atît fizic cît și profesional. (Vai, ce urît îmbătrînim! Groaznic. Ne-au lovit acest 25 de ani mai rău ca un tren. Pe toți, indiferent de vîrstă și numărul zerourilor conturilor din bancă). Mi-a fost milă de el, cînd l-am văzut, după meci, în studio și am și închis televizorul. Și oricît de tare m-a deranjat Hădăru, celălalt comentator, pe care m-am străduit să-l ignor în permanență…… închipuiți-vă: mă uitam la meci, ascultînd și urmărind cu încordare jucătoarele și încercînd să nu aud ce spun comentatorii care mai bine tăceau de tot – printre multele idioțenii pe care le spunea, el, cititorul în body language – românii, dacă nu se pot lăuda cu ceva calități normale, au capacități extrasenzoriale, ați observat? – a zis ceva în final, ce merita analizat: ”Sharapova joacă intuitiv. S. își închipuie cum va fi următoarea lovitură, își proiectează asta în mine apoi joacă fără să gîndească. Se spune că prin intuiție se pot accesa (nu știu cîte) milioane de informații”. Cam așa… Sharapova a jucat dincolo de statistici, dincolo de greșeli. Nu s-a concentrat să NU greșească, s-a concentrat SĂ CÎȘTIGE. Nu a zăbovit deloc asupra greșelilor personale, asupra amenzii primite de la arbitru, asupra momentelor în care părea că pierde controlul. Nu. Mintea ei era cîteva mutări înainte, parcă, într-o altă realiatate pe care o forța să devină prezentă. Multe se joacă astăzi altfel. Pare un secol care vrea să lase rațiunea din brațe în favoarea a altceva. A intuiției, a accesului spre o ”bază de date” mai mare decît poate oferi rațiunea omenească care este limitată. Într-un fel am văzut un Roland Garros unde statisticile n-au mai funcționat. Un Roland Garros varianta ”intuitiv proiectivă”.

simona-halep

Simona… ah, în Simona, am văzut din nou, o mare parte parte din galeria noastră de clișee de neputință. Da, Simona a ajuns foarte, foarte sus, a făcut o dublă masectomie, a muncit. Indubitabil. De necontestat. E numărul 3 ATP, cu puțin noroc, da, dar e nevoie de noroc în toate. Da, se vede. Am văzut și eu, am văzut toți. S-au văzut însă și tarele naționale: ”dă-mi un motiv ca să mă întind pe jos și să mor și așa am să fac”. Lua-o-ar naiba de Miorița, zici că-i sădită în genele noastre. S-a scos din programa școlară? Știu că a fost o companie acum cîțiva ani, dar nu știu ce rezultat a avut. A fost îndeajuns un singur moment la finalul meciului în care arbitrul să-i consteste o minge și să i-o dea Sharapovei, ca Simona să depună armele. După meci a recunoscut asta într-un interviu. Sharapova era în avantaj dar meciul nu era cîștigat. După faza aceea cred că Sharapova a căștigat în 5 minute. Se poate? Se poate ca după atîția ani de cînd vedem, conștientizăm buba asta națională, slăbiciunile astea ale noastre să nu facem nimic să le îndreptăm? Nici la un nivel atît de mare? Înaintea acestei finale Sharapova a avut o perioadă foarte proastă, cu multe înfrîngeri, cu o accidentare, dar a tras de ea, a schimbat două seturi de antrenori și a învins. DIN NOU! Primul trofeu de Grand Slam l-a cîștigat la 17 ani, la Wimbledon, acum 10 ani(!), deci nu vă mai amăgiți că Simona este foarte tînără. Pentru acest sport nu este.

*

1401475324000-Maria-Sharapova

 

AND THAT KILLER LOOK! Imposibil să n-o fi remarcat. Eu o țin minte de acum cîțiva ani, de cînd Sharapova i-a făcut semn unei chinezoaice, pe teren, că-i ia gîtul. ”Te tai, te omor, te distrug!” – și a cîștigat, firește. E un joc, da, dar nu-i o joacă. În timp ce Sharapova m-a convins că era gata să moară pe teren pentru cupa asta, Simona, deși nu s-a lăsat ușor, nu părea prea convinsă că merită să moară. Nu, nu merge cu sîntem mîndri că sîntem români, bravo, ai pierdut frumos, uite, toate ziare au scris cît de frumos ai pierdut – chiar au scris! – NU CONTEAZĂ. AI PIERDUT. Sper, Simona, că n-o să cazi în clișeul tîmp românesc, repetat azi pînă la îngrețoșare, care confundă realismul și analiza punctelor slabe și a celor bune cu pesimismul. ”Să fim optimiști, e o campionă în devenire” – o să fi o campioană în devenire pînă la 50 de ani dacă n-o să fi și mai severă cu tine de acum încolo. Ce mai poate fi îndreptat? Ăăă… Totul?

2104014511

of. Înainte de setul 3 am căutat pe internet date fizice despre cele două jucătoare, pentru că ceva îmi dădea cu rest. Surprinzător (pentru mine), Sharapova este cu 20 de cm mai înaltă ca Simona și la fel de grea:  Sharapova: 1,88 / 59 kg, Simo: 1,68 / 60 kg. Sharapova e foarte, foarte rapidă. Poate după meciul ăsta ar trebui să slăbești? Să cari după tine 5,10 kilograme de care poate nu ai nevoie, pe teren, 3 ore, în timpul celui mai mare efort posibil probabil e foarte greu. Și inutil. Sharapova, la proporțiile ei lovea mingea mai tare ca Simona. Sharapova se mișca ușor stînga-dreapta, Simona nu. În afara expresiei faciale, Sharapova avea grația unei balerine, Simona nu. Poate e ceva ce ar trebui regîndit. Dacă ai mers atît de departe încît să-ți faci o dublă masectomie, mergi pînă la capăt. Nu cumva greutatea aia musculară nu-ți folosește atît de mult? Nu cumva ar trebui să-ți schimbi antrenorii, care, deși o știau pe Sharapova, și tu o știai, doar ai mai jucat cu ea, n-au pregătit cu tine 3-4-5 variante de joc. Nu există sacrificii, există numai învingători. De învinși puțini își mai aduc aminte. Și numai luzării se laudă la nesfîrșit cu finalele pe care le-au pierdut.

AH! Avem atîta nevoie să ne schimbăm starea de spirit! La finalul acestui meci, Sharapova a devenit modelul meu, nu Simona. Pentru că Sharapova și-a depășit condiția și ”miorița” din genele ei: nu are emoționalul instabil al rusului de rînd și din moștenirea ei genetică a ales doar sadismul. Ăsta-i folosește. Bravo ei.

*

Hai, Simona, mai sus, mai departe! Sîntem tot alături de tine. Avem nevoie de tine. Avem nevoie disperată să vedem măcar în altă parte că cineva, un român poate să-și învingă tarele naturale și să facă un salt reușit în imposibil. Nu ca să ne mîndrim tîmp cu tine ci ca să ne mai recîștigăm încrederea în noi. Tot cu tine o să țin și data viitoare, poate reușești tu în locul nostru, al tuturor. Dacă tu reușești, AM SĂ ÎNCEP SĂ CRED CĂ AM SĂ REUȘEȘSC ȘI EU!! În orice! Dar îmi scot pălăria invizibilă în fața Sharapovei. Un om de la care am de învățat!

Reclame

o tînără de 22 de ani a fost violată pe stradă și nimeni n-a făcut nimic


… și pe mine nu mă miră deloc acest lucru. Ba, mi se pare rezultatul firesc a două decenii de nesimțire, nepăsare, agresivitate și lipsa oricăror limite morale, principiale impuse, educate, naturale. E rezultatul firesc a ceea ce vedem în fiecare zi în jurul nostru, a ceea ce auzim la televizor, la radio chiar …
*
îi mulțumesc încă o dată, pe această cale, lui Mircea Badea, care a susținut încă de acum cîțiva ani, în mod public, de la înălțimea catedrei lui de la Antene, în nenumărate emisuni de-ale dînsului, că NU trebuie să reacționăm cînd vedem că altcineva e agresat pe stradă. Că nu trebuie să facem nimic pentru celălalt. Că cel mai bine pentru toată lumea e să ne băgăm privirea adînc în asfalt, ce bine că au mai lăsat ăștia și niște găuri, să avem pe unde o strecura dacă nu avem forță s-o înfigem din prima, și să n-o ridicăm de acolo pînă nu ieșim noi din zona periculoasă. Predica lui a dat rezultate. Iată-le. Românii îl ascultă. Exact așa au făcut. Au trecut pe lîngă viol, cu ochii-n-vînt sau în pămînt și acum sînt indignați virtual. Bravo. Felicitări. Reparați-i virtual și mintea fetei ăleia. Ce, nu puteți? I-aș spune din nou acestui guru al tinerei generații ce i-am spus acum cîțiva ani, pe acest blog, i-aș face aceleași urări dacă n-aș ști, chiar și așa indignată cum sînt că n-aș face decît să contribui la nebunia generală.
*
Mircea Badea, ești un laș ahtiat după bani dar ăsta nu-i cel mai rău lucru. Cel mai rău lucru este că și tu, ca și alții, ai contribuit CÎT AI PUTUT TU la atmosfera asta otrăvită, isterică, periculoasă care ne îneacă în București.
*
… pe de altă parte, am descoperit Bucureștiul în anii ’90 într-o stare … asemănătoare. Premergătoare. Obrăznicia, impertinența, vulgaritatea și agresivitatea erau la vedere. La purtător. La fel ca hoția la scară industriala. În sfîrșit oamenii erau liberi. Liberi să se poarte cum vor. Și s-au purtat. S-au purtat și se poartă cum le trece lor prin minte. Și simplul fapt că AȘA le trece prin minte și nu altminteri e în sine o garanție că ce fac e bine, OK, îndreptățit, întemeiat. Agresiunea verbală, îndreptată în special împotriva tinerelor m-a izbit din prima zi și a rămas cu mine ani de zile pînă am găsit un sistem lung și foarte complicat de-a mă apăra. Un sistem care include, de pildă, și locul pe care mi-l aleg într-o mașină, sau faptul că încerc oricît ar fi de incomod și scump și ne-ecologic să merg doar cu mașina mea, felul de-a mă îmbrăca, care de multe ori nu-mi e specific, cum mă tund, cum vorbesc despre sau despre, cum privesc sau nu în ochi un bărbat, cum zîmbesc. Ați observat că femeile NU zîmbesc pe stradă? V-ați întrebat vreodată de ce? Sînt ele nașpa și morocănoase, nu? Ele sînt neplăcute. E vina lor. Cam așa se gîndește.

Sistemul meu de apărare include un fel de-a reacționa la glumele stupide care se fac în continuare în jurul meu. Mi-am construit pe cît a fost posibil un radar interior, pe care nu-l aveam înainte, cu care încerc să detectez în permanență gradul de pericol care plutește în aer. Nici acum nu sînt apărată pe deplin, cu toate zidurile pe care le-am creat, doar că flegmele și pumnii se opresc pe geamurile și în caroseria mașinii mele. Și nici nu mai am 20 de ani ca să par așa ușor de manevrat. Dar, încă n-am scăpat și bașca, mama m-a asigurat că nici la 60 de ani nu ai ieșit din raza lor de interes.

Dar atîta timp cît am avut 18, 19, 20 și 20 + de ani, am fost neîncetat ținta glumelor proaste, a vulgarităților, gesturilor obsecene, a curiozităților lor … tactile, a încercărilor de agățare brutală, forțată, și asta, ani de zile, în centrul Bucureștiului.
*
Nu trăiesc cu frica-n sîn. Nu îmi mai e frică de mult, ba dimpotrivă am evoluat dintr-o fată mai degrabă timidă și introvertită, care pur și simplu nu înțelegea unde nimerise și ce și de ce, într-o femeie în stare să iasă la bătaie dacă e cazul. Și dacă nu e cazul și ar putea să și-o ia zdravăn, dat fiind raportul inegal de forțe. Și pînă și asta e o evoluție firească în condițiile date.
*
Am locuit la început în zona Universității și în general, singurele drumuri pe care le făceam erau pe distanțe de cîteva sute de metri în jurul casei, de la și pînă la Teatrul Național. Cinci – șase ani am făcut numai asta: casă – teatru; teatru-casă. Erau puține zile în care scăpam. Fără o obscenitate șoptită la ureche. O mînă strecurată pe sub fustă. Printre sîni. M-au luat în toate felurile. Unii strigau la mine că i-am provocat pentru că m-am uitat la ei. Că asta înseamnă că vreau. Alții se apropiau prin spate și-mi șopteau toate visele lor porno la ureche. Unuia i-am rupt o umbrelă în cap. Altuia o poșetă. Dintr-o mașină m-am dat jos aproape din mers. Prima oară cînd am fost pipăită, știți voi, în locul acela, acolo!, într-un autobuz, într-o înghesuială în care nu te puteai mișca, am crezut că sînt eu nebună. Că am halucinații. Mă uitam în ochii tipului și el în ochii mei și nu-mi venea să cred. Nu știu dacă aveam 19 ani. El a coborît și eu am mai mers trei stații pînă am reușit să mă adun cît de cît și să cobor. Cam așa. La un moment dat am ajuns să povestim despre asta într-un grup de fete și așa am descoperit povești la fel ca ale mele și chiar și mai rele. Unele mult mai rele. Ni se întîmpla tuturor. O vreme am ieșit în trupă, cîte 4 deodată,  și ori de cîte ori zicea cineva ceva, săream noi la el/ei. Și-i cotonogeam cu poșetele, plasele, rimelurile, fiecare cu ce-avea la îndemînă.

Doi ani aproape, în fiecare duminică, un exhibiționist și-a expus-o ziua-n amiaza mare pe o tarabă verde, în piața Universității, pe colțul dinspre palatul Șuțu. Doi ani nimeni nu a făcut nimic deși vedeam toți.
*
În toți acești ani de nesfîrșite agresiuni, doar două femei mi-au venit în ajutor. Două necunoscute. Mai în vîrstă ca mine. Care au înțeles prin ce trec. Una s-a apropiat de mine și mi s-a adresat ca și cum nu mă văzuse de mult și agresorul s-a îndepărtat. Alta a rămas lîngă mine pînă m-am liniștit după ce un nene mi-a verificat sutienul. Le mulțumesc. Au fost singurele persoane care au arătat o fărîmă de omenie, pe stradă. În toți acești ani.
*
Mi-e milă de Laura aceea care a ajuns plină de încredere, de speranțe, de vise în București acum atîția ani, plină de gînduri bune și de cărți albe pentru toți oamenii pe care-i întîlnea, doar ca să afle că trebuie să construiască o nouă persoană înauntrul ei ca s-o apere pe prima. Mi-e milă de fetița aceea care n-a înțeles ani de zile nimic, i-a ascultat pe toți și a făcut mai tot ce i s-a spus. Care credea că fiecare ființă chiar merită o șansă, merită să nu fie judecată rapid, și mai ales după aparențe, că există multă bunătate și iubire și generozitate dar că nu le găsește ea … N-a fost violată sau bătută, dar în doze mici, rînd pe rînd, sensibilitatea și candoarea ei interioară s-au pierdut aproape complet. Mda, toți ne maturizăm, dar … Dacă m-aș putea întoarce în timp aș ști ce să-i spun, aș ști cum s-o învăț să se apere. Cum să se apere fizic și cum să-și păstreze în ea nealterate: candoarea, feminitatea, bunătatea, fragilitatea, compasiunea … chiar și timiditatea. Pudoarea. Calități native neprețuite. Rare. Nu pot să mă întorc în timp. Pot doar să scriu articolul ăsta și să-mi mai pun o armură pe mine și încă un cuțit în geantă. În caz că.

*

Și să nu-mi fie în continuare teamă de nimic. Ceea ce, într-un fel, e unul din cele mai periculoase lucruri care ți se pot întîmpla în viață. Pentru că te dezumanizează. Și tocmai asta …

*

dar voi, nebunilor, omorîți cîinii. Ostoiți-vă isteria închipuindu-vă că animalele cresc din asfalt și că e vina lor că și trăiesc acolo. Și că dîndu-le una în cap, sau mai multe, o să vi se rezolve în mod miraculos toate problemele.

*

STIREA OFICIALĂ:

(prealuată de pe RL online)

O jurnalistă a fost violată, marţi, 10 septembrie, în centrul Capitalei. Se pare că incidentul s-a produs pe malul Lacului Floreasca.

Tânăra a fost acostată de un individ, în zona Perla (în apropierea intersecţiei dintre străzile Dorobanţi cu Ştefan cel Mare). Bărbatul a dus-o de mână, sub ameninţarea unui cuţit, până pe malul Lacului Floreasca, unde a obligat-o să întreţină relaţii sexuale orale.

Incidentul s-a produs în jurul orei 17.00.

Jurnalista a spus anchetatorilor că cel care a supus-o la perversiuni sexuale avea un lanţ gros la gât şi avea tenul măsliniu.

„Suntem consternaţi să descoperim că această odioasă întâmplare a fost posibilă pentru că, în plină zi, la ora 16, pe un bulevard central al Capitalei, între zona Perla şi Lacul Floreasca, trecătorii au asistat impasibili la agresarea unei femei, care a fost ameninţată cu un cuţit în zona feţei că îşi va pierde ochiul dacă strigă după ajutor. Deşi colega noastră plângea, era în mod evident ameninţată şi a fost împinsă sute de metri, nimeni nu a intervenit sau sunat la numărul de urgenţă 112. Constatăm cu mâhnire că, din cauza pasivităţii opiniei publice, suntem tot mai des martorii unor atrocităţi de stradă”, susţin reprezentanţii Radio 21 într-un comunicat de presă.

Potrivit jurnaliştilor de la Radio 21, nu este pentru prima dată când una dintre reporteriţe este agresată în plină stradă. În urmă cu trei săptămâni, o altă jurnalistă a fost atacată în zona staţiei de metrou Aurel Vlaicu, dar a scăpat nevătămată fizic.

„În condiţiile în care două angajate ale aceleiaşi companii devin victime ale agresiunilor de stradă într-un interval atât de scurt de timp, ne întrebăm dacă nu cumva ne confruntăm cu un individ obsedat şi dacă nu cumva multe alte femei au fost victimele unor violenţe de stradă, dar, în urma traumelor fizice sau psihice suferite, au ales să păstreze tăcerea şi să nu anunţe autorităţile”, spun reprezentanţii radioului.

LATER EDIT:

Acum cîteva ore în spatele blocului, o baabăăăă, care într-adevăr își merită numele și viața de rahat:

– păi am citit în click că se țineau de mînă.
– așa. și?
– păi se țineau de mînă.
– și ăsta-i un motiv s-o violeze? sau să scuze violul?
– păi dacă se țineau de mînă?

nu vreți să eutanasiați înaintea cîinilor oamenii ăștia retardați?

unde ni-i tezauru’?


dom’le, postez ieri pe feisbuc, ca n-avui ce face, o apreciere (pozitiva) despre calitatea dezbaterilor din parlamentul englez. Cele transmise in direct la CNN. Pe problema siriana. Admiram eleganta luarilor de cuvint, claritatea, concizia, etc. Lipsa glumitelor de mahala. Faceam o comparatie cu Parlamentul României. Si-mi dadea cu rest. Si ma lamentam la final ca, de cite ori vad asa ceva, asa diferente … intre „noi” si „ei”, imi pare rau ca m-am nascut in.
*
Cine m-a pus?
*
Pai unde ne e tezaurul? – imi raspunde iritat un domn, fix pe linga subiectul discutiei. Pina sa apuc eu sa iau sinapsa cu sinapsa si sa fac legatura intre dezbaterea pe problema siriana din parlamentul englez si tezaurul românesc, domnul continua ceva gen: ca nenorocitii de ingleji imperialisti au garantat pentru tezaurul românesc gazduit de rusi, dar au garantat doar din gura, de facut n-au facut nimic. Si iaca rusii, nu ni l-au dat nici azi inapoi. Pai nu-s nenorociti inglejii? Comentez si eu ca doar nu era sa inceapa un razboi mondial pentru asta si fandacsia-i gata.
*
Cum ziceam: cine m-a pus?
*
pe scurt, din comentariile astea (au mai intervenit si altii, si mi-au dat in cap cu wikipedia, un fel de Biblie contemporana a tuturor comentatorilor si aparatorilor gliei strabune), inteleg ca de cind sintem pe lumea asta (nimeni nu stie dar s-ar putea, S-AR PUTEA, ca noi, românii, sa fim mama si tata tuturor europenilor. Bine, da’ ei nu vor sa recunoasca asta, de ingimfati ce sint.), deci, de cind sintem pe lumea asta, toti, dar TOTI au vrut sa ne fure tezauru’. Auru’. Toti + românii care sapa pe la Sarmisegetusa si vind bratarile dacice, de le rascumpara guvernu’ pe milioane de pe la americani. (De la mine de pe blog, suna a afacere buna. Cit or fi comisioanele? Ne bagam si noi? Mi-e teama ca am ratat si ocazia asta de-a ne imbogati. In fine. Ce ne facem cu hotii de ingleji? Care ne fura tara.)

Bratara_Dacica_2aa

Traian (născut în Italica Santiponce, o localitate de prin Andaluzia, Spania de azi) e unul

The amphitheatre at Itálica.

The amphitheatre at Itálica. (Photo credit: Wikipedia)

din primii care ne-a furat tezauru’, aaa, auru’, de aia i-au si pus statuia aia penibila in fata Muzeului National de Istorie. Sa vedem si fizic cum a iesit cu aurul de acolo si dus a fost, la Roma. Ne-a lasat niste maidanezi in schimb. Vreo 150 000 de mii doar in Bucuresti. Ultimul il tine in brate, cit pe ce sa-l lase jos. Nu-i bai, ca ne-am repliat, contraatacam (bine ca nu-i Pitzi antrenor si aici, ca ramineam pe veci in defensiva): am trimis avangarda in ultimii ani prin Spania si Italia, prin Franta si Marea Britanie si s-a inceput recuperarea. Se intoarce auru’ inapoi in tara sub forma de salbe … colane, d-astea, cum le zice?

statuia_lui_traian_c9e6602ef3

Apoi au fost multi altii: goti, vizigoti, pana mea. Cu ungurii a fost mai greu ca ei au si ramas. Cu ei impartim nu numai aurul dar deja si singele, si ADN-ul e amestecat. Bine, dar nu ziceti nimanui ca ne-am amestecat ADN-ul cu ungurii si ei cu noi ca iese razboi civil.

Apoi au venit rusii. Adica ne-am dus noi la ei. Sau cum o fi fost ca nimeni nu vrea sa stie. Acuma, wikipedia zice ca ei au luat tezauru’, au zis mersi si gata. Pe bune, chiar asa zice? Eu am citit si prin alte parti, EREZIE!, stiu, si ma intreb daca nu cumva, tezaurul in chestiune e cel de la Cucuteni, un sit arheologic inca insuficient explorat si care se intinde practic pe teritoriul a vreo 3 tari: Romania, Moldova si Ucraina. (Biblia Wiki zice ca ajunge tamaan, pina-n Rusia! Asta-i nasol. Sa nu spuneti la nimeni ca nu ne mai dau aia tezauru-n vecii vecilor amin. Aleluia si-un praz verde. Sau mai bine nu mai citati din wikipedia. Incercati un Pavel Corut 🙂 ). Ce ziceti de faza asta:

„The Cucuteni-Trypillian culture, also known as Cucuteni culture (from Romanian), Trypillian culture (from Ukrainian) or Tripolye culture (from Russian), is a Neolithic–Eneolithic archaeological culture which existed from approximately 4800to 3000 BC, from the Carpathian Mountains to the Dniester and Dnieper regions in modern-day Romania, Moldova, and Ukraine, encompassing an area of more than 35,000 km2 (14,000 sq mi). During the Trypillia BII, CI, and CI-II phases, populations belonging to the Cucuteni-Trypillian culture built the largest settlements in Neolithic Europe, some of which contained as many as 1,600 structures. However, the majority of Cucuteni-Trypillian settlements consisted of high-density, small settlements (spaced 3 to 4 kilometers apart), concentrated mainly in theSiret, Prut, and Dniester river valleys.

One of the most notable aspects of this culture was the periodic destruction of settlements, with each single-habitation site having a roughly 60 to 80 year lifetime. The purpose of burning these settlements is a subject of debate among scholars; some of the settlements were reconstructed several times on top of earlier habitational levels, preserving the shape and the orientation of the older buildings. One particular location, the Poduri site (Romania), revealed thirteen habitation levels that were constructed on top of each other over many years.” – zice wikipedia.en . 

*
Last BUT NOT LEAST, ne-a mai ramas aurul de la Rosia Montana. Pe asta vad ca-l apara tot mai putini. Nici unul dintre vajnicii aparatori ai aurului românesc (aia de pe feisbuc ) nu s-a grabit sa zica ca-i taie, ca-i face, ca-i drege pe canadienii care vor sa-l fure ACUM, pe asta. Si sa ne lase niste cianuri in schimb. Ei se ocupa de rusi si de ingleji. Ca pe Traian l-au facut tatal nostru. Unul din ei. Că noi sintem un popor cu doi tati si fara nicio mama. Asta e, ce sa-i faci. Bine, unul din tati nu prea ne recunoaste si celalat s-a sinucis. Karma grea. Freud a zis ceva de treaba asta?

(Sa mai zica cineva ca noi nu recunoastem drepturile minoritatilor. Pai dupa cum vedeti, NOI LE-AM INVENTAT! Acum 2000 de ani! Dupa ce-am inventat toate poparele europene si alte citeva de prin lume. Dintr-un cuplu de barbati: un spaniol naturalizat in Italia si un dac, s-a nascut de-a dreptul un popor. Bine, unu’ era cam mort, cum ziceam, in timpul facerii, da’ ce mai conteaza un amanunt ca asta in momentul genezei unui popor ca al nostru. Probabil de aici ni se trage si Miorita. In fine. Bine ca ne tragem din italieni. Aa, din spanioli. Aaa … din pana mea mai stie!! )

Dar sa nu divagam de la incilceala si brambureala generala. Cum ziceam in comentariile mele de pe feisbuc, dezastrul in general, in ultimii zeci de ani n-a fost creat de nenorocitii de imperialisti ingleji, franceji, olandeji. Rusii s-au macelarit intre ei, noi intre noi – intrebati-l pe Visinescu, el stie! – sirienii se omoara intre ei, sirbii s-au omorit cu albanezii si bosniacii. Englezii au profitat si eu cum au putut – cel mult – de povestile astea, pentru ca au fost lasati sa profite. Si ei s-au omorit intre ei sute de ani, cu irlandezii, cu scotienii, dar tot de sute de ani nu prea mai intervine nimeni pe acolo. Ca n-au permis ei sa se bage altii in supa lor. Ah, si ca iar vorbim de ingleji, stiti ca romanii au stat cam 100 si ceva de ani in România si vreo 400 in insulele britanice? Nu stiu daca scrie despre asta pe wikipedia dar merita sa cautati. Proportional, cit aur sa fi luat de aici si cit de acolo? A! Englezii is niste rupti in cur, vai mama lor, doar muntii nostrii aur poarta, noi furam din poarta in poarta?
*
Se vede, pe bune.
*
Concluzia e trista.

Sinapsele poporului român nu functioneaza si basta. Nu stiu daca in timpul vietii mele am sa mai vad altceva in tara asta. Cunosc putini oameni care se pot tine de o idee timp de 30 de secunde, in general conversatiile sint asa cum am stabilit: eu zic ca ce frumos discuta aia in parlamentul englez si restul imi raspund: ba p-a ma-tii, unde ni-i tezaurul?

Pe gardul palatului Buckingham??
*
BREF: Parlamentul britanic NU a aprobat interventia militara in Siria. Asta era de fapt subiectul. Despre asta vorbeam. Bine, doar eu.

stimați alegători, iată ce ați votat:


De o vreme încoa, primesc de la Antena 3 un newsletter. Nu pot explica de ce mi-l trimit tocmai mie. Azi, am deschis unul dintre ele și iată ce am citit (redau cu copy-paste, că la „ei” e voie):

Listă concedieri:

CFR Infrastructură şi CFR Călători – 2.000 angajaţi
CFR Marfă – 2.500 angajaţi
UCM Reşiţa – 960 de angajaţi
CET Bacău – 100 de angajaţi
Administraţie – 2.800 de angajaţi
ANAF, Autoritatea Vămilor, Garda Financiară – 1.500 de angajaţi

*

Cînd concedia Boc, era sigur mai rău. Acum, cînd concediază Ponta îi așa, mir, balsam și binecuvîntare. Nah, dă-i încolo pe ăștia cîteva mii de nefericiți. Mai exact: 9860 de angajați. De asta o să ne supărăm noi pe USL? Păi nu? Păi da. Păi Băsescu n-a vîndut flota? Și nu stă într-o vilă de protocol cu piscină la Snagov? E? E. Ce să mai vorbim atunci …

testul de paternitate


după ce a negat că are un copil cu Vica și aceasta a trebuit să-l dea în judecată ca să pună numele tatălui în certificatul de naștere, și bineînețeles a cîștigat pe baza analizelor ADN, Pițurcă s-a răzgîndit. Văzînd cît are de plătit pensie alimentară s-a hotărît să-l ia acasă. Acasă o să-i dea nevastă-sa de mîncare mai puțin, că doar nu e copilul ei și s-o fi săturat de amantlîcurile lu’ bărba-su, o să-i dea cămăruța de sub scară ca-n Harry Potter, o să-l mai pună să și deretice prin casă, să le aducă cafeaua, să le facă pantofii și uite așa o să scape și Pițurcă mai ieftin. Și le mai dă și un semnal celorlalte amante cu rang mai mic, care n-au ieșit încă prin presă să-și spună poveștile, să facă bine să nu iasă și ele cu copii lor la rampă. Că dacă ies, uite ce au de pătimit.

Nenea ăsta este antrenorul echipei naționale de fotbal a ROMÂNIEI? Cartoforul ăsta dovedit și netalentat, afemeiatul ăsta care credea că toată viața o să scape cu fața curată, omul ăsta cu minte mică, îngustă, meschină și mucegăită? Zgîrciobul ăsta? Nenea ăsta ne reprezintă pe noi în lume într-un domeniu cu atît de multă vizibilitate? Cu rezultate atît de proaste?
*
Problema copiilor care nu-și cunosc tatăl sau care al căror tată nu vrea să-i recunoască și să-i vadă este larg răspîndită în România. Este de fapt un fenomen de care nu vorbește nimeni. La un moment dat am colaborat cu TVR-ul și mai apoi cu o firmă privată care producea emisiuni pentru TVR. Una din primele mele sarcini a fost trierea scrisorilor venite pe adresa unor emisiuni: cîțiva saci pe săptămîna. Prima triere era chiar asta: împărțeam scrisorile în două: copii care-și căutau tatăl și celelalte. În cîteva luni am citit sau răsfoit mii de scrisori de genul acesta. Ele aveau cam același scenariu: în general bărbatul trecuse prin locul cutare, avusese o relație cu o femeie și, după ce primise vestea cea mare: „sînt însărcinată”, plecase. Uneori plecase în capătul celălalt al țării, alteori doar la cîțiva kilometri distanță. Cele mai multe dintre mame n-au știu, n-au putut sau le-a fost rușine să se ducă în instanță și să ceară prin intermediul legii tatălui să-și recunoască copilul. Așa că au rămas fără tată, cu o linie în locul numelui tatălui pe certificatul de naștere. (Așa cum și-a dorit și Piți pentru copilul lui: să scrie în certificatul de naștere: „fiul natural al …”, deci nu fiul lui, și asta pe vremea cînd Vica nu căzuse în dizgrație.) Am găsit și cîteva mame care și-au părăsit copiii în tot noianul acela de scrisori, dar numărul lor era incomparabil mai mic față de cel al taților.

E ușor să spunem că asta se întîmplă mai ales la țară. Sau că lumea de la țară e indubitabil mai proastă ca cea de la oraș. Că între cei cu facultate și cu carte nu se întîmplă așa ceva. Ba se întîmplă aproape la fel de des și în lumea „bună”. Iresponsabilitatea e egal răspîndită mai ales că, opinia publică nu sancționează în continuare la noi părintele iresponsabil ci mai degrabă mama care a ales să păstreze copilul. Mama e de vină pentru că a rămas însărcinată. E chiar catalogată o curvă, în cele mai multe cazuri. Cît timp se tăvălise prin așternuturi fără să rămînă însărcinată nu era așa curvă. Acum, că o să aibe un copil, e. Asta în era în care bărbații și femeile se laudă cu relațiile lor libere și neîngrădite de vreun act la primărie. Ce, o hîrtie o să sporească dragostea dintre noi? Sigur nu, dar în cazuri din astea de iresponsabilitate crasă mai protejează copii cît de cît. Nu pot să mă mîndresc cu Vica și cu relația ei adulterină de atîția ani, alimentată generos de sume mari de bani. Dar copilul lor nu are nicio vină. Mi se face greață de Pițurcă, îmi vine să vomit cînd văd că-l tîrguiește ca un sac pe cartofi: pînă acum nu era al lui, acum vrea să-l ia acasă că așa e mai ieftin. Și-mi vine să vomit puțin și pe morala opiniei publice din România care se mai hlizește nițel și la așa ceva.
*
Testul de paternitate și maternitate este despre noi, nu despre copil. Dacă ai nevoie de o hotărîre judecătorească ca să afli că ești tată sau mamă – după caz – asta după ce te-ai zbenguit vesel ani de zile prin diverse așternuturi și te-ai lăudat permanent cu asta, ești un idiot amice. Nicio instanță din lume n-ar trebui să-ți mai lase niciun copil la tine acasă.
*
În cazul lui Pițurcă, dacă mai era nevoie, testul de paternitate pe care-l dă din nou acum arată ce om de două parale este antrenorul echipei naționale de fotbal a ROMÂNIEI.

o recomandare: nu vă pierdeți vremea cu „De ce România este altfel”


Bucharest

Bucharest (Photo credit: thaiz_mm)

Urmînd un instinct care nu mă înșeală niciodată, nu am cumpărat și nici n-am împrumutat anul trecut cartea domnului Boia: „De ce este România altfel?”, intens promovată de oameni pe care în general îi stimez, îi aprob și-i urmez în alegerile lor intelectuale, și de care, indiferent de indiferența mea, s-a tot vorbit pînă la refuz.

Dar azi am primit-o prin intermediul unei platforme la care sunt abonată, în format digital. Și, ajutată de vremea îmbufnată și de niște întîlniri anulate, o citesc acum în diagonală – cum altfel? – și am ajuns pe la pagina 95.

(Cum în diagonală? – mă întreabă cineva pe Facebook, căci la pagina 95 am făcut o pauză cu dorința de a împărtăși cu lumea virtuală satisfacția intuiției, atenuată de-o urmă de mirare. Păi așa bine, în diagonală. Posed o miraculoasă însușire care mă ajută să  fotografiez un pasaj înainte de a-l citi dublată de-o capacitate de analiză rapidă; drept urmare dacă e mai degrabă un clișeu, cum sunt cele din cartea domnului Boia, îl înghit nemestecat, dacă e mai complicat zăbovesc cît e necesar …)

… da, o citesc pe diagonală din cauza nenumăratelor clișee pentru care nu am nevoie de prea mult timp ca să le înțeleg. România ca periferie, România schimbătoare, teoria formelor fără fond (insuficient explicată, dacă cartea se dorea a fi pentru niște neinstruiți), România mozaic etnic, (mie-mi spui?, am crescut în Lipova, copil al unei familii de refugiați din Austro-Ungaria, adică de pe lîngă Cluj, între nemți, unguri, bulgari catolici, sîrbi, vreo 2-3 sămînțe de italieni, cehi, și ce-o mai fi fost pe acolo), perioada interbelică care n-a fost chiar așa o fericire (dar ocolește ușor și grațios problema legionară și o execută din două fraze care încep cu „se zice că …”),  încăpățînarea cu care elita comunistă a rămas la putere, intelectualii gata să ridice în slăvi toți dictatorii, începînd cu Carol al II-lea, trecînd prin Antonescu și terminînd cu Dej sau Ceaușescu … toate sunt subiecte discutate și răsdiscutate în jurul meu în ultimii … să nu exagerez, 10 ani. Măcar în cazul mozaicului etnic să-mi dea voie domnul Boia să-i spun că a enunțat o evidență atît de clară încît e plată, iar în cazul intelectualilor osanaliști (scuze, știu, am inventat un cuvînt), să-mi amintesc că și Leonardo și Michelangelo lucrau la curțile celor mai înstăriți și mai dornici să plătească, nu la curțile celor mai morali și mai etici. Asta nu scuză delațiunea din perioada comunistă, nici compromisurile, nici anumite derapaje, dar nici nu ne face ALTFEL. Adică tocmai ceea ce dorea domnia sa să demonstreze.

ce este romania altfelÎNTREBARE adresată celor care ați citit-o deja: nu vi se pare că e o înșiruire de enunțuri la modă despre români și România și nimic mai mult decît atît? Nu găsesc nimic fundamental nou, niciun unghi surprinzător, nicio demonstrație dusă pînă la capăt, nici măcar niște statistici mai consistente, mai insistent inserate în conținut. Nu e nici măcar cu un pas înaintea valului de trezire la realitate care a început să ne cuprindă … nu e cu nimic mai presus decît unele discuții pe care le am de cîțiva ani într-un cerc ce-i drept restrîns. Discuții care din bibliotecă s-au mutat pe nesimțite la bere. Iar intensitatea acestor discuții și numărul de argumente pro și contra crește întotdeauna direct proporțional cu numărul de beri comandate. Și atunci mă mir: de ce a fost atît de promovată anul trecut? Pentru urechile cui? Dacă aș fi publicat eu astfel de reflecții personale, cum și fac adeseori pe blogul personal, aș fi fost considerată ceva mai mult decît o elitistă feministă ciudată, înfumurată și frustrată?
*
dar mi-ar publica cineva cît de cît serios așa ceva? Eu mă tem c-aș fi luată în rîs. De asta nu m-am gîndit niciodată de pildă, că aș putea să public ceva de genul ăsta, deși de-a lungul timpului am strîns cîteva milioane de caractere scrise, suficient material din care să aleg.
*
am ajuns la note bibliografice. Așa am aflat ce cărți trebuie de fapt să citesc: Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500–2010), Polirom, Iaşi, 2010 și sinteza Elenei Siupiur, Emigraţia: condiţie umană şi politică în sud-estul european, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009
*
Merită să vă pierdeți vremea cu cartea domnului Boia, doar dacă în ultimii 15 ani ați crescut 5 copii avînd în același timp două servicii obositoare. Și cred că a crește copii e în sine un full time job și un lucru nobil pe deasupra, așa încît, e absolut de înțeles că n-ați avut timp de atîta analiză și discuții despre cum și ce este România. Dacă românii sînt sau nu sînt altfel. În rest, cred că trebuie să citim cărțile menționate mai sus și altele ca ele. Ne vor fi de mult mai mult ajutor. Și asta în cazul în care nu simțim că timpul veșnicei analize în ton ironic a la Caragiale a trecut cumva de mult. Și că a venit timpul mult așteptat al acțiunii.

***

Later edit: mi s-a spus aseară că greșeala e a editurii, a celor care au promovat un eseu drept o carte. Și că am început cu stîngul în relația mea cu dl Boia, întrucît el chiar a scris niște cărți interesante. O … chei …. Totuși, nu, nu înțeleg, era nevoie de un eseu scris de un istoric reputat, (care mai apoi să fie prezentat drept carte) ca să aflăm că România e perferică? La periferia marilor imperii din zona: Austro-Ungar, Otoman, Leșesc (sau polonez, sau cum s-o fi numit) și cel rusesc? Are cineva mirări și revelații citind așa ceva? Pe buunee?? Cîți ați avut o revelație citind așa ceva? Eu așa am învățat la școală. Și apoi e suficient să mă uit pe o hartă ca să observ că nu sîntem taman în centru Europei. Sau trebuia să citesc acest eseu ca să aflu că România a fost un mozaic etnic înainte de intrarea în comunism și a ieșit din comunism mai curată? Nu. Cu asta am crescut. Cu nemții care plecau sau fugeau înspre vest. Și cu o parte din Români. Azi vorbeam cu X, mîine aflam că trecuse la sîrbi. Despre daci mai puține, cum spuneam, bine că ne mai lasă

Solar disk

Sarmisegetusa, solar disk (Photo credit: nycgeoff)

Terry Jones, în documentarul lui: „Barbarii lui Terry Jones”, o speranță că au mai supraviețuit cîțiva genocidului roman. Dar tot în documentarul acesta, lăsat la voia întîmplării de istoricii români, văd niște englezi săpînd pe la Sarmisegetusa, și aflînd despre daci că erau destul de sofisticați, cunoșteau inginerie, arhitectură, astronomie, aveau înclinații artistice ……….. Românii ori îi declară morți ori pretind că de aici s-a născut tot universul. N-ar fi mai bine să puneți mîna pe hîrleț? și să nu ne lăsați atîta loc de speculații? Aceeași englezi au transformat istoria și arheologia lor în comerț, și-i văd practic de aproape 10 ani săpînd veseli prin curți, scormind prin latrine de acum 400 de ani, analizînd fecale cu un aer doct și trăgînd și de acolo învățături: uite ce și cum mîncau. Noi, în curînd, o să turnăm cîteva tone de ciment peste sarmisegetusa, ca să facem acolo o parcare.

Mă rog … înțeleg că unii au fost complet stupefiați citind această carte-eseu și că au avut nenumărate revelații. Și mulțumirea că cineva cu patalama a spus ceva ce ei doar gîndeau în taină și cu destulă spaimă. Mi-e milă de ei. Zău. Ori eu sînt prea dezinhibată, ori ei sunt destul de ………….

azi


Deutsch: Logo des Fernsehsenders BBC World News.

mă uit la BBC World News. Doi bărbați tocmai au fost linșați și spînzurați de sute, poate mii de oameni, undeva, în Egipt. Noile legi musulmane, numite pe scurt sharia, permit cred astfel de manifestări. (Sau greșesc?) După revoluția lor, nu au avansat în ceea numim valori și democrație, probabil nici măcar în prosperitate. Au regresat. Mă gîndesc la noi: cît mai avem pînă ajungem la linșări publice? Cît mai avem pînă decădem în acest tip primitiv de societate?
*
nici societatea noastră nu se manifesta atît de violent, ipocrit și mîrșav acum 23 de ani. De fapt, cred că nu numai eu, adolescentă fiind, aveam impresia că doar un grup restrîns și strîns în jurul Ceușeștilor erau răi, restul fiind toți victime. Cred că cei mai mulți dintre noi aveam impresia asta. Dar iată, evoluția sau mai degrabă involuția noastră ne arată cît de puțin departe suntem de acea societate musulmană.
*
mă îngrijorează ascensiunea unor astfel de societăți primitive, care de data asta sunt și islamice (multe de spus aici, nu-mi e clar dacă una o cauzează pe cealaltă neapărat). Nu doar femeile sunt în pericol acolo, azi au fost linșați doi bărbați tineri, femeile sunt doar mult mai vulnerabile pentru că se pot apăra mai greu singure și pentru că există deja o tradiție împotriva lor. Și asta se întîmplă la 2000 de ani după Isus, și nu, nu mă refer aici la natura lui religioasă ci la exemplele lui de atitudine socială. La reforma pe care a vrut s-o facă, sau care s-a petrecut atunci (cum vreți s-o luați). Există, nu, povestea acelei prostituate pe cale să fie linșată cu pietre (căci exact asta voiau să facă), pe care el o apăra. Poate fi doar o poveste, totuși, ideea e că de mult timp se încearcă înăbușirea acestor instincte exclusiv agresive și deloc raționale. Și doar în societățile în care această înăbușire s-a petrecut sute de ani cu îndărjire și tenacitate, s-a reușit ceva.
*
citesc încă, ÎNCĂ, cu stupefacție că Dinescu se va duce la salonul de carte de la Paris și-i va face praf pe francezi cu o demonstrație culinară. Văd că, fără nicio rușine, unii dintre noi se bălăcesc într-o mare de cretinism și penibilism, ridicat la rang de „așa trebuie”. O ciorbă și o sarma, în cazul puțin probabil în care Dinescu e în stare să facă așa ceva, vor compensa imaginea șifonată a lui Ponta în ochii occidentalilor, după mintea lui Marga. Suntem mici, foarte mici, mici, meschini și mediocri, ăsta-i adevărul. Iar pe cei ce mai pot ceva îi alungăm din toate puterile dintre noi. (De dimineața o distinsă penelistă m-a trimis la dracu și m-a invitat să mă car naibii de aici, din țară, un îndemn la care oricum cuget cu seriozitate de ceva timp).
*

Dortmund

Dortmund (Photo credit: wenedeux)

poate tocmai de aceea, tocmai mi-au căzut ochii pe o ofertă imobiliară din Dortmund, Germania. Apartamente de 3 camere, la 25 000 de euro. OK, pot așa ceva, întrebarea e: ce aș putea munci la Dortmund?