apropo de hipersexualizarea copiilor: leo și francesca


am avut un mag de cartier. mic. una din aventurile mele nefericite financiar dar pline de povești de film. și la magazin venea francesca, 10 ani, din blocul de vis-a-vis. la început cu blocul de desen, cu teme, faze de la școală. școală care era la 500 m de noi. că așa a și venit prima oară la magazin: de la școală să-și cumpere înghețată la 1 leu. era în clasa a IV-a. io credeam că-i copil-copil, cam ca mine la 10 ani. adică, pe vremea mea, la 10 ani băieții erau buni dacă erau de vîrsta mea și aveau biclă vara și sanie iarna.

la mag mai vine și leo, 33 de ani, proaspăt ieșit din pîrnaie unde a stat pentru furt. băiat foarte frumos de altfel, destul de educat, cu master în geografie, fiu de profesoară. să nu vă închipuiți că erau parte din vreo etnie conlocuitoare. erau români destul de blonzîi. el – șatenul ăla mai închis de pe la noi cu fața albă și cu ochii ca apa de rîu tulbure, înalt, bine proporționat, ea brunetă cu fața foarte albă și ochii negri, cam dezvoltată pentru vîrsta ei. leo stă la băute în fața magazinului că e mai ieftin. timișoreana e 2,5 lei, (era pe atunci), cu 15 lei cumpără 10 doze, se face muci toată noaptea. se cheamă că a ieșit în oraș. cu 20 de lei face și cinste. plus că e aproape de casă, e la stradă, la o intersecție mare, îl vede lumea și vede și el pe toată lumea. vara, cînd bucureștenii stau noaptea pe străzi de căldură e ca la club. leo primește oferte de ”muncă” de la unii gen nuțu sau chiar de la nuțu, nu mai știu, care i-a transmis și salutări și felicitări pentru ”liberare”. dar se mai gîndește, poate totuși pleacă în irlanda la furat de pe carduri. acolo, și dacă te prinde, faci doar cîteva luni că încă n-au legislație ca să condamne așa ceva. ce mai, un personaj!

*

cînd te aproprii de ea, banalitatea infracționalității românilor, sau poate a tuturor oamenilor, ”normalitatea”, ”umanitatea” ei e năucitoare. dacă ai văzut infractori și relații promiscue numai în filme poți să crezi că totul se întîmplă cu bum-bum, bam-bam, cu urlete, împușcături. că răul e atît de evident încît tot ce ai de făcut e s-o iei pe altă stradă. cînd colo, răul e atît de intercalat în țesutul cotidian că nici nu-l vezi pînă nu e aproape. leo era un tînăr care nu voia să muncească la stăpîn și care credea că banii se fac numa pă jmechereală. e din generația aia care a crescut cu poveștile îmbogățiților de după revoluție. și nu așa s-au îmbogățit jmecherii după revoluție? pă jmechereală? n-au furat așa milioane-milioane-milioane? sute de milioane? nu așa crede unu ca sorin ovidiu vântu? că sîntem niște proști, altfel am fi furat și noi? leo nu vrea să fie prost, vrea să fie un jmecher. doar că l-au prins odată. acum, nu s-ar fi dus să fure pentru nuțu, îl aștepta să iasă pe un pretenar cu care avea o combinație mai ambițioasă în care voia să mă bage și pe mine: ceva cu niște depozite de motorină imense și/sau o televiziune privată cu care să-i șantajăm pe unii politicieni. auzise el niște povești la facultatea jilava, deh. poveștile alea despre cum se fac banii adevărați.

povești reale, după cum vedem tot mai mult azi.

francesca era un copil prea mare pentru vîrsta ei, pe care, inconștient sau conștient a început s-o preocupe sexul și a cărei părinți sînt absenți de fapt din viața ei. bine, ei sînt acasă dar nu le pasă. cine știe de ce. un copil hipersexualizat de azi expus la viața noastră de zi cu zi și la toate realitățile ei. prin niște simple vizite la magazinul de vis-a-vis.

*

seara, francesca și leo se întîlnesc. tot mai des. francesca nu mai vine cu blocul de desen, vine să se hlizească cu leo. nu mai știu cum s-au văzut prima oară. probabil a venit ea să se joace în magazin, hm, mda, francesca se plictisește acasă, și le spune a lor ei că vine la magazin. și ăia o lasă, de ce să n-o lase, nu? se duce doar la magazin. la început nu mi s-a părut chiar așa dubioasă faza, cîte nu s-au schimbat de pe vremea mea și apoi, azi, în cartierele astea bucureștene unde să te joci? are 10 ani, 10 ani!!! în pana mea, la ce să mă gîndesc?? îi văd că vorbesc dar nu stau toată ziua cu ochii pe ei, nici n-am de ce, nu mă gîndesc eu că între un adult și un copil așa mic… nu stau cu ochii pe ei că nu e treaba mea și nici nu stau eu toată ziua în magazin, sînt patroană, vezi-doamne, am și vînzătoare. că un patron mai are un miriard de chestii de făcut, să umble după marfă și altele, nu poate sta 16 ore în magazin.

și după vreo lună, așa, observ că relația lor a avansat. cam multe glume, francesca e cam insistentă, îi ia telefonul, flirează, FLIRTEAZĂ???, îl trage de mînă, i se pune în brațe. leo se îmbată tot mai tare și se lasă tot mai tare în jocul ăsta, se ”obișnuiește cu ideea”, îl văd eu, simt eu asta, ca femeie. e și nefe de cine știe cînd, și ăsta-i un factor, că l-am auzit odată vorbind cu băieții de una din cartier care se ocupă cu cea mai veche meserie. dar nu vor să meargă la ea că e bolnavă și pe droguri. asta mică-i neîncepută, știu eu ce gînduri mijesc în capul lui. și apoi, mai și vrea. sau așa pare. știu și eu ce vrea francesca? poate vrea doar atenție, atenția pe care n-o primește acasă. eu simt că mă ia cu amețeală. ar trebui să mă duc să-i dau doo palme lu mă-sa lu francesca dar faza e că nici nu știu prea bine cum arată. aia nu vine la magazin. așa că, mă uit perplexă cum ăștia doi ”se joacă” în fața mea. cînd o aud că-i spune că i-a venit ciclul mă simt ca și cum al asista la un film pono cu minori. leo e prea beat că să-i zic ceva așa că mă iau de francesca. 

– măi fată, hai, mai valea pe-acasă.
– de ce? – face ea. mama și tata mă lasă să mai stau.
– dar nu te las eu.
– dar de ce?
– de aia, că nu vreau.
– dar de ce?
– de aia, că-i magazinul meu și fac ce vreau.

și asta după tejghele, să nu ne audă leo să iasă cu scandal.

– VALEA!

și nu, n-am făcut nicio discuție principială cu ea. că eram prea mască ca să-i zic ceva. ce să-i zic? că nu te duci să-i spui unui bărbat că ți-a venit ciclul? că ăla o să creadă că e o invitație? că… e prea mică pentru sex? că…

*

a doua zi, îl prind treaz pe leo și-i spun să nu mai calce pe acolo. îi spun și de ce.
– dar laura, ăsta nu-i copil!
– cum nu-i copil? – îmi vine mie să-i sparg capul dar îmi amintesc că are amici în pușcărie.
– nu e copil, cum am fost noi. ăsta-i altfel. ăștia sînt maturi la vîrsta asta. asta nu e cum ai fost tu, să te joci cu jucării…

– măi leo, tu ești adultul în toată situația asta.
– laura, păi ea vrea, și apoi, nu e copil. nu sînt eu de vină. ea se dă la mine. n-ai văzut ce mi-a făcut.


îl dau afară, și mai fac vînt unora cu care venise p-acolo. mi-a fost frică că o să facă și o să dreagă dar el a încercat să mă convingă prin niște vecini că nu el a fost de vină. că francesca…


mi se face rău cînd îmi amintesc că francesca se urca pe el ca o lipitoare.
să fie clar: într-o relație cu copiii ADULȚII sînt de vină în ORICE situație. ei au toată responsabilitatea. dar ce te faci cînd un copil din ăsta stă între adulți iresponsabili?
seara, francesca vine cu zîmbetul ei care mi se pare de acum cleios și întreabă de leo.


– leo nu mai vine pe aici, o reped eu și brusc mi se face milă.


faza e că nici eu n-o mai văd copil. sau e un copil hipersexualizat de 10 ani, căruia deja i-a venit ciclu, umblă după bărbați și niciun adult din lumea ei nu se întreabă unde e plecată seara de acasă. ce copil e ăla? așa sînt copiii din ziua de azi? CE NE FACEM? CE NE FACEM CU LUMEA ASTA?

***
despre așa ceva vorbim cînd vorbim de educație sexuală în școli. și despre asta.
părerea mea.

***

nu știu ce trebuie să facem dar în lumea reală se întîmplă chestii. se întîmplă chestii între blocurile astea, chestii pe care nu le vedem. răul, în realitate, se întîmplă mult mai banal, mai nespectaculos. răul are context, are ”scuze” în mintea unora. e favorizat de nevoi. și de lipsa tot mai mare de educație.

și de nepăsare.

nu știu cînd am devenit atît de nepăsători.

năstase vs. banciu sau cum totul e despre ei


ACESTA ESTE UN PAMFLET. 

^^^^^^^^^^^^^^^^^^

Deschid laptopul. Intru pe Facebook. Surfez. Dau peste cineva care comentează bălăcăreala dintre adrian ”pușcărie” năstase și nenea banciu. Intru și citesc ce-i scrie năstase lu’ banciu. Mă irită îngîmfarea lui, siguranța lui, văd dincolo de veninul pe care-l aruncă înspre banciu convingerea lui că n-a greșit cu nimic.

Comentez despre asta într-un grup pe Facebook unde sînt activă. Și citită.

Și apoi mă lovește.

Toată viața noastră este despre ei. Cum s-ajungă ei la putere. Cum să rămînă ei la putere. Cum să plece ei de la putere. Cum sînt ei hăituiți de DNA. Săracii… Cum îi aleargă Kovesi cu cătușele prin curtea școlii. Cu cine se încuscresc. Ce amante au. Cum îi cheamă pe copiii lor. Cum arată copiii lor. Cu cine se întîlnesc copiii lor. Cu cine se căsătoresc copiii lor. Cum arată nunțile lor. Cum ajung ei la închisoare, băă, năstase, ai fost la închisoare, bă. ai fost la închisoare de două ori! Ai uitat deja? uite, scriu cu bă ca tine, bă, învăț de la ăia mai mari. o fi vreo chestie aristocratică asta, să scrii cu bă tot la două vorbe, bă. Cum fac ei depresii că sînt condamnați pe nedrept. cum se împușcă pe lîngă gît. cum își riscă cariera și onoarea doctorul brădișteanu pentru ei. Cum ies ei de la închisoare. Ce fac ei după ce ies de la închisoare. Cum îi nedreptățește lumea după ce ies de la închisoare. Cum au uitat că au făcut vreodată ceva greșit. Cum ne-au dat ei înapoi pensiile și salariile, ce, bă, ce? nu sînteți mulțumiți? că puteam să nu vi le dăm nici pe alea. cum au scăzut sau au mărit ei tva-ul. cum se îmbracă ei frumos și-n țoale de firmă. cum vorbesc ei la televizor. ce mașini au. cum n-au bani pentru profesori. nici pentru spitale. nici pentru cultură. ce afaceri de succes au ei, rudele lor, pretenarii lor. tu cîte afaceri de succes ți-ai deschis în ultimii 5 ani? cum să-i dăm jos și să mai petrecem o vară prin piețe să strigăm jos ponta, jos băsescu, cum trebuie ei încurajați și periați. cum n-au avut bani să termine o autostradă nici anul ăsta. astea sînt grijile noastre. avem și noi griji. nu, nu vă bateți capul cu noi, lăsați, domniile voastre, noi sîntem niște nimicuri, o masă informă și utilă doar la alegeri. mai murim cîte unul, mai se naște unul și-l învățăm de mic să aibe griji.

între timp ni se duce viața. visele de glorie, de dragoste, totul se duce și nu ni se întîmplă aproape nimic.

noi cînd mai trăim? noi cînd mai trăim? pe noi nu ne mai întreabă nimeni de nimic. nimeni nu se gîndește la noi, ce depresii om avea, ce dureri, ce nevoi, ce îndoieli, ce tristeți. noi unde să ne plimbăm copiii? sau cățeii? unde să ne scoatem nevestele? cu ce să le îmbrăcăm? nevasta ta se îmbracă de la salvatore feragamo? da de ce fratele meu? de ce? de ce ești tu un luzăr și n-ai bani de salvatore feragamo? de ce n-ai șase case? vile? de ce nu te întreabă nimeni cum trăiești? de ce n-ai cămăși de la paul and shark? de ce n-ai lexus? de ce nu se vorbește de tine la televizor? de ce fratele meu? pentru că nu contezi? da, cred că de aia.

pentru că ne-am spălat pe cap și-n cap cu ei.

totul despre casele lor, viețile lor, femeile lor, amantele lor, copii lor, frezele lor, gîndurile lor, durerile lor, părerile lor. totul este numai despre ei.

scriu și eu, ca ei, la începutul articolului: acesta este un pamflet. pentru că e adevărat. toată viața noastră e un pamflet. nimic autentic, nimic serios, nimic adevărat.

cine a omorît-o pe Elena, femeia de serviciu de pe calea victoriei?


după 35 de ore de chin petrecut pe un bloc de 8 etaje, Elena, femeia de serviciu care avea ori 53 ori 60 de ani, (arafat a zis azi că avea 53 de ani, gizăăăs, ”bătrîna” de 53 de ani!), în funcție de surse, s-a ridicat brusc în picioare și s-a aruncat pe trotuarul dintre Biserica Albă și blocul a cărui scară o curăța în fiecare zi lăsînd angajații ISU, poliția, televizioniștii și privitorii cu gura căscată.

erau și mai mulți copii de față.

IMG_1629

eram și eu acolo, fix atunci. mda. eram de fapt în drum spre o premieră la cinema studio, care e la cîteva străzi distanță, și am trecut să văd dacă, așa cum am auzit, lîngă bloc NU s-a instalat o saltea pneumatică, o plasă de siguranță, ceva. ieri m-am contrazis pe tema asta:

nu, nu se poate să nu fi pus o plasă, o saltea, așa se face, sigur e acolo, de aia stă toată lumea așa liniștită. sigur e o plasă de salvare. au adus ei o plasă de salvare de atîta timp. nu se poate să fi stat și să se fi uitat la ea cum vrea să se omoare și să nu facă nimic.

În ciuda tuturor semnalelor de alarmă pe care mi le dă de 25 de ani viața în România, mintea mea refuză să creadă sută la sută că societatea asta nu are nicio plasă de salvare. nici la propriu, nici la figurat. că, dacă mă lasă mintea, dacă mă lasă puterile, dacă nu mai îmi găsesc o sursă de bani, pot muri în cîteva zeci de ore, ”cu zile”, cum urlau rudele și prietenii femeii după ce s-a aruncat.

a murit cu zile, să știți.

Știm. IMG_1631 Dar era cald și soare, și erau Rusaliile, și ea era bătrînă, BĂTRÎNĂ la 60 de ani 53 de ani!! – că speranța de viață în România la femei e pe la 75 de ani dar noi ne considerăm bătrîni și inutili de la 40 și atunci la ce ne mai folosește speranța de viață? de la 50 de ani pînă la 75 n-ai decît să traversezi 25 de ani de inutilitate după mințile înguste și meschine de azi – și mai era și femeie de serviciu, un păcat de neiertat, o vină. Era un rebut social deci, care nu merita atîta efort. Păi nu? Nu e munca rușinoasă? Să furi zeci de milioane de euro pînă la 39 de ani ca Vâlcov, să-ți ascunzi tablourile în pereții caselor prietenilor, să jefuiești România, astea nu-s rușini. astea-s fapte de laudă. dacă pe acel acoperiș de bloc ar fi stat adrian năstase, cuprins de remușcări pentru cum și-a bătut joc de țară, adrian năstase, un sinucigaș amator după cum ne amintim, sigur nu rămînea el nesalvat. pentru așa un ticălos s-ar fi găsit, cu siguranță, idei și resurse. și-a sacrificat doctorul brădișteanu onoarea, era să-și sacrifice și cariera, a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare, în dosarul privind favorizarea deținutului, pe atunci, Adrian Năstase… nu e rușine să furi, să fii un nenorocit. poate e rușine să furi puțin, să furi o găină, aia da. dar să furi zeci de milioane de euro e ceva mi-nu-nat! rușine e să fii sărac, să fii simplu, să n-ai nu știu ce cultură. e o rușine să-ți moară copiii, să fii trist, să fii melancolic, să ai depresii, să nu știi cum să tratezi cu mîhnirea ta. astea sînt rușini în românia. nu glumesc. nu sînt metafore astea. FIX AȘA SE GÎNDEȘTE. IMG_1636 cînd am ajuns lîngă biserica albă, prea albă și prea frumoasă și PREA LINIȘTITĂ în contrast cu tragedia de lîngă ea, lumea care o păzea sau o privea era calmă și mai degrabă plictisită. am auzit de prea multe ori chicoteli, rîsete și remarci foarte crude, făcute în special de tineri. nu pentru că ăia mai bătrîni ar fi fost înzestrați cu mai multă compasiune ci pentru că, dacă mai înaintezi în vîrstă, vezi că-n viață nu e chiar ca-n filme, mai și decazi, te mai și lovești, mai ai și insuccese, nu e totul numai o ascensiune pe un drum presărat cu petale de trandafiri:

nu se aruncă odată? să se arunce odată, să terminăm circul. să se arunce odată, să plecăm acasă. asta-i nebuna aia care stă de ieri pe bloc.

forțele de ordine 11149274_438456623003016_84335479554938789_nerau și ele calme și relaxate. de fapt, dacă n-aș fi văzut ceva ce semăna cu un cap pe acel acoperiș, asta mai din depărtare, era ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. poate singurii care chiar s-au stresat în această lungă cumpănă au fost cei de pe acoperiș care îi mai dădeau din cînd în cînd apă. și ea o lua, chiar dacă nu vorbea cu ei. stătea acolo și dădea din picioare. stătea cam în aceeași poziție, vreo 25 de ore a stat aplecată și cu genunchii flexați. în ce hal de disperare să fi fost femeia asta dacă a stat zeci de ore aplecată cu privirea fixată într-un punct și cu genunchii flexați?? la un moment dat s-a așezat. nu vorbea cu nimeni.

aproape nimeni nu mai credea că Elena se va arunca. eu speram că va obosi și va renunța. la un moment dat, angajații ISU au adus salteaua, vestita saltea după care s-a scotocit timp de 35 de ore pînă în Argeș – probabil au mers pe jos pînă acolo după saltea și s-au întors tot pe jos -, și au lăsat-o pe trotuar nedesfăcută. apoi au plecat. după cîteva minute s-au întors și s-au uitat la saltea. au plecat. s-au întors și au luat-o de acolo. au mai trecut cel puțin 5 minute. apoi au adus-o desfăcută și dezumflată și au plecat. și gata. IMG_1668 Elena, aflată într-un șoc continuu, într-o criză de 35 de ore, n-a mai suportat să vadă și aceste vînzoleli amatoricești, s-a ridicat brusc în picioare și s-a aruncat. S-a lovit de un balcon, s-a rostogolit în aer și s-a lovit cu un zgomot înfundat de asfalt. capul i s-a făcut țăndări, și chiar de la distanța la care mă aflam am putut vedea asta. nu ca în filme, cu mortul căzut într-o poziție drăguță și cu un firicel de sînge estetic lîngă cap. Lumea a început să țipe și să plîngă. cunoștințe și rude de-ale ei erau de față. groaznic!

erau și copii de față. 

să vadă și ei, de mici cum e viață. sau? un bărbat între două vîrste a început să strige la forțele de ordine:

n-ați făcut nimic! nimic n-ați făcut. n-ați făcut nimic! nimic! nimic!

un cameraman a început să ne filmeze. căuta avid cu camera reacțiile noastre, lacrimile, urletele, frica. un alt bărbat, care venise cu prietenii lui să vadă ce se întîmplă de puțin timp, a început să strige la cameraman:

groparule, groparule, ești un gropar, groparule!!

m-am mai uitat cîteva minute la fețele celor din jur și am plecat. mai mulți din cei prezenți s-au îndepărtat atunci. o sfîrșeală și un sentiment tîmpit de neputință plutea în aer. eram fericită că trăiesc și mă simțeam vinovată că sînt fericită. și apoi iar eram fericită. viața e un dar. cît de des apreciem? sîntem conștienți de asta? de cîteva ori în viață, poate. Pe locul unde-a căzut a rămas o pată albastră. nu roșie, albastră. de la ceva detergent sau cine știe ce.

albastră.

erau și copii de față. 

albastră. o pată albastră. IMG_1666 românia n-are plase de siguranță. de niciun fel. doar cei bogați au plase de siguranță. ăsta e adevărul. urmărind drama acestei femei simple m-am gîndit la mine și la cei apropiați. știu că n-o să ne salveze nimeni și nimic dacă vom fi vreodată la vreo nevoie. pentru ei și pentru mine va trebui să mă întăresc 100% în așa fel încît să n-am nevoie de nimic de la cei din jur. doar că atitudinea asta mă dezumanizează. ne dezumanizează. oamenii sînt făcuți și din slăbiciuni nu numai din tării. oamenii sînt făcuți să stea împreună și să trăiască împreună cu slăbiciunile și tăriile lor. cu fericirea dar și cu bolile, cu necazurile. e ca-ntr-o căsătorie: cine ne-a unit ne-a unit la bine și la rău. și cine iese din legămîntul ăsta, nu face bine, face rău. IMG_1663 puține lumînări. poate pentru că nici nu știi ce să mai zici. nu niște forțe extraterestre trebuiau s-o salveze pe Elena ci noi. pentru că noi, românii, sîntem angajați și la ISU și la poliție și la ambulanță. cînd instituțiile astea menite să-i salveze pe oameni și de ei înșiși nu funcționează, nu e vina cuiva străin. vina vine din noi. o să plătim, nu mă îndoiesc. la primul cutremur, la prima catastrofă, la prima amenințare externă. tot ce n-am făcut, tot efortul pe care nu l-am depus, toată infeciența, toată indolența, toată nepăsarea, toată impotența, toată nepriceperea, toate zilele în care n-am făcut nimic ca să ne facem viața mai sigură și mai bună, toate astea se vor răzbuna crunt pe noi. o să ne vină toate înapoi.

o să vedeți.

s-a sinucis Elena sau a omorît-o nepăsarea din noi?

*

later edit:

azi, arafat a zis că asta e, nu se putea face mai mult, că au fost probleme cu umflarea saltelei, că și așa, nu se știe dacă salteaua atenua, că poate și Elena ar fi sărit din altă poziție dacă puneau salteaua. că blablabla… dunga pe care stătea era și îngustă și puțin lată, dacă s-ar fi mișcat nu știu cît ar fi ajuns prea aproape de negociatori. ce-i drept era greu de ”agățat” cum au sugerat unii pentru că există o balustradă în spate de juma’ de metru cum se vede în fotografii. singura șansă, mică, ținînd cont că s-a lovit în cădere, era tot o plasă de salvare.

later edit 2:

că mi-am adus aminte: nu tot ISU îi căra pe păcălicii ăștia doi cu barca, prin ape de 15-20 cm? pentru ei s-a găsit o soluție??

image-2014-04-22-17089515-41-liviu-dragnea-incadrat-victor-ponta-doina-pana-barca-ulitele-din-teleorman

amenințarea rusă IV. La Kiev


Războiul e o soluție pentru Putin. Sună incredibil, nu-i așa? Și totuși, de-a lungul istoriei, războiul a fost o soluție la multe probleme. Poate cea mai rea soluție dar, totuși o soluție care a dus la o rezolvare. Așa cum a fost ea. Războiul e o soluție și unii ruși ar porni la război mai repede ca noi. De ce? Din cauza sărăciei, a umilinței pe care cred că o îndură – Rusia nu reușește să se impună deloc pe plan extern cum visează rușii c-ar trebui – din cauză că nu reușeșsc deloc să se reformeze și nici să lupte împotriva noii oligo-stocrații, din cauza plictiselii, pentru că altfel Putin ar pierde puterea într-o zi și el nu acceptă ideea asta. Cred că acest posibil viitor îl înspăimîntă îngrozitor. Și o să-ntoarcă lumea pe dos de frică. O să vedeți. Da, dacă o să-l lăsăm. Rușii pot porni la război pentru că n-au ce pierde. Pentru că, aparent ei au mai multe de cîștigat: teritorii, populații, resurse, faimă, influență, putere. Ei n-au vreo viață fabuloasă pe care s-o dea pe nenorocitul de război. Unora, violențele specifice unui război le-ar aduce plăceri și posibilitatea de-a mai fura una-alta fără să fie trași la răspundere. Vă amintiți davai ceas, davai palton? Nu sînt doar niște cuplete cîntate în vechi cabarete. Așa a fost, așa s-a întîmplat pe străzile Bucureștiului. Oamenii erau jefuiți pe stradă de armata prietenă. Rușii pot porni la război și doar pentru că altfel n-au cum să ne domine. Pentru că nu le e frică de măcel. Pe unii ruși, un mic măcel acolo s-ar putea să-i stimuleze. Nu uitați că ei s-au măcelărit între ei peste 70 de ani, just for fun. Nu uitați că ucrainienii sînt tot ruși, unii mai de la țară cred rușii din Rusia, dar ruși. Cam cum e republica Moldova față de noi.

Războiul e o soluție la niște probleme. Gîndiți-vă la asta. Întoarceți-o pe toate părțile. Doar înțelegînd această opțiune o putem, poate, ocoli.

*

Printre călătoriile mele la Moscova, despre care am povestit cîte ceva în primele trei articole din seria amenințarea rusă, s-a strecurat și una la Kiev. Drept să spun, am plecat la drum fără niciun chef: dacă Moscova mi se părea excesiv de făloasă și găunoasă, cum avea să-mi placă Kievul?

Kievul e altceva, aveam să aflu.

Adevărul e că nu știm nimic despre Ucraina. În afara unei generații care are azi peste 60 de ani, a făcut rusă la școală și a învățat multe despre fosta URSS, pe noi, – risc și generalizez, dar cred sincer că așa e – pe noi deci, profii ne-au scutit de prea multe detalii despre țările de la est. La mine la școală profa de engleză era noul star, noi, toate fetele, o admiram și, din cîte îmi dau seama acum și majoritatea profilor. Și profii de nemțească ar fi fost staruri, dacă ar fi stat pe-acolo mai mult de un trimestru-două pînă își primeau viza de Germania. Cît despre istoria țărilor slave, în special a celor din jurul Rusiei… da, nu-mi amintesc nimic. Nimeni n-a pus accent pe asta. La Geografie lecțiile se opreau la ”și de aici încolo e… URSS”. Și gata. ”De aici începe hăul, n-are rost să ne uităm în direcția aia”. Nimeni nuvorbea chiar așa, dar nu știu cum naiba era subînțeles. O fi fost Petru cel Mare un țar vestit, ăăă? vestit unde?, duh, după comentariile rușilor și rusofonilor disperați că n-am spus un cuvînt bun, zău, în postările anterioare despre Rusia, but guys, nobody cared about him in Romania. Then or now. În copilărie și adolescență citeam cărți despre Napoleon, despre Ludovic al XIV-lea, despre Henric al VIII-lea și toate nevesticile lui, cu sau fără cap. În partea de țară unde m-am născut și am crescut eu exista un singur fel de legătură cu Rusia: prin romanele scrise uneori de boieri și/sau aristocrați precum Tolstoi, Dostoievski, da, mult iubitul Dostoievski făcea parte dintr-o stirpe veche și cam scăpătată de nobili lituanieni intrați în Rusia pe filieră ucraineană (sic!)…

Tatăl scriitorului, Mihail Dostoievski, descinde dintr-o stirpe de lituanieni din regiunea Pinsk. Strămoșii săi, cu rădăcini nobile datând încă din secolul al XVI-lea, sărăcesc și devin parte a castei clericale. Străbunicul lui Feodor Dostoievski dinspre tată este un protopop al bisericilor de rit oriental unite cu Roma din orașul ucrainean Bratslav. Bunicul este preot al aceluiași cult. Tatăl, căruia destinul părea să-i rezerve aceeași carieră clericală, fuge la Moscova în 1809 (…) –  wikipedia

… dar și fii de țărani ca Mihail Șolohov (ulterior acuzat de plagiat, încă nedemonstrat), sau comuniști ca Nicolai Alekseevici Ostrovski, (”Așa s-a călit oțelul” – o pătimașă și cumplită osana comunistă, mi s-a părut bine scrisă dar plină de o propagandă asurzitoare).
*
Tot ceea ce știam deci despre Rusia, era ce citisem în cîteva romane, plus istoria bunicii care era să fie furată de ruși – sau poate de ucrainieni sau bieloruși, cine mai știe, căci numele de rus s-a întins peste aproape toate popoarele vasale pînă au încceput a fi confundați, dar a scăpat printr-o manevră isteață și eroică fugind prin grădini și ascunzîndu-se (o poveste destul de comună, în ultima vreme am citit diverse relatări pe tema asta, toate cu bunici și străbunici care erau cît pe ce să fie răpite de soldații ruși care ne-au traversat țara în anii 40). Am mai crescut cu istoria ceva mai sumbră a nașului meu, neamț de origine, care a fost prin Siberia vreo 5 ani, deși avea vreo 15 ani cînd s-a terminat războiul dar nah, era neamț cum am mai zis și cineva trebuia să plătească. Și el ne-a scutit de informații din mama Rossia așa că toți am putut visa la Londra și Paris, la Viena și alte orașe despre care auzeam și citeam mult mai des.

Dacă despre Rusia nu știam mai nimic cînd am ajuns la Moscova și nici ei, moscoviții, după cum am povestit, n-aveau niciun entuziasm în a-și dezgropa trecutul, a-l povesti și a-l face înțeles, despre Ucraina nu știam absolut, dar ABSOLUT nimic. Sau despre Letonia. Chiar! Ce știți despre Belarus? Ați întîlnit vreodată un bielorus? Un turkmen? Un tadjik? Un uzbek? Vreun leton? Ați auzit vreodată de un alt lituanian în afara noului GM al PRO TV-ului?? Am senzația că, în afara unor cercuri care au rădăcini și legături slave, ori cu Moldova ori cu Rusia direct, sau interese profunde în direcția respectivă, nimeni nu știe nimic despre toate aceste țări foste membre ale URSS. Habar n-avem cum arată oamenii lor, ce fac, cărui grup aparțin popoarele, ce limbi vorbesc, ce mănîncă, ce au dat culturii universale… știm mai multe despre China la o adică, decît despre tot spațiul ex-sovietic. Sau, dacă ne concentrăm o țîră, despre țara cunoscută azi ca Iran, mai demult o parte a imperiului persan. Asta e moștenirea anticomuniștilor: o mare de uitare și indiferență, un loc gol și mare pe hartă de la noi pînă pe la indieni și chinezi, o lipsă de interes față de spațiul ăla geografic și istoric, față de poporul ăla, lipsă de interes care-i irită pe ruși mai rău ca rîia, căci, oricît de gherțoi ar fi unii, sînt alții care-și dau seama și suferă că le ignorăm și bagatelizăm pînă și marile și realele lor realizări. Își dau seama că, pe undeva, îi disprețuim, le purtăm pică pentru ce ne-au făcut și nu i-am iertat deloc. De ce altfel s-ar stropși atît de indignat înspre România un mare prelat demnitar al Kremlinului cum e Rogozin? De ciudă, de ce altceva.

*
Deci, ce e Ucraina? Ce caut eu în Ucraina? Ce știu eu despre Ucraina în afara unor povești despre racheți ucrainieni care, de pildă, la un moment dat cereau taxă de protecție unui prieten care avea o afacere deschisă în București, și, deși taxa a fost plătită, biroul lui tot i-a fost vandalizat, oamenii bruscați și niște bunuri furate. Vedeți ce rău e ca primul contact cu reprezentanții unei țări despre care nu știi nimic să fie prin intermediul unor infractori? dacă tot ce știi despre țara aia e că niște unii fură, violeză femeile din țara ta sau sparg bancomatele cînd te gîndești la țara respectivă și la oamenii ei DOAR imaginile astea îți vin în minte. Pentru că altele n-ai. În loc să-i blamăm atîta pe vestici că nu ne privesc cum trebuie, că ne discriminează, că se schimbă la față cînd aud că sîntem români, înainte să le cerem lor să-și schimbe prin efort propriu părerea, (ce prostie, de parcă o s-o facă vreodată, dar de ce să facă așa ceva??) TREBUIE să ne arătăm noi în altă lumină. Dar cîți dintre noi înțeleg asta?? Cam la asta mă gîndeam plină de lehamite în avionul care mă ducea de la Moscova la Kiev: ”o să văd o altă variantă de ruși, fix ce să-ți spun, asta-mi trebuia”.

Bineînțeles aeroportul e(ra) mai mic și mai puțin aglomerat. M-am gîndit că seamănă cu Băneasa și, după grandoarea rusă, am fost dezamăgită. Boryspil nu e un hub internațional cum sînt de-acum cele două mari aeroporturi din Moscova, pe unde treci și schimbi abionul ca să te duci înspre China, India, Mongolia, Nepal și alte țări din îndepărtatul est. Nu mirosea așa tare a comunism. (V-am spus că printre primele lucruri care m-a lovit la Moscova, cum am coborît din avion a fost mirosul de comunism? Comunismul miroase într-un fel, a praf, a vechi, a nespălat, a…. A delăsare. A incultură. Un miros care mie îmi face rău.) N-am prins cozi interminabile pentru că n-aveam de ce și la ce. Dacă Moscova nu e vizitată, vă închipuiți că nici Kievul nu e. Se vizitau ei între ei, acum cred că nu-s mai așa prieteni, nush de ce. Am mers o vreme pînă-n centru unde ne-am cazat dar pe drum nu era atît de aglomerat ca la Moscova. Deși nu m-am relaxat, am stat înțepată și cam îmbufnată și m-am mai agățat multe ore de prejudecățile mele, da, de data asta chiar am avut PREJUDECĂȚI, am remarcat imediat, în ciuda faptului că îmi propusesem să nu-mi placă, că ceva este diferit.

IMG_4753

Una din nenumăratele mănăstiri/biserici pe care le-am vizita la Kiev. Toate, extrem de bine renovate, aurite… aurul da, o veritabilă obsesie slavă, culmea, nu occidentală. De ce atîtea biserici și mănăstiri chiar în inima Kievului? O să vă explic mai jos.

La Kiev nu e chiar ca la Moscova, deși sînt unele asemănări pe care nu poți să le ignori. Și ei au complexe de inferioritate-superioritate dar mai puține și altfel ca rușii. De fapt, complexele lor de inferioritate-superioritate sînt condiționate chiar de ruși, de vecinătatea cu ei și istoria comună. Nici ei nu mai știu cine sînt, cîteodată, ca rușii sau ca românii. Dar… sînt și destule deosebiri destul de interesante. În primul rînd, deși am stat mult mai puțin am văzut chestii mult mai faine: un oraș mai îngrijit – culmea! – deși și Moscova era curată (mult mai curată ca Bucureștiul, cel puțin în centru), oamenii erau mai puțin încordați, era mai puțină îngîmfare în aer. MAI PUȚINĂ EXAGERARE. Mîndriei îi trebuie o palmă, două, trei ca să lase ochii în jos. Cred că tocmai vecinătatea cu Rusia îi face pe ucrainieni să fie așa, și faptul că, de sute de ani, sînt în umbra lor și primesc palme după palme. Ceea ce am văzut și auzit acolo mă face pe mine să cred că nu-s prea mari șanse de împăcare între cele două țări, și, că, dac-ar trebui să facem o alianță împotriva Rusiei ar trebui să o facem cu Ucraina, Moldova și țările baltice. Nu cred în ”poziția noastră independentă”, nu ne-a reușit niciodată faza asta, ba, în ultima sută de ani am trecut prin cumplite zvîrcoliri soldate cu pierderi teritoriale de cîte ori ne-am declarat independenți. Sîntem mai degrabă oportuniști decît neutri așa că… va trebuie să alegem o tabără sau alta. Și să rămînem loiali. Asta, privind în istorie, s-ar putea să ne pună probleme.

Desigur, pseudo-politicienii noștri n-au încercat deloc să regleze problema ”Cernăuți” și asta ne ține într-o izolare față de Ucraina care nu ne folosește la nimic. Acum ar fi un moment prielnic – poate – să tranșăm cumva această problemă care doar stă și coace. Trecerea timpului NU NE AJUTĂ: uitați-vă la Crimeea. Cică a fost odată a tătarilor, acum e a rușilor. Pentru că așa își amintesc oamenii care locuiesc acolo: că s-au născut în mama Rossia. Așa și cu ținuturile noastre istorice, luate de URSS/Ucraina și alte țări în care visăm că mai avem oameni, pămînturi și drepturi: dacă mai așteptăm mult, nimeni în viață n-o să-și mai amintească că s-a(u) născut în România. Și atunci frustrarea noastră o să devină una ușor penibilă. Că o să tot cerem să ni se dea înapoi niște teritorii locuite de niște oameni care nu se vor mai considera români.

IMG_4686

(Cea mai veche construcție din Kiev: un turn care face dintr-un vechi zid de apărare.)

Deci, am ajuns la Kiev, în centru. Orașul, surprinzător: destul de îngrijit și aerisit, multe mașini dar parcă nu pînă la sufocare. Tot o arhitectură de tipul slav-imperialist-comunist, dar parcă mai faină (o să vedeți și din fotografii). Bucureștiul nostru este, față de Kiev, din păcate, foarte urît. Foarte, foarte urît așa cum arată azi. Trotuarele noastre desfundate și pline de gropi, mașinile parcate peste tot, nebunia din trafic, clădirile care stau să-ți cadă-n cap, România face tot posibilul să arate ca o țară exotică, murdară, din lumea a III-a, fără peisajele fabuloase din unele din aceste țări sau siturile arheologice vechi de mii de ani. Am stat cîteva zile la Kiev, într-un hotel aflat la vreo 100 de metri de acum vestitul Maidan, care, sincer, este imens. IMENS. Dacă piața aia s-a umplut de oameni luni de zile, e ceva. Pe bune. Piața aia nu poți s-o umpli cu cîteva mii, acolo au fost zeci de mii de oameni care au luptat de-o parte și de alta.

IMG_4675

(Maidanul e o piață de 3-4 ori cît piața din fața Casei Poporului. )

Nici ucrainienii nu-s chiar ca rușii. Deși seamănă la înfățișare. De aia, poate mai au o șansă. Cît am stat la Kiev am fost în grija unui cuplu ucrainean. Ca-ntr-o vizită de stat oficială, eu am stat mai mult cu nevasta, bărbații au stat între ei, să vorbească ”de afaceri”. Cu cît de duci mai înspre est, revine mentalitatea asta pe care o aveau pe la țară, prin provincie doar oameni de vîrsta bunicilor/străbunicilor. Îmi îmintesc de o mămăiță care m-a tras dintr-o cameră plină de bărbați pe cînd aveam 12-13 ani, certîndu-mă: ”Ce cauți tu cu bărbații, acolo?” Mda. Cu cît te duci spre est, femeile sînt tot mai izolate de bărbați, pînă la extrema talibană din Afganistan, aceea-n care trebuie să-ți pui un sac albastru-n cap dacă ții la viața ta.

 

IMG_4728

(Ce curat e pe jos, observați? Și acum gîndiți-vă la orașele românești. … Ca să revenim la ucrainieni, doamna asta mi-a predat cursul intensiv de cucerire a bărbaților, varianta slavă/rusă. Bărbații noștri, în primul rînd, că nu i-am slăbit din ochi nicio clipă, dar bun și-n-general. M-a învîrtit, m-a sucit, m-a dus într-un colț: ”oare se uită la noi?”, dă-i și oftează și hai să ne mutăm în colțul ăsta: ”dar acum se uită”, of… ”să ne deschidem umbrelele și să stăm așa… acum ce fac?”. La început mi s-au părut cam nepotrivite toate pentru vîrsta ei dar ce știu eu despre bărbați? Nici azi nu știu prea multe. Doamnelor, din cîte am văzut, tehnica slavă este mortală. La cele cîteva ponturi pe care vi le-am vîndut ieeeftin, mai adăugați următorul: cel puțin odată pe zi vă uitați în ochii lor și ori le ziceți ori faceți ceva care să aducă a: ”ești un zeu. Nu, că ești un zeu. N-am văzut niciodată așa ceva.” Imposibil să nu cadă doi, trei lați. Orice vîrstă ați avea și orice greutate. Și după cum vedeți, nu ne-am foit degeaba prin piața aia. Cineva tot s-a uitat la noi și ne-a făcut și-o poză, că deh… avea ce vedea. Nooo? P.S.: umbrela nu e a mea. Și ucrainienii, ca și rușii și românii au obsesia brandurilor și a definirii clasei sociale de care aparțin prin brandurile pe care le poartă la vedere.)

IMG_4688

(mai relaxați, mai normali, arată aproape ca o țară europeană. Copii se cațără pe statui, normal, tinerii se așează direct pe jos și beau o bere. Normal. Statuia avea explicație în ucraineană. Repet: vreți să ne cunoacă străinii altfel? Informații în mai multe limbi, nu doar în română și engleză. Văd prin București străini năuci pe străzi, cum eram eu la Moscova.)
*
Ucrainienii ne-au arătat tot ce credeau că aveau mai bun. Am fost la niște restaurante foarte bune, cafenele elegante, am vizitat un imens tîrg în aer liber, un imens muzeu în aer liber, am fost la o petrecere de firmă, la care lumea a jucat jocuri, au dansat, au încercat să se simtă bine… deja sună altcumva, nu?. Ah, iar trebuie să vă dărîm un mit. Ce să fac, cred că asta mi-e menirea în viață, să îi scot pe oameni din visele lor frumoase, să îi supăr, să-i mîhnesc. Pregătiți batistele! Sarmalele nu sînt o invenție românească, muahahahaîhaha… nici murăturile, nici mămăliga!! Rușii, ucrainienii, uzbecii, bielorușii știu să pună la murat și-o talpă de cizmă stricată. Fac sarmale cu de toate și din de toate, de la stafide pînă la pește, mămăliga lor e excelentă iar mezelicurile, pfoa, uimitoare!

IMG_4694

În afara unor restaurante foarte, foarte bune – of, ce prost se mănîncă în România, oriunde în lume se mănîncă mai bine! – am văzut multe, enorm de multe biserici și mănăstiri care se aflau în centrul Kievului. Și, ușor-ușor, între o biserică și alta, ucraineanca care mă însoțea, a început să-mi spună tot felul de lucruri. Știu eu că ei au fost capitala Rusiei odată? Am auzit de Rusia Kieveană? Nu, nu știam, istoria țărilor slave nu m-a interesat niciodată. Sincer, și azi mă interesează mai mult în contextul în care Rusia ne bate iar la uși. Iar pe rușii de azi îi interesează și mai puțin ce-a fost acum 1000 de ani. Nu mai pot ei de Rusia Kieveană. Iaca, a ridicat Putin o sprînceană și Crimeea a trecut la ei. Și aseară am văzut pe CNN mii de moscoviți care s-au adunat în fața Kremlinului să urle de fericire. Mdea.

Rusia Kieveană sau Rutenia Kieveană a fost cel mai timpuriu stat al slavilor estici dominat de orașul Kiev, aproximativ din anul 880 până la mijlocul secolului al XII-lea. Din punct de vedere istoriografic, Rusia Kieveană este considerat statul predecesor a trei națiuni slave răsăritene din zilele noastre: Belarus, Ucraina și Rusia. Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a lui Iaroslav I cel Înțelept (1019-1054) constituie Epoca de Aur a Kievului, când slavii au fost creștinați și au primit primul cod de legi al slavilor de răsărit, Russkaia Pravda. (Zice Wikipedia)

IMG_4762

Eu știu mai multe despre Henric al VIII-lea, despre Ludovic al XIV-lea, despre Napoleon, despre… Ana de Austria, despre cine să mai zic? despre templieri – am avut o pasiune pentru ei, odată -… Cred că despre Henric al XVIII-lea al Angliei am o imagine mai detaliată și mai completă ca despre mulți voievozi români. Da, se datorează celuilalt tip de propagandă: cea vestică. Care mie îmi place mai mult. Poate e totul o alegere subiectivă, nu știu…

Și iar, în curtea altei biserici – amatorii de ortodoxism ar fi fost probabil, copleșiți, pe mine arhitectura ortodoxă mă lasă cam rece și cea comunistă mă scîrbește – mai îmi spunea ucrainianca, că doar știa că stau la Moscova: dar de holodomor am auzit? N-am auzit, ce-i ăla? A avut puțin timp la dispoziție, trebuia să mă și ”distreze” dar și-a făcut și datoria față de țară între timp. Mi-a transmis ce era important și eu transmit azi mai departe.

Foametea ucraineană (1932-1933), cunoscută și ca Holodomor (în limba ucraineană: Голодомор), a fost una dintre cele mai grave catastrofe naționale ale ucrainenilor din istoria modernă, cu un număr de morți estimat la câteva milioane. În timp ce foametea din Ucraina a fost parte a unei foamete care a afectat și alte regiuni ale Uniunii Sovietice, prin Holodomor se înțeleg strict evenimentele care au afectat teritoriile locuite de etnicii ucraineni.

Cercetătorii sunt de acord că foametea a fost cauzată mai degrabă de politica agricolă a guvernului sovietic și a lui Stalin decât din cauze naturale, iar Holodomorul este denumit și „genocidul ucrainean”, ceea ce ar implica faptul că Holodomorul a fost pus la cale de guvern, cu scopul distrugerii națiunii ucrainene ca factor politic și entitate socială. Istoricii încă mai discută dacă politicile care au dus la Holodomor cad sau nu sub incidența prevederilor Convenției asupra genocidului, iar mai multe țări au recunoscut între timp Holodomorul ca genocid. La 28 noiembrie 2006, parlamentul Ucrainei a aprobat o rezoluție care afirmă că foametea forțată din perioada sovietică a fost un act de genocid împotriva poporului ucrainean. (Zice wikipedia)

Pe scurt, văzînd că ucrainienii nu se înscriu de bună voie în colective, după o așteptare de cîțiva ani, rușii au trimis cîteva mii de activiști în Ucraina să rezolve problema. Profitînd și de un an agricol mai prost, rușii au confiscat toată mîncarea  și i-au lăsat pe țărani să moară de foame. Foametea a fost atît de cumplită încît în unele cazuri s-a ajuns la canibalism. Nu am găsit cifre sigure despre numărul de morți, spre deosebire de naziști, comuniștii nu țineau evidențe așa clare ca să nu poată fi învinuiți după aia. Se vorbește de 5-7 milioane de morți. Ucraineanca zicea c-au fost mai mulți.

*

Va continua!

mitul Elenei cea în stare să înnebunească un bărbat


mitul Elenei, cea în stare să înnebunească un bărbat, să-l facă din rațional irațional, din om neom, a revenit în forță odată cu alegerea Alinei Gorghiu în fruntea vechiului PNL. E amanta lui cutărică și a lui cutărică și iată că tocmai pe ea s-a grăbit s-o sprijine Iohannis făcînd din PNL un partid de toleranță. Fiecare președinte cu pupila lui, cu elena lui – s-au grăbit să comenteze toți păreriștii de feisbuc, toți cei nebăgați în seamă deloc sau de o vreme, toți nenumiții în funcții, toți cei ce n-au ajuns la sinecura mult visată. Dacă ar fi susținut un barbat cu care a făcut afaceri suspecte Bogdan Olteanu, ar mai fi fost la fel de mare agitația? Sau furtul nu e un păcat așa de mare ca adulterul?

Trec repede peste observația că orice adulter are nevoie de 2 persoane și că n-ai cum să pui vina numai pe o parte, eventual numai pe femei în oricare parte ar fi ele. Partea sau părțile căsătorite, căci pot fi amîndoi căsătoriți, caută activ o scăpare din mariaj de aia ajung într-o relație adulteră sau descoperă cu ocazia adulterului că aveau o problemă majoră în familie, cu ei înșiși, cu locul lor în viață ș.a.m.d. Dar în niciun caz nimeni nu te poate forța să intri într-o relație adulterină. Trec repede iarăși peste faptul că în politică probabil amantlîcurile sînt frecvente și păstrate în interiorul partidelor tocmai pentru a rămîne în familie. Sau peste gîndul că, așa cum e azi politica la noi, oricum trebuie să plătești cumva, să fii a cuiva, ca să faci politică.

Și ajung la mitul Elenei cea atotcorupătoare de suflete perfecte de bărbați.

Mie mi se pare că dragostea împărtășită e foarte rară. Adică acea întîmplare cînd găsești o persoană care nu e numai atractivă fizic dar și din alte puncte de vedere, cu care ai o chimie extraordinară și social și profesional și financiar, persoana aia care îți trebuie ție, ȘI, după ce ai găsit-o realizezi cu un fel de șoc că și persoana aceea simte și gîndește la fel și e și dispusă, ca și tine, să înceapă o relație. În general trebuie cam trei minuni ca asta să se întîmple: să fii în același loc, în același timp și în aceeași dispoziție sufletească cu acea persoană. Și cu posibilitatea ca ea chiar să existe, așa cum îți trebuie ție, tailor fit, iată că se fac patru minuni. Unora ni se întîmplă odată în viață, altora niciodată, puțini cred că au parte de două ori de așa ceva. Așa că dacă un bărbat își întîlnește Elena lui și aceasta e gata să fugă cu el, și ei fug împreună chit că asta distruge lumea din jurul lor, eu cred că aceasta e o relație în care amîndoi au intrat de bunăvoie și relația e atît de puternică încît orice gînd rațional dispare. E o relație care greu poate fi terminată rațional, tocmai pentru că e atît de rară și puternică. Dacă vă mai amintiți cum e să iubești, ei bine, atunci și numai atunci granițele firești dispar, legile lumii în care trăim pot fi și uneori trebuie încălcate, neputințele sînt uitate, găsim în noi rezerve care măcar temporar ne fac să ne simțim ca niște super eroi… asta e dragostea: e încrederea că împreună cu persoana iubită poți face orice. Mai amintesc că în povestea originală, Elena era cea căsătorită cam fără voia ei și Paris corupătorul, și el manipulat de zei, dar vedeți voi, tot femeia e de vină în percepția generală. De parcă ei nu i s-ar putea întîmpla să se îndrăgostească, căsătorită sau necăsătorită fiind și să înnebunească pentru un bărbat. Să fie înnebunită de un bărbat.

Și mi se mai pare că după acest mit, unii bărbați își ascund neputința lor de a evolua dincolo de un anumit proiect, de o anumită fază existențială. Mi se pare că unii bărbați scuză alți bărbați așa: l-a înnebunit aia de cap, nu era așa. Ba, așa era, doar că înainte nu se vedea.

Dacă TB și-a găsit elena lui, atunci a găsit acea persoană într-o viață de om, atunci i s-au întîmplat cele 3+1 minuni. Cu greu va scăpa de asta și pentru el personal nici nu știu dacă trebuie să ne dorim ca să scape. Pentru noi, însă, să ne bucurăm că am scăpat cu atît. Dacă se iubesc atît de tare, bine că și-au făcut partidul lor. Dacă nu se iubesc, TB va scăpa de Elena în curînd.

Și tot pentru noi, pentru calitatea vieții noastre, ar trebuie să mai țesălăm din miturile și clișeele cu care ne populăm mintea de atîta amar de ani. Ne țin pe loc, credeți-mă. Dacă tot rostogolim cu mintea și cu vorba aceleași clișee n-avem cum să obținem alte rezultate, să evoluăm. Ba, mi se pare cîteodată că mai degrabă involuăm.

Aș vrea să întîlnesc și eu o elenă în stare să înnebunească un bărbat fără voia lui. Voi nu? Ar fi ca o întîlnire cu o vrăjitoare adevărată…

Later Edit: De politicieni e ușor să scapi: dai cu puțin ignore peste ei și gata, arivederci și n-am cuvinte. Vin localele și europarlamentarele, nu vă mai îngrijorați din cauza unei pasiuni, dacă TB nu vine cu proiect real care să poată să facă opoziție, partidul lui cu tot cu elena lui o să dispară în neant. Desigur, dacă învățăm pînă atunci să folosim funcția asta ignore cu care sîntem dotați

unde ne sînt adulții?


am ajuns dintr-o dată la o vîrstă în care oamenii din jur încearcă să mă îndese cu de-a sila în două tipare neverosimile: ”ești încă o copilă” și ”ești babă, sărumîna’”.

ceea ce nu sînt. nici una din alta.

nu fac parte din categoria oamenilor care, între agonie și extaz, între ură și iubire sau copilărie și moarte n-au nicio altă nuanță, nu trec prin nicio altă fază. Ba dimpotrivă, am nuanțe multe, și nu sînt toate nuanțe de gri, oh, no!, chiar deloc NU, am răzgîndiri și ocoliri, reîntoarceri, refaceri ale unor drumuri, prejudecăți active și prejudecăți de muuult depășite. scriu și rescriu prezentul.

nu sînt apretată și aseptică, thank God și nici n-am convingeri imuabile.

sînt pur și simplu adultă. dar, deodată sînt și cvasi singură. într-un sens metaforic, evident.

sînt singură pentru că în jurul meu nu găsesc majoritar adulți, ca mine, ci veșnici adolescenți, veșnici copii. Găsesc moșulici de 30+, anchilozați în hibe, ticuri și neputințe, în panici pe care nu vor să le depășească sau nu cred că mai pot, într-un cor de meschinării dobîndite nici ei nu știu cînd și de ce. Găsesc foarte rar adulți care își asumă vîrstă, care nu stau în fiecare noapte la o băută pentru că a doua zi mai au și alte obligații, nu pentru că nu mai sînt tineri, adulți care știu să se distreze și atunci cînd o fac, o fac lată, care își asumă sportul și dieta nu ca pe niște consecințe nefericite ale bătrîneții ci ca pe niște unelte foarte folositoare pentru o viață mai de calitate, în fine, adulți cu care poți atinge, în fond, o infinitate de subiecte fără să stîrnești puseuri de oftici adolescentine la orice părere contrară ai avea. adulți care își asumă și ratările în amor și căsniciile durabile, și divorțul dar și monogamia, și copiii și lipsa lor. adulți care își asumă și căsnicia după 10-15-20 de ani dar și să-ți ia viața de la capăt la 40-50 de ani.

e ca și cum toate generațiile între 25 și 55 de ani n-ar exista. adulții noștri nu mai au viață sexuală de la 35 de ani și nu fac nimic se îndrepte asta. adulții noștri nu arată a adulți, ați observat? sînt ori niște femei despletite care cred în Făt Frumos și la 35-45 de ani, (sau cu codițe de școlăriță, parcă și mai rău), respectiv niște hipsteri cu pantalonii cu turul lăsat și căciula trasă pe cap și la birou și la Ateneu, ori sînt niște bătrînei de la 33, deja neputincioși în fața burților și părului prea devreme grizonat. Cînd îmi cert amicii pentru că-mi declamă melodramatic ”am îmbătrînit” simt cum doar prin dezacordul pe care-l exprim m-am și îndepărtat de ei și ei de mine. Doar pentru că nu accept să intru în categoria moșilor și a babelor tinere sînt deja un mutant, un experiment social.

”am îmbătrînit” – a devenit un slogan confortabil în care se inghesuie toată comoditatea și lenea din lume. ”am îmbătrînit” – și gata, nu mai trebuie să faci nimic, să lupți pentru nimic. ce tîmpenie! de la 35-40 de ani, pînă înspre 80 de ani cînd mai mult ca sigur ai să mori, mai ai undeva între 30 și 40 de ani de trăit. ești sigur că pe toți vrei să-i trăiești în bătrînețe? sau vrei să fii un caraghios bătrîn care încă se mai dă de 20 de ani? Chiar vrei 18 ani de copilărie, 20 de ani de tinerețe și 40 de ani de bătrînețe? sigur nu vrei mai multe faze, stadii, vîrste în viața asta? chiar vrei la 45 de ani să stai să asculți prejudecățile unuia de 20, cum descoperă el că la 40 de ani se mai face sex, cum descoperă cu oroare că și el se îngrașă, face celulită. cum crede că o să schimbe lumea, toată, cum descoperă că nu poate, cum se desumflă, cum trece prin aceleași depresii cum ai trecut și tu? chiar vrei să stai mereu numai cu oameni pentru care lumea începe azi? chiar n-ai nicio satisfacție în a împărtăși din experiența ta cu oameni care au experiențe comparabile? sînt faini tinerii, e faină energia lor dar e obositor să trăiești mereu într-o lume atît de îngustă din punctul de vedere al experienței…. experiența, da experiența de viață! cum poți să NU prețuiești așa ceva??

nu văd oameni în jurul meu care să vrea cu adevărat să-și asume experiența. ceea ce e cea mai mare pierdere. calitatea care sporește odată cu trecerea anilor e tocmai experiența de viață, așa cum e ea și ce concluzii putem trage din ea. experiența de viață asumată poate de la o vîrstă încolo să țină locul înțelepciunii pe care n-ai avut-o la 20 de ani. da, poate să înclocuiască înțelepciunea. sigur, ar fi minunat să fi fost și înțelept și acum să devii și rafinat prin experiență, dar… să ne mulțumim cu ce avem.

Nu mi se pare deloc că eram mai inteligentă la 20 de ani ca acum. din anume puncte de vedere mă bucur că nu mai am 20 de ani și mintea de atunci. Pentru că, atît cît am putut, am avut grijă de mintea mea, ea a sporit, și acum, cînd mă uit în urmă îmi pare rău că nu pot să mă întîlnescu cu tînăra de atunci și să-i dau niște sfaturi de viață.

Problema e că nu pot să împart experiența asta de viață cu prea mulți acum. Problema mea e că adulții din jurul meu ori nu vor să-și aducă aminte prin ce-au/ce-am trecut ori nu au făcut niciodată un efort să înțeleagă. Și au o imagine total nerealistă despre ei.

aproape nu avem o imagine normală a adultului. nu avem haine pentru adulți, cărți pentru adulți, filme pentru adulți, cluburi pentru adulți, muzică pentru adulți… job-uri pentru adulți! publicitatea nu se adresează adulților, nimic nu se adresează adulților pe lumea asta. ce-o să mai rîd peste 10-15 ani cînd toată generația asta pe care au crezut publicitarii și marile firme care finanțează cașcavalul publicitar că o cresc cu milioane de reclame va cumpăra produsele acelui timp, cine știe ce device-uri, ce mode deșucheate, ce pachete promoționale pe lună, și nicidecum produsele lor! de la 40 de ani pînă la 60 de ani nu mai ești interesant pentru nicio agenție de publicitate, iar de la 60 catena crede că ți se adresează prin intermediul Stelei și a lui Arșinel. Nici maică-mea nu se mai uită la expirații ăia și ea are peste 60 de ani.

ce ne facem, toată super-obsesia asta cu tinerețea mi se pare de-a dreptul cretină, mai ales că e tradusă prin infantilism progresiv, nu prin candoare, puritate, avînt, entuziasm.. calități foarte rare de care am avea mare nevoie azi. m-am trezit deodată adultă, o adultă care duce lipsa nu numai a adulților ci și a unei lumi a adulților. am avut o foaaarte lungă adolescență, pe care o consider încheiată în sfîrșit. și acum m-am trezit aproape singură. metaforic, evident.

nu înțeleg cînd și unde s-a pierdut vîrsta adultă. e fain să fii adult. de ce nu vă place? de ce urîți atîta vîrsta asta? e poziția de maximă lejeritate, singura perioadă din viață cînd te poți uita cu compasiune și la tineri și la bătrîni. compasiune și cîteodată, milă. milă pentru prejudecățile de la 20 de ani, cînd toți bătrînii îți puțeau și te enervau, cînd cei de 30 de ani ți se păreau extrem de expirați, cînd te îngrozeai cînd auzeai că oamenii mai fac sex la 40 de ani. milă și compasiune pentru că, deodată, îți amintești că și tu gîndeai la fel. și ție îți puțeau bătrînii și te întrebau de ce cei de 40 de ani își mai tîrăsc hoiturile pe stradă cînd ar putea să stea acasă și să aștepte să moară. Îți amintești și tu de cruzimea tinereții lor. milă pentru că știi că mai au cîțiva ani și deodată se vor simți îngrozitor de bătrîni, mai ales dacă și-au pregătit terenul pentru asta tot evaluîndu-i pe cei de 30+ ca fiind extrem de bătrîni iar pe cei de 40+ cu un picior în groapă.

aș vrea să fiu p tînără adultă pentru totdeauna. pentru că mă simt îndeajuns de confortabil în pielea mea?

ia să rămînă ponta la guvernare :)


pînă prin aprilie, mai, așa… ia să ne treacă el, el însuși, victor viorel cel viteaz prin iarna asta. Că de-acumaaa, pînă hăăăăt, în martie, românu’ o s-o frece, în decembrie, ianuarie și februarie nu se întîmplă nimic de ani de zile, nimic nu merge. Ia să treacă el și guvernul lui de ger și de plata gazelor, și de întrețineri, și de lunile cînd românu’ strînge mațu’ după ce-a cheltuit ultimii bani de sărbători. Ianuarie și februarie sînt luni de sărăcie, țigări se mai vînd, pîine și cartele de telefon da’ nici din alea nu știu ce… Ia să ne dea Domnu’ și-o iarnă din aia mai aprigă ca anul trecut, cu zăpezi de 3 metri vreau, în bucurești, ilfov, dolj, olt, teleorman, constanța, hunedoara, în toate județele roșii și să ținăăă pîn’ la Paști… ia să guverneze ei, psd-iștii țara, să-și scoată singuri, SINGURI, castanele din foc. Ia să facă ponta curat după toată murdăria pe care a făcut-o, hai, ponta, strînge băierele pungii acum, strînge cioburile, mulțumește lumea, plătește ce-ai promis că plătești, din cifrele alea umflate de INS, din cer, din ce-o fi, pe noi nu ne interesează, hai, strînge-ți singur gunoiul înainte să te ejectezi de pe scena politică, hai, hai, mai repede!

Nici că se putea o pedeapsă mai ironică pentru el. Și nu trebuie să-l slăbim nicio clipă!

Ia să vină cu bugetul ăla pe masă. Ia să vedem cum dreg milioanele de pomeni electorale. Că au dat cu 10 mîini înainte de alegeri. ”Au dat…”… ponta a dat, cu acordul celor din spatele lui ca să se aleagă președinte. Și nu s-a ales. Foarte bine. Foarte, foarte, foarte bine. Acum să scoată banii de undeva. Să flutere bagheta magică de la Olivander, să se roage cu bor pentru o minune, nu știu și nu mă interesează. Ce? V-a luat bor banii și nu v-a dat nimic? Păi nu v-a zis de la început: domnu’ a dat, domnu’ a luat? Ha? Așa-i la ei, ce să faci. Ghinion. N-ați fost aleși de milioane de români? Nu vă dați mari cu susținerea lor populară? Nu sînteți cei mai deștepți, cei mai buni, cei mai ortodocși, cei mai cretini creștini și cei mai mîndri români? Păi? Păi!

De abia aștept să guvernați și voi ceva. Hai cu banii de sărbători, c-avem multe de acu’ pînă la anu’, și vrem mici și bere și cozonaci și la plăcinteee, înainte, tot înainte! Hăi, hăi! Hai cu banii de-o vacanță mică de Crăciun da’și una de schi după sărbători, că de sărbători e mai greu să schiezi cu burta plină. hai cu excursia de Paște, hai cu banii de 1 mai. Ce? N-o să avem bani de 1 mai să mergem la mare? Păi cum adică? Măi, ponto, măi, te dai la obiceiurile strămoșești? Păi îți luăm gîtul dacă ne faci să stăm acas’. N-ai zis că ne îmbogățești pe toți? Hai cu creșterea econommică, hai cu pensiile, hai.

Vezi, Ponto, că acum, taman acum cînd NU te aleserăm președinte, la G20, știi ce-i aia G20?, poate le știi ca și cu MTO-ul, ia de-aici un link și de-aici un link în engleză, mai elaborat, să nu mori prost, la G20 Cameron a zis că s-ar putea s-avem a treia recesiune, dar tu ești prea bun ponto, să te sperie englezoiu ăla pă tine, măh. Le rezolvi tu pe toate în doo ședințe televizate, noo? dai două oug-uri din alea și totu-i ca și pus cu mîna.

de abia aștept să văd cum le descurci tu. De abia aștept să număr cu 1,9% mai mulți bani în buzunar în FIECARE zi. De abia aștept să văd cum se va trăi bine în versiunea ta, că pînă acum n-am văzut. A, o să dai vină iar pe băsescu? Atît de penibil ai să fii? Tu, cu tăriceanu – dacă nu se mai îndrăgostește odată și te lasă baltă, cu diaconescu care nu mai are nici dinți în gură dar așteaptă să fie condamnat, cu oprea, care-și face uniforma de rîs de cîte ori poate, cu partidul fantomă pc, și liderul lui de mucava… hai cu egalarea, ponta, de abia aștept să mă îmbogățesc de pe urma ta :))

P.S.: ponta, cum a fost popcornu’? bun? bun, a? te-ai uitat la teveu și ai mîncat popcorn de alegerile astea? se vede :))