schimbarea in cultura

Am inceput ‘parcursul meu profesional’ (ce ridicol imi suna mie fraza asta), in unele din cele mai proaste timpuri cu putinta, in anii 90 cind falimentele pe lateral, (intregi industrii) erau trimestriale, si inflatia ajunsese atit de mare incit primeam salarii in milioane cu care nu imi permiteam sa-mi cumpar o pereche de sandale. Plus am avut infatuarea sa cred ca pot pleca dintr-un mic oras de provincie, cu o istorie mai veche ca a Bucurestiului, fara sa cunosc pe nimeni in Bucuresti, si sa cuceresc Bucurestiul.

Primii ani in Bucuresti au fost marcati de saracie, abuzuri (profesionale dar si in general), si dezamagire. Foarte grei. Am intilnit multi oameni care erau de-a dreptul niste caricaturi – rai, incrincenati, frustrati sau beti de o putere noua, necunoscuta, data de schimbare si accesul la noi functii si bani pe care nu le avusesera in trecut. Am fost deziluzionata si confuza ani de zile. Nu intelegeam nici ce trebuie sa fac si nici de lumea e cum e. Sint convinsa acum ca toti copiii anilor 90 au trecut prin asa ceva, si chiar nu inteleg cum. Cum ati trecut prin anii aia si ati ramas sanatori la cap? Mama mi-a spus ca lucrurile o sa se schimbe, ca o sa faca ‘ei’ ceva. Mama are in general dreptate, si are niste observatii de viata foarte adinci. Daca o prinzi in toane potrivite, iti face ea o analiza a unei situatii ca te lasa cu gura cascata cum poate cineva gindi asa profund si in acelasi timp detatasat. Din nefericire pentru mine, cu ‘o sa faca ei ceva’, a gresit.

‘O sa faca ei ceva’ – este o mentalitate catastrofala, adinc implementata in constiinta noastra sociala, o mentalitate care din nefericire, (iar), persista si azi. Presupun ca vine din comunism, cind initiativa era descurajata si adunarile spontane in cluburi si grupuri de ‘interese comune’ erau interzise. Doar partidul decidea directii, strategii, si alcatuia norme, reguli etc. Pe vremea aia, da, ‘o sa faca ei ceva’ era suma laconica a starii de fapt. Ei faceau ce facea si noi, restul eram victime sau beneficiari, dupa caz.

32 de ani mai tirziu, insa, tot mai asteptam ca ‘ei sa faca ceva’. Ei, ministerul culturii, de pilda, sau primariile – ca am inceput sa scriu asta de la o postare a lui Marius Manole despre o numire in managementul cultural a primarului Nicusor Dan.

Sigur, nu ne place persoana numita de Nicusor Dan ca manager al respectivei institutii sau directii culturale (sau de Firea, sau Basescu, sau cine a mai fost primar). Cite nominalizari avem noi, aia buni, pentru posturile respective? Citi candidati viabili avem azi pentru Teatrul National Bucuresti sau pentru Opera Nationala Iasi, unde abuzurile probabil continua? Cite persoane care stiu ceva despre cultura si nu sint disperate sa stea pe scena sau sa regizeze, am descoeprit in cercurile sau prin intermediul cerucrilor noastre inultimii 30 de ani?

Nu exista niciun alt mod de a rezolva situatiile astea decit dinspre interior, ‘Breasla’ ca atare nu accepta ‘parveniti’. Accepta dictatori tupeisti si in multe cazuri sexisti pentru ca altceva nu a cunoscut. Nu exista nici un alt mod de a reforma institutiile culturale romanesti decit prin a ne reforma pe noi. Noi trebuie sa ne adunam si sa cautam oameni care pot face management asa cum noi ni-l dorim. ‘Ei’ n-o sa faca niciodata asta pentru noi. Noi trebuie sa gasim acele persoane care au cunostinte culturale potrivite si cunostinte manageriale si care pot ocupa posturile astea care sint mereu in discutie. Criza asta manageriala a teatrelor din tara nu va fi niciodata rezolvata din afara.

Asta e una. Alta fateta a problemei teatrale ar fi, bazat pe experienta mea recenta engleza, ca daca vreti ca teatrul si filmul sa aibe spectatori instruiti, public vibrant si mult mai multa sustinere financiara, teatrul si filmul trebuie predate din scoala. Cursurile de film si teatru trebuie sa fie prezente in scoala de la virsta de 7-8 ani. Cluburile de teatru si film trebuie sa fie larg reapindite, la fel si festivalurile de teatru pentru tineri. Cluburile de teatru de amatori trebuie incurajate pentru ca acolo se mentine interesul pentru teatru mare. Acolo se vor duce cei cu pasiune pentru teatru dar care nu reusesc sa faca bani din teatru. Un public educat si care poate face teatru si film la nivel amatoricesc, dar organizat, va ridica nivelul cinematografiei si teatrului in general.

In sfirsit dar nu in ultimul rind, procedurile de infiintare a unei trupe de teatru si implicit a unei firme, si cele de administrare a unei fime, trebuie simplificate la maximum; dar asta e o problema generala a Romaniei.

Asa ca, ce spuneti despre liste publice de genul: 10 pentru Teatrul National, 10 pentru Opera Nationala Iasi, 10 pentru Directia de Cultura Bucuresti…? (sau, pe scurt, descurajarea nu ajuta la nimic).

apropo de hipersexualizarea copiilor: leo și francesca

am avut un mag de cartier. mic. una din aventurile mele nefericite financiar dar pline de povești de film. și la magazin venea francesca, 10 ani, din blocul de vis-a-vis. la început cu blocul de desen, cu teme, faze de la școală. școală care era la 500 m de noi. că așa a și venit prima oară la magazin: de la școală să-și cumpere înghețată la 1 leu. era în clasa a IV-a. io credeam că-i copil-copil, cam ca mine la 10 ani. adică, pe vremea mea, la 10 ani băieții erau buni dacă erau de vîrsta mea și aveau biclă vara și sanie iarna.

la mag mai vine și leo, 33 de ani, proaspăt ieșit din pîrnaie unde a stat pentru furt. băiat foarte frumos de altfel, destul de educat, cu master în geografie, fiu de profesoară. să nu vă închipuiți că erau parte din vreo etnie conlocuitoare. erau români destul de blonzîi. el – șatenul ăla mai închis de pe la noi cu fața albă și cu ochii ca apa de rîu tulbure, înalt, bine proporționat, ea brunetă cu fața foarte albă și ochii negri, cam dezvoltată pentru vîrsta ei. leo stă la băute în fața magazinului că e mai ieftin. timișoreana e 2,5 lei, (era pe atunci), cu 15 lei cumpără 10 doze, se face muci toată noaptea. se cheamă că a ieșit în oraș. cu 20 de lei face și cinste. plus că e aproape de casă, e la stradă, la o intersecție mare, îl vede lumea și vede și el pe toată lumea. vara, cînd bucureștenii stau noaptea pe străzi de căldură e ca la club. leo primește oferte de ”muncă” de la unii gen nuțu sau chiar de la nuțu, nu mai știu, care i-a transmis și salutări și felicitări pentru ”liberare”. dar se mai gîndește, poate totuși pleacă în irlanda la furat de pe carduri. acolo, și dacă te prinde, faci doar cîteva luni că încă n-au legislație ca să condamne așa ceva. ce mai, un personaj!

*

cînd te aproprii de ea, banalitatea infracționalității românilor, sau poate a tuturor oamenilor, ”normalitatea”, ”umanitatea” ei e năucitoare. dacă ai văzut infractori și relații promiscue numai în filme poți să crezi că totul se întîmplă cu bum-bum, bam-bam, cu urlete, împușcături. că răul e atît de evident încît tot ce ai de făcut e s-o iei pe altă stradă. cînd colo, răul e atît de intercalat în țesutul cotidian că nici nu-l vezi pînă nu e aproape. leo era un tînăr care nu voia să muncească la stăpîn și care credea că banii se fac numa pă jmechereală. e din generația aia care a crescut cu poveștile îmbogățiților de după revoluție. și nu așa s-au îmbogățit jmecherii după revoluție? pă jmechereală? n-au furat așa milioane-milioane-milioane? sute de milioane? nu așa crede unu ca sorin ovidiu vântu? că sîntem niște proști, altfel am fi furat și noi? leo nu vrea să fie prost, vrea să fie un jmecher. doar că l-au prins odată. acum, nu s-ar fi dus să fure pentru nuțu, îl aștepta să iasă pe un pretenar cu care avea o combinație mai ambițioasă în care voia să mă bage și pe mine: ceva cu niște depozite de motorină imense și/sau o televiziune privată cu care să-i șantajăm pe unii politicieni. auzise el niște povești la facultatea jilava, deh. poveștile alea despre cum se fac banii adevărați.

povești reale, după cum vedem tot mai mult azi.

francesca era un copil prea mare pentru vîrsta ei, pe care, inconștient sau conștient a început s-o preocupe sexul și a cărei părinți sînt absenți de fapt din viața ei. bine, ei sînt acasă dar nu le pasă. cine știe de ce. un copil hipersexualizat de azi expus la viața noastră de zi cu zi și la toate realitățile ei. prin niște simple vizite la magazinul de vis-a-vis.

*

seara, francesca și leo se întîlnesc. tot mai des. francesca nu mai vine cu blocul de desen, vine să se hlizească cu leo. nu mai știu cum s-au văzut prima oară. probabil a venit ea să se joace în magazin, hm, mda, francesca se plictisește acasă, și le spune a lor ei că vine la magazin. și ăia o lasă, de ce să n-o lase, nu? se duce doar la magazin. la început nu mi s-a părut chiar așa dubioasă faza, cîte nu s-au schimbat de pe vremea mea și apoi, azi, în cartierele astea bucureștene unde să te joci? are 10 ani, 10 ani!!! în pana mea, la ce să mă gîndesc?? îi văd că vorbesc dar nu stau toată ziua cu ochii pe ei, nici n-am de ce, nu mă gîndesc eu că între un adult și un copil așa mic… nu stau cu ochii pe ei că nu e treaba mea și nici nu stau eu toată ziua în magazin, sînt patroană, vezi-doamne, am și vînzătoare. că un patron mai are un miriard de chestii de făcut, să umble după marfă și altele, nu poate sta 16 ore în magazin.

și după vreo lună, așa, observ că relația lor a avansat. cam multe glume, francesca e cam insistentă, îi ia telefonul, flirează, FLIRTEAZĂ???, îl trage de mînă, i se pune în brațe. leo se îmbată tot mai tare și se lasă tot mai tare în jocul ăsta, se ”obișnuiește cu ideea”, îl văd eu, simt eu asta, ca femeie. e și nefe de cine știe cînd, și ăsta-i un factor, că l-am auzit odată vorbind cu băieții de una din cartier care se ocupă cu cea mai veche meserie. dar nu vor să meargă la ea că e bolnavă și pe droguri. asta mică-i neîncepută, știu eu ce gînduri mijesc în capul lui. și apoi, mai și vrea. sau așa pare. știu și eu ce vrea francesca? poate vrea doar atenție, atenția pe care n-o primește acasă. eu simt că mă ia cu amețeală. ar trebui să mă duc să-i dau doo palme lu mă-sa lu francesca dar faza e că nici nu știu prea bine cum arată. aia nu vine la magazin. așa că, mă uit perplexă cum ăștia doi ”se joacă” în fața mea. cînd o aud că-i spune că i-a venit ciclul mă simt ca și cum al asista la un film pono cu minori. leo e prea beat că să-i zic ceva așa că mă iau de francesca. 

– măi fată, hai, mai valea pe-acasă.
– de ce? – face ea. mama și tata mă lasă să mai stau.
– dar nu te las eu.
– dar de ce?
– de aia, că nu vreau.
– dar de ce?
– de aia, că-i magazinul meu și fac ce vreau.

și asta după tejghele, să nu ne audă leo să iasă cu scandal.

– VALEA!

și nu, n-am făcut nicio discuție principială cu ea. că eram prea mască ca să-i zic ceva. ce să-i zic? că nu te duci să-i spui unui bărbat că ți-a venit ciclul? că ăla o să creadă că e o invitație? că… e prea mică pentru sex? că…

*

a doua zi, îl prind treaz pe leo și-i spun să nu mai calce pe acolo. îi spun și de ce.
– dar laura, ăsta nu-i copil!
– cum nu-i copil? – îmi vine mie să-i sparg capul dar îmi amintesc că are amici în pușcărie.
– nu e copil, cum am fost noi. ăsta-i altfel. ăștia sînt maturi la vîrsta asta. asta nu e cum ai fost tu, să te joci cu jucării…
– măi leo, tu ești adultul în toată situația asta.
– laura, păi ea vrea, și apoi, nu e copil. nu sînt eu de vină. ea se dă la mine. n-ai văzut ce mi-a făcut.

îl dau afară, și mai fac vînt unora cu care venise p-acolo. mi-a fost frică că o să facă și o să dreagă dar el a încercat să mă convingă prin niște vecini că nu el a fost de vină. că francesca…

mi se face rău cînd îmi amintesc că francesca se urca pe el ca o lipitoare.
să fie clar: într-o relație cu copiii ADULȚII sînt de vină în ORICE situație. ei au toată responsabilitatea. dar ce te faci cînd un copil din ăsta stă între adulți iresponsabili?
seara, francesca vine cu zîmbetul ei care mi se pare de acum cleios și întreabă de leo.

– leo nu mai vine pe aici, o reped eu și brusc mi se face milă.

faza e că nici eu n-o mai văd copil. sau e un copil hipersexualizat de 10 ani, căruia deja i-a venit ciclu, umblă după bărbați și niciun adult din lumea ei nu se întreabă unde e plecată seara de acasă. ce copil e ăla? așa sînt copiii din ziua de azi? CE NE FACEM? CE NE FACEM CU LUMEA ASTA?

***
despre așa ceva vorbim cînd vorbim de educație sexuală în școli. și despre asta.
părerea mea.

***

nu știu ce trebuie să facem dar în lumea reală se întîmplă chestii. se întîmplă chestii între blocurile astea, chestii pe care nu le vedem. răul, în realitate, se întîmplă mult mai banal, mai nespectaculos. răul are context, are ”scuze” în mintea unora. e favorizat de nevoi. și de lipsa tot mai mare de educație.

și de nepăsare.

nu știu cînd am devenit atît de nepăsători.

năstase vs. banciu sau cum totul e despre ei

ACESTA ESTE UN PAMFLET. 

^^^^^^^^^^^^^^^^^^

Deschid laptopul. Intru pe Facebook. Surfez. Dau peste cineva care comentează bălăcăreala dintre adrian ”pușcărie” năstase și nenea banciu. Intru și citesc ce-i scrie năstase lu’ banciu. Mă irită îngîmfarea lui, siguranța lui, văd dincolo de veninul pe care-l aruncă înspre banciu convingerea lui că n-a greșit cu nimic.

Comentez despre asta într-un grup pe Facebook unde sînt activă. Și citită.

Și apoi mă lovește.

Toată viața noastră este despre ei. Cum s-ajungă ei la putere. Cum să rămînă ei la putere. Cum să plece ei de la putere. Cum sînt ei hăituiți de DNA. Săracii… Cum îi aleargă Kovesi cu cătușele prin curtea școlii. Cu cine se încuscresc. Ce amante au. Cum îi cheamă pe copiii lor. Cum arată copiii lor. Cu cine se întîlnesc copiii lor. Cu cine se căsătoresc copiii lor. Cum arată nunțile lor. Cum ajung ei la închisoare, băă, năstase, ai fost la închisoare, bă. ai fost la închisoare de două ori! Ai uitat deja? uite, scriu cu bă ca tine, bă, învăț de la ăia mai mari. o fi vreo chestie aristocratică asta, să scrii cu bă tot la două vorbe, bă. Cum fac ei depresii că sînt condamnați pe nedrept. cum se împușcă pe lîngă gît. cum își riscă cariera și onoarea doctorul brădișteanu pentru ei. Cum ies ei de la închisoare. Ce fac ei după ce ies de la închisoare. Cum îi nedreptățește lumea după ce ies de la închisoare. Cum au uitat că au făcut vreodată ceva greșit. Cum ne-au dat ei înapoi pensiile și salariile, ce, bă, ce? nu sînteți mulțumiți? că puteam să nu vi le dăm nici pe alea. cum au scăzut sau au mărit ei tva-ul. cum se îmbracă ei frumos și-n țoale de firmă. cum vorbesc ei la televizor. ce mașini au. cum n-au bani pentru profesori. nici pentru spitale. nici pentru cultură. ce afaceri de succes au ei, rudele lor, pretenarii lor. tu cîte afaceri de succes ți-ai deschis în ultimii 5 ani? cum să-i dăm jos și să mai petrecem o vară prin piețe să strigăm jos ponta, jos băsescu, cum trebuie ei încurajați și periați. cum n-au avut bani să termine o autostradă nici anul ăsta. astea sînt grijile noastre. avem și noi griji. nu, nu vă bateți capul cu noi, lăsați, domniile voastre, noi sîntem niște nimicuri, o masă informă și utilă doar la alegeri. mai murim cîte unul, mai se naște unul și-l învățăm de mic să aibe griji.

între timp ni se duce viața. visele de glorie, de dragoste, totul se duce și nu ni se întîmplă aproape nimic.

noi cînd mai trăim? noi cînd mai trăim? pe noi nu ne mai întreabă nimeni de nimic. nimeni nu se gîndește la noi, ce depresii om avea, ce dureri, ce nevoi, ce îndoieli, ce tristeți. noi unde să ne plimbăm copiii? sau cățeii? unde să ne scoatem nevestele? cu ce să le îmbrăcăm? nevasta ta se îmbracă de la salvatore feragamo? da de ce fratele meu? de ce? de ce ești tu un luzăr și n-ai bani de salvatore feragamo? de ce n-ai șase case? vile? de ce nu te întreabă nimeni cum trăiești? de ce n-ai cămăși de la paul and shark? de ce n-ai lexus? de ce nu se vorbește de tine la televizor? de ce fratele meu? pentru că nu contezi? da, cred că de aia.

pentru că ne-am spălat pe cap și-n cap cu ei.

totul despre casele lor, viețile lor, femeile lor, amantele lor, copii lor, frezele lor, gîndurile lor, durerile lor, părerile lor. totul este numai despre ei.

scriu și eu, ca ei, la începutul articolului: acesta este un pamflet. pentru că e adevărat. toată viața noastră e un pamflet. nimic autentic, nimic serios, nimic adevărat.

cine a omorît-o pe Elena, femeia de serviciu de pe calea victoriei?

după 35 de ore de chin petrecut pe un bloc de 8 etaje, Elena, femeia de serviciu care avea ori 53 ori 60 de ani, (arafat a zis azi că avea 53 de ani, gizăăăs, ”bătrîna” de 53 de ani!), în funcție de surse, s-a ridicat brusc în picioare și s-a aruncat pe trotuarul dintre Biserica Albă și blocul a cărui scară o curăța în fiecare zi lăsînd angajații ISU, poliția, televizioniștii și privitorii cu gura căscată.

erau și mai mulți copii de față.

eram și eu acolo, fix atunci. mda. eram de fapt în drum spre o premieră la cinema studio, care e la cîteva străzi distanță, și am trecut să văd dacă, așa cum am auzit, lîngă bloc NU s-a instalat o saltea pneumatică, o plasă de siguranță, ceva. ieri m-am contrazis pe tema asta:

nu, nu se poate să nu fi pus o plasă, o saltea, așa se face, sigur e acolo, de aia stă toată lumea așa liniștită. sigur e o plasă de salvare. au adus ei o plasă de salvare de atîta timp. nu se poate să fi stat și să se fi uitat la ea cum vrea să se omoare și să nu facă nimic.

În ciuda tuturor semnalelor de alarmă pe care mi le dă de 25 de ani viața în România, mintea mea refuză să creadă sută la sută că societatea asta nu are nicio plasă de salvare. nici la propriu, nici la figurat. că, dacă mă lasă mintea, dacă mă lasă puterile, dacă nu mai îmi găsesc o sursă de bani, pot muri în cîteva zeci de ore, ”cu zile”, cum urlau rudele și prietenii femeii după ce s-a aruncat.

a murit cu zile, să știți.

Știm. Dar era cald și soare, și erau Rusaliile, și ea era bătrînă, BĂTRÎNĂ la 60 de ani 53 de ani!! – că speranța de viață în România la femei e pe la 75 de ani dar noi ne considerăm bătrîni și inutili de la 40 și atunci la ce ne mai folosește speranța de viață? de la 50 de ani pînă la 75 n-ai decît să traversezi 25 de ani de inutilitate după mințile înguste și meschine de azi – și mai era și femeie de serviciu, un păcat de neiertat, o vină. Era un rebut social deci, care nu merita atîta efort. Păi nu? Nu e munca rușinoasă? Să furi zeci de milioane de euro pînă la 39 de ani ca Vâlcov, să-ți ascunzi tablourile în pereții caselor prietenilor, să jefuiești România, astea nu-s rușini. astea-s fapte de laudă. dacă pe acel acoperiș de bloc ar fi stat adrian năstase, cuprins de remușcări pentru cum și-a bătut joc de țară, adrian năstase, un sinucigaș amator după cum ne amintim, sigur nu rămînea el nesalvat. pentru așa un ticălos s-ar fi găsit, cu siguranță, idei și resurse. și-a sacrificat doctorul brădișteanu onoarea, era să-și sacrifice și cariera, a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare, în dosarul privind favorizarea deținutului, pe atunci, Adrian Năstase… nu e rușine să furi, să fii un nenorocit. poate e rușine să furi puțin, să furi o găină, aia da. dar să furi zeci de milioane de euro e ceva mi-nu-nat! rușine e să fii sărac, să fii simplu, să n-ai nu știu ce cultură. e o rușine să-ți moară copiii, să fii trist, să fii melancolic, să ai depresii, să nu știi cum să tratezi cu mîhnirea ta. astea sînt rușini în românia. nu glumesc. nu sînt metafore astea. FIX AȘA SE GÎNDEȘTE. cînd am ajuns lîngă biserica albă, prea albă și prea frumoasă și PREA LINIȘTITĂ în contrast cu tragedia de lîngă ea, lumea care o păzea sau o privea era calmă și mai degrabă plictisită. am auzit de prea multe ori chicoteli, rîsete și remarci foarte crude, făcute în special de tineri. nu pentru că ăia mai bătrîni ar fi fost înzestrați cu mai multă compasiune ci pentru că, dacă mai înaintezi în vîrstă, vezi că-n viață nu e chiar ca-n filme, mai și decazi, te mai și lovești, mai ai și insuccese, nu e totul numai o ascensiune pe un drum presărat cu petale de trandafiri:

nu se aruncă odată? să se arunce odată, să terminăm circul. să se arunce odată, să plecăm acasă. asta-i nebuna aia care stă de ieri pe bloc.

forțele de ordine erau și ele calme și relaxate. de fapt, dacă n-aș fi văzut ceva ce semăna cu un cap pe acel acoperiș, asta mai din depărtare, era ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. poate singurii care chiar s-au stresat în această lungă cumpănă au fost cei de pe acoperiș care îi mai dădeau din cînd în cînd apă. și ea o lua, chiar dacă nu vorbea cu ei. stătea acolo și dădea din picioare. stătea cam în aceeași poziție, vreo 25 de ore a stat aplecată și cu genunchii flexați. în ce hal de disperare să fi fost femeia asta dacă a stat zeci de ore aplecată cu privirea fixată într-un punct și cu genunchii flexați?? la un moment dat s-a așezat. nu vorbea cu nimeni.

aproape nimeni nu mai credea că Elena se va arunca. eu speram că va obosi și va renunța. la un moment dat, angajații ISU au adus salteaua, vestita saltea după care s-a scotocit timp de 35 de ore pînă în Argeș – probabil au mers pe jos pînă acolo după saltea și s-au întors tot pe jos -, și au lăsat-o pe trotuar nedesfăcută. apoi au plecat. după cîteva minute s-au întors și s-au uitat la saltea. au plecat. s-au întors și au luat-o de acolo. au mai trecut cel puțin 5 minute. apoi au adus-o desfăcută și dezumflată și au plecat. și gata. Elena, aflată într-un șoc continuu, într-o criză de 35 de ore, n-a mai suportat să vadă și aceste vînzoleli amatoricești, s-a ridicat brusc în picioare și s-a aruncat. S-a lovit de un balcon, s-a rostogolit în aer și s-a lovit cu un zgomot înfundat de asfalt. capul i s-a făcut țăndări, și chiar de la distanța la care mă aflam am putut vedea asta. nu ca în filme, cu mortul căzut într-o poziție drăguță și cu un firicel de sînge estetic lîngă cap. Lumea a început să țipe și să plîngă. cunoștințe și rude de-ale ei erau de față. groaznic!

erau și copii de față. 

să vadă și ei, de mici cum e viață. sau? un bărbat între două vîrste a început să strige la forțele de ordine:

n-ați făcut nimic! nimic n-ați făcut. n-ați făcut nimic! nimic! nimic!

un cameraman a început să ne filmeze. căuta avid cu camera reacțiile noastre, lacrimile, urletele, frica. un alt bărbat, care venise cu prietenii lui să vadă ce se întîmplă de puțin timp, a început să strige la cameraman:

groparule, groparule, ești un gropar, groparule!!

m-am mai uitat cîteva minute la fețele celor din jur și am plecat. mai mulți din cei prezenți s-au îndepărtat atunci. o sfîrșeală și un sentiment tîmpit de neputință plutea în aer. eram fericită că trăiesc și mă simțeam vinovată că sînt fericită. și apoi iar eram fericită. viața e un dar. cît de des apreciem? sîntem conștienți de asta? de cîteva ori în viață, poate. Pe locul unde-a căzut a rămas o pată albastră. nu roșie, albastră. de la ceva detergent sau cine știe ce.

albastră.

erau și copii de față. 

albastră. o pată albastră. românia n-are plase de siguranță. de niciun fel. doar cei bogați au plase de siguranță. ăsta e adevărul. urmărind drama acestei femei simple m-am gîndit la mine și la cei apropiați. știu că n-o să ne salveze nimeni și nimic dacă vom fi vreodată la vreo nevoie. pentru ei și pentru mine va trebui să mă întăresc 100% în așa fel încît să n-am nevoie de nimic de la cei din jur. doar că atitudinea asta mă dezumanizează. ne dezumanizează. oamenii sînt făcuți și din slăbiciuni nu numai din tării. oamenii sînt făcuți să stea împreună și să trăiască împreună cu slăbiciunile și tăriile lor. cu fericirea dar și cu bolile, cu necazurile. e ca-ntr-o căsătorie: cine ne-a unit ne-a unit la bine și la rău. și cine iese din legămîntul ăsta, nu face bine, face rău. puține lumînări. poate pentru că nici nu știi ce să mai zici. nu niște forțe extraterestre trebuiau s-o salveze pe Elena ci noi. pentru că noi, românii, sîntem angajați și la ISU și la poliție și la ambulanță. cînd instituțiile astea menite să-i salveze pe oameni și de ei înșiși nu funcționează, nu e vina cuiva străin. vina vine din noi. o să plătim, nu mă îndoiesc. la primul cutremur, la prima catastrofă, la prima amenințare externă. tot ce n-am făcut, tot efortul pe care nu l-am depus, toată infeciența, toată indolența, toată nepăsarea, toată impotența, toată nepriceperea, toate zilele în care n-am făcut nimic ca să ne facem viața mai sigură și mai bună, toate astea se vor răzbuna crunt pe noi. o să ne vină toate înapoi.

o să vedeți.

s-a sinucis Elena sau a omorît-o nepăsarea din noi?

*

later edit:

azi, arafat a zis că asta e, nu se putea face mai mult, că au fost probleme cu umflarea saltelei, că și așa, nu se știe dacă salteaua atenua, că poate și Elena ar fi sărit din altă poziție dacă puneau salteaua. că blablabla… dunga pe care stătea era și îngustă și puțin lată, dacă s-ar fi mișcat nu știu cît ar fi ajuns prea aproape de negociatori. ce-i drept era greu de ”agățat” cum au sugerat unii pentru că există o balustradă în spate de juma’ de metru cum se vede în fotografii. singura șansă, mică, ținînd cont că s-a lovit în cădere, era tot o plasă de salvare.

later edit 2:

că mi-am adus aminte: nu tot ISU îi căra pe păcălicii ăștia doi cu barca, prin ape de 15-20 cm? pentru ei s-a găsit o soluție??

amenințarea rusă IV. La Kiev

Războiul e o soluție pentru Putin. Sună incredibil, nu-i așa? Și totuși, de-a lungul istoriei, războiul a fost o soluție la multe probleme. Poate cea mai rea soluție dar, totuși o soluție care a dus la o rezolvare. Așa cum a fost ea. Războiul e o soluție și unii ruși ar porni la război mai repede ca noi. De ce? Din cauza sărăciei, a umilinței pe care cred că o îndură – Rusia nu reușește să se impună deloc pe plan extern cum visează rușii c-ar trebui – din cauză că nu reușeșsc deloc să se reformeze și nici să lupte împotriva noii oligo-stocrații, din cauza plictiselii, pentru că altfel Putin ar pierde puterea într-o zi și el nu acceptă ideea asta. Cred că acest posibil viitor îl înspăimîntă îngrozitor. Și o să-ntoarcă lumea pe dos de frică. O să vedeți. Da, dacă o să-l lăsăm. Rușii pot porni la război pentru că n-au ce pierde. Pentru că, aparent ei au mai multe de cîștigat: teritorii, populații, resurse, faimă, influență, putere. Ei n-au vreo viață fabuloasă pe care s-o dea pe nenorocitul de război. Unora, violențele specifice unui război le-ar aduce plăceri și posibilitatea de-a mai fura una-alta fără să fie trași la răspundere. Vă amintiți davai ceas, davai palton? Nu sînt doar niște cuplete cîntate în vechi cabarete. Așa a fost, așa s-a întîmplat pe străzile Bucureștiului. Oamenii erau jefuiți pe stradă de armata prietenă. Rușii pot porni la război și doar pentru că altfel n-au cum să ne domine. Pentru că nu le e frică de măcel. Pe unii ruși, un mic măcel acolo s-ar putea să-i stimuleze. Nu uitați că ei s-au măcelărit între ei peste 70 de ani, just for fun. Nu uitați că ucrainienii sînt tot ruși, unii mai de la țară cred rușii din Rusia, dar ruși. Cam cum e republica Moldova față de noi.

Războiul e o soluție la niște probleme. Gîndiți-vă la asta. Întoarceți-o pe toate părțile. Doar înțelegînd această opțiune o putem, poate, ocoli.

*

Printre călătoriile mele la Moscova, despre care am povestit cîte ceva în primele trei articole din seria amenințarea rusă, s-a strecurat și una la Kiev. Drept să spun, am plecat la drum fără niciun chef: dacă Moscova mi se părea excesiv de făloasă și găunoasă, cum avea să-mi placă Kievul?

Kievul e altceva, aveam să aflu.

Adevărul e că nu știm nimic despre Ucraina. În afara unei generații care are azi peste 60 de ani, a făcut rusă la școală și a învățat multe despre fosta URSS, pe noi, – risc și generalizez, dar cred sincer că așa e – pe noi deci, profii ne-au scutit de prea multe detalii despre țările de la est. La mine la școală profa de engleză era noul star, noi, toate fetele, o admiram și, din cîte îmi dau seama acum și majoritatea profilor. Și profii de nemțească ar fi fost staruri, dacă ar fi stat pe-acolo mai mult de un trimestru-două pînă își primeau viza de Germania. Cît despre istoria țărilor slave, în special a celor din jurul Rusiei… da, nu-mi amintesc nimic. Nimeni n-a pus accent pe asta. La Geografie lecțiile se opreau la ”și de aici încolo e… URSS”. Și gata. ”De aici începe hăul, n-are rost să ne uităm în direcția aia”. Nimeni nuvorbea chiar așa, dar nu știu cum naiba era subînțeles. O fi fost Petru cel Mare un țar vestit, ăăă? vestit unde?, duh, după comentariile rușilor și rusofonilor disperați că n-am spus un cuvînt bun, zău, în postările anterioare despre Rusia, but guys, nobody cared about him in Romania. Then or now. În copilărie și adolescență citeam cărți despre Napoleon, despre Ludovic al XIV-lea, despre Henric al VIII-lea și toate nevesticile lui, cu sau fără cap. În partea de țară unde m-am născut și am crescut eu exista un singur fel de legătură cu Rusia: prin romanele scrise uneori de boieri și/sau aristocrați precum Tolstoi, Dostoievski, da, mult iubitul Dostoievski făcea parte dintr-o stirpe veche și cam scăpătată de nobili lituanieni intrați în Rusia pe filieră ucraineană (sic!)…

Tatăl scriitorului, Mihail Dostoievski, descinde dintr-o stirpe de lituanieni din regiunea Pinsk. Strămoșii săi, cu rădăcini nobile datând încă din secolul al XVI-lea, sărăcesc și devin parte a castei clericale. Străbunicul lui Feodor Dostoievski dinspre tată este un protopop al bisericilor de rit oriental unite cu Roma din orașul ucrainean Bratslav. Bunicul este preot al aceluiași cult. Tatăl, căruia destinul părea să-i rezerve aceeași carieră clericală, fuge la Moscova în 1809 (…) –  wikipedia

… dar și fii de țărani ca Mihail Șolohov (ulterior acuzat de plagiat, încă nedemonstrat), sau comuniști ca Nicolai Alekseevici Ostrovski, (”Așa s-a călit oțelul” – o pătimașă și cumplită osana comunistă, mi s-a părut bine scrisă dar plină de o propagandă asurzitoare).
*
Tot ceea ce știam deci despre Rusia, era ce citisem în cîteva romane, plus istoria bunicii care era să fie furată de ruși – sau poate de ucrainieni sau bieloruși, cine mai știe, căci numele de rus s-a întins peste aproape toate popoarele vasale pînă au încceput a fi confundați, dar a scăpat printr-o manevră isteață și eroică fugind prin grădini și ascunzîndu-se (o poveste destul de comună, în ultima vreme am citit diverse relatări pe tema asta, toate cu bunici și străbunici care erau cît pe ce să fie răpite de soldații ruși care ne-au traversat țara în anii 40). Am mai crescut cu istoria ceva mai sumbră a nașului meu, neamț de origine, care a fost prin Siberia vreo 5 ani, deși avea vreo 15 ani cînd s-a terminat războiul dar nah, era neamț cum am mai zis și cineva trebuia să plătească. Și el ne-a scutit de informații din mama Rossia așa că toți am putut visa la Londra și Paris, la Viena și alte orașe despre care auzeam și citeam mult mai des.

Dacă despre Rusia nu știam mai nimic cînd am ajuns la Moscova și nici ei, moscoviții, după cum am povestit, n-aveau niciun entuziasm în a-și dezgropa trecutul, a-l povesti și a-l face înțeles, despre Ucraina nu știam absolut, dar ABSOLUT nimic. Sau despre Letonia. Chiar! Ce știți despre Belarus? Ați întîlnit vreodată un bielorus? Un turkmen? Un tadjik? Un uzbek? Vreun leton? Ați auzit vreodată de un alt lituanian în afara noului GM al PRO TV-ului?? Am senzația că, în afara unor cercuri care au rădăcini și legături slave, ori cu Moldova ori cu Rusia direct, sau interese profunde în direcția respectivă, nimeni nu știe nimic despre toate aceste țări foste membre ale URSS. Habar n-avem cum arată oamenii lor, ce fac, cărui grup aparțin popoarele, ce limbi vorbesc, ce mănîncă, ce au dat culturii universale… știm mai multe despre China la o adică, decît despre tot spațiul ex-sovietic. Sau, dacă ne concentrăm o țîră, despre țara cunoscută azi ca Iran, mai demult o parte a imperiului persan. Asta e moștenirea anticomuniștilor: o mare de uitare și indiferență, un loc gol și mare pe hartă de la noi pînă pe la indieni și chinezi, o lipsă de interes față de spațiul ăla geografic și istoric, față de poporul ăla, lipsă de interes care-i irită pe ruși mai rău ca rîia, căci, oricît de gherțoi ar fi unii, sînt alții care-și dau seama și suferă că le ignorăm și bagatelizăm pînă și marile și realele lor realizări. Își dau seama că, pe undeva, îi disprețuim, le purtăm pică pentru ce ne-au făcut și nu i-am iertat deloc. De ce altfel s-ar stropși atît de indignat înspre România un mare prelat demnitar al Kremlinului cum e Rogozin? De ciudă, de ce altceva.

*
Deci, ce e Ucraina? Ce caut eu în Ucraina? Ce știu eu despre Ucraina în afara unor povești despre racheți ucrainieni care, de pildă, la un moment dat cereau taxă de protecție unui prieten care avea o afacere deschisă în București, și, deși taxa a fost plătită, biroul lui tot i-a fost vandalizat, oamenii bruscați și niște bunuri furate. Vedeți ce rău e ca primul contact cu reprezentanții unei țări despre care nu știi nimic să fie prin intermediul unor infractori? dacă tot ce știi despre țara aia e că niște unii fură, violeză femeile din țara ta sau sparg bancomatele cînd te gîndești la țara respectivă și la oamenii ei DOAR imaginile astea îți vin în minte. Pentru că altele n-ai. În loc să-i blamăm atîta pe vestici că nu ne privesc cum trebuie, că ne discriminează, că se schimbă la față cînd aud că sîntem români, înainte să le cerem lor să-și schimbe prin efort propriu părerea, (ce prostie, de parcă o s-o facă vreodată, dar de ce să facă așa ceva??) TREBUIE să ne arătăm noi în altă lumină. Dar cîți dintre noi înțeleg asta?? Cam la asta mă gîndeam plină de lehamite în avionul care mă ducea de la Moscova la Kiev: ”o să văd o altă variantă de ruși, fix ce să-ți spun, asta-mi trebuia”.

Bineînțeles aeroportul e(ra) mai mic și mai puțin aglomerat. M-am gîndit că seamănă cu Băneasa și, după grandoarea rusă, am fost dezamăgită. Boryspil nu e un hub internațional cum sînt de-acum cele două mari aeroporturi din Moscova, pe unde treci și schimbi abionul ca să te duci înspre China, India, Mongolia, Nepal și alte țări din îndepărtatul est. Nu mirosea așa tare a comunism. (V-am spus că printre primele lucruri care m-a lovit la Moscova, cum am coborît din avion a fost mirosul de comunism? Comunismul miroase într-un fel, a praf, a vechi, a nespălat, a…. A delăsare. A incultură. Un miros care mie îmi face rău.) N-am prins cozi interminabile pentru că n-aveam de ce și la ce. Dacă Moscova nu e vizitată, vă închipuiți că nici Kievul nu e. Se vizitau ei între ei, acum cred că nu-s mai așa prieteni, nush de ce. Am mers o vreme pînă-n centru unde ne-am cazat dar pe drum nu era atît de aglomerat ca la Moscova. Deși nu m-am relaxat, am stat înțepată și cam îmbufnată și m-am mai agățat multe ore de prejudecățile mele, da, de data asta chiar am avut PREJUDECĂȚI, am remarcat imediat, în ciuda faptului că îmi propusesem să nu-mi placă, că ceva este diferit.

Una din nenumăratele mănăstiri/biserici pe care le-am vizita la Kiev. Toate, extrem de bine renovate, aurite… aurul da, o veritabilă obsesie slavă, culmea, nu occidentală. De ce atîtea biserici și mănăstiri chiar în inima Kievului? O să vă explic mai jos.

La Kiev nu e chiar ca la Moscova, deși sînt unele asemănări pe care nu poți să le ignori. Și ei au complexe de inferioritate-superioritate dar mai puține și altfel ca rușii. De fapt, complexele lor de inferioritate-superioritate sînt condiționate chiar de ruși, de vecinătatea cu ei și istoria comună. Nici ei nu mai știu cine sînt, cîteodată, ca rușii sau ca românii. Dar… sînt și destule deosebiri destul de interesante. În primul rînd, deși am stat mult mai puțin am văzut chestii mult mai faine: un oraș mai îngrijit – culmea! – deși și Moscova era curată (mult mai curată ca Bucureștiul, cel puțin în centru), oamenii erau mai puțin încordați, era mai puțină îngîmfare în aer. MAI PUȚINĂ EXAGERARE. Mîndriei îi trebuie o palmă, două, trei ca să lase ochii în jos. Cred că tocmai vecinătatea cu Rusia îi face pe ucrainieni să fie așa, și faptul că, de sute de ani, sînt în umbra lor și primesc palme după palme. Ceea ce am văzut și auzit acolo mă face pe mine să cred că nu-s prea mari șanse de împăcare între cele două țări, și, că, dac-ar trebui să facem o alianță împotriva Rusiei ar trebui să o facem cu Ucraina, Moldova și țările baltice. Nu cred în ”poziția noastră independentă”, nu ne-a reușit niciodată faza asta, ba, în ultima sută de ani am trecut prin cumplite zvîrcoliri soldate cu pierderi teritoriale de cîte ori ne-am declarat independenți. Sîntem mai degrabă oportuniști decît neutri așa că… va trebuie să alegem o tabără sau alta. Și să rămînem loiali. Asta, privind în istorie, s-ar putea să ne pună probleme.

Desigur, pseudo-politicienii noștri n-au încercat deloc să regleze problema ”Cernăuți” și asta ne ține într-o izolare față de Ucraina care nu ne folosește la nimic. Acum ar fi un moment prielnic – poate – să tranșăm cumva această problemă care doar stă și coace. Trecerea timpului NU NE AJUTĂ: uitați-vă la Crimeea. Cică a fost odată a tătarilor, acum e a rușilor. Pentru că așa își amintesc oamenii care locuiesc acolo: că s-au născut în mama Rossia. Așa și cu ținuturile noastre istorice, luate de URSS/Ucraina și alte țări în care visăm că mai avem oameni, pămînturi și drepturi: dacă mai așteptăm mult, nimeni în viață n-o să-și mai amintească că s-a(u) născut în România. Și atunci frustrarea noastră o să devină una ușor penibilă. Că o să tot cerem să ni se dea înapoi niște teritorii locuite de niște oameni care nu se vor mai considera români.

(Cea mai veche construcție din Kiev: un turn care face dintr-un vechi zid de apărare.)

Deci, am ajuns la Kiev, în centru. Orașul, surprinzător: destul de îngrijit și aerisit, multe mașini dar parcă nu pînă la sufocare. Tot o arhitectură de tipul slav-imperialist-comunist, dar parcă mai faină (o să vedeți și din fotografii). Bucureștiul nostru este, față de Kiev, din păcate, foarte urît. Foarte, foarte urît așa cum arată azi. Trotuarele noastre desfundate și pline de gropi, mașinile parcate peste tot, nebunia din trafic, clădirile care stau să-ți cadă-n cap, România face tot posibilul să arate ca o țară exotică, murdară, din lumea a III-a, fără peisajele fabuloase din unele din aceste țări sau siturile arheologice vechi de mii de ani. Am stat cîteva zile la Kiev, într-un hotel aflat la vreo 100 de metri de acum vestitul Maidan, care, sincer, este imens. IMENS. Dacă piața aia s-a umplut de oameni luni de zile, e ceva. Pe bune. Piața aia nu poți s-o umpli cu cîteva mii, acolo au fost zeci de mii de oameni care au luptat de-o parte și de alta.

(Maidanul e o piață de 3-4 ori cît piața din fața Casei Poporului. )

Nici ucrainienii nu-s chiar ca rușii. Deși seamănă la înfățișare. De aia, poate mai au o șansă. Cît am stat la Kiev am fost în grija unui cuplu ucrainean. Ca-ntr-o vizită de stat oficială, eu am stat mai mult cu nevasta, bărbații au stat între ei, să vorbească ”de afaceri”. Cu cît de duci mai înspre est, revine mentalitatea asta pe care o aveau pe la țară, prin provincie doar oameni de vîrsta bunicilor/străbunicilor. Îmi îmintesc de o mămăiță care m-a tras dintr-o cameră plină de bărbați pe cînd aveam 12-13 ani, certîndu-mă: ”Ce cauți tu cu bărbații, acolo?” Mda. Cu cît te duci spre est, femeile sînt tot mai izolate de bărbați, pînă la extrema talibană din Afganistan, aceea-n care trebuie să-ți pui un sac albastru-n cap dacă ții la viața ta.

 

(Ce curat e pe jos, observați? Și acum gîndiți-vă la orașele românești. … Ca să revenim la ucrainieni, doamna asta mi-a predat cursul intensiv de cucerire a bărbaților, varianta slavă/rusă. Bărbații noștri, în primul rînd, că nu i-am slăbit din ochi nicio clipă, dar bun și-n-general. M-a învîrtit, m-a sucit, m-a dus într-un colț: ”oare se uită la noi?”, dă-i și oftează și hai să ne mutăm în colțul ăsta: ”dar acum se uită”, of… ”să ne deschidem umbrelele și să stăm așa… acum ce fac?”. La început mi s-au părut cam nepotrivite toate pentru vîrsta ei dar ce știu eu despre bărbați? Nici azi nu știu prea multe. Doamnelor, din cîte am văzut, tehnica slavă este mortală. La cele cîteva ponturi pe care vi le-am vîndut ieeeftin, mai adăugați următorul: cel puțin odată pe zi vă uitați în ochii lor și ori le ziceți ori faceți ceva care să aducă a: ”ești un zeu. Nu, că ești un zeu. N-am văzut niciodată așa ceva.” Imposibil să nu cadă doi, trei lați. Orice vîrstă ați avea și orice greutate. Și după cum vedeți, nu ne-am foit degeaba prin piața aia. Cineva tot s-a uitat la noi și ne-a făcut și-o poză, că deh… avea ce vedea. Nooo? P.S.: umbrela nu e a mea. Și ucrainienii, ca și rușii și românii au obsesia brandurilor și a definirii clasei sociale de care aparțin prin brandurile pe care le poartă la vedere.)

(mai relaxați, mai normali, arată aproape ca o țară europeană. Copii se cațără pe statui, normal, tinerii se așează direct pe jos și beau o bere. Normal. Statuia avea explicație în ucraineană. Repet: vreți să ne cunoacă străinii altfel? Informații în mai multe limbi, nu doar în română și engleză. Văd prin București străini năuci pe străzi, cum eram eu la Moscova.)
*
Ucrainienii ne-au arătat tot ce credeau că aveau mai bun. Am fost la niște restaurante foarte bune, cafenele elegante, am vizitat un imens tîrg în aer liber, un imens muzeu în aer liber, am fost la o petrecere de firmă, la care lumea a jucat jocuri, au dansat, au încercat să se simtă bine… deja sună altcumva, nu?. Ah, iar trebuie să vă dărîm un mit. Ce să fac, cred că asta mi-e menirea în viață, să îi scot pe oameni din visele lor frumoase, să îi supăr, să-i mîhnesc. Pregătiți batistele! Sarmalele nu sînt o invenție românească, muahahahaîhaha… nici murăturile, nici mămăliga!! Rușii, ucrainienii, uzbecii, bielorușii știu să pună la murat și-o talpă de cizmă stricată. Fac sarmale cu de toate și din de toate, de la stafide pînă la pește, mămăliga lor e excelentă iar mezelicurile, pfoa, uimitoare!

În afara unor restaurante foarte, foarte bune – of, ce prost se mănîncă în România, oriunde în lume se mănîncă mai bine! – am văzut multe, enorm de multe biserici și mănăstiri care se aflau în centrul Kievului. Și, ușor-ușor, între o biserică și alta, ucraineanca care mă însoțea, a început să-mi spună tot felul de lucruri. Știu eu că ei au fost capitala Rusiei odată? Am auzit de Rusia Kieveană? Nu, nu știam, istoria țărilor slave nu m-a interesat niciodată. Sincer, și azi mă interesează mai mult în contextul în care Rusia ne bate iar la uși. Iar pe rușii de azi îi interesează și mai puțin ce-a fost acum 1000 de ani. Nu mai pot ei de Rusia Kieveană. Iaca, a ridicat Putin o sprînceană și Crimeea a trecut la ei. Și aseară am văzut pe CNN mii de moscoviți care s-au adunat în fața Kremlinului să urle de fericire. Mdea.

Rusia Kieveană sau Rutenia Kieveană a fost cel mai timpuriu stat al slavilor estici dominat de orașul Kiev, aproximativ din anul 880 până la mijlocul secolului al XII-lea. Din punct de vedere istoriografic, Rusia Kieveană este considerat statul predecesor a trei națiuni slave răsăritene din zilele noastre: Belarus, Ucraina și Rusia. Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a lui Iaroslav I cel Înțelept (1019-1054) constituie Epoca de Aur a Kievului, când slavii au fost creștinați și au primit primul cod de legi al slavilor de răsărit, Russkaia Pravda. (Zice Wikipedia)

Eu știu mai multe despre Henric al VIII-lea, despre Ludovic al XIV-lea, despre Napoleon, despre… Ana de Austria, despre cine să mai zic? despre templieri – am avut o pasiune pentru ei, odată -… Cred că despre Henric al XVIII-lea al Angliei am o imagine mai detaliată și mai completă ca despre mulți voievozi români. Da, se datorează celuilalt tip de propagandă: cea vestică. Care mie îmi place mai mult. Poate e totul o alegere subiectivă, nu știu…

Și iar, în curtea altei biserici – amatorii de ortodoxism ar fi fost probabil, copleșiți, pe mine arhitectura ortodoxă mă lasă cam rece și cea comunistă mă scîrbește – mai îmi spunea ucrainianca, că doar știa că stau la Moscova: dar de holodomor am auzit? N-am auzit, ce-i ăla? A avut puțin timp la dispoziție, trebuia să mă și ”distreze” dar și-a făcut și datoria față de țară între timp. Mi-a transmis ce era important și eu transmit azi mai departe.

Foametea ucraineană (1932-1933), cunoscută și ca Holodomor (în limba ucraineană: Голодомор), a fost una dintre cele mai grave catastrofe naționale ale ucrainenilor din istoria modernă, cu un număr de morți estimat la câteva milioane. În timp ce foametea din Ucraina a fost parte a unei foamete care a afectat și alte regiuni ale Uniunii Sovietice, prin Holodomor se înțeleg strict evenimentele care au afectat teritoriile locuite de etnicii ucraineni.

Cercetătorii sunt de acord că foametea a fost cauzată mai degrabă de politica agricolă a guvernului sovietic și a lui Stalin decât din cauze naturale, iar Holodomorul este denumit și „genocidul ucrainean”, ceea ce ar implica faptul că Holodomorul a fost pus la cale de guvern, cu scopul distrugerii națiunii ucrainene ca factor politic și entitate socială. Istoricii încă mai discută dacă politicile care au dus la Holodomor cad sau nu sub incidența prevederilor Convenției asupra genocidului, iar mai multe țări au recunoscut între timp Holodomorul ca genocid. La 28 noiembrie 2006, parlamentul Ucrainei a aprobat o rezoluție care afirmă că foametea forțată din perioada sovietică a fost un act de genocid împotriva poporului ucrainean. (Zice wikipedia)

Pe scurt, văzînd că ucrainienii nu se înscriu de bună voie în colective, după o așteptare de cîțiva ani, rușii au trimis cîteva mii de activiști în Ucraina să rezolve problema. Profitînd și de un an agricol mai prost, rușii au confiscat toată mîncarea  și i-au lăsat pe țărani să moară de foame. Foametea a fost atît de cumplită încît în unele cazuri s-a ajuns la canibalism. Nu am găsit cifre sigure despre numărul de morți, spre deosebire de naziști, comuniștii nu țineau evidențe așa clare ca să nu poată fi învinuiți după aia. Se vorbește de 5-7 milioane de morți. Ucraineanca zicea c-au fost mai mulți.

*

Va continua!