cateva lucruri pozitive, ieri


1. Judoka Alina Dumitru a luat medalia de argint la JO Londra 2012. Si NU s-a dus la vot. Drept pentru care a fost admonestata si jignita de Badea si Ciutacu. (Obraznicia, nesimtirea, iresponsabilitatea antenistilor se inscriu la capitolul „cele mai negative lucruri care se intampla azi, in Romania”. Huo Mircea Badea & Ciutacu! Ce ati facut voi bun vreodata? Dar nu vreau sa vorbesc despre aceste lucruri azi.)

2. O foarte haioasa echipa olimpica de polo i-a batut pe englezi cu 13-4 … de le-a sunat apa in cap :). Vorba vine … bine, in acest context. De retinut ca echipa olimpica a Marii Britanii are un antrenor roman: Cristian Iordache si echipa romaneasca are un antrenor roman de etnie maghiara Kovacs Istvan. Care a declarat ca atunci cand romanii vor juca cu maghiarii el va fi roman in suflet. BRAVO! (foto: Istvan Kovacs)

English: Cătălina Ponor at 2007 World Artistic...

Cătălina Ponor at 2007 World Artistic Gymnastics Championships in Stuttgart, Germany, 9 september. (Photo credit: Wikipedia)

3. Echipa de gimnastica feminina a Romaniei s-a calificat in finala pe echipe.  Fetele noastre dragi, de care jurnalistii isi aduc aminte doar in timpul unor astfel de competitii, s-au calificat si la individual compus, si la aparate. FELICITARI din toata inima: Cătălina Ponor, Sandra Izbaşa, Larisa Iordache, Diana Bulimar, Diana Chelaru!!

4. Baietii au fost mai slabi, totusi, gimnastul Flavius Koczi s-a calificat în finale la sol si sarituri, după concursul de calificari.

5. Am vazut niste sabreri foarte interesanti … Florin Zalomir si Tiberiu Dolniceanu (nu auzisem de ei pana ieri, thanks for nothing presa din Romania!). Bravo lor!, chiar daca n-au urcat pe podium in final.

6. Si , last but not least, NU, referendumul pucistilor NU a fost validat. BRAVO Romanilor care NU s-au dus la vot! Bravo romanilor de etnie maghiara care au boicotat in unanimitate aceasta rusine! Bravo observatorilor independenti si reprezentantilor PDL agresati fizic si verbal in sectiile de votare! Va felicit ca NU v-ati lasat intimidati! Va felicit pentru curaj! Sa NU ne fie frica … sa NU va fie frica! Pe noi NU ne reprezinta Ponta & Co., dupa cum el singur a declarat azi, in mai multe randuri. El se va ocupa doar de cei 8000000 de votanti/participanti al referendum. (Dintre care un milion au votat impotriva suspendarii iar opt sute de mii – un milion sunt voturi fraudate, in special cele din urnele mobile, mentionate de Dan Sova. Asa ca, dintr-o data, din opt milioane s-au facut sase).  Mda. Ce-ar fi sa ne lase pe toti in pace?

Reclame

Ruxandra Cartianu: Duminica unui roman din America


Neliniștea unui român din America din Duminica referendumului

Nu știu exact ce vor face  Duminică românii din America. Dar cred că în marea lor majoritate nu se vor prezenta la referendum.  Vor proceda astfel  fiindcă au perceput gravitatea evenimentelor ce se petrec acum în țara de origine și răspund  cu simț civic îndemnurilor de a sta acasă? Sau din comoditatea imprimată de apolitismul stilului de viață american  coroborată cu  un fel de nepăsare,  lehamiseală, lipsă de informare sau deformare? ”Good  question”,  ar spune  americanul.  Inclin să pledez pentru cea de a doua variantă. Argumentele sunt personale și provin din reacțiile celor în mijlocul cărora trăiesc în prezent.

Majoritatea cunoscuților mei din America au plecat demult din țară, fac parte din categoria azilanților politici, cei care au plecat greu și cu durere,  cu sentimentul acela îngrozitor că pleacă pentru totdeauna,   dar și cu speranța că nu vor mai fi obligați să se întoarcă vreodată  în România. Au plecat cu totul, au aruncat în valiză amintiri, diplome, poze de familie, câte un disc cu Maria Tănase sau colinde de Crăciun, o carte de Creangă sau Eminescu să le țină de urât, o cămașă de borangic  pe care să o poarte cu mândrie națională la diferite sărbători ale comunităților românești,  și încet, încet au început să uite limba pe care copiii lor născuți  în țara lor de adopție  au refuzat să o învețe.  Acești  români au pierdut contactul cu realitatea românească, nu-i mai aparțin decât prin simțire.  Revoluția decembristă i-a însuflețit puțin, s-au năpustit spre țara mamă cu dor și iubiri înăbușite, i-am văzut chiar sărutând pământul  la ultimul  pas  de pe scara avionului, unora dintre ei li s-a cuibărit în suflet pentru o clipă speranța că s-ar  putea întoarce să-și  reia viața din punctual în care o   abandonaseră,  să-și regăsească  prietenii, atmosfera familiară a  cluburilor de bridge  și de șah în care se refugiau de realitate… Și-au revenit rapid din visare.  ”Ce mai e prin țară?”, asta e  întrebare pe care ți-o adresează  acum, atunci când află că tocmai te-ai întors din România și se uită ciudat la tine dacă le spui că ai stat vreo 2-3 luni pe-acolo și că abia aștepți să te mai duci la toamnă. Cum de-o fi rezistat? Te căinesc în sinea lor. Iac-așa bine, îți vine să le răspunzi obraznic.  Îi înțeleg și îi respect.  Viața lor a prins rădăcini aici. Pentru acești români americani ceea ce se întâmplă acum în România este imposibil de înțeles  și de digerat.  Abia de pricep cei ce trăiesc acolo în vâltoarea evenimentelor.  Pe cât e de greu să le explici, pe atât de greu să înțeleagă. Și chiar de-ar înțelege, nu i-ar mai durea atât. Sunt atâtea nenorociri și pe aici…

Probabil că unii dintre ei,  mai interesați de politică,  republicani convinși cum cred ca sunt instinctiv  majoritatea  românilor  care au poposit în America înainte de 89, care asociază orice orientare social democratică  socialismului și comunismului din cauza căruia și-au luat traista la spinare, porniți rău pe Obama,  n-au văzut cu ochi buni semnarea parteneriatului strategic dintre acesta și  Băsescu. I-am auzit  spunând că nu-nțeleg de ce îl mai vor unii pe  ”marinarul mitocan aflat la Președinția țării”,  că pe ei nu prea-i interesează ce mai mișcă prin România, și că problema lor acum este ce se întâmplă cu America, cum va reuși ea să reziste ca bastion al libertății, democrației, proprietății private, și capitalismului în fața avalanșei socialiste europene.  Frumos și patriotic. Dar cam astea ar fi și problemele noastre acum, nu-i așa?!

Altcineva, fără vreo admirație deosebită pentru Băsescu, probabil din cauza acelorași parteneriate, își afirmă deschis inapetența pentru politica românească declarând  ”Nu știu cine e Ponta, nu vreau sa mă enervez cu politica româneasca, dar știu sigur că Patapievici îmi produce o repulsie care mă poate îmbolnăvi (sic!)”. Unde dai și unde crapă!

Aceasta ar fi categoria celor pentru  care motivația neparticipării la referendum este dezinteresul și  lehamiseală.

Urmează apoi categoria românilor postdecembriști,  a ne-azilanților, a celor  care au venit cu acte în regulă, direct, fără lagăre, din spirit de aventură sau din dorința de a se confrunta cu marea provocare,  care au venit prin muncă, merit,  și talent,  sau pur  și simplu prin noroc.  Sunt cei care au rămas legați de țară, cei care mai tineri fiind, nu exclud posibilitatea întoarcerii în România atunci când își vor fi terminat studiile înalte sau vor fi strâns banii necesari să încropească o afacere la ei acasă. Aceștia stau de veghe, cu ochiul întors spre România, atenți la tot ce  mișcă acolo, bine informați  și vigilenți. Îi întâlnești pe rețelele de socializare condamnând derapajele, acționând, inițiind demersuri, semnând petiții, amendând greșelile, dezamăgiți,  dar ne-abandonând lupta și speranța. Aceștia  în mod cert nu vor voi ca prin participarea  la referendum să legitimeze fărădelegea.

Și totuși,  mai este o categorie,  cea a  românilor  de pretutindeni  care votând în 2009 pentru  Băsescu i-au rămas credincioși până la capăt, cei care mai au idealuri și  încă mai cred  că lupta va fi cinstită și că cel mai  bun va trebui negreșit să învingă,  cei care l-au văzut pe Băsescu la începutul acestei campanii hotărât să lupte și au închis apoi  liniștiți televizoarele,  cei care au strigat că se vor duce la vot și vor pune cu sufletul ștampila pe NU, cei care i-au promis că vor fi alături de el  și nu vor să-l lase singur acum în fața urnelor,   cei care au inițiat și au semnat petiții cerând respectarea regulilor jocului și suplimentarea secțiilor de votare dinafara granițelor, pentru a-și putea exprima nestingheriți opțiunea, cei la care nu a ajuns mesajul ”non-combatului” sau poate nu l-au înțeles, cei  care vor considera ca inacceptabilă și nedemnă pentru ei și președintele lor luptător ideea  de a sta acasă și a aștepta deciderea viitorului țării la ”masa verde”, cei care nu mai au deloc încredere că Parlamentul va juca cinstit și va respecta Constituția, și  mai ales cei cărora le e pur și simplu teamă că Președintele lor va sfârși tragic în cazul în care se va întoarce la Cotroceni  nevalidat de voința populară și nu vor să fie părtași la semnarea acestei sentințe.  Câți de mulți români americani vor fi în această categorie?! Și ce vor  face ei!?

De ei și pentru ei îmi este teamă.

Cu aceste neliniști, în această Duminică, eu NU votez, voi merge la recitalul fiului meu într-o biserică americană, voi asculta muzică și voi încerca să sper. Vă invit pe toți să fim împreună!

Ruxandra Cartianu

 Update: 29 iulie

Erată

Nu este  vorba de o greșeală de tipar în articolul meu, ci de una de fond. Chiar una gravă, cu consecințe. Analiza mea s-a dovedit a fi incompletă. Am refuzat, deopotrivă cu mintea și cu sufletul, să cred că în această țară liberă și democratică, în care criza își face încă de cap,  guvernul este nevoit se ia măsuri  dur, în care șomajul depășește  9%, prețul benzinei își face de cap,  bugetul  local este la jumătatea anului în deficit, oamenii își pierd casele și de disperare chiar și viețile,   cureaua se strânge peste tot, și la stat și la privat, învățământul este în criză, se taie din pensia și așa mică de social secutrity  dar nimeni nu iese în stradă  să dea cu Obama de pământ, ar putea să existe români care să gândească antenește.

…..“Cred ca -i sta mai bine sa plece si sa ne lase in pace!!chiar nu intelege ca romanii vor o tara ca afara????”, ”ptr. Romani din Romania trebeiue stima d-na sa MERGEM , de unde a-ti plecat ?? cine va crescut? cine va educat ? cine va facut bine atunci cand a-ti avut nevoie de spilale, ptr ai nostri STRAMOSI ,PARINTII,ca RESPECT TREBUIE MERS”, ”noi cei SINCERI , CEI CARE AU ONOARE SI CU SUFLETUL CURAT VOM VOTA DREPTATEA”, ”presa straina a fost ionformata GRASIT asa cum procedati si d-v si D-NA Laura” ….transcriu mot a-mot cu ghilimele de rigoare câteva comentarii primate drept replică la un mesaj  pe care l-am postat pe pagina de Facebook a grupului numit Romani în Los Angeles.

Încercam să-i informez pe cei ce nu se vor duce la vot despre calea de urmat  pentru prevenirea fraudării. Știam că încalc regulile acestei pagini. Fără politică și fără religie, mă avertizase organizatorul grupului, un tânăr cu ochii mult prea albaștri ca să nu-ți trezească neliniști,  la prima mea încercare de a socializa cu membrii grupului. Fiindcă seara de poezie eminesciana cu Ion Caramitru organizată de ICR care urma să se desfășoare  la începutul lunii iulie, fusese anunțată pe această pagină, am postat în replică un mesaj prin care îi îndemnam discret pe cei ce urmau să participe la eveniment la o atitudine, fireasca mi s-a părut mie:  sa purtăm alb în seara românească ce urma să vină, sau papioane sau măcar o carte la subraț.  Pusă la punct oarecum politicos,  m-am scuzat pentru deranj și m-am retras ca și cum greșisem ușa.  Am devenit complet inactivă pe această pagină , dezertând de la orice activități de grup cu sarmale și mititei și hore în aer liber. Dar astăzi n-am rezistat. Mă cuprinsese așa o neliniște că absenteismul nostru , al celor din diaspora, ar  putea fi fructificat de tabăra cealaltă, încât  mi-am călcat pe inimă și înarmată cu câteva sfaturi procedurale oferite de Laura Ștefan am postat un mesaj de avertizare. Au urmat comentariile de mai sus, un schimb civilizat de replici, apoi intervenția decisivă a șefului: Va rog să considerați acest mesaj ultimul avertisment. V-am spus sa încetați cu politica pe acest grup dar nu m-ați ascultat. Înca o greșeala si v-a dau afara de pe grup”.

Mi-a răsunat brusc în cap zicerea ilustrului nostru conducător interimar (citez din memorie):  Să fie exclus din partid dl. Chiliman și să i se trimită și DNA-ul pe cap…. N-am mai așteptat să fiu exclusă, m-am dat singură afară.

In mod sigur oamenii din acest grup se vor duce astăzi la vot și vor pune cu zăduf ștampila pe DA.

Doina Jela: Cu consternare şi durere, foştilor mei prieteni, chinezii


     La început, în vremuri totuși calme, evitam cu prudență subiectul, punând dezacordurile noastre pe seama diferențelor de opinii, a apolitismului, a neutralității. Erau prietenii mei, sau pur și simplu oameni pe care îi prețuiam, îmi plăcea să-i întâlnesc, să-i ascult, să mă asociez cu ei, îi creditam și simțeam că avem, în general aceleași valori din sfera onestității intelectuale, cu toate idiosincraziile pe care, din motive subiective, fiecare, nu ni le depășeam și nu era cazul să ne cerem să le depășim. ”Cine nu e cu mine e împotriva mea” este, în general, o atitudine în capcana căreia, nimeni, onest intelectual, cu excepția marilor fanatici, nu-și dorește să cadă.

Așadar, aveam o listă de oameni cărora le citeam cărțile, le urmăream evoluția, cariera, le încredințam cu plăcere opiniile mele și le ascultam pe ale lor. Despre Băsescu nu mai vorbeam de câțiva ani buni. Nu-l puteau suferi. Dreptul lor. Erau oameni subțiri, iar tipul se hăhăia, ceva de groază. Ei citiseră  tone de cărți, iar el nu știa cine este Cărtărescu. Și această ultimă obiecție este de înțeles: aflat la a treia-a patra generație de vorbitori, scriitori și consumatori de limbă română cu alfabet propriu, intelectualul român are o oroare specială, de oamenii necultivați. Există excepții, desigur. Una dintre aceste excepții, un om enervat de cât de frecvent se gargarisesc oamenii subțiri din România cu cuvântul ”elite”, a precizat că pentru el ”elită” înseamnă acea categorie de oameni, de indiferent ce profesie, agricultori, vânzători, tâmplari, profesori, medici, care-și fac treaba cât pot ei de bine. Care nu pot, nu concep s-o facă prost cu bună-știință.

Mă intorc deci: se hăhăie, nu a citit, se poartă golănește cu femeile, ziariste obraznice și indiscrete; în general, este autoritar și grăbit, poate chiar violent. Îi plac femeile, ceea ce este evident după câte femei frumoase și nu tocmai virtuoase a promovat. Țineam pentru mine observația că astea sunt cel mult criteriile după care îți alegi un soț, nu un președinte de țară. De dragul de a ne păstra prietenia. În chestiunea că nu  ascultă părerile altora și este prea încrezător în părerile proprii, mai aveam și eu câte o observație, care mi se părea de bun simț: când l-a numit pe H.R.Patapievici, i-a cerut și a ascultat sfatul lui Andrei Pleșu. La fel, când l-a promovat pe Mihai Răzvan Ungureanu. L-am văzut o dată într-o emisiune, în care o mare ziaristă îl critica, iar el o asculta respectuos, cu capul plecat, ca un școlar codaș pe diriginta clasei, aspră dar dreaptă.

În fine, ne aflăm azi, și eu și prietenii mei, într-o situație extremă. Două tabere se înfruntă sub ochii noștri și pe socoteala noastră. De o parte este Voiculescu, de cealaltă parte, Băsescu. De o parte Toni Greblă, de alta Monica Macovei. De o parte clanul Butoane, de alta Toader Paleologu, Sever Voinescu, Andrei Cornea, Sorin Alexandrescu și Ion Vianu, de o parte panouri de 20 de metri pătrați: ”I-AI FUNCȚIA!” cu Radu Mazăre, de alta, toate instituțiile și personalitățile europene. De o parte un plagiator și un aventurier susținuți de același Voiculescu, fiindcă Vântu s-a dezumflat, dispărând ca o bășică de săpun, de alta, în fine, acest președinte autoritar, hăhăit și care tot n-a reușit să-l citească pe Cărtărescu. Nu mai sunt vremuri să fii neutru. Iar prietenii mei nu mai sunt. Și în virtutea aceluiași drept la opinie, ei s-au aliniat în spatele lui Voiculescu, firește, despărțiți sanitar de el, prin girul unor nume onorabile, nu-i așa: Lucia Hossu Longin, Marius Oprea (Marius Oprea!!!!). Iar asta e o dramă pentru mine, indiferent ce se va întâmpla după duminică: prietenii aceștia ai mei, sau, mă rog, oameni pe care îi stimez, îmi plăcea să-i citesc, îmi inspirau încredere și, în ultima vreme, îi înțelegeam: unora le tăiase salariile, ca bugetari, altora le lăsase fără slujbă, soții/ soțiile – bugetari/bugetare, se află acolo. Unora, le-am spus că de pildă, dacă cineva a scris cu titlu de o șchioapă, în ziare, în timp ce era funcționar public: NU MI-E FRICĂ NICI DE SECURIȘTI, NICI DE CĂCAȚII ĂȘTIA DE LA PETERE (sic și pardon!), era cam de așteptat, să i se ia funcția. Că acest om, adevărată legendă a luptei antisecuristică, a trebuit să facă foame, îmi pare rău, firește,  dar că alt loc de muncă, decât în subordinea unui guvern pe care l-au  tratat astfel, n-a putut cu nici un chip să mai ocupe, n-am mai înțeles. Că acum trage în securiști cu gloanțe furnizate de Dan Voiculescu mi se pare halucinant.

Dar nu mă doare. Ce nu te omoară, te întărește, zicea un filosof. Mă doare însă că neutralitatea aceasta, în vremurile noatre de criză, când nu ești totuși, pus să alegi între ciumă și holeră, ci între ciumă bubonică și un guturai, nu a mai funcționat în cazul prietenilor mei; și îi văd zilele acestea alegând, senin, ba chiar cu convingere, – dreptul inalienabil al fiecăruia la alegere, nu? –  , ciuma bubonică. Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată coșmarul de acum, când îmi văd prietenii, sau mă rog, prietenii de idei, aliniindu-se, senin, în spatele Antenelor, a lui Voiculescu, a lui Victor Ponta și a lui Antonescu, cauționând, e prea mult spus senin, dar n-am alt cuvânt, fărădelegile lor, minciunile lor, dublul lor limbaj, proasta lor calitate umană și intelectuală, lipsa lor de onestitate și de caracter. Nimic din tot ce-am înșirat eu aici să nu aibă pentru ei vreo valoare  nici înainte și eu să fi crezut asta?

Imediat după mineriadele din 1990, dacă nu mă înșel, eminentul critic Valeriu Cristea a scris un articol în care-și exprima compasiunea și înțelegerea pentru….Ion Iliescu. Monica Lovinescu, care-l prețuia foarte mult pe Valeriu Cristea, a scris atunci, consternată și îndurerată, un articol care se intitula ”Valeriu Cristea este un chinez”.  Era absolut pentru prima dată, când această femeie de o probitate morală și de o capacitate de înțelegere ieșite din comun, își exprima totala neputință de a înțelege.

Sunt convinsă că nu sunt singura care, în aceste zile, nu-și mai înțelege prietenii.  În ce mă privește,  minții mele total blocate i-ar fi cred mult mai ușor să înțeleagă un chinez-chinez, care-și vorbește în fața mea limba maternă, din care nu știu semnificația nici unui sunet. Și cât de bine mi-i înțelegeam, până mai ieri, pe prietenii mei…

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

senatul si poporul roman …


scrisă aşa, fără diacritice, formula aceasta pare a se referi la poporul român. De fapt este o traducere a formulei romane: Senatus Populusque Romanus – folosită acum 2000 de ani ca un fel de semnătură guvernamentală care preceda orice decret (lege) emisă de către legiuitorul roman: Senatul.
*
Senatorii romani nu erau suverani. Ei puteau conduce doar împreună cu Poporul. În anumite perioade din istorie, Poporul Roman era considerat Unic Suveran. Cam la această formulă – Parlamentul şi Poporul conduc împreună – vor să se întoarcă şi politicienii de azi în frunte cu Ponta şi Antonescu, uitând cu desăvârşire că, de 2000 de ani încoa, omenirea, europenii în special – ca de ei suntem legați – au trecut prin niscaiva schimbări şi transformări ce au ca rezultat o democraţie ceva-ceva mai nuanţată.

*
Sigur, formula „Senatul și poporul roman”, (a se citi: Parlamentul şi Poporul Român), este seducătoare. Seducătoare e și istoria Imperiului Roman învățată din filme (!) și din câteva romane istorice. Şi din auzitelea pe la un pahar de șpriț. Politica și democrația învățată aşa este, însă, trunchiată. Pentru că poveștile ne sunt dintotdeauna spuse din perspectiva cea mai interesantă. Romanii conduceau împreună cu Senatorii lor, dar Romanii erau un grup mare de oameni întreținuți din jafurile ce urmau cuceririlor lor nesfârșite. Ca să-i întrețină pe locuitorii Romei, legiunile ajunseseră până în Dacia, până la Decebal, până la aurul Dacilor, până în Africa și Anglia de azi. Rațiunea Romanilor, Conștiința Romanilor erau adormite cu pâine și circ și cu demonstrații spectaculoase ale puterii lor formidabile. Erau tot timpul îmbătate de putere și seduse de intensitatea senzațiilor produse de măcelărirea a mii de animale sălbatice și a mii de oameni în marile lor circuri, în impresionantele lor Colloseumuri. Câteodată, când vreun „sălbatic” se rătăcea până la porțile lor, vreun sălbatic precum: Hannibal, Spartacus, Atilla, romanii schimbau beția de putere cu frica.

*

Noi nu avem nimic din toate astea. Nu avem puterea lor nici vreo şansă de a o obţine. N-o să ne apucăm să-i cotropim acum pe bulgari. Nu, nu din cauza UE, deşi ar fi şi asta un impediment ci, pentru că nu suntem suficient de înzestrați pentru a o face. Nici pe unguri n-o să-i invadăm mâine-poimâine, oricât le-am zice-n sus şi-n jos de bozgorimea lor şi nici ei pe noi. Suntem două popoare mici care ne mai consumăm din frustrările cauzate de mica noastră importanţă prin câteva scuipături care se duc tot mai adesea în sân.

Nu avem talentul arhitectonic sau ingineresc al romanilor. Când aud discursurile de azi, războiul epitetelor de la marginea cortului, mă îndoiesc că ne-am putea măsura cu anticii fie şi-n oratorie. Statul a încercat sa ne ţină acasă cu tot felul de ajutoare sociale dar a eşuat, televiziunile fac tot ce pot ca să înlocuiască spectacolul ororilor dintr-un circ colosal dar parcă nu e la fel. Nu e îndeajuns. Pur și simplu.

Dacă nu suntem nici mari, nici fioroşi – discursurile belicoase ale lui Antonescu mă impresionează fix cât lătratul indignat a vreunui pudel zbârlit pe care l-a trezit cineva din somn cu un ghiont neprietenos – dacă nu suntem nici mari, nici fioroşi, nici bogaţi, nici călare pe-un sac de petrol sau pe-o bulă de gaze … ce suntem atunci? Ce putem face?

*

Adevărul e că n-avem soluţii care să ne placă cu adevărat. Ca să ieşim la liman, cu fruntea sus şi mai ales cu nasul pe sus în Europa, aşa cum ne-am dori, dacă vrem să dăm peste nas nemţoteilor şi francejilor, englejilor ăia îngâmfaţi (că noi când vrem să le dăm peste nas, vrem aşa, din modestie, din smerenie muultăă, daa!), păi frate, trebuie să ne punem pe treabă. Trebuie să ne punem cu burta pe carteee … Trebuie să ne lăsăm de furat, de copiat, de şparlit, şterpelit şi şmecherit. Şmechereala românească nu prea e la mare preţ niciunde, trebuie că ne-am dat seama de asta până acum. Sau dacă nu ne-am dat seama, o să fie tare complicat.

(va urma …)

Doina Jela: Referendum pe Corabia Nebunilor


Într-una din cărțile lui autobiografice, cunoscutul disident rus Vladimir Bukovski, invocă  faimoasă anecdotă cu cele două nave care se întâlnesc în mijlocul oceanului, una plină cu idealiști care se îndreaptă spre paradisul comunist din Uniunea Sovietică, iar alta plină cu realiști care evadează din acest paradis. Pasagerii fiecăreia dintre cele  două nave sunt toți pe punte și le strigă din rărunchi celor de la bordul navei ”adverse”: ”Sunteți nebuni!”

Surdă de fapt la argumente și chiar la fapte, populația României a optat azi pentru una dintre cele două nave și strigă isteric, în direcția celeilalte. Cu siguranță, niciuna dintre cele două  nave nu duce în paradis. Foarte probabil ca, din cauza haosului și furiei pasagerilor, care mai și votează, în privința direcției de urmat, ori de câte ori le vine pe chelie, nu cum se face în locuri sănătoase mintal, la intervale clar convenite o dată pentru întotdeauna, amândouă să ducă până la urmă tot în iad, iadul pe care de bine de rău l-am evitat până acum. Dar cel mai sigur vom avea onoarea să ne ducă în iad corabia beată  condusă de Ponta și Antonescu,  fiindcă tot a spus primul la Bruxelles, că o țară nu e o navă. Dar ce e? O corabie a nebunilor în care nebunii au legat fedeleș echipajul și s-au îmbrăcat în uniformele lor. Cel mai sigur asta ne așteaptă și mă tem că bani de redresare nu vom primi, dacă-i trimitem la cerșit pe barcagiii ăștia doi. Nu numai fiindcă sunt plini de țâfnă și tupeu ciocoiesc, atunci când întind mâna, ci pur și simplu fiindcă sunt hoți dovediți. Ce mă interesează pe mine acum este întrebarea cum Dumnezeu se face că din nou, în cel mai nepotrivit  moment, românii se aruncă în acest război sinucigaș cu ei înșiși, așa cum se aruncă ori de câte ori la mijloc este soarta lor pur și simplu.

Nu am nicio certitudine că suntem, în mod fatal, mai învrăjbiți unii cu alții decât alte neamuri, nu există în sprijinul speculațiilor astea autodenigratoare nici un argument, cu excepția poftei într-adevăr remarcabile de autodenigrare și voluptuos autodispreț. Să nu-mi spună cineva că se poate extrage ceva serios despre identitate națională dintr-o singură frază, datând de mai bine de două mii de ani, a lui Herodot, dacă nu mă înșel, care ar fi spus că dacii sunt cei mai viteji dintre traci și ce minune ar realiza ei dacă ar fi uniți. Dezbinarea, ori unitatea populației unei țări, care, în ce ne privește, nu are două mii de ani, ci doar ceva mai mult de 150, fiindcă de atunci există statul său și conștiința sa de sine, nu vine din genă. Nimeni din cei care nu reușesc în ruptul capului să ne înțeleagă nu caută explicațiile acestui mister în urmă cu două mii de ani. Și nu e deloc indiferent dacă suntem sau nu înțeleși, fiindcă, din nou amintesc, plecăm curând cu traista în băț la cerșit prin Europa și prin lume. Ceea ce îi izbește pe ei, pe europeni, dincolo de acest dubios, clinic morb al autoderiziunii, este absența totală a unui set comun de valori, absolut indiscutabile pentru absolut toată lumea. Că este Constituția, sau Republica, sau Edith Piaf, sau Jean Monnet, sau democrația, sau Mohamed, toate popoarele structurate, coerente și funcționând ca o entitate aparte într-un ansamblu de entități, sunt alcătuite din indivizi, individualități care împărtășesc una, sau mai multe dintre aceste valori pe care nimeni nu le neagă nesancționat, nimeni nu le ia în râs fără risc și nimeni nu le pune la îndoială. Cum și în ce fel se formează o națiune, o comunitate în jurul unor asemenea valori, este foarte lung și complicat de spus. O spune istoria fiecărei nații în parte. Până atunci, constat doar că nu-mi vine în minte niciuna dintre aceste valori despre care să se poată spune că este împărtășită de absolut toți românii, iar asta cu siguranță pentru că ea nu există. Și cu siguranță niște dezbateri pe această temă organizate în instituții de învățământ, educație și cercetare, în programele școlare, prin tematica  de reflecție dată copiilor, ori la atât de lipsita de viziune, obedienta, slugarnica televiziune națională, ar da rezultate interesante. În anii 90, când s-au publicat memoriile Regelui Mihai consemnate de marele scriitor Mircea Ciobanu, iar mai apoi, când Regele însuși a venit pentru prima dată în România, după aproape 50 de ani de absență, am fost uimită de  profunda, statornica, fireasca iubire a acestui rege pentru poporul său. Știu că fără să fiu conștientă atunci de marea noastră carență națională, mi-am spus: Dacă un om de calitatea acestui om, ne iubește atât, înseamnă că este ceva de iubit în noi, iar noi nu vedem.

De la începutul anilor 90, ani ai tuturor speranțelor, e de spus că nefondate pe nimic, lucrurile n-au avut timp să se  amelioreze în direcția acestui autoexamen lucid-iubitor. Dacă întrebați astăzi o sută de adolescenți ”Ce iubești tu la poporul tău?” mă tem că 80 dintre ei vă vor râde în nas, iar de la ceilați 20 veți obține 20 de răspunsuri diferite.

Veți vedea mai ales că în mai toate cazurile, răspunsul va trăda o endemică, alarmantă absență a stimei de sine, adică rușinea de a fi român, a atât de popularului Cioran.

Construirea unui set de valori comune ar putea începe cu un vast program național de reclădire a stimei de sine. Într-adevăr, dacă regele Mihai ne-a iubit 50 de ani, o fi ceva de iubit în noi înșine. Și numai când ne vom iubi destul pe noi înșine, nu ne vom mai îmbarca pe două corăbii, urlând isteric unii la alții, frați la frați, copii la părinți, prieteni la prieteni, în loc să privim atenți  la barcagii noștri care nu-și iubesc decât propria piele și nu vor deloc, săracii, să ajungă cu ea la răcoare.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Romania, o societate tribala?


nu inteleg ce vor romanii. Nu un grup sau altul, nu grupul – largit – din care fac parte, nu. Romanii in general. Ce vor romanii? Ce vor romanii de la viata? Cum vor sa-si traiasca viata asta? Vor o tara ca afara – un slogan usor idiot dupa parerea mea, dar in fine – vor o tara ca afara dar sa vina altcineva sa le-o faca asa, sau cum? Sa vina Sfanta Vineri si sa dea cu niste licoare de ierburi descantate sa se faca asa peste noapte? Sa-i dau un telefon acum?
*

Lucifer - torturing souls as well as being tor...

Lucifer – torturing souls as well as being tortured himself in hell (Photo credit: Wikipedia)

Cateodata, cand ma trezesc noaptea din cauza caldurii – traim la propriu in vara asta intr-un iad, care incepe sa semene tot mai mult cu cel biblic: arde! – in ceasul acela rau dinainte de zi, am senzatia cumplita ca Romania s-a transformat intr-o societate tribala. Doar ca triburile se numesc acum: grupuri de interese, partide politice, parlamentari; sunt formate de pilda din toti doctorii din Romania care ameninta cu demisia in bloc daca mai indrazneste cineva sa-l ancheteze pe unul de-al lor, si chiar nu conteaza pentru ei daca ala a gresit cumplit sau nu; un trib se numeste Antena 3; altul: jurnalistii in general, cei care-si pot negocia tot mai mult pentru ei ignorand interesele noastre; intelectualii lui Base’ si basistii (in grupurile astea mai degraba artificial formate esti inghesuit fie ca vrei, fie ca nu, de cei din afara, daca te dezici de ei), etc.
*

Disperarea cu care unii il sustin si-l apara pe Base’, indiferenti si surzi la multele acuze care i se pot aduce, (la fel de surzi ca si ceilalti, din tabara cealalta), vine tocmai din faptul ca Base’ e singurul care s-a oferit sa se lupte cu aceaste triburi. S-a oferit sa mai sparga monopolul, punandu-se ca buturuga mica in calea carului mare (plin cu paiate ahtiate dupa bani). Si-a adus propriul lui trib, unul nou, care n-a crescut pe bordurile din Primaverii si Cotroceni („groaznica culpa! cum sa fii doar un nasparliu de ardelean? basti de-aici!” – si-or fi zis unele odrasle de nomenclaturisti scuipand in san) si le-a luat borcanul cu miere celorlalti de sub bot. Le-a schimbat pana si bordurile, nah, sac! Si sac a fost. Oftica! Ce mai, suparare mare! Pentru toate acestea, cei ce nu stiu cum sa lupte cu aceste triburi, nu stiu cum sa transforme singuri Romania intr-o tara democratica, l-au acceptat ca liderul lor.
*
Nici eu nu stiu sa lupt cu triburile astea. Nici n-am stiut vreodata – nici chemata – cum sa fac parte dintr-unul.
*
Acest sistem tribal permite si explica, de pilda, existenta Metrorex, populat exclusiv de familii si unde, intrarea se face doar prin aceste mini-clanuri. Spuneti-mi, si daca ne apucam din seara asta, de la ora 19.00, de reforma, cum spargem buba de acolo? Cum dam cu piatra? pe cine concediem mai intai? Acest sistem tribal le permite parlamentarilor sa vanda si sa cumpere ce vor in Parlament; fiind aproape intangibili, putred de bogati si de corupti. Tot pentru ca traim intr-o societate tribala, nu intr-una democratica, tribul parlementarilor isi permite sa reactioneze violent ori de cate ori este amenintat cu Justitia. Tot pentru ei Justitia a fost siluita si transformata in ceva urat mirositor si mai degraba frustrant pentru noi, ceilalti: in ceva ce, din nou, se vinde si se cumpara. Va dati seama, ce stres trebuie sa fi insemnat pentru astfel de oameni, amenintarea ca intr-o zi, nu numai ca borcanul cu miere nu va mai exista, ci, si, ca vor fi pedepsiti. Buba asta, Buba Mare, Buba Cea Mai Mare, cum o spargem dragii mei? Cum o spargem in asa fel incat sa nu daramam complet democratia?
*
O societate tribala permite impartirea resurselor intre triburi dupa criterii care tin exclusiv de cantitatea de putere detinuta. Puterea si influenta, asta conteaza. Vedeti, Romani, ce inseamna sa nu va fi uitat la stiri externe in ultimii 23 de ani? Daca v-ati fi uitat fie si numai in treacat, ati fi remarcat ca, societatile tribale contemporane sunt indeobste sarace, ca cele sarace sunt caracterizate prin lupte inter-tribale extrem, extrem de violente – vezi masacrele si genocidurile din Africa din ultimii 20 de ani -, ca statele arabe, chiar si cele vizitate de Europeni, sunt bogate pentru ca, brusc, dupa mii de ani de ratacit prin desert intr-o saracie lucie au gasit niste sacoi de galbeni si acum ii cheltuie; dar ca sacoii aia sunt pe sfarsite si, in curand, triburile vor recadea si mai rau in mizeria de dinainte, mai ales daca n-au reusit sa se reformeze.

Societatile tribale nu sunt bazate de meritocratie, competente profesionale ori valori morale; nu promoveaza calitatea, competenta, eficienta. Ele promoveaza inrudirea si un sir lung de aliante; tupeul si parsivenia. Fiecare trib isi promoveaza oamenii lui. In trib e ca la secta: trebuie sa spui ce spune toata lumea, te duci sa lucrezi acolo unde iti aranjeaza parintii tai si ar fi bine sa te casatoresti devreme cu cine-ti spun ei. Scoala nu are o prea mare importanta desi niste diplome inramate pe perete dau bine (mai ales printre bibelouri si mileuri). Mai ales cele de doctor. Acumularile sunt materiale si atat; sefii de trib nu exceleaza in nimic altceva.

Nu stiu de ce, si nici n-am citit nimic vreodata pe tema asta, societatile tribale cad in extreme religioase. Iar extremismul religios aduce dupa sine afurisenia femeilor si a minoritatilor de tot felul. In plus ofera pretexte berechet pentru a porni un razboi cu oricare alt trib care are mai multi bani dar nu-ti impartaseste parerea asupra nu stiu carui psalm obscur … Terenul e pregatit si la noi; biserici exista, se tot construiesc altele si altele tot mai impaunate si poleite cu aur, doar ca, intre timp, mai nimeni n-a mai pus mana pe Biblie, asa ca, nu stie ce e scris acolo. Si Biblia e o carte tare complicata. Apoi, misoginismul romanesc n-a murit niciodata, doar s-a inmuiat in ultimii ani iar acum e pe cale sa renasca.
*
Asa ne trebuie! Asa ne trebuie pentru ca, am privit cu destula nepasare cum s-au prabusit TOATE valorile morale ale societatii romanesti. TOATE. Totul a fost pus la indoiala si rastalmacit. Saracia e rea in comparatie cu furtul care e bun; cinstea e inutila si nu-ti aduce nimic; smecheria si ipocrizia iti pot aduce recompense financiare. Curvia, preacurvia, ah, ce bine e sa fii curva … in societatea asta noua, care ni se re-ofera acum pe tava, ce bine-i sa fii curva, asta-ti aduce bani si faima si poze la pagina 5! Ca premiu suprem o sa apari in fine, la teveu!! O sa fii asistenta de platou la Un Sou Pacatos! Calitatile tale, educatia, scoala, talentul primit de la Dumnezeu nu conteaza deloc daca nu te-ai nascut in familia potrivita. Daca, de tanar, n-ai intrat in partidul potrivit. Daca nu te-ai afiliat vreunui grup puternic.
*
E normal ca triburile sa intre in vrie, sa se lupte, sa dea din gheare, din picioare, din coada. Sunt amenintate pe bune. E normal sa se caute la oase, sa afle daca nu cumva se trag din cumani, daca, nu pot, macar asa, dintr-o ipoteza, sa justifice disperarea cu care se intorc mai degraba spre Est decat spre Vest. Asta e cam ultima lor lupta, pe lumea aceasta, in timpul asta … daca o s-o piarda trebuie sa astepte un moment nestiut si nevazut din viitor … e normal ca unii oameni vad in ochii aprinsi, lucitori, in nesfarsitele minciuni spuse de cei angajati in armata unui Vociculescu, diavolul, necuratul, iadul … Mda, de cele mai multe ori, necuratul se uita la noi prin televizor …
*
Cateodata parca aud Adevarul cum plange …
*
Doamne, trezeste-ma din cosmarul asta …

Doina Jela: Democraţia abandonată de câinii ei de pază


Cea mai detestată categorie ”profesională” în România sunt, cu siguranţă,  politicienii. Chiar şi într-un dialog mai raţional, lucru deja rar în România, tot ce-l poţi face pe interlocutorul tău, de cele mai multe ori furios pe ”o tabără sau alta”, să  admită,  este că pot exista şi printre politicieni excepţii. Pot exista, dacă ţii neapărat, dar atunci când nu le ”înghite” regula şi nu le nivelează, aducându-le la numitorul comun al nepăsării arogante faţă de alegători, excepţiile sunt rejectate scurt, fără milă din sistem, iar când nu se lasă rejectate, ele sunt distruse, pur şi simplu.

În cel mai bun caz, războiul dintre Traian Băsescu pe de o parte şi politicienii reuniţi în parlament şi guvern, în curând, poate şi în magistratură, Curte Supremă, Curte Constituţională şi agenţii guvernamentale, este, în viziunea majorităţii, un război între un fost mafiot, care a trădat şi acum trebuie să piară, şi restul clanului mafiot, care-i aplică pedeapsa cuvenită trădătorului.

Trebuie să fie ceva bun simţ şi în percepţia asta. Dar tot atâta bun simţ este şi în ideea că, dacă atunci când s-a aflat printre noi, oamenii decenţi, cum ar veni, care nu ”ne murdărim” intrând în politică şi nu vrem să ne murdărim nici măcar vorbind despre ea, X ne-a apărut ca un om de treabă, decent, ca şi noi, el n-ar fi putut deveni, automat, un exemplar detestabil şi nedemn de încrederea noastră, imediat ce ales de noi, a făcut pasul, aderând la această infamă tagmă. Ştiu, puterea corupe, iar puterea absolută corupe în  mod absolut. Dar o putere pe care X o dobândeşte pentru patru-cinci ani, numai, pe care alegătorii i-o pot retrage aşa cum i-au dat-o, la fiecare tur de alegeri, nu mai are timp să devină absolută ca să-l corupă în chip absolut pe alesul meu. Oricât de proastă şi de coruptibilă ar fi substanţa umană cu care a intrat el, ca politician în acest joc. Să fim serioşi: inşi ca Prigoană, Mazăre, Greblă, şi alţi văcari, văcăroi, catarame, plăcinte, ar fi putut intra prunci de o zi în politică şi i-ar fi fost suficiente şi trei zile puterii ca să-i corupă.

Întrebarea este alta: unde i-a fost capul alegătorului atunci când a votat pentru el? Unde i-a fost flerul, perspicacitatea, bunul simţ  şi priceperea la oameni? Răspunsul este că alegătorul român, care nu mai ia nicio marfă direct de la producător, ci prin intermediari, şi marfa aceasta modernă, reprezentantul său, politicianul, o cumpără tot de la intermediar. Şi de aici pot deduce că, dacă cea mai detestată categorie din România este politicianul, de departe cea mai detestabilă şi periculoasă  este de fapt  categoria profesională a intermediarului, a vânzătorului de iluzii, de imagine, a propagandistului.

Or, din care categorie profesională s-a recrutat în România post-decembristă acest intermediar de lux între omul de rând, alegătorul, şi alesul său. Vă amintiţi cine l-a făcut pe Becali un om politic cum nu se poate mai acceptabil? Cine pe Vântu şi pe Voiculescu? Cine pe Năstase? Cine pe Prigoană, cine pe Mazăre?

Toţi marii agenţi de propagandă au fost recrutaţi dintre cei mai străluciţi oameni din presă, rărind până la ineficienţă şi eroism şi aproape până la dispariţie, efectivele acestei a patra putere în stat, numită generic peste tot”câinele de pază”  al democraţiei.

Visam într-o vreme, mai pe la începutul anilor 90, când îi citeam, sau ascultam  cu emoţie pe Stelian Tănase, sau Emil Hurezeanu, sau Lucia Hossu Login, sau Mircea Dinescu, sau C T Popescu, cum se vor pune ei în fruntea breslei acesteia pentru care am un respect cu totul special, instituind nişte mecanisme de autocontrol şi sancţionare atât de eficiente încât democraţia să poată trăi cu uşile vraişte, perfect păzită de câinii ei de pază. Aş fi văzut filme ca ”Z”, sau ”Toţi oamenii preşedintelui”  de zeci de ori, cu mult mai multă fervoare decât aş fi văzut ”Pe aripile vântului”.  După o vreme, când mi-am dat seama că ziariştii aceştia nu sunt nici ei nişte îngeri, iar codul lor deontologic nu poate fi chiar un jurământ de  sărăcie, castitate şi credinţă, am început să visez la altceva. Am început să-mi imaginez cât de bine i-ar merge democraţiei, dacă ar fi atât de bogată ca Vântu, Voiculescu, Prigoană, Patriciu, încât să le dea jurnaliştilor talentaţi pe care-i privatizează  aceştia, suficienţi bani ca să o păzească pe Ea şi valorile Ei, cu aceeaşi ardoare cu care îi apără acum pe ei şi valorile lor.

Or, mecanismul acesta al intermedierii, deşi corupt azi până la osie, este perfect funcţional: dacă omul politic, ori candidatul la o carieră politică are suficiente mijloace, sau, de ce nu, garanţia că le va acumula  repede, el îşi va putea plăti regeşte intermediarii care să-i ”lucreze” şi să-i vândă imaginea. Cohortele de analişti, politologi, moderatori, care  tranformă albul în negru şi negrul în alb, hoţii în negustori cinstiţi şi delapidatorii în buni gestionari ai avutului public, sunt azi dovada vie a acestei perfecte funcţionalităţi a unei maşinării împotriva naturii.

Ei  zăpăcesc mintea alegătorului, dezinformându-l, voit, şi inoculându-i, fie şi ne-voit, dar ca efect secundar,  percepţia că toţi sunt o apă şi un pământ, nu doar politicieni înbuibaţi şi corupţi, ci şi ei înşişi: câinii de pază ai averilor dobândite prin furt, de politicieni. Totul pentru ca, puterea unei nulităţi absolute ca Radu Mazăre, de pildă, să devină absolută şi, detestat de tot oraşul care s-a ruinat în cei nu mai ştiu câţi ani de când e primar,  acesta să fie ales şi reales, probabil până la moartea lui şi a oraşului.

În ce mă priveşte, am convingerea că într-o bună zi, orice regim instaurat prin forţă cade, şi că orice mecanism corupt sfârşeşte prin a  se dezmembra din toate încheieturile, cotropit de putreziciune. Din experienţa istorică se ştie că atunci când regimurile totalitare cad, agenţii de propagandă plătesc şi ei, ca şi liderii politici în slujba cărora s-au pus. În fond, în dreptul comun, nu doar făptuitorii ci şi instigatorii răspund penal. Nici măcar n-a fost nevoie să vină o democraţie curată, asistată şi cenzurată, pentru ca manipulatorii care au năucit lumea cu minciuni şi au dărâmat prin dezinformare şi propagandă guverne, să fie judecaţi şi pedepsiţi o dată cu stăpânii lor, alungaţi de la putere sau închişi, asemenea unor răufăcători, deloc mai prejos ca aceia. A fost nevoie doar de furie şi dezorientare.

Nici în cele mai rele coşmaruri n-ar trebui să ne dorim aşa ceva. Şi nici nu cred că ne paşte un asemenea pericol. Nu numai fiindcă regimul Ponta/Antonescu nu este unul totalitar, în sensul că nu are vreo ideologie care să-i coaguleze bezmeticele măsuri şi să mobilizeze masele în spatele lor. Ce ar fi însă imperios necesar ar fi ca măcar breasla trădată, atâta câtă a mai rămas din ea, atâta câtă îşi mai merită numele de câine de pază al democraţiei,  să îi sancţioneze cumva pentru trădare,  determinându-i prin  oprobriul exprimat, să-şi mute câştigurile private, de câini de pază privaţi, în vreun paradis fiscal şi să plece şi ei acolo, lăsându-i alegătorului buimăcit răgazul să se dezintoxice, şi să-şi limpezească privirile, bazându-se pe propriul fler, bun simţ, perspicacitate.

Nu spun că n-ar trebui ca şi în România,  fiecare să fie şi pe mai departe, liber să fie câinele de pază al cui vrea el şi să-şi fixeze singur sau împreună cu stăpânul preţul. Ar fi soluţia ideală pentru toată lumea. Dar pentru asta, perioada de dezintoxicare este absolut necesară.

Îi este alegătorului  mai necesar ca aerul răgazul acesta pentru a  deveni, din supus, cetăţean.

Asta fiindcă singurul, absolut singurul care-şi poate apăra mult-puţinul avut şi mult puţina democraţie este chiar el, beneficiarul ei: cetăţean şi nu supus. Nu are de ales, e limpede. El nu are mijloacele materiale să-şi plătească un câine de pază de talia lui Mircea Badea sau Ciutacu. Aceia sunt nişte fiare, nu câini şi oricine şi i-ar dori să-i păzească avutul.  Dar omul de rând, supusul, nu poate aspira nici măcar la un câine de agresivitatea Danei Grecu, de eficienţa  şi distincţia Corinei Dragotescu,  de infatuarea lui Gâdea şi Răzvan Dumitrescu. Nici vorbă  să poată visa  să plătească rafinamentul intelectual al unor analişti politici convertiţi în agenţi de propagandă, care nici nu au nevoie să scoată vreun sunet. Ei costă foarte scump numai dacă apar.

Are dreptate să  simtă că sunt toţi o apă şi-un pământ şi să se declare neputincios: nu are aceşti bani şi gata. Şi n-o să-i aibă nici dacă transformarea aceasta, din cetăţean în supus, adevărată metanoia, s-ar petrece cumva, peste noapte. Şi, totuşi,  nevoia îl va împinge să se transforme într-o bună zi. Va înţelege, în afară de ceea ce ştie deja, că nu trebuie să aştepte nimic de la politicieni, că trebuie să-şi păzească fără intermediari, singur, singurel, sau ajutat de vecinul nemijlocit cunoscut şi de încredere, cu calm şi vigilenţă, puţinul care i-a mai rămas.

Fiindcă altfel, politicienii, prin intermediarii lor,  îl iau chiar tot. Şi, colac peste pupăză, îl vor şi obliga, în curând, să le înalţe imnuri de slavă şi de recunoştinţă, pe care, deocamdată şi le înalţă singuri sau prin propagandişti.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu”, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).