„No Country for Old Men” sau intre carte si film

cand am vazut prima oara filmul fratilor Coen: No Country for Old Men,

Image via Wikipedia

am fost chiar dezamagita. Atat de dezamagita incat m-am mobilizat si am si scris despre asta aici. Aveam asteptari mari de la ei, sunt printre autorii mei favoriti, auzisem tot feluri de lucruri bune, filmul a primit vreo 4 Oscaruri (Best Picture, Best Director, Best Adapted Screenplay si Best Supporting Actor) si a fost nominalizat la alte cateva.

*

mie, insa, la prima vedere, mi s-a parut sec, triplu sec, cam lung si, intr-un fel plictisitor. Nu-i cel mai bun cuvant, dar nah, pe undeva pe acolo.

Saptamana trecuta am citit cartea.

*

Si totul s-a schimbat.

*

Romanul lui Cormac McCarthy

Image via Wikipedia

m-a incantat, m-a entuziasmat desi, nu-s vreo fana a genului policier-western. Poate tocmai de aceea mi-a placut. Paginile pline de crime si criminali sadici mi se pareau … hm, delicioase, (cititorii pasionati vor intelege sper ce vreau sa spun), si cu fiecare rand si intorsatura a situatiei il admiram mai mult si mai mult pentru felul in care a inviat acest gen literar (si dupa cum am vazut si cinematografic), pe care il credeam vetust, pierdut, terminat. Entuziasmul m-a tinut suficient de mult incat sa ma scoata din casa si sa ma faca sa ma duc sa cumpar DVD-ul cu filmul care acum un an si jumatate nu mi-a placut.

*

si uite-asa, infasurat in scriitura lui Cormac McCarthy si ajutat de imaginatia mea, filmul a prins viata. Parca era cu totul altfel. Alt-fel. N-am ce sa le reprosez fratilor Cohen. S-au tinut cat au putut de carte. De felul de-a fi al personajelor. Actorii, decorul, costumele, lumina, incadraturile, totul e perfect, profesionist, Asa cum sunt si ei. Dar, cateodata, vezi dumneata, puterea povestilor scrise, nu povestite in imagini prinse pe celuloid, e mult mai mare decat orice ecranizare. Legatura asta subtila intre un roman, o poveste buna si imaginatia cititorului „profesionist” nu poate fi intrecuta de nimic.

*

Nici macar de talentul fratilor Coen.

*

Vi le recomand la pachet. O sa intelegeti ce spun.

un top, de-a valma

in top au ramas cativa din anii trecuti, dar exista si new entries. De pilda:

1. Truman Capote – a ramas scriitorul favorit si dupa „Mic Dejun la Tiffany”
2. … si e secondat de prietena lui din copilarie, Harper Lee, new entry, cu unicul si irepetabilul „Sa nu ucizi o pasare cantatoare”. In aceeasi idee, Philip Roth, sustinut entuziast de o mare multime de critici – chiar si de la noi – pentru premiul Nobel,  n-a intrat in top cu Nemesis. Chiar deloc. Mai incercam, sa vedem
3. „The Grapes of Wrath” – a lui John Steinbeck, vad ca fiecare lectura are timpul sau.
4. … iar Cormack McCarthy m-a surprins cu romanul sau western, „No Country for Old Man”, desi vazusem deja filmul fratilor Cohen, asa ca, pentru acest lucru, capata un meritoriu loc in acest top foarte zgarcit.

5. Film? …. Uzak / Departe – scenariul si regia Nuri Bilge Ceylan, ab-so-lut genial. Si The Tree of Life a lui Terence Malick. Pe la coada listei ar incapea si Copii din Diyarbakir, iar un film turcesc, facut de un fel de Woody Allen local – scenarist, regizor, montaj si mai stiu eu ce – , si, The King’s Speech, ca sa-i fac in ciuda unuia ca Gorzo si cronicilor lui din ce in ce mai ciudate si parca, inciudate.

6. Teatru? Nope. Din pacate. Dar Andrei Serban, da. L-am si cunoscut anul trecut, a fost o experienta din categoria: „super tare, nemaipomenit, aaa!”. Daca va e dor de ceva bun, atunci dati o raita pe la Londra sau urmariti transmisiunile in direct de la Royal Theater. Loco, unica descoperire decenta si datatoare de ceva sperante a fost Godot Cafe. Unde poti consuma intre doua cocktailuri si teatru. In cantitati mici dar invigoratoare.

7. Vernisaje, expozitii? Una singura m-a impresionat, facuta intr-o sala mica a MTR. A unei doamne absolut modeste, pensionare, care traieste din cate spune legenda urbana din ajutoarele copiilor si care a creat o lume absolut breathtaking, sensibila si impresionanta din nimicuri. O necunoscuta …

8. Opera – recomand MetOpera, transmisiunile in direct. L-am vazut si pe domnul Arbore pe acolo. Hm … poate, cine stie … credeti ca mai poate invata ceva?

9. Concerte? Nu-s genul, dar totusi, datorita Irinei, am vazut/ascultat unul memorabil la MTR, cel al Laviniei Raducanu si al tarafului Rromak. L-am vazut in sfarsit si pe Goran Bregovic, inconfundabil, imbracat in alb, plin de draci pe sunetistul care nu intelegea nimic dar si de chef de cantat, stiti ce-as vrea? sa-l vad la o petrecere, relaxat, cu un pahar de vin in fata, ah! mi-am promis ca anul asta o sa fac lucruri extraordinare, Волим те, Горана! Da, as vrea sa-mi cante asa cineva, asa ceva, la inmormantare ….

10. Critici? Cronici? Nu prea mai am ce recomanda de cand a murit Alex Leo Serban (parca nu-mi vine nici acum sa cred ca a murit).  Pana acu’ vreo 2-3 ani il citeam pe Gorzo, dar zau, de cand a cazut pe spate de admiratie in fata ne-consumabilului „Marti, dupa Craciun”, de cand serveste la dejun doar banalitati si mediocritati de tip nou val mocirlos romanesc si le ridica la rang de trufe, de cand a inceput sa-i displaca tot ce-i facut, asa, corect, mestugaresc, si cu scop cinematografic, nu-l mai citesc.

LATER EDIT: dar mi-am făcut eu un blog care se ocupă fix de așa ceva: mycultevets.wordpress.com

………. Iar anul asta a inceput bine, promitator chiar, pe 1 ianuarie, cu Moneyball … Brad Pitt, my darling, sa fie el, nesperat, in carti pentru o nominalizare la Oscar? Filmul sigur va fi …

asa ca … va doresc tuturor un an bogat in satisfactii culturale!