Indignare versus docilitate


Cineva m-a întrebat deunăzi dacă scriu numai când sunt indignata.

– Nuuu, nu-i adevărat, scriu şi atunci când sunt impresionata de ceva, îndrăgostită, entuziasmata.

Dar frunzărind almanahul de opinii proprii şi personale în versiune virtuala … la socoteala iese ca şi cum as fi mai mereu indignata.  Majoritare sunt „prozele”, „eseurile” ironice, cinice şi amare. Indignate şi enervate. Nu-mi place s-o recunosc dar pana la urma e adevărat. Indignarea e sentimentul, emoţia, care ma stăpâneşte tot mai des, e fiorul majoritar, care-mi influenţează întreaga viata de acum.  Sunt indignata de ceea ce se petrece în jurul meu şi de lipsa de reacţie a tuturor. De docilitatea care mi se preda în doze mici, zilnice şi mortale. De:  „lasă ca e bine şi asa, merge şi asa”. De „schimba tu ceva dacă eşti mai deşteaptă”, de colegii care accepta tot şi nu zic nimic, de vecinii de scara care nu se pot înţelege sa pună câteva geamuri termopan, de împietrirea care ne cuprinde când trebuie sa mergem la vot, de ideile idioate gen – „hai sa nu mai plătim niciun impozit”; de deciziile luate exclusiv din mândrie şi prostie: „hai sa-l votam pe X sau pe Y, ca-i de-al nostru, ca e împotriva sau cu nu ştiu cine.

Nu ştiu cine (dacă-mi amintesc promit sa modific aici), persoana importanta, şi intelectual – erudit – cultivat – recunoscuta spunea nu demult ca totuşi se bucura ca mai are capacitatea de a se indigna, într-o ţară în care nimeni nu mai are nicio reacţie. Ca indignarea asta e încă un semn de viata, de simţire, de suflet, de raţiune.

E o mica satisfacţie şi asta, sa fiu în grupul mic, al celor încă vii. Si intelectuali! Dar cât de puţin ma încălzeşte!

*

Si vai cât nu-mi place ca am ajuns asa! Nu asa vreau sa trăiesc! Nu asa vreau sa-mi petrec viata!

Românii, teveul și formatorii de opinii


Ultima campanie electorală (care nu s-a încheiat încă) m-a făcut să închid televizorul aproape de tot. Spun aproape de tot pentru că încă nu l-am aruncat pe fereastră, nu am tăiat cu foarfeca cablul şi nu m-am dezabonat. Cît mai e pînă acolo – nu ştiu – dar nu pare a fi mult.
În acest moment cel mai mult mă dezgustă nivelul la care au decăzut majoritatea „oamenilor de presă”, a „oamenilor de televiziune”. Nu politicienii, care şi-o trag la gioale jalnic, mîrşav, mizer, parşiv şi gregar, de parcă s-ar juca de-a rușii şi nemţii pe maidanele din Primăverii*. NU.
NU. Cel mai tare mă deranjează atitudinea formatorilor de opinie, a starurilor părerologiei, a specialiştilor în opiniologie care, se iau pe ei înşişi drept reper pentru ce gîndeşte populaţia României, şi se dau neobosit şi neostoit ca exemplu.
” – mă, voi de aici din studio, aţi votat vreodată vreunu’ cu Băsescu?”
Cîţiva umeri ridicaţi a nu ştiu ce, cîteva nu-uri înfundate şi priviri rătăcite după beculețul roșu al camerelor în direct. Dacă zice vreuna/vreunu că da, sută-n-mie sare din schemă şi nu mai prinde directu’ şi ecranu’ hăăăt …
” – deci niciunu’ – concluzionează foarte doct şi satisfăcut prezentatoru’. Păi atunci înseamnă că n-o să voteze nimeni cu el … io consider ca noi sîntem o masă clară şi reprezentativă.”
Unanimitatea şi docilitatea înspăimîntătoare a opiniilor din acel studio m-a adus aproape în stadiul de atac de panică. Îmi aminteau de congresele ceauşiste pe care le mai vedeam la teveu în copilărie. Bu-hu-huuu! Oare o să trăim din nou în comunism? Unii pare-se că așa vor …
Drept pentru care am a vă spune două lucruri, domnule prezentator-moderator-formator-de-opinie-şef-de-gaşcă & restul oiţelor docile:

1. Chemaţi-mă şi pe mine la întrunirile voastre. Deşi NU l-am votat pe Băsescu (dar nici pe Iliescu sau alt membru al PSD-ul vreodată) în celelalte 99% din cazuri am alte păreri / opinii. Concluzionînd după modelul vostru de gîndire: „eu sînt centrul Universului, toţi ceilalţi sînt făcuți după chipul şi asemănarea mea” – mai sînt şi alţii ca mine, deci, nu toţi oamenii gîndesc la fel – ceea ce printr-un lanţ de concluzii trase după logica voastră duce la deducţia că pe pămîntul ăsta sînt mai mulți Dumnezei. Pare tare complicat şi parcă fără logică ce spun? Așa sînt şi dezbaterile voastre. …. Și da, o să fiţi mega şocaţi că cineva vă poate contrazice şi are altă părere. Wow! Ce groaznic, nu-i așa?
2. Pentru părerologii şi opiniologii există bloguri. Pe bune, aici chiar poţi spune ce vrei, cine te citeşte bine, cine nu – nu; poţi să fi ce vrei, cum vrei – nu e nimeni obligat să te vadă nici măcar o juma’ de secundă în timp ce zapează înspre alt program – eventual OTV, care oricum vă ia pe toţi, atît de buni cum sînteţi. În cazul ăsta – sinistru şi el – oare chiar sînteţi ceea ce trebuie? Chiar sînteţi buni?

La ora asta îmi păreţi mai vinovaţi de starea absurdă şi deplorabilă în care se scufundă România ca politicienii (tuturor partidelor) care din start trebuie să-şi asume înghiţirea unor cantităţi imense de rahat şi o gîndire cvasi ilogică, contradictorie şi uneori chiar schizofrenică, un comportament de hahaleră şi o personalitate aşişderea. Nașpa de ei – aș renunţa la toţi, la tot sistemul care clar nu merge.
Dar cu voi, părerologii şi opioniologii lu’ pește prăjit, ce ne facem? Gureşelor, stropşiţilor, crispaţilor, închistaţilor, atoate şi atot ştiutori, văzători, auzitori? Ce naiba ne facem cu voi?

–-

* Dacă vreţi să pierdeţi nişte ore din viața voastră aiurea, o dată, cînd n-aveţi altceva mai bun de făcut, analizaţi cîţi dintre politicienii de marcă de azi s-au născut în Primăverii sau Cotroceni (unde de mici se jucau de-a hoţii şi vardiştii antrenîndu-se vajnic pentru luptele televizate de mai târziu) şi cîţi au venit din … afară. De pe mare să zicem :))

Later edit (26 mai 2013)
Citiți din Dilema Veche și:

Opinologi, părerişti, părerologi

un articol scris de Rodica Zafiu care analizează cum și dacă e corect să spunem/scriem: părerolog, opiniolog, etc …

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Romanii si telefonul mobil


Românii au o nevoie aproape organică de a vorbi la mobil. Însoţită fireşte de aceea de a avea un mobil scump, zgomotos şi sclipicios. Cine a avut măcar 14 – 15 ani prin  ’90, când a apărut telefonia mobila la noi, poate-şi aminteşte frustrarea celor care n-aveau telefoane mobile şi „înălţarea în grad” pe care o simţeau cei ce aveau.  Cazurile extreme mergeau până într-acolo încât unii  plecau de acasă cu o telecomandă neagră, mai subţirică, pe care o foloseau să-i păcălească pe alţii, mai proşti ca ei, să-i facă să creadă, da, că sunt dotaţi cu instrumentul suprem al desăvârşirii, fericirii şi succesului pe o anume scară socială.

Vă mai amintiţi vremurile acelea? E, nu ne-am schimbat mult de atunci. Ne cumpărăm tot aşa, fără rost telefoane mobile, vorbim la ele tot aşa, de impresie, a celorlalţi că a noastră … doar că acum, concitadinii, concetăţenii noştri sunt tot mai greu de impresionat. Estimp, s-au mai bătucit şi ei şi se lasă mai greu. Aşa că, apelăm la tot felul de trucuri noi, sonerii care mai de care mai zgomotoase, mai chicioase, mai băgăcioase în sufletele altora, telefoane mai scumpe decât salariul nostru pe o lună, vorbitul îndelung şi foarte vocal, mesăgiuitul, bipăitul, fotografiatul, cetuitul,  şi … în fiecare zi mai poţi adăuga ceva pe lista asta. Toate astea în speranţa că, în sfârşit, vom beneficia de atenţia pe care o merităm……..

( ăştia din jur, nesimţiţi, nu se uită suficient la noi, … ‘n mama lor de lipsiţi de simţ artistic. ce bă, ei au auzit de …. că era să zic ceva urât acum! N-au văzut că sunt prin preajmă? N-au remarcat cât sunt de special, n-au simţit aroma, boarea, atingerea de geniu? Eh, las’ că-i trezesc eu din amorţeală).

Finally, după ce ne-am cumpărat telefonul mega-ultra-scump şi o maşină maare şi sclipicioasa, ne-am vândut apartamentul din Berceni şi ne-am mutat la ţară la Pipera, acu’ de când avem fosă septică şi generatoare de rezervă, şi multe, foarte multe datorii la bănci, toţi ochii celor din jur vor fi aţintiţi asupra noastră. Atenţia celor din jur, eh, iată o răsplată pentru care suntem în stare să mergem departe, foarte departe. Puţine lucruri din viaţa noastră au atâta valoare pentru noi. Pentru clipa aia de strălucire, clipa în care ochii mari şi goi ai tuturor celor care ne înconjoară ne-au măsurat cu genele din cap până în picioare, pentru clipa aia … ah, cât de departe am fi în stare să mergem pentru clipa aia … un telefon de 5000 de lei o să ne aducă mai aproape de ea?  Să fie, să vină, e vreun magazin deschis la ora asta de unde să-l pot cumpăra?

Într-un fel barbar şi sumar, ne asemănăm cumplit şi neavantajos cu indienii ce puteau fi păcăliţi să-şi vândă aurul pe nişte mărgele de sticlă colorată.

*

Săptămâna trecută am fost la Viena. Una din multele concluzii personale care s-au întărit după aceasta călătorie a fost aceea că romanii au o legătura speciala cu telefonul mobil. O legătură care nu-i caracterizează pe cetăţenii altor ţări. Nici francezii, nici nemţii nici austriecii (3 ţări pe care le-am vizitat în ultimul an) nu vorbesc pe stradă la telefon. De auzi pe cineva vorbind pe stradă la telefon în timp ce te plimbi liniştit cu iubirea vieţii tale de mână pe malul Senei la Paris, ciuleşte urechea mai bine. Mari şanse sunt ca respectivul să fie român. Dacă nu e român sigur e algerian, marocan, ceva de genul ăsta. În Germania şi în Franţa, am remarcat după un timp, că nu aud  soneria niciunui telefon. Nici pe stradă, nici în metrou, nici la restaurant. Pur şi simplu, lumea nu vorbeşte la telefon în astfel de spaţii publice. Nimeni nu are urgenţe, nimeni nu are ceva atât de important de spus încât să apeleze la telefonul mobil.

În ultimele luni încerc sa colaborez cu o româncă stabilita în Germania de 30-40 de ani. E nemţoaică deja. Când mă sună, mă sună pe telefonul fix de la serviciu. Nu m-a sunat niciodată pe telefonul mobil. Îmi amintesc şi de prietenul meu D. stabilit la Paris din ’89, nici lui nu-i suna telefonul decât atunci când se afla în vizită în ţară.

Au străinii telefoane mobile. Dar le folosesc exact atunci când trebuie. Când au nevoie.

Ceea ce mă duce la concluzia că noi suntem diferiţi, speciali. Noi avem nevoie tot timpul. Oare de ce?

Romanii la cumparaturi … no.2


Pai si de ce sa merite faptul asta atenţia din partea mea? Sa merite 1-2 posturi pe blog? Doar marea masa e neşcolită la noi (indiferent câte mastere ar avea, ştim cu totii cum se intra la facultate, cum se intra la master, etcetera).

Pai, pentru ca am văzut tineri, cu pretenţii mari de la ei şi de la cei din jurul lor, înroşiţi de emoţie şi de mândrie pentru ca au stat la coada la casa la C&A sa-şi cumpere o buleandra de acolo.  Manageri în multinaţionale. Cu salarii de 4 – 5 ooo de lei.  Am auzit de altii care organizau excursii duminicale pana la ieşirea din Militari (înainte sa se deschidă AFI Palace).  Unora le-am spus, pe un ton scăzut şi lipsit de nuanţe: „pai asta nu e vreun brand, ceva de calitate”, şi m-am ales cu priviri total nedumerite – cum adică C&A nu-i un brand??? şi nu e de calitate? doar e din vest, nu???!!!” ori cu replici enervate şi bufniri de dispreţ.

Da Paul, romanii nu gândesc. N-au nevoie. Se duc doar şi cumpără. La fel cum „cumpără” toate cretinismele de la TV, cum nu digera nimic şi nu cern nimic din ce li se întâmplă. Iau totul cum vine, nu învaţă nimic şi trec mai departe încredinţaţi ca sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cu cea mai mare ….. da, aia, cei mai buni în pat, ca se vor descurca mereu, oriunde în lume, cu inventivitatea şi creativitatea lor excepţională. Noi, undeva în adâncul nostru suntem convinşi ca dacă ne-om duce mâine în străinătate, şi ne-om angaja la un bar, vom ajunge cu uşurinţă şi cu siguranţă în 6 luni maxim – maximorum, şefi peste toţi de acolo. Pentru ca aia – englejii, francejii, americanii – prostii aia nu ştiu sa se descurce. Noi ştim. Se vede după cum arata viata noastră, după cum arata România. NU?

Eroi. O poveste care m-a facut sa plang


N-am mai fost realmente impresionata de prea mult timp. Mi-am pierdut încrederea în oameni şi în şansa de a întâlni persoane excepţionale, care sa ma inspire. Aura de optimism a început sa-mi pălească. In fiecare zi îmi plâng de mila pentru ca m-am născut în România şi de ciuda ca n-am plecat de la 18 ani de aici. In fiecare zi ma gândesc cum sa fac sa fug de realitatea vieţii mele. Văicărelile interioare sau verbalizate nu se mai termina. Ma plâng mereu, nimic nu este bine, totul este potrivnic, ce naspa, ce rău, life sucks, văleu, şi o ţin tot asa. Guvernul e prost, viata e proasta, slujba nu-i ce trebuie, bărbaţii sunt nu ştiu cum … bla, bla, bla.

Ieri am auzit o poveste (am şi văzut înregistrări) care m-a făcut sa plâng.

Povestea începe asa:

Un fiu îşi roagă într-o zi tatăl – care suferă de o boala destul de grava de inima – sa alerge împreună cu el într-o competiţie atletica.  O cursa de vreo 5 kilometri. Tatăl e de acord, aleargă împreună şi ies penultimii. Apoi fiul îşi roagă tatăl sa alerge cu el într-un maraton. De atunci au participat la zeci, poate sute de maratoane. In ultimii ani participa împreună într-o competiţie incredibila (pentru mine ce sa mai zic, eu dacă alerg 1 kilometru, ma prăbuşesc istovita, frântă, terminata), o competiţie numita Ironman. Participanţii înoată vreo 3-4 kilometri, apoi merg cu bicicleta 180, la final aleargă 40 (sper c-am înţeles corect).

Si acum priviţi-i şi ascultaţi-le povestea. Sunt echipa Hoyt:

Daca nu as fi românca, si n-as obţine atât de greu viza pentru America, anul viitor m-as duce sa-i vad terminând maratonul Bostonului. Oricum am sa încerc. Nu am văzut niciodată nimic care sa ma inspire mai mult.