„In a free society, government reflects the soul of its people”


In a free society, government reflects the soul of its people. If people want change at the top, they will have to live in different ways. Our major social problems are not the cause of our decadence. They are a reflection of it – Cal Thomas.

Într-o societate liberă, guvernarea reflectă sufletul poporului său. Dacă oamenii vor schimbări la vîrf, ei trebuie să trăiască diferit. Problemele noastre sociale majore nu sînt cauza decadenței noastre. Sînt o reflecție a ei. **

*

Nu guvernul ne face cu adevărat probleme ci noi. Noi am luat de 23 de ani cele mai proaste decizii cu putință și acum nu facem decît să trăim consecințele. Nu ne fură niște extratereștri, tot noi ne furăm de regulă singuri căciula, nu niște zombie sînt corupți, românii sînt corupți, adică tot noi, și pînă și diavolul poate să stea cu mîinile în sîn văzînd cît de ușor ne-am aruncat peste bord valorile și principiile pentru un pumn de dolari.

Vreți o analiză a celor afirmate mai sus? Pe bune? Nu credeți că timpul analizelor nesfîrșite a trecut? N-ați analizat și judecat destul 23 de ani? N-ați întors-o pînă la tocire pe toate fețele? Eu nu mai vreau să analizez nimic. Nu mai am nimic de analizat. E simplu: te trezești și constați în ce realitate trăiești. Și încă mai ai de ales dacă schimbi ceva în bine sau nu. Cît o să mai ai.

În loc să trecem pe antivomitive de fiecare dată cînd ieșim din casă sau ne uităm la televizor, sau deschidem feisbucul, mai bine ne-am gîndi ce-am putea schimba în noi.

*

1471993_620351688021167_2080705788_n

Imaginea de mai sus e de la protestele de aseară, din fața Guvernului, unul din zecile, poate sutele de proteste organizate în capitală începînd din 2011, proteste despre care presa, în general, nu spune nimic. Pînă și această presă coruptă e tot opera noastră: alegem în contiuare să ne uităm la televizor, ba chiar PLĂTIM pentr asta, deși știm cu toții că toți mint, manipulează, distorsonează în grade care diferă de la grav, grosolan, impertinent, obraznic pînă la omisiune pur și simplu. Cît timp nu facem nimic în această privință, nu se va schimba nimic.

*

citiți și: Tehnici pentru manipularea forumurilor

**

L-am citat pe Cal Thomas dar asta nu înseamnă că sînt de acord cu tot ceea ce spune el. Mi se pare însă că acest citat exprimă clar și concis exact ceea ce gîndesc și eu în privința relației toxice dintre popor-probleme-politică. Ceea ce e sus e și jos, ceea ce e jos e și sus, și oglindirea asta este veșnică.

Reclame

unde erați pe 11 septembrie 2001?


unde eram acum 12 ani, pe 11 septembrie 2001? Într-un birou al Casei Vernescu. Am prins cam tot atacul. Mă uitam la un CNN și pentru o vreme am crezut că-i un fel de film cu efecte speciale prea bine realizate. Cînd a lovit al doilea avion am simțit fizic cum am pășit în altă realitate. Am fost toată ziua covîrșită, fascinată, îngrozită, înfiorată de atîta adrenalină, de realitatea care se prăvălea peste noi și părea că nu se mai sfîrșește.
*
Și ca orice zi cu adevărat proastă, ziua era cît pe ce să se încheie fatal și pentru mine: am ajuns acasă și am fost atacată de doi bărbați tineri cînd m-am dat jos din mașină, în fața scării blocului unde locuiam. Era cam 1 noaptea. Am scăpat cu niște vînătăi și o sperietură groaznică. Nu mi-a fost frică în timpul atacului. Mi s-a făcut frică la vreo două ore după.
*
a fost foarte ciudat. Îmi amintesc și azi totul, în cele mai mici detalii. Am coborît din mașină gîndindu-mă la altceva. La ce văzusem toată ziua. La grozăvia din America. Nu știu. Eram complet în mintea mea, în altă realitate. Nu i-am văzut. M-au lovit după cap și pentru 2-3 secunde mi-am pierdut cunoștința. Fix ca-n filme. Foarte ciudat. Cu mult noroc am căzut pe spate, pe geantă, cu totul pe geantă, și m-am trezit. Am reacționat instinctiv și am început să urlu cît mă ținea gura. Și mă ține, doar am făcut dicție și impostație cu Gafton. Îl strigam pe prietenul meu cu care locuiam într-un apartament pe la etajul 10. Îl strigam pe nume. Știam că va avea impact. Îmi dădeam seama cumva că n-are cum să ajungă în timp util dar culmea, mintea calcula singură că ăia n-aveau cum să știe la ce etaj stă el. Și că s-ar putea panica și ei. Deși încă nu vedeam prea bine am început să dau din mîini și din picioare ca o nebună, în toate direcțiile …  îi simțeam desupra mea încercînd să-mi smulgă geanta sau să-mi facă ceva, dar n-au reușit, ceva s-a întîmplat, mai tîrziu am realizat că s-au aprins mai multe lumini în bloc, și că o vecină de la etajul 1 a ieșit pe balcon și a strigat la ei. Au fugit. Totul a durat 20-30 de secunde. Probabil mai puțin. 20 de secunde, numărate secundă cu secundă … e mult. Prietenul meu împreună cu un prieten de-al lui care era în vizită la noi au fugit după ei dar nu i-au prins. Erau tineri, căutau bani, ceva de furat si au acționat mai degrabă neprofesionist. Bine, puteam să și mor, clar, dar am avut noroc. Nu s-au ales cu nimic, cum spuneam, am căzut pe geantă. Cu totul pe geantă. Mai aveam o plasă cu mine, în care aveam haine de schimb și CD-uri, pe aceea au rupt-o și le-au împrăștiat pe toate pe cîțiva zeci de metri. Cred că au fost niște hoți foarte proști. Ne-am speriat îngrozitor. Doi ani, în fiecare noapte cînd ajungeam acasă atît de tîrziu (de nevoie, pentru că îmi purta de grijă), prietenul meu se trezea, cobora și apoi ieșeam din mașină.

Îi mulțumesc, și azi, și de cîte ori îmi amintesc, în gînd, și iată și public, pentru faptul că, după aceea, s-a trezit de nenumărate ori în miez de noapte și a coborît doar ca să pot eu ieși în siguranță din mașină.

*

… și de cîte ori îmi amintesc de asta, îmi mai pun un nod la sinapsele din creier: niciodată nu coborî din mașină fără să te uiți în jur, niciodată nu umbla cu capul în nori, cu căștile în urechi sau cu muzica dată la maxim în mașină. Pentru că uite, te lipsești de un simț, sau două, sau trei care te-ar putea ajuta să preîntîmpini …

*

data viitoare s-ar putea să nu mai ai noroc.

*

voi unde erați pe 11 septembrie 2001?

flower heart

4 more years …


a macanit Obama pe Twitter … lasandu-l pe Mitt Romney absolut fara grai. Daca nu ma insel, a castigat aceste alegeri cu o majoritate a electorilor mai mare ca acum 4 ani. Iar daca voturile Floridei se vor duce tot la Obama, Romney poate sa organizeze o sesiune publica de stropsit, urecheat, si apostrofat cu toti consilierii lui de campanie (luati aminte la Coreea de Nord, ei stiu sa-si puna la punct cetatenii. Va mai amintiti ce le-au facut antrenorilor si jucatorilor echipei de fotbal care se prezentat rusinos la nush ce campionat mondial?), consilieri care l-au sfatuit, dupa cum se vede, destul de prost. Foarte prost. Cu situatia economica a Americii si cu piedicile pe care republicanii le-au pus programului de reformare a sistemului de sanatate – ObamaCare -, impiedicandu-l si incalcindu-l prin institutiile lor legislative la fel de abil cum impiedica si ai nostri tot felul de legi care nu le convin, nu e de acceptat ca Romney a pierdut. Mai ales ca, votul popular (care NU da presedintele in America), a fost aproape fifty-fifty.

*

In toata aceasta euforie pre si post alegeri americane – chiar si eu am fost incantata de rezultat desi, pana la urma, habar n-am de ce – am citit pe FB cateva comentarii surprinzatoare ale romanilor. De pilda un domn ce detine un ziar online prin America astepta cu nerabdare ca Mitt Romney sa iasa invingator, precizand ca nu-i place Obama pentru ca s-a „bagat” in treburile noastre romanesti prin intermediul lui Gittenstein si a tinut partea presedintelui Basescu si a PDL-ului. Nu-i inteleg logica, marturisesc. Mitt Romney imi pare mai degraba un cowboy pus pe harta, gata de razboi cu oricine si mai ales cu adversarii traditionali cum e Rusia. Gata sa implementeze fortat „democratia” oriunde in lume daca asta ii poate aduce ceva faima de Salvator Universal si neshte viitoare afaceri … Tocmai unul ca Mitt Romney i-ar fi facut praf si pulbere in an instant pe Ponta si a lui ceata de ametiti mai ales dupa declaratiile lor usor ticnite privind apropierea de mama Rossia, dupa incantarea cu care Marga a lasat balta salonul de carte de la Paris ca sa deschida un ICR taman la Moscova …. Asa, cu Obama, care pare mai inclinat sa se bucure de acesti urmatori 4 ani si s-o pupe infocat pe nevasta-sa de cate ori are ocazia, decat sa porneasca razboaie inutile, e mai liniste pe terenul de joaca. Adica ai nostri isi pot trage la gioale mai in voie, cat Big Brother e neinteresat si ocupat cu altele.

*

Apropos, ati observat cat de incordati erau combatantii nostri azi, la intalnirea de la Cotroceni? prima, cred, de la destituirea nereusita din vara? Pareau aproape de explozie. Sau implozie. Nici Romney nu era asa suparat. Si el a pierdut juma’ de continent si titlul neoficial sau semi-oficial de cel mai influent om din lume. Presedintele Basescu era de-a dreptul congestionat, ca sa nu zic extrem de buhait, parca luase in greutate 10 kilograme intr-o noapte, iar Ponta privea in jos prin ochelarii aburiti de emotie ca o scolarita prinsa cu tema nefacuta. Zau, ego-urile dambovite au ajuns de rasul curcilor. Caci eu nu mai rad de mult.

*

aud ca Bill se pregateste de un nou desant la Casa Alba. Al naibii Bill, asta, ce sa mai zic. Tare. Cum care Bill? L-ati si uitat? Ce oameni mai sunteti si voi, pe cuvant acum … Bill „Trabuce” Clinton. (Stiu, pluralul e trabucuri, dar in cazul lui, Trabuce suna mai bine. Nu?). Mda. El. De data asta in calitate de prima doamna. Ca titlul de prim domn inca nu s-a inventat. Cum nici situatia asta in care sotia unui fost presedinte vrea sa candideze ea insasi la presedentia aceluiasi stat inca nu s-a … mai intamplat niciunde in lume. Bineineteles sunt curioasa, in cazul in care Hilary Rodham Clinton va ajunge prima femeie presedinte al SUA, daca Bill va mai avea acees la Biroul Oval. Sau il vor inchide in vreo pivnita pe acolo si il vor hrani printr-o ferestruica. Nu de alta dar omul e periculos. Trage-n tot ce-i trece prin vizor. Ce credeti,  importul de trabucuri va avea de suferit incepand din 2016 incolo? Hm … sau credeti ca productia de rochite cu pete din dotare va cunoaste o crestere spectaculoasa? I’m thinking, breathing, talking business here … you know. Zic sa ne imbogatim. Da-o-ncolo de politica. Chiar n-are niciun haz.

Ruxandra Cartianu: Duminica unui roman din America


Neliniștea unui român din America din Duminica referendumului

Nu știu exact ce vor face  Duminică românii din America. Dar cred că în marea lor majoritate nu se vor prezenta la referendum.  Vor proceda astfel  fiindcă au perceput gravitatea evenimentelor ce se petrec acum în țara de origine și răspund  cu simț civic îndemnurilor de a sta acasă? Sau din comoditatea imprimată de apolitismul stilului de viață american  coroborată cu  un fel de nepăsare,  lehamiseală, lipsă de informare sau deformare? ”Good  question”,  ar spune  americanul.  Inclin să pledez pentru cea de a doua variantă. Argumentele sunt personale și provin din reacțiile celor în mijlocul cărora trăiesc în prezent.

Majoritatea cunoscuților mei din America au plecat demult din țară, fac parte din categoria azilanților politici, cei care au plecat greu și cu durere,  cu sentimentul acela îngrozitor că pleacă pentru totdeauna,   dar și cu speranța că nu vor mai fi obligați să se întoarcă vreodată  în România. Au plecat cu totul, au aruncat în valiză amintiri, diplome, poze de familie, câte un disc cu Maria Tănase sau colinde de Crăciun, o carte de Creangă sau Eminescu să le țină de urât, o cămașă de borangic  pe care să o poarte cu mândrie națională la diferite sărbători ale comunităților românești,  și încet, încet au început să uite limba pe care copiii lor născuți  în țara lor de adopție  au refuzat să o învețe.  Acești  români au pierdut contactul cu realitatea românească, nu-i mai aparțin decât prin simțire.  Revoluția decembristă i-a însuflețit puțin, s-au năpustit spre țara mamă cu dor și iubiri înăbușite, i-am văzut chiar sărutând pământul  la ultimul  pas  de pe scara avionului, unora dintre ei li s-a cuibărit în suflet pentru o clipă speranța că s-ar  putea întoarce să-și  reia viața din punctual în care o   abandonaseră,  să-și regăsească  prietenii, atmosfera familiară a  cluburilor de bridge  și de șah în care se refugiau de realitate… Și-au revenit rapid din visare.  ”Ce mai e prin țară?”, asta e  întrebare pe care ți-o adresează  acum, atunci când află că tocmai te-ai întors din România și se uită ciudat la tine dacă le spui că ai stat vreo 2-3 luni pe-acolo și că abia aștepți să te mai duci la toamnă. Cum de-o fi rezistat? Te căinesc în sinea lor. Iac-așa bine, îți vine să le răspunzi obraznic.  Îi înțeleg și îi respect.  Viața lor a prins rădăcini aici. Pentru acești români americani ceea ce se întâmplă acum în România este imposibil de înțeles  și de digerat.  Abia de pricep cei ce trăiesc acolo în vâltoarea evenimentelor.  Pe cât e de greu să le explici, pe atât de greu să înțeleagă. Și chiar de-ar înțelege, nu i-ar mai durea atât. Sunt atâtea nenorociri și pe aici…

Probabil că unii dintre ei,  mai interesați de politică,  republicani convinși cum cred ca sunt instinctiv  majoritatea  românilor  care au poposit în America înainte de 89, care asociază orice orientare social democratică  socialismului și comunismului din cauza căruia și-au luat traista la spinare, porniți rău pe Obama,  n-au văzut cu ochi buni semnarea parteneriatului strategic dintre acesta și  Băsescu. I-am auzit  spunând că nu-nțeleg de ce îl mai vor unii pe  ”marinarul mitocan aflat la Președinția țării”,  că pe ei nu prea-i interesează ce mai mișcă prin România, și că problema lor acum este ce se întâmplă cu America, cum va reuși ea să reziste ca bastion al libertății, democrației, proprietății private, și capitalismului în fața avalanșei socialiste europene.  Frumos și patriotic. Dar cam astea ar fi și problemele noastre acum, nu-i așa?!

Altcineva, fără vreo admirație deosebită pentru Băsescu, probabil din cauza acelorași parteneriate, își afirmă deschis inapetența pentru politica românească declarând  ”Nu știu cine e Ponta, nu vreau sa mă enervez cu politica româneasca, dar știu sigur că Patapievici îmi produce o repulsie care mă poate îmbolnăvi (sic!)”. Unde dai și unde crapă!

Aceasta ar fi categoria celor pentru  care motivația neparticipării la referendum este dezinteresul și  lehamiseală.

Urmează apoi categoria românilor postdecembriști,  a ne-azilanților, a celor  care au venit cu acte în regulă, direct, fără lagăre, din spirit de aventură sau din dorința de a se confrunta cu marea provocare,  care au venit prin muncă, merit,  și talent,  sau pur  și simplu prin noroc.  Sunt cei care au rămas legați de țară, cei care mai tineri fiind, nu exclud posibilitatea întoarcerii în România atunci când își vor fi terminat studiile înalte sau vor fi strâns banii necesari să încropească o afacere la ei acasă. Aceștia stau de veghe, cu ochiul întors spre România, atenți la tot ce  mișcă acolo, bine informați  și vigilenți. Îi întâlnești pe rețelele de socializare condamnând derapajele, acționând, inițiind demersuri, semnând petiții, amendând greșelile, dezamăgiți,  dar ne-abandonând lupta și speranța. Aceștia  în mod cert nu vor voi ca prin participarea  la referendum să legitimeze fărădelegea.

Și totuși,  mai este o categorie,  cea a  românilor  de pretutindeni  care votând în 2009 pentru  Băsescu i-au rămas credincioși până la capăt, cei care mai au idealuri și  încă mai cred  că lupta va fi cinstită și că cel mai  bun va trebui negreșit să învingă,  cei care l-au văzut pe Băsescu la începutul acestei campanii hotărât să lupte și au închis apoi  liniștiți televizoarele,  cei care au strigat că se vor duce la vot și vor pune cu sufletul ștampila pe NU, cei care i-au promis că vor fi alături de el  și nu vor să-l lase singur acum în fața urnelor,   cei care au inițiat și au semnat petiții cerând respectarea regulilor jocului și suplimentarea secțiilor de votare dinafara granițelor, pentru a-și putea exprima nestingheriți opțiunea, cei la care nu a ajuns mesajul ”non-combatului” sau poate nu l-au înțeles, cei  care vor considera ca inacceptabilă și nedemnă pentru ei și președintele lor luptător ideea  de a sta acasă și a aștepta deciderea viitorului țării la ”masa verde”, cei care nu mai au deloc încredere că Parlamentul va juca cinstit și va respecta Constituția, și  mai ales cei cărora le e pur și simplu teamă că Președintele lor va sfârși tragic în cazul în care se va întoarce la Cotroceni  nevalidat de voința populară și nu vor să fie părtași la semnarea acestei sentințe.  Câți de mulți români americani vor fi în această categorie?! Și ce vor  face ei!?

De ei și pentru ei îmi este teamă.

Cu aceste neliniști, în această Duminică, eu NU votez, voi merge la recitalul fiului meu într-o biserică americană, voi asculta muzică și voi încerca să sper. Vă invit pe toți să fim împreună!

Ruxandra Cartianu

 Update: 29 iulie

Erată

Nu este  vorba de o greșeală de tipar în articolul meu, ci de una de fond. Chiar una gravă, cu consecințe. Analiza mea s-a dovedit a fi incompletă. Am refuzat, deopotrivă cu mintea și cu sufletul, să cred că în această țară liberă și democratică, în care criza își face încă de cap,  guvernul este nevoit se ia măsuri  dur, în care șomajul depășește  9%, prețul benzinei își face de cap,  bugetul  local este la jumătatea anului în deficit, oamenii își pierd casele și de disperare chiar și viețile,   cureaua se strânge peste tot, și la stat și la privat, învățământul este în criză, se taie din pensia și așa mică de social secutrity  dar nimeni nu iese în stradă  să dea cu Obama de pământ, ar putea să existe români care să gândească antenește.

…..“Cred ca -i sta mai bine sa plece si sa ne lase in pace!!chiar nu intelege ca romanii vor o tara ca afara????”, ”ptr. Romani din Romania trebeiue stima d-na sa MERGEM , de unde a-ti plecat ?? cine va crescut? cine va educat ? cine va facut bine atunci cand a-ti avut nevoie de spilale, ptr ai nostri STRAMOSI ,PARINTII,ca RESPECT TREBUIE MERS”, ”noi cei SINCERI , CEI CARE AU ONOARE SI CU SUFLETUL CURAT VOM VOTA DREPTATEA”, ”presa straina a fost ionformata GRASIT asa cum procedati si d-v si D-NA Laura” ….transcriu mot a-mot cu ghilimele de rigoare câteva comentarii primate drept replică la un mesaj  pe care l-am postat pe pagina de Facebook a grupului numit Romani în Los Angeles.

Încercam să-i informez pe cei ce nu se vor duce la vot despre calea de urmat  pentru prevenirea fraudării. Știam că încalc regulile acestei pagini. Fără politică și fără religie, mă avertizase organizatorul grupului, un tânăr cu ochii mult prea albaștri ca să nu-ți trezească neliniști,  la prima mea încercare de a socializa cu membrii grupului. Fiindcă seara de poezie eminesciana cu Ion Caramitru organizată de ICR care urma să se desfășoare  la începutul lunii iulie, fusese anunțată pe această pagină, am postat în replică un mesaj prin care îi îndemnam discret pe cei ce urmau să participe la eveniment la o atitudine, fireasca mi s-a părut mie:  sa purtăm alb în seara românească ce urma să vină, sau papioane sau măcar o carte la subraț.  Pusă la punct oarecum politicos,  m-am scuzat pentru deranj și m-am retras ca și cum greșisem ușa.  Am devenit complet inactivă pe această pagină , dezertând de la orice activități de grup cu sarmale și mititei și hore în aer liber. Dar astăzi n-am rezistat. Mă cuprinsese așa o neliniște că absenteismul nostru , al celor din diaspora, ar  putea fi fructificat de tabăra cealaltă, încât  mi-am călcat pe inimă și înarmată cu câteva sfaturi procedurale oferite de Laura Ștefan am postat un mesaj de avertizare. Au urmat comentariile de mai sus, un schimb civilizat de replici, apoi intervenția decisivă a șefului: Va rog să considerați acest mesaj ultimul avertisment. V-am spus sa încetați cu politica pe acest grup dar nu m-ați ascultat. Înca o greșeala si v-a dau afara de pe grup”.

Mi-a răsunat brusc în cap zicerea ilustrului nostru conducător interimar (citez din memorie):  Să fie exclus din partid dl. Chiliman și să i se trimită și DNA-ul pe cap…. N-am mai așteptat să fiu exclusă, m-am dat singură afară.

In mod sigur oamenii din acest grup se vor duce astăzi la vot și vor pune cu zăduf ștampila pe DA.

adevarul era – parca – mai putin siluit inainte de ’89


… eram copil pe vremea comunistilor, totusi, imi amintesc ca adultii din jurul meu erau cam in aceeasi tabara. Tabara asta semana destul de bine cu Adevarul, in ultimii ani dinainte de revolutie, anii pe care mi-i amintesc eu. Majoritatea oamenilor erau impotriva LOR, impotriva LUI, impotriva EI. Impotriva minciunii oficiale. Pentru ca minteau mai putini, adevarul era mai clar, mai la suprafata, iesea usor la iveala. Adevarul era evident. Cel putin parea. Era suficient ca unii se abtineau(!) sa minta atat de mult. Pe atunci, culmea!, stiam care e drumul cel bun. Pe atunci cei ce nu faceau parte din cercul LUI intim, facusera pasul in spate, lasandu-l si lasandu-i in offsaid. Aveam sa vedem si sa traim rezultatele acestui pas in spate: iarna 1989 – 1990.
*
Atunci am fost pentru cateva ore mai toti fericiti. Si multumiti.
*
Claritatea asta n-a durat prea mult. O luna, maxim doua. Am vazut adevarul si calea … pentru cateva zile. Cateva saptamani. Apoi apele s-au amestecat din nou. Intr-un mod neasteptat de toxic.
*
Noi am permis asta. Nu ne-a pasat. De-o naibii de politica, nu?, de democratie, de civism. Ce-i ala? Ce ne pasa noua … ce? noi suntem ca ei? Nu. Nu suntem. Noi suntem speciali. Pe noi o sa ne salveze un extraterestru. Acelasi extraterestru o sa stranga cojile de seminte din fata blocului si o sa ne zugraveasca casele nedereticate de 25 de ani … Noua trebuie sa ni se dea, sa ni se faca .. noi suntem … noi vrem sa … Sa ce?
*
Tot greul pe care l-am trait in acesti ultimi 23 de ani e strans legat de aceasta confuzie, de aceasta toxicitate. Atunci, in 1989 si 1990, romanii, cu o uimitoare naivitate s-au dezangajat din politica si si-au intors fata spre micile bucurii ale vietii: blugi, cola, tigari, telefoane, excursii in strainatate. Ne-am vandut trecutul, eroii, principiile, viitorul si bunastarea, viata, pe cateva margele colorate. Cine n-a avut cu ce (bani, cunostinte, educatie, neuroni), s-a apucat de furat. Vazand cat de repede se imbogatesc unii si de teama sa nu ramana prea in urma, dintr-o invidie inflamata, s-au apucat tot mai multi de furat. Cine a apucat putin din ciolan si-a schimbat masina si nevasta. In ordinea asta. Mereu in ordinea asta. Au aparut tot mai multe case, ca ciupercile dupa ploaie. Fara infrastructura, fara canalizare, fara niciun plan. Pentru ca totul s-a facut fara niciun plan, am inceput sa ne calcam pe picioare. Asa ni s-a facut scarba de ceilalti. De cam toti ceilalti, in afara cercului intim. Si pe aia ii uram, in fond, fara sa spunem prea multe. Si, tainic, si pe noi.
*
Romania, sa stii ca nu platesti decat pentru pacatele tale. Nu trebuia sa astepti sa vina cineva din afara sa-ti rezolve problemele. In unele zile, imi vine rau, imi vine chiar sa vomit cand deschid televizorul. Nu stiu de ce, dar siluirea abominabila a adevarului imi produce profunde stari de disconfort. Ce naiba tot vorbim de nenumarate zile? Ce naiba e de analizat in plagiatul lui Ponta? E un plagiator de 2 bani, chiar unul jalnic si fara imaginatie. Ce e de demonstrat acolo? Cat mai numaram zecile de pagini trase la xerox? Despre ce naiba vorbim? Despre cum sa „spalam” un hot? Ce e tot circul asta facut de familia Nastase? Ni-l dati pe posturi in loc de telenovele? E mai ieftin asa? Se dau astia in stamba gratis? Asa credeti? N-ati cotizat destul la cele enspe mii de case, la mostenirea matusii Tamara? Ce e in capul vostru? Cui ii pasa de un nomenclaturist sinistru? Impusca-s-ar … pe bune, dupa cat a furat, dupa cat au furat, ce-mi pasa mie? O sa-l scoata din inchisoare si o sa-si imparta averea cu voi? Chiar asa idioti sunteti? Ce-s cretinismele astea: Nastase s-a impuscat din demnitate? Nastase s-a impuscat pe langa gat din dorinta de-a mai aparea o data la televizor, da, asta cred. Cine-s toti descreieratii de le teveu care le plang de mila unor escroci care au pus bazele acestui sistem de tip mafiot? Dar distrusii, vandutii care o dau naibii de Constitutie? Ce-i aia Constitutie? Constitutia sunteti voi, aia, de tineti de-un capat osul cel mai mare? Dati din gura, ca Ceausescu … locuri de munca, ieftiniri, bla-bla-uri … pe cand, totul in realitate se intampla pe dos. Benzina s-a scumpit, gazele se vor scumpi in curand, urmeaza alimentele de baza. Gasca asta noua, recent inscaunata ne tot piseaza in fiecare zi la cap ca ei trateaza Constitutia (si Statul in fond) de-un viol, violand-o inc-o data, inc-o data si inc-o data. Serios? Voi chiar vorbiti serios? Netrebnicilor! Mintiti, mintiti, mintiti. Furati, furati, furati. Siluiti, siluiti, siluiti. Pana cand? pana ce? Ce trebuie sa se intample ca sa ne lasati?
*
Fereastra mea e deschisa, un grup de tineri asculta muzica tare („Eu vara nu dorm”) si joaca table. E soare. E cald. E vara. N-au bani sa plece la mare. Da-o-ncolo de tara … da-l incolo de viitor. Nu poate sa astepte pana la toamna? Pana la anul si la multi ani?

*

Romania, trezeste-te!
*
What the fuck?
*

„Întotdeauna, libertatea este la o generație distanță de a fi suprimată.”

Ronald Reagan

Secretul din ochii lor. El secreto de sus ojos


Mario Vargas Llosa, 1982

Mario Vargas Llosa, 1982 (Photo credit: Wikipedia)

incet, incet devin o admiratoare a creuzetului hispano-sud-american. Simt dintr-acolo, desi atat de departe, o adiere fertila, interesanta si, foarte important, vie. Alive – cum spun anglofonii. Alive are o nuanta pe care, momentan, n-o gasesc in limba romana. In fine. Deci: nu Mario Vargas Llosa, Pablo Neruda, Jorge Luis Borges m-au convins; ei sunt mult prea sacri, mult prea apropiati de zeificare ca sa ma pot raporta la ei; ci altii …
*
Poetul Carlos Drummond de Andrade, a carui poezii, traduse de Dinu Flamand, inca n-au fost publicate in Romania (dar, vor fi la un moment dat); el a trecut de mult dincolo, pe Taramul Celalalt, doar opera lui n-a ajuns la noi; poate doar la cei care ii vorbesc limba. M-au convins si unii mai tineri, inca nu atat de priceputi  si mai putin cunoscuti.

The Secret in Their Eyes

The Secret in Their Eyes (Photo credit: Wikipedia)

Regizorul Alejandro González Iñárritu – bine, el e deja Afirmat, Recunoscut -, scriitorul si scenaristul Guillermo Arriaga, scriitorul Jose Eduardo Agualusa, un film ca „Solo quiero caminar”, despre care am scris acum cateva zile, aici, sau „Secretul din ochii lor”, „El secreto de sus ojos„,

un alt film de sorginte sud-americana, pe care l-am vazut azi-noapte.
*
Pe scurt, secretul din ochii lor inseamna, insumeaza doua povesti de dragoste imposibile (sau aproape) care se intind pe o perioada foarte lunga (30+ ani), si, important pentru noi, se suprapun cu doua regimuri politice distincte, fiecare cu problemele lui, ramase nerezolvate. Tortionarii unui partid ajung sa traiasca cot la cot, netulburati, cu victimele lor, in urmatorul regim, intocmai cum s-a intamplat si se mai intampla inca in Romania. Nedreptatile nu se repara odata cu schimbarea politica ci, se ascund sub un fel de pres, numit, generic: „schimbare”. Nu se face politica in film; nici pe departe; se arata doar, rezultatele omenesti ale unor astfel de demersuri. Astfel, un criminal este eliberat cu mult inainte de termen din inchisoare pentru a lucra pentru un regim politic; el nu mai poate fi pedepsit pentru ingrozitoarea lui fapta de justitia care nu-si (poate) face datoria. Oamenii (!) simt insa imperios nevoia, necesitatea unei reparatii, a unei plati, a dreptatii facute pe acest pamant, si, si-o „fac” singuri, tinand cont de ceea ce ar trebui (dar nu este) sa fie solutia legala.

Nu e niciun film politist, desi multe se intampla in jurul unui soi de prefecturi marete; a unei judecatorii impozante dar … incapabila sa se ridice la inaltimea arhitecturii cladirii in care-si are sediul.

E un film despre dragoste, dragostea romantica si in acelasi timp posibila si-n realitate. Doua dimensiuni cel putin teoretic, ireconciliabile. Nu doar teoretic, pentru ca in prezent, ne place sa spunem ca dragoste ca „aia” exista doar in filme. Eu n-as baga 100 % mana in foc ca e adevarat. Ba … dimpotriva. Simbolic, filmul e despre iubirea care le insufleteste si le leaga pe toate; care leaga oamenii intre ei prin fire nevazute; peste orice fel de granite, reguli si norme sociale, si mai ales peste timp. Chiar peste moarte. Mai e un film despre necesitatea dreptatii si echilibrului intre bine si rau. Finalul e neasteptat (ce bine! mai scapam de atat de previzibile scheme americane), si n-am sa-l divulg aici, pentru ca vreau, vreau sa va incurajez sa-l vedeti! De fapt, de asta va si dau atat de putine detalii. Poate primele cadre n-o sa va convinga, daca sunteti prea obisnuiti cu ritmul holywoodian, dar, la final, cred ca o sa fiti multumiti ca l-ati vizionat. (Iar Ricardo Darin, stanga, sus, cel care joaca in rolul principal, il concureaza de ieri, serios in inima mea, pe Alan Rickman :). Sunt o nestatornica, ce mai!; asta-i adevarul despre mine! Gata, l-am spus!)
*
Si apoi sa-mi spuneti: ati fi facut si voi la fel? Ati fi cautat dreptatea cu orice pret; ati fi avut atata putere? Ati putea aplica „pedeapsa” chiar daca asta inseamna sa platiti si voi un pret imens? Ati putea astepta iubirea timp de 25-30 de ani? Cat valoreaza iubirea pentru voi? De ce ne plac astfel de oameni, oameni ca cei din film, aparent natafleti, ne-speciali? Oare, pentru ca exista in ei calitati rare, trecute in epoca moderna cu vederea? Oare pentru ca azi sunt sufocati de modele … trecatoare si mai degraba slute?
*
Imi plac oamenii care mai au si secrete. Lucruri care au atata importanta pentru ei incat nu le pot spune oricui. Asta ii face in ochii mei interesanti, adanci … le da anvergura.
*

TÍTULO ORIGINAL El secreto de sus ojos
AÑO 2009
DURACIÓN

126 min.

PAÍS   Argentina
DIRECTOR Juan José Campanella
GUIÓN Juan José Campanella, Eduardo Sacheri
MÚSICA Federico Jusid, Emilio Kauderer
FOTOGRAFÍA Félix Monti
REPARTO Ricardo Darín, Soledad Villamil, Guillermo Francella, Pablo Rago, Javier Godino, José Luis Gioia, Mario Alarcón, Mariano Argento, Kiko Cerone, David Di Nápoli
PRODUCTORA Coproducción Argentina-España; 100 Bares / Tornasol Films / Haddock Films / Telefe
WEB OFICIAL http://www.elsecretodesusojos.com/
PREMIOS 2009: Oscar: Mejor película de habla no inglesa
2009: 2 Premios Goya: Actriz revelación (Villamil), película hispanoamericana. 9 nominac.
2010: Nominada a los BAFTA: Mejor película de habla no inglesa
2010: Premios del Cine Europeo: Nominada a la mejor película
GÉNERO Thriller. Intriga. Drama | Años 70. Crimen. Dictadura argentina. Policíaco. Película de culto
SINOPSIS Argentina, años 70. Benjamín Espósito es oficial de un Juzgado de Instrucción de Buenos Aires y está a punto de retirarse. Obsesionado por un brutal asesinato ocurrido treinta años antes, decide escribir una novela sobre el caso, del cual fue testigo y protagonista. Reviviendo el pasado, viene también a su memoria el recuerdo de una mujer, a quien ha amado en silencio durante todos esos años. (FILMAFFINITY)

Doar o plimbare. Solo quiero caminar


„Solo quiero caminar” (2008, coproductie Spania-Mexic) e filmul in compania caruia mi-am petrecut jumatate din noapte. Si ale carui imagini; post reflectii; concluzii sumare; impresii, ma urmaresc inca.
*
Pe scurt, 4 femei bune, in sensul de super pizdoase, ca sa ma exprim in concordanta cu atmosfera filmului, pun la cale o razbunare impotriva unui clan mafiot mexican. Cine erau ele? Fara sa dramatizeze vreun pic, fara sa le pese, fara sa acorde vreo valoare pozitiva sau negativa faptelor, caracterelor, autorii ni le prezinta in cele mai elocvente momente din viata lor: Aurora, (jucata impecabil de superba Ariadna Gil)

Español: La actriz española Ariadna Gil. Engli...

Español: La actriz española Ariadna Gil. English: Ariadna Gil (born January 23, 1969) is a Spanish actress. (Photo credit: Wikipedia)

buna rau, marfa, durere, bruneta, ochi negri, adanci, e la inchisoare pentru jaf. Rudele ei (surori, mame, nepoate, verisoare, ce-or fi, doar rude de sange sa fie, asa aflam din film), fac toate demersurile ca s-o scoata de acolo. Toate demersurile insemnand, logic, niste felatii prestate in grup sau pe rand, judecatorului care se ocupa de caz. Ce mai inseamna o felatie in ziua de azi? Nimic. Daca e s-o luam dupa cat de simplu ne e prezentata. Sau, dupa caz, 2, pana la 4 ani de inchisoare. In minus.

In timpul asta, Ana (jucata de Elena Anaya; ati mai vazut-o in filmele lui Almodovar: „Kika, „El Piel Que Habito”), tot o sora a celor de care va povestesc, primeste un „job”, adica un blowjob ocazional; sa-i faca o felatie (da!, cata imaginatie!), impreuna cu o colega, unui sef de cartel mexican si unui invitat al acestuia. In fata altor membrii ai gastii respective. (Se pare ca barbatii nu mai sunt interesati de altceva, cel putin in acest film). Totul se petrece intr-o vila absolut ge-ni-a-la, pe malul marii (sau al oceanului?), cu o arhitectura moderna impecabila, pe fondul azuriu al cerului pur care se uneste undeva, la capatul lumii, cu marea albastra. Poezie, ce mai! Rupere. Pictura. Arta. Catharsis estetic! Eu, cel putin, am fost impresionata. De peisaj. De liniile pure ale cladirii. De designul interior, purist, auster, care nu concura peisajul, spectacolul naturii. De materialele nobile folosite in constructie. De locatii, deci.  De costumele cu croiala fina ale mafiotilor! Altii, poate, s-au uitat la altceva. Poate au fost surprinsi, confuzi din cauza discrepantei uriase intre estetica desavarsita; intre ce e placut ochiului si odios din punctul de vedere al unor valori morale (crestine sau nu). Din partea autorilor nu primim nicio „indicatie”; treaba noastra ce gandim, ce simtim cand le vedem pe fete lingand, sugand si scuipand/inghitind. Admiratie, greata, invidie, frica, incantare, scarba? Nu ne spune nimeni. Nu ne e nimeni de ajutor. Ana isi termina „treaba” cu succes, confirmat de geamatul searbad al sefului mafiot si de o grimasa care-l face sa dea ochii peste cap; ea scuipa sperma pe jos si isi priveste in ochi „angajatorul”. Acesta o cere de nevasta. „Ce bine m-ai aranjat!” – zice el, incantat. Pfii!
*
Telenovelas?
*
Trebuie sa recunosc ca genul asta s-a rafinat. A devenit „greu”. Clasic.
*
Am uitat sa va spun: aceasta nu e o cronica, daca vreti sa vedeti filmul, poate ar fi mai bine sa nu cititi mai departe. Am de gand sa dezvalui mai multe delatii picante si poate va stric toata placerea.
*
Pana aici, o concluzie ar fi ca, o felatie facuta la timp si cui trebuie, te duce mai sus. In cariera, in societate, in ce vrei. Sau te scoate din belea.

Ha! Trebuia sa ma uit la o coproductie mexicano-spaniola ca sa aflu asta? :)). Nu. Socant e felul atragator si insidios in care ne sunt prezentate toate cele. Aproape gandeam ca mi-am gresit drumul in viata. Ce mare lucru, ce rost are sa faci atata caz cand vezi o puta iesita dintr-un slit, pe bune?!, daca poti rezolva atatea cu ea, in doua, trei minute? Te speli dupa aia pe dinti, iti clatesti gura si gata. Aaa … nu? Da? Hm.
*
In fine, Ana se casatoreste cu mafiotul. Casnicia se desfasoara dupa toate asteptarile: sotul o duce in Mexic, o bate de cate ori are chef, ca doar e curva, sau a fost, si stie ea ce-a facut, ei ii e dor de tara si familie; lui ii e lehamite de starile ei de melancolie, chagrain, deprimare, ea se imbata tot mai des si o arde prin cluburi, totul se sfarseste simplu, cand el, dupa ce-i trage doi pumni in cap, o arunca din masina aflata in mers. Ea ajunge in coma la spital si ramane acolo pana la finalul filmului. Life’s a bitch. Yeap.
*
Pe ea o vor razbuna surorile ei de sange, inclusiv Aurora care scapa din inchisoare cu cativa ani mai devreme datorita celor doua felatii salvatoare de care va spuneam mai sus. (Pun pariu ca v-ati incurcat deja intre atatea blowjob-uri, dar n-are importanta. Femeile nu simt nimic. Barbatii da.). Impreuna, fetele pun in aplicare – cu cel mai convingator sange rece pe care l-am vazut vreodata – un plan de razbunare. Ii vor jefui pe traficanti si ii vor decima.
*
Toate personajele sunt negative – inclusiv fiul uneia dintre protagoniste, Gloria Duque, intepretata de Victoria Abril, ca deobicei, excelent), minte si fura, isi insuseste o idee si un merit care nu era al lui, desi fusese avertizat sa nu faca asta. Daca alegem sa ne placa de cineva, ei bine, e pentru look, pentru abilitatea cu care supravietuieste, pentru gratia cu care suge p …, si pentru niste urme – ca niste dare fine in nisip, vorba lui Beckett – de umanitate, care mai exista pe ici pe colo. Femeile tin unele la altele si la copilul „lor”.  Asta pare sa le salveze. Sunt tari, sunt cool; iti fac pofta: sa arati ca ele, sa fii ca ele, rece pe dinafara si calda pe dinauntru; sa fii bruneta ca noaptea fara luna si far’ de stele si cu ochii de smoala inchegata, sa fii in stare sa le-o iei in gura tuturor nenorocitilor, fara sa-ti pese cat de-un scuipat, daca asta trebuie sa faci ca sa-ti duci la indeplinire un plan. Ca sa-ti atingi un scop. Sa suni dupa un gigolo (asa se zice?), un curv? curvar e altceva. Un prostituat? Un prostitut? Suna aproximativ ca substitut. Noi de ce n-avem in limba romana si variantele masculine ale acestor cuvinte? Doar barbati care se vand pe bani avem si aici – deci, sa suni dupa un din asta, ce si-o trage pe bani, cand ai chef de sex, si, in general sa nu te lasi impresionata de nimic. Sa fii frumoasa si demna pana la capat, ori cati pumni si ciocane ai lua; si, cel mai important, sa nu pui nicio baza pe barbati. Asta e concluzia generala a cinematografiei latino-americane, in ultimele decenii.
*
Intr-un mod pervers, filmul e pur si simplu atragator. Incet, incet iti place si tie crima, prostitutia, furtul, pacatul in cel mai abject mod. Pentru ca arata bine.
*
E ciudat acest curent in cinematografie. Si sincron cu tendinta generala a societatii. Si mai ales, fatarnic. La adapostul imaginilor cu adevarat bine facute, ni se livreaza la pachet o intreaga lume respingatoare. Paradisul pare a fi in natura, in arhitectura, in culori. In arta care copiaza natura. In rest, oamenii … Doamne fereste si pazaste, daca mai esti pe aici! Si printre toate minunile astea estetice, pare ca e bine sa fii curva (filmul pare o proslavire chiar, a curviei in general), sa fii o hoata, daca stii pana la urma cum sa le-o tragi tuturor. Daca stii sa iesi deasupra. Sa furi de la hoti nu-i un pacat si pana la urma, exista o ierarhie si-ntre raufacatori: unii sunt mai scarbosi ca altii. Ele, hoatele, curvele, par a fi cu un pas inainte – lucru pe care-l tot remarca in film un frumusel, Gabriel, jucat de Diego Luna, ce apare trecut in rolul principal, nu stiu de ce – si finalul, pare sa le salveze, macar pe unele. Dar totul, restul, e o manipulare spectaculoasa: cat de atragator poate fi sa ai o viata de rahat, sa o sugi mereu unor nemernici, s-o iei in bot, sa furi, s-o tragi, sa te omori in bataie, cu sisul sau pusca si pistolul … chiar daca ramai cu banii, chiar daca i-ai decimat pe toti ceilalti si ai ramas cu fizicul intact …
*
… si bine facut, dupa toate canoanele revistelor de moda moderne, tras parca din Vogue, Elle, Cosmopolitan: slab, foarte slab (foarte important!), frumos, bine proportionat, dotat cu o coama spectaculara, deasa, lunga, neagra tuci si neaparat bogata, mereu in forma si bine aranjata (tocmai a supt-o, coafura rezista!, gen), gene ireale, ochi fascinanti, demoniaci, un ten palid si, neaparat o garderoba wow.
*
Conteaza cat de lung ai parul.
Nu conteaza cat si cum gandesti.
Ci doar sa supravietuiesti.

*

TÍTULO ORIGINAL: Sólo quiero caminar
AÑO   2008
DURACIÓN: 130 min.
DIRECTOR            Agustín Díaz Yanes
GUIÓN                   Agustín Díaz Yanes
MÚSICA                 Javier Limón
FOTOGRAFÍA      Paco Femenía
REPARTO              Diego Luna, Victoria Abril, Ariadna Gil, Pilar López de Ayala,                                                 Elena Anaya, José María Yazpik, Dagoberto Gama, Everardo                                  Arzate, Jorge Roldán, Tenoch Huerta, Jorge Zárate

PRODUCTORA      Boomerang TV / Antena 3 Films / Canana Films
PREMIOS2008:   1 Premio Goya: mejor fotografía. 11 nominaciones
GÉNERO                Thriller | Secuela