mix, remix și de la capăt


de mult, în viața mea lucruri extrem de diverse se amestecă într-un mod foarte abrupt. Ai zice că pînă acum ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu viața mea, așa cum e ea, dar uite că nu. Nu mă obișnuiesc. Fiecare întîmplare mă afectează în mod independent și ce se întîmplă mai apoi în mintea mea e greu de descris …

… săptămîna trecută, de pildă, am continuat repetițiile la „Hamlet. Next Hours”, am dormit foarte puțin, am strîns de pe jos cîini otrăviți cu furadan și anticoagulante, pe ăia care mai supraviețuiau i-am dus la doctor, nu prea am dormit, am mai citit cîteva pagini din „Viața lui Pi”, am făcut multă mișcare, am propus să-l identificăm pe ăla care împarte furadan cu atîta dărnicie și să-i facem plîngere la poliție pentru posesie ilegală de otravă, am ascultat părerile pro și contra unuia dintre personaje din piesă: este sau nu este bine conturat dramatic?, am făcut fotografii – am suficiente pentru proiectul H2O -, mai rămîne să-mi găsesc un sponsor și să și organizez expoziția, am tînjit enorm să fiu altundeva, mai ales la mare, am reînceput să scriu la „Jurnalul lui A&E”, am dormit puțin, cîinii au murit, și ăia pe care i-am dus la doctor, în chinuri cumplite, am mîncat multe fructe: afine, preferatele mele, pepene galbene și roșu, m-am trezit ieri la 5.50 hotărîtă să mă mut de aici, mi-am căutat casă și mi-am găsit taman la Lipova, m-am întîlnit cu oameni pe care nu i-am văzut de mult, am promis unui copil că-l duc în parc, am ascultat poveștile îngrozitoareși plînsetele/urletele de disperare ale celor care ocrotesc cîinii comunitari din zonă, după o vreme le-am zis să nu-mi mai povestească nimic pentru că-mi vine să vomit, am promis și mi-am promis că voi rescrie părți din piesă, n-am dus copilul în parc – rămîne pe data viitoare dar am văzut „Crimă și pedeapsă” la Bulandra, remixul lui Yuri Kordonski după propria lui punere în scenă din 2006, de data asta și cu Richard Bovnoczki și Marian Râlea în distribuție pe lîngă Marius Manole, Vlad Logigan, Rodica Lazăr …… am revăzut alți cunoscuți, am cunoscut alți oameni ……….

*

și în noaptea asta am dormit fix 10 ore și 32 de minute.

Azi poate reușesc să scriu ceva.

Reclame

stimați alegători, iată ce ați votat:


De o vreme încoa, primesc de la Antena 3 un newsletter. Nu pot explica de ce mi-l trimit tocmai mie. Azi, am deschis unul dintre ele și iată ce am citit (redau cu copy-paste, că la „ei” e voie):

Listă concedieri:

CFR Infrastructură şi CFR Călători – 2.000 angajaţi
CFR Marfă – 2.500 angajaţi
UCM Reşiţa – 960 de angajaţi
CET Bacău – 100 de angajaţi
Administraţie – 2.800 de angajaţi
ANAF, Autoritatea Vămilor, Garda Financiară – 1.500 de angajaţi

*

Cînd concedia Boc, era sigur mai rău. Acum, cînd concediază Ponta îi așa, mir, balsam și binecuvîntare. Nah, dă-i încolo pe ăștia cîteva mii de nefericiți. Mai exact: 9860 de angajați. De asta o să ne supărăm noi pe USL? Păi nu? Păi da. Păi Băsescu n-a vîndut flota? Și nu stă într-o vilă de protocol cu piscină la Snagov? E? E. Ce să mai vorbim atunci …

Cărțile pe care le-am tras …


„Astăzi, te lupți cu mizeria, cu mediocritatea, cu asemenea întîmplări stupide ca cea de acum, cînd învinge ori o masă proletară și fanatică, ori Siguranța Generală. În amîndouă cazurile, noi sîntem excluși din acest proces, din această actualitate. Noi, care încercăm să gîndim și să simțim pe proprii mijloace, nu folosim niciunei partide, nici celeilalte. Nu mai vorbiți de proletariat și burghezie. Fapt este că în amîndouă cazurile există mase și interese de grupuri pentru care noi, intelectualii, nu prețuim nimic.” – Mircea Eliade, „Întoarcerea din rai”, 1934220px-Jeni_Acterian
*
Anul trecut pe vremea asta citeam „Jurnalul …” lui Jeni Acterian (n. 22 iunie 1916, Constanța – d. 29 aprilie 1958, București) și mi se părea că sînt contemporană cu ea. Cu gîndurile ei, cu preocupările ei, cu problemele ei. Mă gîndeam la ea în timp ce citeam ca la o posibilă prietenă cu care aș putea discuta lucruri pe care poate nu le discut cu nimeni azi. Acum 2 ani citeam articolele pline de revoltă scrise de Eugen Ionesco înainte să plece din țară, revoltă împotriva înțepenirii în proiect a intelectualilor din vremea lui, și simțeam că împreună cu el fac parte din generația încă tinerilor furioși că se risipesc aici. Acum 15-20 de ani îl citeam pe Cioran cu gura căscată …
*
Nu cred că sînt eu defazată. Cred că pur și simplu unele etape din istorie nu pot fi sărite ci poate doar parcurse mai repede. Cred că reinventăm roată, plini de spume, pentru că asta e, nici nu exista alt drum. Intelectualii din România preiau căruța de unde a rămas în drum, more or less, cu cîteva excepții ce-i drept notabile (Preda, Nichita …): adică din anii 30. Este de-a dreptul exasperant, enervant, năucitor, dar asta este viața care ni s-a dat aici și alternativele sînt puține. Auto-exilul, ca-n cazul lui Eliade, Cioran și a lui Ionesco, dar de data asta via schimbat niște pamperși, sau … nu știu.

Astea-s cărțile pe care le-am tras. Trebuie să jucăm cu ele.

Ce altceva am mai putea face?

*

P.S.: Citeam azi pe linkul pus pe Google Doodle că Rembrand a fost trimis de familia în 1620 la Universitatea din Leiden. Ăăăă … Poftim? Rembrand s-a dus la Universitatea din Leiden în 1620. Ce? Cînd? În ce an? În 1620. 

Ce făceam noi în 1620?

testul de paternitate


după ce a negat că are un copil cu Vica și aceasta a trebuit să-l dea în judecată ca să pună numele tatălui în certificatul de naștere, și bineînețeles a cîștigat pe baza analizelor ADN, Pițurcă s-a răzgîndit. Văzînd cît are de plătit pensie alimentară s-a hotărît să-l ia acasă. Acasă o să-i dea nevastă-sa de mîncare mai puțin, că doar nu e copilul ei și s-o fi săturat de amantlîcurile lu’ bărba-su, o să-i dea cămăruța de sub scară ca-n Harry Potter, o să-l mai pună să și deretice prin casă, să le aducă cafeaua, să le facă pantofii și uite așa o să scape și Pițurcă mai ieftin. Și le mai dă și un semnal celorlalte amante cu rang mai mic, care n-au ieșit încă prin presă să-și spună poveștile, să facă bine să nu iasă și ele cu copii lor la rampă. Că dacă ies, uite ce au de pătimit.

Nenea ăsta este antrenorul echipei naționale de fotbal a ROMÂNIEI? Cartoforul ăsta dovedit și netalentat, afemeiatul ăsta care credea că toată viața o să scape cu fața curată, omul ăsta cu minte mică, îngustă, meschină și mucegăită? Zgîrciobul ăsta? Nenea ăsta ne reprezintă pe noi în lume într-un domeniu cu atît de multă vizibilitate? Cu rezultate atît de proaste?
*
Problema copiilor care nu-și cunosc tatăl sau care al căror tată nu vrea să-i recunoască și să-i vadă este larg răspîndită în România. Este de fapt un fenomen de care nu vorbește nimeni. La un moment dat am colaborat cu TVR-ul și mai apoi cu o firmă privată care producea emisiuni pentru TVR. Una din primele mele sarcini a fost trierea scrisorilor venite pe adresa unor emisiuni: cîțiva saci pe săptămîna. Prima triere era chiar asta: împărțeam scrisorile în două: copii care-și căutau tatăl și celelalte. În cîteva luni am citit sau răsfoit mii de scrisori de genul acesta. Ele aveau cam același scenariu: în general bărbatul trecuse prin locul cutare, avusese o relație cu o femeie și, după ce primise vestea cea mare: „sînt însărcinată”, plecase. Uneori plecase în capătul celălalt al țării, alteori doar la cîțiva kilometri distanță. Cele mai multe dintre mame n-au știu, n-au putut sau le-a fost rușine să se ducă în instanță și să ceară prin intermediul legii tatălui să-și recunoască copilul. Așa că au rămas fără tată, cu o linie în locul numelui tatălui pe certificatul de naștere. (Așa cum și-a dorit și Piți pentru copilul lui: să scrie în certificatul de naștere: „fiul natural al …”, deci nu fiul lui, și asta pe vremea cînd Vica nu căzuse în dizgrație.) Am găsit și cîteva mame care și-au părăsit copiii în tot noianul acela de scrisori, dar numărul lor era incomparabil mai mic față de cel al taților.

E ușor să spunem că asta se întîmplă mai ales la țară. Sau că lumea de la țară e indubitabil mai proastă ca cea de la oraș. Că între cei cu facultate și cu carte nu se întîmplă așa ceva. Ba se întîmplă aproape la fel de des și în lumea „bună”. Iresponsabilitatea e egal răspîndită mai ales că, opinia publică nu sancționează în continuare la noi părintele iresponsabil ci mai degrabă mama care a ales să păstreze copilul. Mama e de vină pentru că a rămas însărcinată. E chiar catalogată o curvă, în cele mai multe cazuri. Cît timp se tăvălise prin așternuturi fără să rămînă însărcinată nu era așa curvă. Acum, că o să aibe un copil, e. Asta în era în care bărbații și femeile se laudă cu relațiile lor libere și neîngrădite de vreun act la primărie. Ce, o hîrtie o să sporească dragostea dintre noi? Sigur nu, dar în cazuri din astea de iresponsabilitate crasă mai protejează copii cît de cît. Nu pot să mă mîndresc cu Vica și cu relația ei adulterină de atîția ani, alimentată generos de sume mari de bani. Dar copilul lor nu are nicio vină. Mi se face greață de Pițurcă, îmi vine să vomit cînd văd că-l tîrguiește ca un sac pe cartofi: pînă acum nu era al lui, acum vrea să-l ia acasă că așa e mai ieftin. Și-mi vine să vomit puțin și pe morala opiniei publice din România care se mai hlizește nițel și la așa ceva.
*
Testul de paternitate și maternitate este despre noi, nu despre copil. Dacă ai nevoie de o hotărîre judecătorească ca să afli că ești tată sau mamă – după caz – asta după ce te-ai zbenguit vesel ani de zile prin diverse așternuturi și te-ai lăudat permanent cu asta, ești un idiot amice. Nicio instanță din lume n-ar trebui să-ți mai lase niciun copil la tine acasă.
*
În cazul lui Pițurcă, dacă mai era nevoie, testul de paternitate pe care-l dă din nou acum arată ce om de două parale este antrenorul echipei naționale de fotbal a ROMÂNIEI.

cine este managerul de teatru azi?


este pentru prima oară în foarte mulți ani, începînd probabil din 1947 încoace, cînd numărul actorilor, regizorilor, scenografilor, dramaturgilor, artiștilor interpreți de toate felurile care NU sînt angajați la stat îl depășește pe cel al celor prinși într-un fel sau altul în sistemul de stat. Este pentru prima oară de foarte mulți ani cînd a fi pe cont propriu, a fi un artist independent și nu unul angajat la cutare sau cutare teatru de stat nu mai este o rușine și o măsură a lipsei de talent și a inabilității de a te descurca în lumea teatrală românească ci, chiar, în unele cazuri, e chiar efectul unui talent recunoscut și care a început să dea cu adevărat și roade financiare. Este pentru prima oară în zeci de ani cînd numărul spațiilor private care adăpostesc într-un fel sau altul piese de teatru, performance-uri, stand up comedy și orice tip de experiență culturală le mai trece prin cap artiștilor să facă, a depășit în București cel puțin numărul sălilor subvenționate de stat.
*
Presiunea pusă pe zona independentă atît de public, căruia îi lipsesc tot felul de genuri de spectacole inexistente în teatrele subvenționate din bani publici, cît și de artiștii care nu sînt angajați la stat este tot mai mare. Zilele acestea iese pe piață o nouă promoție de actori, regizori, scenografi, dramaturgi, teatrologi și chiar manageri de teatru care NU au unde se duce altundeva decît în zona privată, așa cum este ea în acest moment. Și sînt mulți. Doar în București sînt cîteva facultăți de profil, atît de stat cît și private. Cîți absolvenți produc împreună în fiecare an NUMAI pentru această nișă culturală îngustă? Undeva între 100 și 200? Cred că da. Momentan nu știu exact, dar promit că mă interesez.

Mihai Vasiliu aproxima că numărul de actori și regizori în perioada 1948 – 1989 s-a menținut constant, cam pe la 1300 de actori şi 100 de regizori, conf. Istoria Teatrului Românesc, pag 56

*
Mă interesez și mă interesează pentru că încep să-mi rescriu teza de disertație a cărei temă și titlu este: Cine este managerul de teatru azi? Îm 2012 am absolvit cursurile Masterului de Teatrologie și Management Cultural al UNATC și încă nu mi-am susținut teza de disertație. Prima încercare s-a soldat cu un eșec: nici măcar n-am mai ajuns cu ea la universitate. Observațiile și criticile aduse de îndrumătoarea de licență erau prea multe ca să le pot rezolva în timp util. Subiectul e delicat și oricum o dai n-ai cum să nu observi, fie și la rece, că teatrele de stat s-au întrecut pe ele, mai ales în ultimii 10-15 ani, în a nu face mare lucru. Înainte de comunism viața teatrală românească era dominată de o instabilitate frapantă: de cîte ori se schimba guvernul se schimba de pildă și directorul Teatrului Național. Iar guvernul se putea schimba și o dată la 8 luni.

„După 1914, în situaţia tulbure premergătoare intrării României în primul război mondial, a urmat în conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti, o perioadă de mare instabilitate.” – Mihai Vasiliu, Istoria Teatrului Românesc, pag. 34 şi 35

„Eforturile lui Davilla de a asigura încă din 1914 stabilitatea în acest domeniu eşuaseră, şi, din păcate, previziunile lui s-au adeverit întocmai. În 26 de ani s-au perindat 13 directori (…), unii revenind periodic la conducere, aşa încât, în intervalul dat s-au produ în total 25 de schimbări de direcţie.” – Mihai Vasiliu, Istoria Teatrului Românesc

Comunismului a adus cu sine un soi de stabilitate și, culmea, a permis dezvoltarea unor mari artiști care cochetau cu revolta și rezistența prin cultură. Sînt cei din marea generație … care par că se duc fără a putea fi înlocuiți în niciun fel de generațiile mai tinere.

Perioada post 1989 ne-a aruncat parcă înapoi în timpurile tulburi și nesigure dinainte de comunism. Directorii se schimbă mai ales politic, viziunea e măreață dar lipsește cu desăvîrșire, dramaturgia românească a dispărut, iar teatrele se închid unul cîte unul. Astfel de lucruri se observă și fără interpretarea mea proprie (și evident subiectivă), dintr-un studiu de caz pe care l-am făcut pe Teatrul Național. (Puteți și voi vedea istoricul TNB accesînd link-ul de aici sau rapoartele de activitate ale TNB postate pe site-ul ministerului culturii aici … verificați de pildă cîți angajați au și cîte premiere, etc …și trageți propriile concluzii.)

Au mai fost și altfel de critici adresate primei mele teze de disertație. De pildă observasem că managerului (de teatru) i se atribuie înțelesuri diferite în funcție de unde-l privești. Legea îl definește într-un fel, DEX-ul în alt fel, iar oamenii de pe stradă sau chiar din teatru înțeleg prin acest cuvînd cu totul altceva. Chiar dacă tu ca manager al unui teatru de stat îți asumi exact rolul definit prin lege, vei sta de vorbă mai ales cu oameni care înțeleg prin manager un fel de șef carismatic, îndeobște un actor sau un regizor cu „nume mare”. Am greșit amarnic făcînd această observație. Îndrumătoarea tezei se pare că a fost exact chiar cea care a elaborat legile care ne privesc în forma în care le avem azi. Și nu a fost prea deschisă la nicio observație. Practic, trebuie să înveți legile ca pe o limbă străină și asta e. Este inadminsibil să spui că nimeni nu înțelege nimic și că instituțiile statului fac concurență romanelor kafkiene. Ca să schimbi ceva ar trebui să pornești o adevărată revoluție. Să chemăm deci, niște egipteni.

Last but not least, mi s-a spus că tonul lucrării este prea literar. Ei bine, asta chiar n-am să pot repara! Poate voi găsi o formulă prin care să nu ating marile orgolii din teatru românesc și să rămîn în viață și după ce o prezint, dar n-am să reușesc niciodată să scriu într-o limbă de lemn care se practică deobicei în instituțiile românești. Dacă asta va fi piatra de încercare și de asta voi primi cea mai mică notă, asta e!, accept de pe acum acest rezultat.
*
În fine.
*
În noua formă, teza mea de disertație ar trebui să aibe cam 50 % dedicat fenomenului teatrului privat, reapărut în România după cîteva zeci de ani. Practic, vă mărturisesc că școala, fie ea de stat sau privată, cea pe care am absolvit-o eu sau alta nu te pregătește cu nimic pentru ceea ce vei întîlni în mediul privat. Denumirile din teatrul de stat s-au importat fidel: director, manager, director artistic, dar funcțiilor aferente le-au fost atribuite roluri nebănuite. Un manager artistic poate foarte bine să fie cel care dă și cu mătura înainte și după spectacol, are grijă să nu se deterioreze costumele și decorul, aleargă după sponsori, stă la intrare și taie bilete – asta după ce-a aflat unde se printează și cum – aranjează lumea la mese dacă în noul teatru privat există și un bar și eventual o bucătărie, face castinguri și alcătuiește un program de spectacole pe care patronii pot sau nu să le ia în considerare. De multe ori fără bani sau o remunerație pe măsură. Nu mă mir, nu critic, doar observ.
*
Eu cred că e bine că a apărut teatrul independent, privat. Chiar dacă la început ne dăm toți cu capul de pereți și nu știm cum să rezolvăm probleme care în teatrul de stat se rezolvă instant. Este minunat, mi-nu-nat! Nu vom scăpa altfel de tarele din teatrul de stat decît facîndu-le concurență exact așa: prin spectacole desfășurate în spații private care sînt mai libere, mai accesibile, mai aproape de public, mai atente la public și la nevoile lui.

De aceea mă bucur că există noul Teatru Mignon din piața Rosseti, (Hristo Botev, nr. 1) – unde repet  și eu în prezent o piesă scrisă de mine, Teatrul Godot din centrul vechi, La Scena, Teatrul Act, Teatrul Luni de la Green Hours,  Teatrul Apropo, Teatrul 7, Teatrul de Artă București, Teatrul în culise, Teatrul Logos, Unteatru, Teatrul Tabu din Legere Live …… și altele care nu-mi vin în minte acum. Sau spații alternative de genul: Carol 53 și Dianei 4. Mă bucur că artiștii se adună în mici trupe și fac spectacole pe care le duc peste tot. Oricît ar fi de greu, de enervant și frustrant, ăsta este drumul. Și odată ce-o să-l găsim, nimic n-o să ne mai oprească.

*

Țineți-mi pumnii, o să-mi dau probabil teza orice-ar fi. Mă aștept la iritări și îmbufnări. Cu toate astea … oricît ne-ar irita subiectul, oricît de frică ne-ar fi … nu putem să rămînem mereu la faza în care nu discutăm pe față despre nimic. Momentul analizei între prieteni și a frustrării că de ce nu ne dă statul mai mulți bani a trecut de mult. Cam de-un sfert de secol.

sonorul filmelor românești


aseară am încercat să mă uit pe HBO la „După dealuri”, mult lăudatul și premiatul film al lui Mungiu dar n-am reușit. Șopocăiala cu accent moldovenesc, presărată pe alocuri cu icneli și suspine a fost pentru mine neinteligibilă preț de 10 minute, atît cît am am avut răbdare să mă uit la film. Apoi am schimbat canalul iritată. Asta în condițiile în care știu povestea, am cartea Tatianei Niculescu Bran și am văzut și spectacolul regizat de Andrei Șerban pe aceeași temă, spectacol care m-a impresionat profund la vremea lui. Dar filmul e film, chiar dacă cunoști povestea, cînd te așezi în fața ecranului te aștepți să îndeplinească niște minime și obligatorii condiții: să poți auzi – să poți înțelege! – și să poți vedea.
*
Condiții obligatorii și în teatru, apropo.
*
Nu accentul moldovinesc m-a deranjat (aviz amatorilor de reacții rapide și negîndite, degrabă vărsătorii de sînge nevinovat). Ci faptul că nu am înțeles. Nu sînt obligată să cunosc toate accentele locale din România. Dacă încep să vorbesc și eu pe aici în felul pe care l-am auzit la mine în Banat, în copilărie: „mem în tăleci după ciuparcă? adă niște lebăr din șpais.” – o să aveți majoritatea nevoie de traducere. Dacă tu, ca artist recunoscut, premiat, alegi să folosești atît de intens o culoare absolut locală, mă întreb de ce n-ai făcut-o accesibilă tuturor printr-o subtitrare. Pentru jurii de la Cannes s-a subtitrat, ei au fost deci mai norocoși ca noi, au putut citi tonele de text și l-au evaluat ca fiind remarcabil. Noi nu l-am putut auzi pe alocuri, mulțumită tradiției românești în sound design (cineva îmi spunea aseară pe FB că problema sonorului prost persistă de 50 de ani!! helăău! 50 de ani?), iar cînd l-am auzit nu l-am înțeles, pentru că nu ne-am născut în zona respectivă.
*
Mă bucur sincer că artiștii noștrii sînt recunoscuți pe plan internațional, premiați pe la festivaluri renumite. Dar mă simt prost în propria-mi țară cînd nu înțeleg nimic din filmele lor (nu înțeleg textul/dialogul pentru că e neinteligibil). Cînd jumătate din film dau sonorul mai tare sau mai încet, în funcție de ce actor intră în cadru, modific setările de pe două telecomenzi, și transpir nemaiștiind pe ce butoane să apăs, pentru că uite, au mai trecut 15 minute din film și iar n-am auzit bine nimic. Știți ce? Cînd se întîmplă asta mă simt … disprețuită, ignorată, neluată în seamă. Iritată. Și renunț să le mai văd. Aseară am schimbat „După dealuri” cu un policier de categoria B, cu Jason Statham într-unul din rolurile principale, un film absolut previzibil dar inteligibil. Și culmea, frate!, pe Jason Statham îl înțelegeam, deși nu vorbea în limba mea maternă. Nu vorbea nici o engleză de Oxford. Și totuși! De subtitrarea lor n-aveam atîta nevoie cît am avut nevoie la filmul lui Mungiu.

Poate sînt eu cel mai prost spectator. Am văzut cîteva mii de filme de toate genurile, am terminat o facultate și un master cam de specialitate, dar să zicem că-s cel mai prost spectator posibil. Și chiar și așa, de ce nu vreți să faceți filme și pentru mine? În România se fac filme doar pentru juriile diverselor festivaluri europene? Ce folos că a luat la Cannes premiul pentru cel mai bun scenariu, cum se laudă în trailerul de mai jos, dacă jumătate din țara lui – cel puțin – nu-l poate înțelege?

Regele a murit. Pe cine punem în loc?


am adormit aseară uitîndu-mă pe TVR2 la o transmisiune în direct de la stagiunea estivală din parcul Herăstrău a Teatrului de Revistă Constantin Tănase (mult întîrziată datorită ploii). Și m-am trezit întrebîndu-mă: acești mari actori, pe bune mari actori ai generației care are acum 65-75 de ani, chiar au vrut să omoare totul și să nu mai lase nimic după ei? Doar ei joacă, ei sînt și directori, ei angajează, ei dau afară, ei sînt și pe litoral sînt și în București și la televizor, și-n transmisia live și-n reclama de la Catena  … vi se pare normal? Să nu mai existe nimic altceva? Cu tot respectul … revista a ajuns un gen pentru pensionari. Revista! Care ar trebui să fie vivace și îndrăzneață, acidă, mușcătoare, energizantă. În pas cu vremurile! Înaintea lor. Criticul lor, oglinda lor … La noi revista e jucată în special de pensionari. Care fac – vorba unui amic, care nu știu dacă vrea să fie citat în public – care fac … compoziție de vîrstă.
*
Această umbră groasă a marilor talente atîrnă peste tot, în toate domeniile, și sub coroana ei compactă nu crește mai nimic … și asta se vede, așa cum se văd ridurile și petele urîte ale bătrîneții în gros-plan. Numiți-mi fără să căutați pe Google și fără să vă gîndiți prea mult: 3 scriitori, 3 poeți, 3 dramaturgi, 3 sculptori, 3 pictori, 3 regizori de teatru, 3 soprane, 3 tenori, 3 baritoni, 3 cîntăreți (pe care nu i-ați văzut la Românii au talent) … hai fie, și 3 actori care să aibe între 25-55 de ani. Români, bineînțeles. Cărtărescu are 57 de ani. Ce ecart generos v-am dat. Și totuși … Puteți face asta ușor și repede? Vă vin în minte reprezentați ai fiecărei generații, oameni talentați care au ceva valoros de spus? Măcar și unul singur din fiecare generație? De ce? A dat faliment fabrica de talente? Au apărut în condiții misterioase numai înainte și în timpul comunismului? Cînd mă uit la toată cultura română … pare că talentul moare odată cu „ei”. Nu? Cu fiecare mare nume care se duce pare că rămîne un gol care nu va fi niciodată umplut cu altceva, ocupat … Parcă și aud un oftat național, venit din rărunchii istoriei noastre obosite: „ehee, nu se mai fac artiști ca altădată!” Dar de ce? așa trebuie să fie? e bine ce-au făcut? Că și-au întins ramurile peste tot și n-au lăsat nimic să le scape? Ei ne-au fost profesori, să știți, nu alții … Și de ce trebuie să fie ca altădată și nu ca acum? E numai vina noastră, a celor care n-am prins cheag în timpul comunismului? Ne-am născut noi toți lipsiți de talent? O să suspinăm toți toate veacurile de acum înainte că nu se mai fac alții ca „ei”? Gata … this is it?
*
mie mi se pare imposibil așa ceva. Gusturile se schimbă, influențele se schimbă, punctele de interes se schimbă … dar asta e întotdeauna dublat de schimbarea generațiilor. Fiecare generație crește cu o lume a ei, cu un pachet tematic anume, cu ceva de spus, ceva absolut original și care aparține doar acelei generații. Dacă insiști la nesfîrșit să spui lucrurile ca acum 50 de ani e firesc ca sala să fie goală sau populată de unii care s-au plictisit de manelele de la televizor, să nu mai ai un public educat sau interesat de nou, să nu-ți cumpere nimeni tabloul, sculptura, cartea, muzica.

„Arta nu mai e apreciată. Spectatorii sînt cum sînt. Nu mai sînt ca altădată.”

Pe bune?
Și noi cum sîntem?

*

Publicul s-a schimbat. NORMAL. Artiștii parcă se țin cu disperare de vremurile de altădată.

*

Later edit: mi s-au cerut concluzii. OK. Teatrul de Revistă Constantin Tănase e o instituție finanțată din bani publici. Cred că știm toți ce trebuie făcut. Neîntîrziat.

Mai mult decît atît vă recomand să vedeți sau să revedeți filmul „Actorul și sălbaticii” (din 1975, regia Manole Marcus, cu Toma Caragiu în rolul lui Constantin Tănase) care descrie destul de bine ceea ce însemna un teatru de revistă de succes pe vremuri. Un teatru de revistă nefinanțat de stat. Una din poveștile din film este despre cum descoperise Constantin Tănase o fătucă pe la țară, care cînta bine, și se pregătea s-o lanseze (în ciuda faptului că venise omul ei după ea s-o ia acasă). Nici CT n-a rămas un tinerel toată viața, nici frumos nu era, dar uite, știa meserie. Se înconjura de oameni mai tineri și căuta în permanență talente noi. Nu știu cum, el le și găsea.