ce imi place azi

cum am de lucru, chiar lucruri importante de care m-am apucat si ar trebui sa le duc la bun-sfarsit cat de curand, cum ar fi dramatizarea dupa Drumul Damascului al Doinei Jela si transformarea primului meu scenariu scris in 2006 (in 6 zile) intr-o piesa de teatru, fac bineinteles cu totul altceva. Ma uit la documentare fascinante, vad filme amuzante sau interesante, ma duc la teatru, la concerte, citesc si, cand termin de citit ma mut la calculator. Asta dintr-o nevoie acuta sa aflu i-me-diat, dar imediat!, cine sunt si cum arata toti membrii familiei Redgrave. Ca asa-mi veni mie, stand intr-o rana si gandindu-ma ce sa mai fac azi ca sa nu fac ceea ce trebuie.

*

incurcate-s insa si caile internetului. Dintr-una in alta, caci familia Redgrave se intinde prin alianta pana la Liam Neeson (macar-macar Lista lui Schindler sau Star Wars seria noua ati vazut, da?), dau de un clasament al celor mai buni actori britanici de teatru ai tuturor timpurilor, publicat in revista The Stage in 2010 si, in care, cu starea mea de spirit de-acuma, n-aveam de ce sa nu ma incred. In fruntea listei sade, precum ii sta bine unei regine, Judi Dench („M” – in cateva James Bond-uri, da? de reper, asa), iar Vanessa, draga de ea, e clasata pe locul 9.

*

cel mai mult ma intriga totusi locul 2, o anume …. Maggie Smith, Maggie Smith …. si cum nu-mi aduc aminte cine e, but the power of Google is with me … tastez repejor si, iata, surpriza totala!

*

Dame Maggie Smith nu e alta decat cea care a interpretat-o pe profesoara Minerva McGonagall in Harry Potter!

*

va rog, putina liniste. Vreau sa-i transmit pe aceasta cale mamei mele, care e o constiincioasa dar secreta cititoare a blogului meu, ca, nu mai e cazul sa rada de mine pentru ca mi-am cumparat toate DVD-urile aparute cu HP si am vazut toate filmele SI la cinema. Am facut-o pentru ca vreau sa vad prestigiosi actori britanici, de la mama lor de-acolo, in …. „actiune”.  Sa vad cum e sa te joci de-a ceva ce pare copilaresc si absurd si sa-ti iasa bine (si sa castigi si o gramada de bani). Toate rolurile de adulti sunt jucate de actori de prima mana (Michael Gambon – locul 8 pe lista, Helena Bonham Carter, Ralph Fiennes, doar cateva nume, DA?), printre care, preferata mea, ca doar nu era sa-mi placa gotica Helena, e si Dame Maggie Smith.

*

Dame Maggie Smith (are si titlu nobiliar … bravo Maggie, esti my personal hero pe ziua de azi!) … Are o cariera consistenta, atat in film, televiziune si bineinteles pe scena. O cariera de invidiat. Un minunat dar de ziua mea, Craciun, de Anul Nou, de oricare zi si cat mai repede daca se poate va rog, ar fi s-o vad pe ea (m-as multumi totusi si cu Vanesa) pe scena. Iat-o intr-o fotografie minunata, facuta acum ceva ani, cand n-ajunsese inca profesoara la Hogwarts School of Witchcraft and Wizardry, iar mai jos, cei ce-au ratat link-ul de mai sus (ha!) pot vedea clasamentul the best stage actors of all time, despre care am tot vobit. Hai, va pup, mai vorbim alivoar, parca-au inceput niste filme interesante, aa, da, asa, ce ziceam? pam-pam!

***

***

1st Judi Dench – 21.5% of the vote
2nd Maggie Smith – 18.2%
3rd Mark Rylance – 15.1%
4th Ian McKellen – 13.5%
5th Laurence Olivier – 11.5%
6th Paul Scofield – 7.7%
7th John Gielgud – 4.1%
8th Michael Gambon – 3.5%
9th Vanessa Redgrave – 3.2%
10th Ralph Richardson – 1.6%

Zidul (II)

secundo tempo

(prima parte o puteti citi putin mai jos)

Primul pas desculţ a fost pe iarbă. Iarba mi-a mângâiat degetele obosite de atâta şofat. Crengile mărului sălbăticit s-au aşezat între mine şi soare ca să nu-mi intre în ochi. Cel mai bun parasolar, nu m-am gândit niciodată la asta. Şi n-a făcut numai atât. Mi-a oferit discret şi de mâncare, din merele lui verzi, cele coapte şi chiar din cele putrezite de pe jos. La alegere. La alegere, cu această ocazie puteam să mă împrietenesc şi cu nişte viermişori. Gâze curioase şi tare colorate au început să mă cerceteze temeinic. „Cine eşti tu, piciorule, gigantule, şi de unde vii? Ce-s chestiile astea roşii, ca nişte pătlăgele roşii? Unghii zici? Par coapte. Nu-s bune de mâncat? Cranţ-cranţ. Iacs! Văd că nu. Atunci de ce-s roşii? Ciudat. Aici tot ce-i colorat îi şi bun de mâncat. Aa, păsăroiule, n-am vrut să zic asta …” … şi s-au ascuns sub un fir de iarbă. Două vrăbii s-au oprit din ciorovăiala zilnică ca să mă lase să trec. Cu coada ochiului, l-am văzut în Lumea Cealaltă, pe care de abia o părăsisem, pe Omul pentru care am venit până acolo. E un Om Mare. Cu adevărat. Câţi n-ar da să stea 5 minute măcar de vorbă cu el. Oho …. şi încă câţi! Eram o Norocoasă că m-a chemat. Făceam parte din cei Aleşi. Dar nu m-am întors. N-am ezitat nicio secundă. Ba, chiar am văzut în faţa mea  încă un zid, de data asta de piatră şi m-am hotărât să mă ascund după el. Să nu care-cumva să mă vadă şi să mă cheme El înapoi. Pietre potrivite de alte mâini în alte vremi în formă de scăriţă s-au arătat fix la momentul potrivit în cale şi dusă am fost. Pfiu! Trecând aproape plutind peste el am văzut că din loc în loc e acoperit de muşchi. Doamne, muşchi?! Muşchi? De când n-am mai văzut aşa ceva? De când? Habar n-am … din altă viaţă, probabil. Din viaţa plină de minuni.  Muşchi. Ăştia parcă indicau o dată nordul, sau ceva … era ceva important. Sau Steaua Polară? Sau şi Steaua Polară indica nordul? E clar, cu atâtea semne în jur înseamnă că-s pe drumul cel bun. Un cal alb sub murdăria lui de toate zilele, neţesălat şi netulburat de nimic, ăl mai răpciugos şi mai urâcios cal din poveşti, alunga ritmic muştele ce-l tachinau în roi, cu coada lui stufoasă şi nepieptănată de mult. Parcă era o pendulă, atât de exactă era. Tic-tac. Tac-tic. Fâş-hâş. Hâş-fâş. Fascinant. Mi se părea fascinant. Ce revelaţie! El m-a simţit, a întors capul, şi-a fixat ochiul în direcţia mea, a deschis geana ceva mai tare, a scuturat din coama încâlcită şi n-a zis nimic. M-a mirat într-u-câtva. M-aşteptam să zică ceva. S-a întors la iarba lui verde, pe care o rupea cu dinţii albi şi foarte curaţi dintre două morminte proaspete şi încărcate de coroane şi panglici şi flori adevărate. Doi oameni murisera în aceeaşi lună, la trei zile distanţă. Şi au fost îngropaţi unul lângă altul, la distanţă de trei paşi.
*
cimitirul era pe cât de mic, pe atâta de senin. Câteva morminte acolo, aproape unele de altele, rânduite în spatele unei biserici mici şi vechi ce se sprijinea în chip ciudat de una ceva mai nouă şi despre care am aflat mai târziu c-a fost „făcută” – mă rog, ştiţi ce vreau să zic – de Iorga. Sau mai bine zis aia nouă se sprijinea arogant de cea veche şi mică, „hârşt de-aici că io-s mai nouă, şi-s de cărămidă, şi-s mai făloasă.” N-am ce face cu făloşenia ta, gândii, şi-mbrăţişai duios şi iubitor cu privirea mica mea biserică. De ce-o fi făcut-o Iorga pe aia „nouă”? Nici oamenii mari nu le-nţeleg pe toate întotdeauna. Asta e. I-am dat ocol, celei mici, si am mângâiat-o întâi cu mâna stângă, apoi cu mâna dreaptă. Era albă, dată proaspăt cu var, şi joasă, atât cât să-ţi aminteşti să te smereşti atunci când intri în ea. Lângă mormintele mai vechi, erau şi nişte bănci. M-am aşezat şi eu acolo, fericită. Glasul unui preot se auzi dinăuntru. Glas limpede şi sigur. Aleluia  Doamne. Aleluia. Trebuia să fi fost o slujbă de seară. Nu ştiu care. Sufletul începu să-mi tremure uşor. Nu a spaimă. A altceva. Şi stăteam pe banca aceea, împreună cu cei din familia Eminovici îngropaţi acolo, în dreapta şi în stânga mea, şi-n spatele meu şi mă întrebam, şi îi auzeam şi pe ei că se întreabă la fel, mă-ntreabă şi pe mine chiar, de ce unul de-al lor, cel de care ştim c-a iubit cel mai mult locurile acelea, e îngropat departe, taman în Bucureşti, pe o alee, într-un cimitir mare, între tot felul de necunoscuţi, între care s-a simţit în timpul vieţii trist, neiubit şi neînţeles, de ce e îngropat atât de departe de casă. Şi un oftat uşor s-a întrupat din aerul tăcut şi m-a învăluit ca o mantie de seară.
*
„Mai am un singur dor …”
*
nimeni nu ascultă dorurile noastre.

Zidul

Mi-am dat sandalele jos la marginea aleii de piatră – piatră prinsă în chingi de beton – una câte una, le-am agăţat de degetul mic de la mâna stângă, apoi de la mâna dreaptă, apoi le-am prins mai bine cu două degete, le-am legănat uşor, am respirat adânc, am murmurat ceva în străfundul meu, ceva ca o rugăciune incomprehensibilă, (chiar şi pentru mine, sper că măcar Dumnezeu s-a prins ce-am vrut să spun), şi am păşit cu grijă peste graniţa invizibilă. Cu grijă, să nu se împotrivească, să nu se supere, să nu strige. Să nu mă arunce înapoi. Abracadabra.( Where is my wand? I lost it somewhere in between … am ceva în comun cu Harry Potter: credinţa că aceste două lumi – cea magică şi cea reală – există, coexistă, trebuie să existe amândouă, doar că eu, pentru cine ştie ce păcate pe care nu le-am înţeles niciodată şi nici nu mi le-am asumat, am fost exilată doar într-una dintre ele. În cea pe care n-o doream. Şi nu mai nimeresc nicicum poarta către peronul 9 şi 3/4 ca să mă întorc înapoi). Iar lumea asta, lumea asta în care am fost eu exilată, e de ciment, polistiren expandat şi extrudat, şi nervi şi sticlă şi claxoane, are breaking news-uri perpetuue, războaie trase pe ecrane cu funcţie picture in picture (ca să te poţi uita şi la Fashion TV între timp), cu orori arătate la rezoluţie maximă, e foarte important să vedem exact, dar exact culoarea sângelui din altă parte a lumii, dacă-i diferită de a noastră?, şi cu depresii deja imposibil de explicat de către toate institutele de cercetare din lume şi de toţi oamenii de ştiinţă reuniţi la un loc şi toate netratabile după câte se pare, toate stările astea care nu trec cu ceaiuri, cu picături, cu trucurile pe care le ştii, de care-ai auzit sau pe care le-ai găsit pe net, ce te faci cu lumea asta? cum o dregi? cum o repari? cum o îndrepţi? cum o lecuieşti? nici xanaxul nu merge, nici piramidonul, nici nimic. Iar tu eşti aici, taman aici, deşi n-ai vrea, şi nu mai ştii ce să faci. Cum s-o dai? Cum s-o întorci? Ar merge o îmbrăţişare sinceră, două, trei, dar cu cine? Cine să ţi le dea? Ursuleţul tău de pluş din copilărie, dacă nu l-ai aruncat desupra pungii cu coji de cartofi, fix în tomberonul de plastic albastru-murdar (da, da, ca-n filmele alea siropoase) atunci când ai crezut că te-ai făcut mare. Când ai crezut că n-o să mai ai nevoie de aşa ceva. O îmbrăţişare? Poate un ridicat din umeri mai pronunţat şi un „hai că trece” sau „şi eu mă simt la fel, ce vrei să-ţi fac?”, ori „bem o bere?”, o bătaie pe umăr uscată şi searbădă sau un „da’ ce ţi s-a întâmplat? Ce-i cu tine?” atât de indiferent şi de fals că-ţi vine să … Las-o baltă. Tuturor le e frică de aşa ceva. Nimeni n-are nevoie de aşa ceva. Şi mai mult şi mai mult, şi asta e cel mai greu, există oameni cu care vorbeşti şi nu comunici şi câini fără stăpân ce stăpânesc maidane întregi dar care-s mai omenoşi decât stăpânii care i-au lepădat pe stradă când s-au plictisit de ei, cu ei chiar poţi negocia.

*

între lumea asta şi lumea cealaltă există un zid pe care n-ai cum să-l mai vezi după o perioadă de adaptări şi transformări succesive. Cine eşti, ce-ai fost, de unde ai plecat, de ce, cum ai ajuns aici, încotro te îndrepţi? Ai suficient „succes”?, pfoa, asta e întrebarea cea mai grea, pentru care ai făcut probabil cele mai multe. Ce naiba-i ăla „succes”, cu ce să-l mai măsurăm ca să ne iasă mai bine? Cu cardul, cu gardul? Cu pilele, cu vilele? În ce să te măsori? În ştrasuri, în popasuri prin lume? „Anul ăsta am fost în Bora-Bora, da’ nu mai e ce-a fost. Nu vă recomand. Am înţeles în schimb că poţi să-ţi închiriezi gheţari din ăia care se desprind din aia, cum îi zice, cum îi zice mă, aşa, din calota glaciară, şi plutesc, hăhăhă, printre vapoare. Cre’ că asta am să fac la iarnă. Dacă nu, la poiană. Poate mai bine în poiană. Sărbătorile se petrec acasă, nu?” Să ai, să te compari, să ieşi în câştig – pe bune, lumea asta nu are sloganurile potrivite. Sau: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” – bine-a zis ăla care-a zis. Ia scormoneşte-te prin buzunare, să vezi. Te găseşti pe acolo? Cum e? Îţi dă cu rest? „Am mai multe ca colegu’ de bancă din facultă, dar mai puţine ca ăla din şcoala generală, riduri mai adânci, silicoane mai reuşite.” „Măă, io am doi copii, să-mi trăiască, ei sunt toată viaţa mea, fără ei nu eram nimic.” Să-ţi trăiască, dar … tu? Treaba asta cu succesul, întrebarea asta, mai bine te transformi în maimuţă, în mormoloc, în hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac – asta de fapt ar fi chiar mişto – întrebarea asta, nu, mai bine nu. Ce să răspunzi? „Da frate, am rupt, sunt tare, ce?, io sunt ca distruşii ăia?”

*

de câte ori o întrebare din asta ţi se părea importantă şi te străduiai să-i răspunzi, de atâtea ori mai schimbai o piele de şarpe. Te transformai, gândindu-te că o să-ţi fie uşor să te faci înapoi. Pocneşti din degete, te dai de trei ori peste cap şi totul o ia de la început. Sau simplu, nu te mai gândeai la nimic. Just Do It. Ce ai de pierdut?

*

Şi apoi mai erau Oglinzile. Oglinzile celor din jur. Ochii lor, gândurile lor impenetrabile, feţele. Mîinile. Privirile, ah privirile. Nu. Pe alea nu le mai privesc demult. Uneori mă îngrozesc. Părerile lor. Ce crede Cutare despre mine? Oare i-oi fi plăcând? Oare îi place mai mult dacă sunt Aşa? Sau Aşa? Azi se uită mai mult în stânga decât la mine. Dacă-mi cresc o cocoaşă pe umărul stâng o să fie nevoit să se uite la ea.

*

am uitat cine sunt. Am uitat şi că am uitat cine sunt. M-am trezit pur si simplu, într-o zi, Aşa. Acum sunt Aşa. De ce? Aşa. Când îmi dădeam jos sandalele nu ştiam de fapt ce mă aşteaptă, ce-o să se întâmple. Doar mi se părea interesant. Un joc interesant. Hai să ne jucăm de-a iarba şi de-a „nu există ce-a existat până acum”.

*

– fine primo tempo –

ultima noapte de vara

Fluturi in stomac. Fluturi in stomac. Mai bine s-ar chema broaste in stomac, un firiz care trece prin stomac, un concasor care s-a mutat acolo, fara sa te anunte asupra intentiilor sale. Si, pe cand te pregateai sa pasesti serena pe betoanele orasului tau, spre inca o noapte fierbinte de vara ce se scurge istovita pe paharul de bere (fara alcool, iar fara alcool! Asta-i blestemul automobilistilor, sta-le-ar frana de mana in … mana), deci, pe cand faceai tzoc-poc pe caldaram, cu eleganta din dotare (aia nativa) sau invatata de prin filme vechi, sau cumparata de prin mall-uri, in ultimele zile de sales, cum mergeai tu asa tinand capul sus, peste privirile iscoditoare ale celor asezati la mese, peste masuratorile facute pervers de rapid din ochiometru: „90 cm, cupa C, ba nu, D, cat or fi de lasate?, putea sa fie mai slaba, are talie subtirica totusi, deci, cu ce treaba pe aici?”. Privirea sus, da, dar nici prea sus sa nu dai cumva in vreo groapa-capcana plantata de primarie si sa cazi, lata si lunga cata esti, cum ai mai facut in cazuri de jalnica amintire, si sa te faci de ras iremediabil (concetatenii tai sunt ai naibii de cruzi, parc-ar fi venit direct din Evul Mediu, ii stii bine, i-ai testat, nu-s deloc sensibili la necazu’ altuia), deci tocmai in momentul acesta pregatit in a-ma-nunt, repetat si corectat pana la sange, Susnumitul, Paratul, incepe sa sfarme piatra. Da, daa, mai bine i-ar zice Sfarma-Piatra. Sfarma-Piatra-Statu-Palma-Barba-n-Cot, caci de dureri si de opinteli pe care incerci sa le ascunzi, doar asa ajungi sa te mai proptesti in masa (la care ai ajuns sfarsita, de parca seara a-nceput cu susu-n-jos. Adica cu sfarsitu’, in loc sa-nceapa cu-nceputu’.). Ai ajuns, bine c-ai ajuns intreaga, acuma ce sa-ti zic. Ai ajuns. Si stai. Ca’ de asta ai venit. Si stai. De ce-ai venit? Si stai. Cu barba-n palma si palma-n cot. Si cotu-n masa. Intre pata de cafea si aia indefinita cu amintire de alcool. Aaa …ah … lcool! Asta te-ar ajuta. Da’ tu n-ai voie. Astazi n-ai voie la nimic din ce te-ar putea ajuta. Descurca-te fara proptele. Descurca-te cum poti. Printre buzele botite de atata framantat intre degete (vezi daca nu fumezi? Daca fumai, dadeai gata juma’ de pachet de slim-uri in primele cinspe minute si nu mai pareai asa dez-ocupata), printre buzele botite (si bine ca nu te dai cu ruj, ca ti-l intindeai pe toata fata, iti dai seama cum aratai dupa aia?), printre buzele botite ii zambesti aluia din dreptul tau care ii tot spune ceva ce pare interesant celei din dreapta ta.

–         pe bunee? Chiar asa?

Te bagi in vorba crezand ca asa maschezi cele 5 minute in care ai lipsit complet din ecuatie, din conversatie, din grup, din lumea asta. Tipul se uita la tine (ingaduitor? confuz? ce se baga si asta in seama? of …) si continua ce-avea de spus, tu oricum ai pierdut sirul, n-are rost sa incerci sa mai intelegi, ca n-ai sa poti, oricat ai incerca. Bine ca te-a iertat de un raspuns care oricum nu te interesa. Si, intoarce-te la ale tale …
*
dar ce-o fi cu noaptea asta? Ca parca n-aveai nimic cand ai plecat de acasa?
*
sau aveai?
*
aveai tu ceva-n cap si-n suflet, si chiar si-n minte. Dar, pana ai ajuns aici, Statu-Palma-Barba-ala-Sfarma-Tot chiar a facut praf tot. Nimic nu e cum ti-ai imaginat. Nimic. Nici oamenii parca nu-s aia dinainte. Locurile, scaunele, masa, paharele. Berea fara alcool nu mai are gust de bere fara alcool. Poate-i alta bere. Dar nu-i.

Fetele-ti par cunoscute, dar nu recunosti nimic. Nu te recunosti pe tine in toata situatia aia. Ai emotii. Desi, astea-s niste chestii …. ce ti s-au mai intamplat. Doar ai crezut ca ai scapat de ele. De fapt … nimic nu s-a schimbat. E la fel. La fel ca atunci cand … bati la o usa necunoscuta, o deschizi, privesti pe cineva pentru prima oara cu adevarat in ochi, pe cineva care-ti place, spui te iubesc fara sa stii ce-o sa auzi dupa aia … ti se spune te iubesc si nu te-ai asteptat …. da, da. Dar, asa e?, nu e asa? – uite asa te freaca indoiala, si iar ai niste crampe ciudate, ori cineva drag e bolnav sau e pe moarte si … te uiti la cainele tau si te gandesti ca el imbatraneste de 7 ori mai repede ca tine … si ca va veni o zi … Da. Da. In toate cazurile astea. Asa e de inteles, dar restul? In restul zilelor banele? Ca acum. De ce simti acum ceva? O zi ca multe altele, penultima zi de vara calendaristica, ultima noapte de vara pe care te-ai gandit s-o petreci in oras. Asa ca, la ce-s bune emotiile astea … venite aiurea-n tramvai, cu trepidatie ametitoare de ciocan in stomac? Bum-bum-bum! Pana-n inima-l simti. Bine ca ai, ce mai!, ai la ce sa faci tahicardie, altii nu mai au nici atat, hahaha – iti spui singura glume sinistre in gand, poate te mai inveselesti si iesi din starea asta aiurea in care ai intrat. Emotiile, ce-s emotiile? Sunt, bune, sunt rele? Both. Trebuie sa inveti sa le recunosti. Sa le cunosti. Sunt ale tale. Independente. Pleaca si vin cand vor ele. Doar locuiesc in propriul tau trup. Pe care-l folosesc cum si cand vor. Si totusi, daca stii sa le asculti, intotdeauna iti semnalizeaza ceva (bineinteles intr-o alta limba, ca de ce-ar invata ele romaneste?). Tic-tic-tic. Bum-bum-bum. Ta-ta-ta. Intelege si tu ceva daca poti. Poti? Ce-ti spun ele acolo? Cateodata dinainte de-a se intampla. Tie asa ti se intampla. Oare si altora? Oare altii cum simt? Ce gandesc? Ce ocupati si integrati par toti cei din jurul tau. Sunt in lumea lor. E lumea lor. E ca si cum tu n-ai avea ce cauta aici.
*
hai, gata. Nu, ca s-a terminat. N-o sa lasi tu asa, ca o emotie sa-ti strice seara. Te muti pe un scaun, apoi pe un alt scaun, apoi la toate mesele la care cunosti pe cineva. Pacat ca nu-s mai multi, doar vreo 5-6. Vorbesti cu toti. Ce? Nu stiu, ceva acolo. De fapt nu vorbesti cu toti. Aha. Exista o exceptie. Asta e, dar nu recunosti nici in ruptul capului. Ba recunosti, dar dupa ce Barba-n-Cot ala te-a-ntors de tot pe dos. Si stii. Stii foarte bine. Nu mai negi. Admiti. Accepti. Cu cine-ai vrea sa vorbesti, nu vorbesti nimic, nu, deloc, ba te feresti, nici nu te uiti intr-acolo. Nu, nu spui nimic. Ce poti sa spui? Ce ai putea sa spui? Ce pot cuvintele face pentru tine? Nimic. Lasi emotiile sa vorbeasca. Poate se descurca mai bine. Pai nu? Pai da. Ca de aia le-ai adus atata drum de acasa.
*
si fluturele din stomac, bate din aripile lui mari, albastre, pudrate cu pulbere fina de safire, si tremoloul ala ce acolo abia se simte, se amplifica pana ajunge ca o cumplita avalansa. Ca un bulgare imens. Bulgarele ti se opreste in gat, in limbaj uzual i se spune nod, e al naibii de greu de inghitit sau de scuipat si te intrebi, fix a mia oara, daca si ziua de azi o sa treaca, banala ca toate celelalte.
*
sau va fi ultima noapte de vara si prima noapte de dragoste, nu de razboi.