banalitatea răului … românilor


Women in German history series

Women in German history series (Photo credit: Wikipedia)

„… răul cel mai mare nu are înfățișare demonică, satanică, mefistofelică, nu are dimensiune biblică, nu vine pe care de foc mirosind a sulf și a păcură cu fulgerul în mînă. Răul cel mai mare e făcut de oamenii banali, mediocri, care renunță benevol la însușirile lor umane, la capacitatea de a gîndi și astfel de a distinge între bine și rău, între frumos și urît … .” – citez aproximativ din memorie din Hannah Arendt și din filmul „Hannah Arendt” pe care l-am văzut aseară.
*
așa și este. Românii fac la fel într-un cu totul alt context istoric și fără promisiunea celui de-al treilea Reich milenar. Fără promisiuninea că a lor va fi lumea toată dacă vor reuși. Fără ca măcar în fața lor să fie permanent fluturat un viitor ideal, măreț și complet diavolesc, putred și distructiv. Românii nu vor să reușească nimic măreț. Românii de rînd n-au absolut niciun ideal. Sînt doar banali și asta le e suficient. Banalitatea e o scuză suficientă pentru alegerile pe care le fac. S-au vîndut cu totul și au renunțat cu totul la însușirile lor umane, la capacitatea de a distinge între bine și rău, între urît și frumos pentru … nimic. Românii nu-și clădesc un vis morbid pe genocidul altora ci pe propriul lor genocid, orchestrat chiar de ei. Și-n asta nu prea găsesc o scuză pentru că asta înseamnă că deja au renunțat ȘI la o trăsătură vitală a oricărei ființe vii: instinctul de supraviețuire.
*
„Poate ne dă Ponta al XIII-lea salariu” – îi spunea o soție unui soț, cu o speranță la fel de consistentă ca o băutură îndoită cu apă, la ieșirea de la alegerile din iarnă. În general, așa ușor ȘI BANAL și-au vîndut românii tot viitorul pentru un rău profund și generalizat din care nu știu cum și nu cred că vom mai ieși curînd.

Răul cel mare e făcut din fapte mici și oameni mici. Asta nu înțeleg românii.

*

*

Sînt aluzii în film pe care nu oricine le va înțelege. Hannah Arendt a fost studenta lui Heidegger; își începe discursurile de la Platon și Socrate și jonglează cu tot felul de noțiuni de logică și filozofie. (Nici eu nu l-am citit pe Heidegger și nici n-am de gînd. Iar pe Platon îl buchisesc cu destul efort de cîțiva ani, nu e tocmai o lectură ușoară). Dar filmul este bun, suficient de bun și de clar încît să înțelegeți la ce se referea și cît adevăr e în această revelație a ei. Apoi veți avea surpriza să descoperiți cît de greu își fac loc astfel de idei – aproape revoluționare – pînă și în conștiința unor oameni extrem de educați și cultivați.

*

Cărți de Hannah Arendt pe musai list:

Originile Totalitarismului
Eichmann la Ierusalim

Anunțuri

celor care i-au ars pe Monet …


…  Pablo Picasso, Henri Matisse, Paul Gauguin şi Lucian Freud le doresc cele mai rele lucruri din lume. Le doresc să fie tratați la fel sau mai rău ca ucigașii de copii, ca violatorii de copii, ca teroriștii … Să-i ardă și pe ei cineva în fiecare zi, puțin cîte puțin, cîte zile or mai avea de trăit. Nu pot să descriu în cuvinte cît îi condamn pentru ce au făcut. Dacă rămîne ceva valoros după noi pe lumea asta, dacă există ceva făcut de mîna omului care să ne bucure și la sute de ani după moartea celui care a făcut lucrul respectiv, ei bine arta e unul din acele rare lucruri. (Și știința, care strop cu strop ne-a adus viața asta ușoară și confortabilă pe care o trăim azi). Arta valoroasă, rară, care apare o dată la cîțiva zeci de ani. O dată la cîteva sute de ani.

Ne-au trebuit zeci de mii de ani de evoluție ca să ajungem aici.
*
Arderea operelor de artă arată deplina barbarie și înapoiere mintală a celor care au făcut-o. Că le-ați furat, e una, cîți nu fură pe la noi? Poate vă credeți și voi niște pișicheri, niște isteți, vroiați să vă îmbogățiți peste noapte, cum ați tot văzut de 24 de ani că se poate în România. Și apoi tablourile furate s-au găsit mai întotdeauna. Dar că mai apoi, uzi de frică, ați făcut focul cu ele în sobă, îmi pare rău, nimeni și nimic nu vă poate ierta pentru asta. Sînteți niște retardați, niște oameni care nu merită să-și mai împraștie genele în viitor.
*
„Șapte tablouri au fost furate din muzeul Kunsthal din Rotterdam în noaptea de 15 spre 16 octombrie 2012. Operele sustrase sunt „Tête d’Arlequin” de Pablo Picasso, „La Liseuse en Blanc et Jaune” de Henri Matisse, „Waterloo Bridge” şi „Charing Cross Bridge” de Claude Monet, „Femme devant une fenêtre ouverte, dite la fiancée” de Paul Gauguin, „Autoportrait de Meyer de Haan” şi „Woman with Eyes Closed” de Lucian Freud.” – Ziarul de Iași

*

Claude Monet: Charing cross Bridge

4317626-3x2-940x627

Paul Gaugain: Femme devant une fenêtre ouverte, dite la fiancée

4317644-4x3-940x705

Recomandare: Mal dia para pescar (Uruguay, 2009)


Ceea ce-mi place și ceea ce place cred cel mai mult în cazul filmelor bune e un echilibru discret între bine și rău, calități și defecte, umor și dramă, realism și imaginație. Toate personajele din „Mal dia para pescar”, un film uruguaian din 2009 pe care vi-l recomand din toată inima, pășesc cu grijă pe bariera asta fină dintre virtute și necaz. Toți au un vis cu care ne putem identifica, pe toți îi putem crede, tuturor le putem ține partea, măcar într-o oarecare măsură.

Pe scurt, povestea ar fi următoarea: un fel de organizator de spectacole de bîlci impresariază un fost campion mondial la lupte, faimos odată mai ales în zona țărilor comuniste (filmul se întîmplă undeva în anii … 60?). Împreună sînt plecați într-un perpetuu turneu prin orășelele Uruguaiului în care cîștigă bani aranjînd lupte cu fortzoși locali. Toate pînă într-o zi cînd, o serie de întîmplări neprevăzute, îi obligă să vadă realitatea așa cum e. Această intrigă aparent simplă e construită spectaculos din zeci de detalii, tensiunea crește pe nesimțite și te ia pe nepregătite, iar momentul culminant te lasă cu gura căscată și sufletul la gură. Cine supraviețuiește și cine nu în ultima luptă? Cu cine ținem și de ce?
*
Castingul mi s-a părut perfect. Mi-a plăcut imaginea. Mi-au plăcut culorile, lumina. Scenariul. Aluziile fine la tot felul de prejudecăți locale (de pildă sirienii sînt numiți turci). Coloana sonoră. Zonele gri și lipsa unor răspunsuri. În comparație cu multe filme românești, regizorul nu mi-a băgat degetele în ochi, crezînd că-s prea idioată ca să înțeleg, nu mi-a pus tag-uri pe fiecare cotitură în parte, și n-a tras concluzii pentru mine. N-a distribuit niște actori de neprivit în rolurile principale, știind că, urîciunea și defectele există de multe ori în interior și nu trebuie dublate de exterior.
*
Nu are ce să nu vă placă la acest film. Singura problemă va fi cu siguranță traducerea: cu excepția unei singure propoziții spuse în germană, se vorbește engleza și spaniola, ceea ce înseamnă mai degrabă că nu va fi bine tradus. Dar și așa, vă veți putea de foarte multe: cadre frumoase, tensiunea din ochii actorilor, amestecul de culori … și exotismul unei țări atît de îndepărtate.

Și veți înțelege ceea ce e de înțeles oricum. Din ochii lor.

*