Roland Garros, versiunea ”intuitiv proiectivă”


Simona-Halep-s-a-calificat-în-optimi-la-Roma

Aseară părea că toată lumea s-a uitat la finala feminină de la Roland Garros s-o vadă pe Simona și a văzut-o pe Sharapova. Și domnii, mă rog, să le zicem așa, discutau aseară pe febe și pe anumite bloguri, oare cum face Sharapova cînd…, dacă pe teren face așa. Părerea mea e că dacă aplică aceeași tactică și-n dormitor, și ați fi acolo printr-un noroc colosal – ați dat de peștișorul de aur, de lampa lui Aladin, ceva gen, altfel n-o să ajungeți niciodată nici măcar să-i faceți patul sau să-i curățați tenișii de praf – ați aflla ce-nseamnă să fii femeie în fața unui killer maniac. Și sînt delicată. Sînt delicată pentru că altfel m-aș întreba: cum naiba se face că vă gîndiți doar la astfel de lucruri în astfel de momente. Nu cum de v-a trecut prin cap, probabil e inevitabil să-ți treacă, (ne-a trecut prin minte tuturor, doar ne-a trecut, n-a și rămas), dar cum de-ați insistat pe gîndul ăsta și numai pe el? Ce-a rămas din mintea voastră? O masă instabilă de hormoni? Aveți preocupările unor adolescenți de 13-14 ani și vă mîndriți cu asta? Sînt mîndru că sînt un român necopt la minte și mă mîndresc cu asta?? aaah, baaah! Nu găsiți nimic interesant de povestit din viața voastră adultă? Maturitatea nu v-a adus nimic? Niciun alt gînd, nicio altă preocupare,niciun alt punct de vedere? PĂCAT.

sharapova

*

Altminteri și eu am văzut-o pe Sharapova. Mai mult pe Sharapova. Tot mai mult pe Sharapova. Jocul ei l-am văzut, l-am înțeles și l-am reținut deși nu joc tenis. Dar era clar, simplu, concis și pentru Simona imbatabil. Într-un final, n-am avut cum să nu-l admir. Pe al Simonei nu l-am prea văzut. Dorința ei am văzut-o, auzit-o și simțit-o, pe a Simonei…. mmm… Am văzut că Simona poate ceva, mai știe cîte ceva, a mai scos-o din ritm de cîteva ori pe Sharapova, că are anumite talente, dar multe din punctele pierdute Sharapova au fost pe greșelile ei, un număr considerabil de greșeli neforțate cum tot repeta obsesiv din studio un Țopescu complet ieșit din formă atît fizic cît și profesional. (Vai, ce urît îmbătrînim! Groaznic. Ne-au lovit acest 25 de ani mai rău ca un tren. Pe toți, indiferent de vîrstă și numărul zerourilor conturilor din bancă). Mi-a fost milă de el, cînd l-am văzut, după meci, în studio și am și închis televizorul. Și oricît de tare m-a deranjat Hădăru, celălalt comentator, pe care m-am străduit să-l ignor în permanență…… închipuiți-vă: mă uitam la meci, ascultînd și urmărind cu încordare jucătoarele și încercînd să nu aud ce spun comentatorii care mai bine tăceau de tot – printre multele idioțenii pe care le spunea, el, cititorul în body language – românii, dacă nu se pot lăuda cu ceva calități normale, au capacități extrasenzoriale, ați observat? – a zis ceva în final, ce merita analizat: ”Sharapova joacă intuitiv. S. își închipuie cum va fi următoarea lovitură, își proiectează asta în mine apoi joacă fără să gîndească. Se spune că prin intuiție se pot accesa (nu știu cîte) milioane de informații”. Cam așa… Sharapova a jucat dincolo de statistici, dincolo de greșeli. Nu s-a concentrat să NU greșească, s-a concentrat SĂ CÎȘTIGE. Nu a zăbovit deloc asupra greșelilor personale, asupra amenzii primite de la arbitru, asupra momentelor în care părea că pierde controlul. Nu. Mintea ei era cîteva mutări înainte, parcă, într-o altă realiatate pe care o forța să devină prezentă. Multe se joacă astăzi altfel. Pare un secol care vrea să lase rațiunea din brațe în favoarea a altceva. A intuiției, a accesului spre o ”bază de date” mai mare decît poate oferi rațiunea omenească care este limitată. Într-un fel am văzut un Roland Garros unde statisticile n-au mai funcționat. Un Roland Garros varianta ”intuitiv proiectivă”.

simona-halep

Simona… ah, în Simona, am văzut din nou, o mare parte parte din galeria noastră de clișee de neputință. Da, Simona a ajuns foarte, foarte sus, a făcut o dublă masectomie, a muncit. Indubitabil. De necontestat. E numărul 3 ATP, cu puțin noroc, da, dar e nevoie de noroc în toate. Da, se vede. Am văzut și eu, am văzut toți. S-au văzut însă și tarele naționale: ”dă-mi un motiv ca să mă întind pe jos și să mor și așa am să fac”. Lua-o-ar naiba de Miorița, zici că-i sădită în genele noastre. S-a scos din programa școlară? Știu că a fost o companie acum cîțiva ani, dar nu știu ce rezultat a avut. A fost îndeajuns un singur moment la finalul meciului în care arbitrul să-i consteste o minge și să i-o dea Sharapovei, ca Simona să depună armele. După meci a recunoscut asta într-un interviu. Sharapova era în avantaj dar meciul nu era cîștigat. După faza aceea cred că Sharapova a căștigat în 5 minute. Se poate? Se poate ca după atîția ani de cînd vedem, conștientizăm buba asta națională, slăbiciunile astea ale noastre să nu facem nimic să le îndreptăm? Nici la un nivel atît de mare? Înaintea acestei finale Sharapova a avut o perioadă foarte proastă, cu multe înfrîngeri, cu o accidentare, dar a tras de ea, a schimbat două seturi de antrenori și a învins. DIN NOU! Primul trofeu de Grand Slam l-a cîștigat la 17 ani, la Wimbledon, acum 10 ani(!), deci nu vă mai amăgiți că Simona este foarte tînără. Pentru acest sport nu este.

*

1401475324000-Maria-Sharapova

 

AND THAT KILLER LOOK! Imposibil să n-o fi remarcat. Eu o țin minte de acum cîțiva ani, de cînd Sharapova i-a făcut semn unei chinezoaice, pe teren, că-i ia gîtul. ”Te tai, te omor, te distrug!” – și a cîștigat, firește. E un joc, da, dar nu-i o joacă. În timp ce Sharapova m-a convins că era gata să moară pe teren pentru cupa asta, Simona, deși nu s-a lăsat ușor, nu părea prea convinsă că merită să moară. Nu, nu merge cu sîntem mîndri că sîntem români, bravo, ai pierdut frumos, uite, toate ziare au scris cît de frumos ai pierdut – chiar au scris! – NU CONTEAZĂ. AI PIERDUT. Sper, Simona, că n-o să cazi în clișeul tîmp românesc, repetat azi pînă la îngrețoșare, care confundă realismul și analiza punctelor slabe și a celor bune cu pesimismul. ”Să fim optimiști, e o campionă în devenire” – o să fi o campioană în devenire pînă la 50 de ani dacă n-o să fi și mai severă cu tine de acum încolo. Ce mai poate fi îndreptat? Ăăă… Totul?

2104014511

of. Înainte de setul 3 am căutat pe internet date fizice despre cele două jucătoare, pentru că ceva îmi dădea cu rest. Surprinzător (pentru mine), Sharapova este cu 20 de cm mai înaltă ca Simona și la fel de grea:  Sharapova: 1,88 / 59 kg, Simo: 1,68 / 60 kg. Sharapova e foarte, foarte rapidă. Poate după meciul ăsta ar trebui să slăbești? Să cari după tine 5,10 kilograme de care poate nu ai nevoie, pe teren, 3 ore, în timpul celui mai mare efort posibil probabil e foarte greu. Și inutil. Sharapova, la proporțiile ei lovea mingea mai tare ca Simona. Sharapova se mișca ușor stînga-dreapta, Simona nu. În afara expresiei faciale, Sharapova avea grația unei balerine, Simona nu. Poate e ceva ce ar trebui regîndit. Dacă ai mers atît de departe încît să-ți faci o dublă masectomie, mergi pînă la capăt. Nu cumva greutatea aia musculară nu-ți folosește atît de mult? Nu cumva ar trebui să-ți schimbi antrenorii, care, deși o știau pe Sharapova, și tu o știai, doar ai mai jucat cu ea, n-au pregătit cu tine 3-4-5 variante de joc. Nu există sacrificii, există numai învingători. De învinși puțini își mai aduc aminte. Și numai luzării se laudă la nesfîrșit cu finalele pe care le-au pierdut.

AH! Avem atîta nevoie să ne schimbăm starea de spirit! La finalul acestui meci, Sharapova a devenit modelul meu, nu Simona. Pentru că Sharapova și-a depășit condiția și ”miorița” din genele ei: nu are emoționalul instabil al rusului de rînd și din moștenirea ei genetică a ales doar sadismul. Ăsta-i folosește. Bravo ei.

*

Hai, Simona, mai sus, mai departe! Sîntem tot alături de tine. Avem nevoie de tine. Avem nevoie disperată să vedem măcar în altă parte că cineva, un român poate să-și învingă tarele naturale și să facă un salt reușit în imposibil. Nu ca să ne mîndrim tîmp cu tine ci ca să ne mai recîștigăm încrederea în noi. Tot cu tine o să țin și data viitoare, poate reușești tu în locul nostru, al tuturor. Dacă tu reușești, AM SĂ ÎNCEP SĂ CRED CĂ AM SĂ REUȘEȘSC ȘI EU!! În orice! Dar îmi scot pălăria invizibilă în fața Sharapovei. Un om de la care am de învățat!

Anunțuri

azi: „Hamlet. Next Hours”, la Godot Cafe Teatru


azi are loc (avan)premiera mondială, cum sună asta, uau!, a piesei mele: „Hamlet. Hext Hours”. La Godot Cafe Teatru. M-am trezit de dimineață cu „nu-mi vine să cred” în brațe. Și încă îl țin strîns îmbrățișat. Chiar nu-mi vine să cred. În rest, liniște în suflet. În sfîrșit puțină pace după atîta zgomot de fond.

IMG_9866

Azi nu-i o zi ca toate celelalte. Și luați-mă în serios, chiar dacă nu vă explic pe larg aici, de ce. Mi-a luat ani de zile să mă decid să ies în public cu ceea ce scriu cu adevărat. Pentru că scriu de ani de zile. Mai ales pentru mine.

IMG_9717

În rest, n-am multe cuvinte azi, în vîrful degetelor.  Tocmai eu, care nu mă mai opresc cîteodată din scris. Nu am ce să vă spun: trebuie să veniți să vedeți.

IMG_9738

De astăzi începînd, spectacolul se va juca la Godot Cafe Teatru, minunatul teatru independent creat de Geo Remeș în centrul vechi, locul cel mai viu din punct de vedere artistic din București. De azi, de la ora 20:00 …..

IMG_9739

Hamlet. Next Hours

                          de Laura Ili(N)ca

Domnul F.:     Bogdan Dumitrache

Domnul C.:     Ion Grosu

Horatio:          Istvan Teglas

Groparul:       Ionuț Radu Burlan

Regina (dead or alive): Laura Ili(N)ca

Regia:              Dan Vasile

Scenografia:  Cristian Ivan / Mobexpert

Costume:        Dan Vasile / Tudor Personal Tailor

Coloana sonoră: Dan Vasile

IMG_9836

din 29 septembrie, la Godot Cafe Teatru, (strada Blănari, nr. 14).
Telefon rezervări: 021 31 61 682 / 0736 414 244 L – D 12:00 – 19:00

Îi mulțumim lui Geo Remeș pentru tot ajutorul dat. Mulțumim Andra Horatsch, mulțumim Bella și tuturor celor care ne-ați susținut.

Recomandare: LSD Theater Show la Godot (Cafe Teatru)


Acum doi ani cînd am revăzut-o pe Isabela Neamțu după multă vreme era cam neagră de supărare: teatrul din Piatra Neamț unde era angajată se închisese pentru renovare pe termen nedeterminat. Acum două săptămîni cînd ne-am întîlnit după spectacolul ei de la Godot (Cafe Teatru), era veselă și fericită: trecuse hopul. Așa că am sporovăit și noi ca fetele puțin, despre viața noastră artistică:

IsaIsabela, ce mai faci zilele astea? Ce-ai făcut de cînd ai venit de la Piatra Neamț?

Bine, mulțumesc! Sînt bine, muncesc din nou, muncesc cu spor și ăsta e unul din lucrurile care mă face să fiu bine. M-am întors de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, intrat în renovare acum doi ani și uite că am reușit să intru într-un ritm normal. Asta înseamnă că am schimbat iar sistemul, am revenit în independent, am pus bazele Asociației Culturale Doctor’s Studio și am scos primele două productii, iar în cea de-a doua și joc.

Povestește-ne despre Doctor’s Studio.

Doctor’s Studio poartă numele unui coleg drag mie, Daniel Popa, zis și Doctoru’, cu care am lucrat în spațiul independent ani buni, în echipa Anei Margineanu și a lui Ștefan Peca. Ne-am întîlnit într-un moment bun, amîndoi întorși în București, el din New York, eu de la Piatra-Neamț și ne-am gîndit că a venit momentul să ne asumăm existența unui ONG prin care să ne exprimăm și care să devină motorul activității noastre artistice. Am cooptat-o pe Marta Bănescu cu multă experiență pe partea de PR și comunicare și iată-ne acum cu două spectacole la activ: ‘Colibri’ în regia lui Florin Piersic Jr. și ‘LSD Theatre Show’, în regia lui Horia Suru.

Te-am văzut acum cîteva zile într-un spectacol la Godot: LSD Theater Show. Este ultimul tău proiect?LSD 1

LSD Theatre Show este primul meu proiect independent după revenirea în București.  Eu și Matei Chioariu voiam să lucrăm ceva împreună, am găsit un text foarte potrivit pentru asta, iar ce a urmat a venit de la sine. S-a format o echipă frumoasă (cu Horia Suru la regie, scenograful Marian Vasii, Rufi – Live Sound Designer-ul nostru, Alexandra Andrieș -grafician). Ne-am implicat cu toții în producție, concept, promovare. A fost o muncă foarte diferită de tot ceea ce ești învățat în școală sau cu care te întîlnești în teatrele de stat. Dar și satisfacția este pe măsură.

Teatrul independent te obligă se te implici mai mult ca deobicei? Joci în acest spectacol, asta am văzut, dar ai mai făcut și altceva pentru această producție?

Am făcut tot, de la shopping în Dragonul Roșu, pînă la discuții cu electricianul, vopsit panouri și ridicat moralul echipei atunci cînd era cazul. Și munca mea, de fapt, nu s-a terminat. Între show-uri, mă ocup să fac cunoscut spectacolul ăsta și să îl pregătesc pe următorul. Sper să nu rămînă actoria la coadă, dar deocamdată, asta e.

1098360_10201203935713533_1426715563_n

Cum faci reclamă unui astfel de spectacol? Cum află spectatorii unde se joacă?

Ne ocupăm destul de intens de promovarea spectacolui, de avanpremierele de dinaintea premierei oficiale din 22 septembrie. Am împănzit Facebook-ul cu postări și poze, am cîțiva prieteni în presă care sper să mă ajute, așa, ca tine, și apoi sper că show-ul va avea o viață a lui proprie.

Cît costă un bilet? Se pot cumpăra înainte de spectacol?

Biletul costă 30 RON Și da, majoritatea spectatorilor le iau înainte de spectacol, în urma rezervării la telefon. Ceea ce ne dă destule emoții, dar pînă acum a fost super ok.

Mai ai spectacole și în alte săli independente din București?

Nu chiar. Mai am un spectacol la Teatrul Național din Timișoara. Sînt Aneta Duduleanu într-o montare originală și modernă a unui text românesc savuros, ‘Gaițele’, alături de Alina Ilea și Claudia Ieremia, două actrițe la care țin foarte mult.

Colaborezi și cu teatrele de stat din București?

În octombrie, voi avea premiera spectacolului ‘Pescărușul’, un laborator condus de Antoaneta Cojocaru, un alt proiect drag mie, tot independent, dar susținut de data asta de un teatru prestigios, L.S. Bulandra.

Ce proiecte de viitor ai?

Ne gîndim deja la următorul spectacol. Avem cîteva texte, rămîne doar să găsim formula cea mai bună pentru unul dintre ele.

Pleci în vacanță?

1002577_10201203965114268_1606370496_n

Am furat cîteva zile de vacanță vara asta … și probabil tot așa, mai urmează cîteva la început de septembrie. Poți să-ți iei vacanță oricînd în meseria noastră, asta-i partea ei frumoasă … Nu e niciodată totală, dar poți să-ți iei cîte o pauză scurtă, de reîncărcare de baterii.

Un gînd bun de încheiere …

Îmi doresc să fim sănătoși și curajoși ca să tinem piept vremurilor, să avem cît mai mult public la spectacolele asociației noastre și să ne bucurîm împreună de viața!

*

Vă recomand să vedeți LSD Theater Show. Următoarea reprezentație este pe 29 august, la MȚR, în cadrul festivalului de teatru independent Undercloud. Premiera oficială e programată pe 22 septembrie la Godot Cafe Teatru (strada Blănari, nr. 14).

Preț bilet: 30 RON

Tel rezervări: 021 31 61 682 / 0736 414 244

am inceput repetitiile (II)


… pe la a III-a repetitie am inceput sa ma gindesc ca didascaliile mele, indicatiile alea puse intre paranteze (suparat, nervos, amabil, surescitat, pentru el, murmura, tare, incet, sopteste …), mai mullt ii incurca pe actori decit ii descurca. Si asta pentru ca fiecare dintre noi da o alta valoare cuvintelor. Unii sint suparati intr-un fel = mai mult bosumflati, altii cind sint suparati sint incrincenati si agresivi. Asa ca, mai bine le dadeam piesa fara indicatii scrise. Acum trebuie s-o dregem din mers.
*
Inca n-avem distributia gata. Mi-a luat mai putin sa scriu piesa, comparativ cu timpul pe care l-am alocat alcatuirii distributiei. Cea mai mare problema este lipsa unor raspunsuri ferme: da, nu, pot, nu pot, pot din data pina in data, etc. Nu stim sa vorbim. Eschiva, neraspunsul la telefon, raspunsurile in doi peri nu ajuta cu nimic. E normal ca in meseria asta sa nu poti, sa nu vrei, sau sa nu-ti placa un rol. In loc sa fim onesti si sa refuzam politicos am alunecat intr-o falsa si total ineficienta minciuna plina de zimbete mieroase: „uau, extraordinar, nemaipomenit, da-da, vorbim miine, poimiine” … si … de poimiine incolo nu mai raspunde 3 luni la telefon. Apoi aflam de pe la cunostinte si colegi ca asa face deobicei. Din punctul meu de vedere este total neprofesionist. Bat pasul pe loc din martie cu aceasta productie din diverse cauze, asta fiind una din ele. N-o sa facem niciodata din teatru o industrie care functioneaza si eventual ne aduce si ceva bani daca continuam sa ne miscam asa. Am primit totusi si un refuz foarte politicos si extrem de elaborat de la un mare actor, ceva in genul: „e o piesa bine structurata, bine gindita, bine-nu-stiu-ce, foarte bine, foarte bine, dar cam intelectualista si nu cred ca o sa prinda la public. Dar daca vrei(vreti) sa rescrieti Emigrantii lui Sławomir Mrożek eu as putea sa …”. Eu nu stiu ce sa fac cu un raspuns atit de contradictoriu, asa ca … n-am sa fac nimic cu el. Dar ii multumesc ca ne-a raspuns in citeva zile, intr-un fel in care sa intelegem ca nu vrea.
*
… totusi, din observatiile mele asupra publicului, cred ca e taman invers, publicul asteapta sa ne intoarcem la ceva mai intelectual, mai elegant, mai onest, la probleme mai mari, la probleme noastre. Oamenii sint gata sa vada piese despre noi, iar noi nu le dam asta.

Am fost acum citeva zile la un training tinut de regizorul cu care lucrez. La training au venit oameni din top management firme mari. In pauze am discutat despre teatru, un subiect care li s-a parut extrem de interesant. Au fost la teatru. Si aveau pareri clare. Printre lucrurile observate si criticate de ei au fost: lipsa costumelor, schimbatul decorului la vedere, neglijenta actorilor, subiectul ne-actual al piesei, regia inexistenta sau de neinteles. Lipsa teatralitatii. Cea mai interesata de teatru din cei prezenti a spus ca s-a dus sa vada o piesa cu Rebengiuc si la sfirsit a aplaudat efortul actorilor si nimic altceva. Ati auzit, da? Nu numai noi am observat ca publicul aplauda efortul actorilor si nimic altceva ci si ei stiu asta si o fac constient. Nu stiu cit va mai tine conventia asta fortata dintre noi, dar cind se vor plictisi sa aplaude efortul actorilor … sa vedeti atunci distractie.
*
Saptamana asta mai mult am stat decit am repetat iar acum vin Rusaliile. Adica big time pauza. Aproape toata lumea are chef de relas. Doar eu imi maninc unghiile.

*

va spun, chinurile creatiei sint nimic fata de chinurile productiei. Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate – ar trebui sa scrie pe fruntea fiecarui producator.

am început repetițiile


… la piesa mea: „Hamlet. Next Hours” (titlul e provizoriu), pe 12 iunie. Încă nu sîntem în formulă completă așa că n-am să anunț distribuția. Spre surprinderea mea n-am emoții ci curiozități. Nedumeriri. Mirări. Dacă nu mi-aș propti pumnul în bărbie cred că mandibula mi-ar cădea de la etajul 1 pînă la subsol. Întrebări. Cum o să treacă toate gîndurile și socotelile din capul meu, pe care le-am așternut într-o anumită formă pe hîrtie … mă rog, în computador (nu mai merge să spui calculator, nu?) … din capul meu deci, în capul lor? Și apoi în jocul lor?

Hamlet. Next Hours

Sînt exuberantă cînd mă duc la repetiții, iar cînd mă întreabă colegii mei de ce am scris cutare sau cutare lucru le povestesc atît de multe încît … sigur sînt prea multe. Văd pe fața lor. În ochii lor. Fac niște ochi atît de mari încît cred că, măcar uneori îmi ies niște flăcări pe gură. (Sau, poate, am avut ceva verde între dinți și ei, delicați, nu mi-au spus nimic). Trebuie că-mi ies flăcări, altfel nu s-ar uita așa la mine. La prima lectură am rîs cu lacrimi la propria mea piesă. (Și apoi m-am întrebat dacă nu cumva sînt gugu-gaga de mă distrează atît de tare ce-am scris chiar eu). Foarte fain e și că un actor chemat în pripă să înlocuiască o mare divă (despre divele din România și nebănuitele și nesfîrșitele lor fițe – gen: nu răspund la telefon cu zilele că, nah, n-am io chef. Da? Se aude? Cum adică stați pe loc cu producția? ȘI? Ce dacă am zis o dată că da, îmi place, vreau, sînt de acord? Azi noapte am visat altceva și acum m-am schimbat și nu v-am anunțat. Ce? probleme? – altădată), un actor trezit din somn și din dolce far niente, adus pe nepusă masă și neprevenit, total neinformat despre ce e vorba, a rîs și el citindu-și pentru prima oară rolul. Reacția lui m-a bucurat foarte mult.

Mai e mult pînă departe. Vă țin la curent.

The Artist (vs. media)


Artistul meu preferat în copilărie era Michael Jackson. Am dat 2 mărci germane (o avere!) pe un poster cu el, pe care l-am lipit la loc de cinste (în centru) pe peretele camerei mele alături de George Michael, Madona și mulți alți artiști, azi uitați. Ascultam cîntecele lui cîteodată ore în șir, pe întuneric, pentru că aveau o intensitate aparte care m-a 243264atins de la prima audiție, o intensitate pe care mai apoi am căutat-o toată viața în tot, în toți și-n toate. I-am învățat versurile pe de rost și cînd mă plictiseam la școală le caligrafiam pe bancă. (Unde or fi băncile alea pe care atîția elevi și-au lăsat emoțiile și confuziile lor? Trebuie să fie de acum adevărate opere de artă …). L-am văzut prima oară în Dirty Diana, (danke, Gunti!), un videoclip de referință pentru mine și azi, din punctul de vedere al filmărilor, efectelor, editării, imaginii, luminii, ritmului, dansului, etc … un clip (pe care acum cînd îl revăd îmi dau seama)  m-a influențat în multe, de la atitudine, mișcare scenică, pînă la … ambiția de a fi un artist complet. Ce-i drept, e un mare dar de Sus dacă ai măcar UN TALENT (sau talant, cum vreți s-o luați), darămite atîtea cîte avea el! Se întîmplă doar o dată la un miliard și ceva și sîntem doar vreo 7 pe aici …

Apoi am crescut, preferințele muzicale inevitabil s-au mai schimbat, au mai apărut și alți preferați, tot mai diferiți, am trecut prin următoarele etape din viață. M-am îndrăgostit. Am adoptat muzica altora. Am pierdut-o odată cu ei. M-am pierdut și pe mine. M-am regăsit. Pe el l-am cam uitat.

Michael a început o luptă pe viață și pe moarte cu sistemul din care făcea parte și care l-a lansat. Cu invidia, lăcomia și iresponsabilitatea celor din jur. Cu supermiliardarii (pe atunci) de la Sony. Sigur că un astfel de talent (și o astfel de devenire) nu putea să se însoțească decît cu un om dezechilibrat. Nu cred că Michael era un om normal și nu înțeleg de ce se făcea atîta caz de anormalitatea lui. (Înțeleg: anormalitatea lui le aducea bani altora. Cu cît era mai anormal cu atît banii erau mai mulți.) Ar fi fost anormal să fie normal, și nu invers. Da, era negru și probabil își dorea să fie alb și să arate cît mai androgin. Și sigur nu avea o relație normală cu nimeni.

L-am redescoperit cu simpatie și compasiune în 2004, cred că era de Crăciun și eu eram într-un hotel fancy din Paris. Michael era în cea mai neagră perioadă a vieții lui: la al doilea proces de pedofilie, un circ mediatic mondial în care și el se comporta exact precum era și regia șoului: ca un

Michael Jackson performing The Way You Make Me...

Michael Jackson performing The Way You Make Me Feel in 1988 (Photo credit: Wikipedia)

claun. Am făcut atunci un pariu cu Lucien că Michael nu va fi condamnat și că nu e vinovat. Timpul a dovedit că așa e, eu am cîștigat pariul și Michael procesul, dar circul și-a atins scopul: l-a făcut praf și l-a mînjit pe timp nedeterminat cu ceva atît de murdar încît … încît l-a otrăvit ireversibil, mai mult pe dinăuntru decît pe dinafară.

Astăzi știm că cei doi copii care l-au acuzat de pedofilie au revenit asupra acuzațiilor lor, renegîndu-le, (au spus ulterior că părinții, că mama, că tata, că avocatul i-au învățat să spună că …), iar unul dintre ei, pare-mi-se, s-a sinucis. Dar media și-a făcut treaba în tot timpul ăsta lăsînd o dîră groasă de mizerie pe unul dintre cei mai mari artiști ai secolului XX. Massmedia, adică niște oameni incomparabil mai mici și indiscutabil incapabili să producă altceva decît torente de învolburare publică. De tot mai multe ori valuri de mizerie ce nu se mai spală, ori se spală doar în timp, se plătesc pur și simplu în timp, în foarte mult timp și foarte greu. Vedem și noi asta de 24 de ani, vedem că se poate, vedem cum se face, și am simțit-o pe pielea noastră mai ales, mai ales în ultimii 5-10 ani. Nu?

A murit brusc, la 50 de ani, după aproximativ 45 de ani de carieră. Înainte să apuce să le dea o palmă detractorilor. Sugătorilor și lipitorilor. Cu un mic ajutor de la un doctor obscur și iresponsabil care a primit o pedeapsă prea mică comparativ cu răul ireversibil pe care l-a făcut.

Peste 15-20 tinerii o să-l caute prin fișierele media, o să-l șteargă de praf și o să-l pună la locul lui. SUS. O să-și spună unul altuia: „moamă, ce ARTIST era ăsta!” Să sperăm că pînă atunci, familia lui disfuncțională: surorile, frații, părinții, TOȚI cei care trăiesc bine-merci de pe urma lui, n-o să-i omoare și copii din dorința de-a mai ajunge o dată pe prima pagină a ziarelor.

Miss you M!

P.S.: Mulțumesc Popy, Alina & Luga pentru că mi-ați amintit.

Mulțumesc că mi-ați amintit că atunci puteam fi diferite și ERAM diferite. Fiecare avea formația ei preferată, culoarea ei preferată, stilul ei propriu vestimentar și fiecare pornise să-și descopere propria identitate și ASTA ni se părea NORMAL. Azi, toți tinerii sînt la fel. Toți au aceeași privire, pe jumătate goală pe jumătate sfidătoare, se tund la fel, întorc capul la fel, vorbesc la fel, țin țigarea la fel, desfac doza de Cola în același fel. Au aceleași certitudini, și toate sînt de fier. Azi toți trebuie să fim LA FEL cu cei cu care lucrăm, colaborăm … cu vecinii de pe stradă, cu cei din cartier. Azi originalitatea e un păcat. Să fii uniform și banal – iată noul crez și ideal. Asta ni se impune și n-o mai face un singur partid și o singură familie ci o încîlceală de mediocrități, interese, iresponsabilitate și prostie. Să ferească Dumnezeu să încerci să fii ca tine! O să fii amarnic, ASPRU judecat.

*

Citiți și:

Michael

banalitatea răului … românilor


Women in German history series

Women in German history series (Photo credit: Wikipedia)

„… răul cel mai mare nu are înfățișare demonică, satanică, mefistofelică, nu are dimensiune biblică, nu vine pe care de foc mirosind a sulf și a păcură cu fulgerul în mînă. Răul cel mai mare e făcut de oamenii banali, mediocri, care renunță benevol la însușirile lor umane, la capacitatea de a gîndi și astfel de a distinge între bine și rău, între frumos și urît … .” – citez aproximativ din memorie din Hannah Arendt și din filmul „Hannah Arendt” pe care l-am văzut aseară.
*
așa și este. Românii fac la fel într-un cu totul alt context istoric și fără promisiunea celui de-al treilea Reich milenar. Fără promisiuninea că a lor va fi lumea toată dacă vor reuși. Fără ca măcar în fața lor să fie permanent fluturat un viitor ideal, măreț și complet diavolesc, putred și distructiv. Românii nu vor să reușească nimic măreț. Românii de rînd n-au absolut niciun ideal. Sînt doar banali și asta le e suficient. Banalitatea e o scuză suficientă pentru alegerile pe care le fac. S-au vîndut cu totul și au renunțat cu totul la însușirile lor umane, la capacitatea de a distinge între bine și rău, între urît și frumos pentru … nimic. Românii nu-și clădesc un vis morbid pe genocidul altora ci pe propriul lor genocid, orchestrat chiar de ei. Și-n asta nu prea găsesc o scuză pentru că asta înseamnă că deja au renunțat ȘI la o trăsătură vitală a oricărei ființe vii: instinctul de supraviețuire.
*
„Poate ne dă Ponta al XIII-lea salariu” – îi spunea o soție unui soț, cu o speranță la fel de consistentă ca o băutură îndoită cu apă, la ieșirea de la alegerile din iarnă. În general, așa ușor ȘI BANAL și-au vîndut românii tot viitorul pentru un rău profund și generalizat din care nu știu cum și nu cred că vom mai ieși curînd.

Răul cel mare e făcut din fapte mici și oameni mici. Asta nu înțeleg românii.

*

*

Sînt aluzii în film pe care nu oricine le va înțelege. Hannah Arendt a fost studenta lui Heidegger; își începe discursurile de la Platon și Socrate și jonglează cu tot felul de noțiuni de logică și filozofie. (Nici eu nu l-am citit pe Heidegger și nici n-am de gînd. Iar pe Platon îl buchisesc cu destul efort de cîțiva ani, nu e tocmai o lectură ușoară). Dar filmul este bun, suficient de bun și de clar încît să înțelegeți la ce se referea și cît adevăr e în această revelație a ei. Apoi veți avea surpriza să descoperiți cît de greu își fac loc astfel de idei – aproape revoluționare – pînă și în conștiința unor oameni extrem de educați și cultivați.

*

Cărți de Hannah Arendt pe musai list:

Originile Totalitarismului
Eichmann la Ierusalim