Bijuterii noi


Laura:

și despre mine. (cică aș fi și eu o bijuterie)

Originally posted on Doar lumea mea:

Trebuia să scriu povestea asta mai demult, doar că sunt leneșă. În plus, alerg prin atîtea dimensiuni, mă micșorez și mă măresc de atîtea ori, trec prin atîtea lumi și schimb așa de multe culori și mirosuri, încît am scuze că am întîrziat. Aș fi vrut să scriu asta la sfîrșitul anului trecut sau la începutul ăstuia, ca să se vadă clar că vorbesc de bijuterii cumpărate anul trecut.

Cînd spun bijuterii vorbesc despre podoabe adevărate și prețioase, nu gablonțuri, aur de clanță sau biju-uri de scenă, deși ș-alea-s bune, iar unele au valoare sentimentală de iubire neîmpărtășită. La bijuterii am gusturi grele. Ca la cărți și mai greu decît la haine. Mici sau voluminoase, de culori discrete sau tupeiste, detailiste sau măroaie, diafane sau impunătoare, de prințesă sau de vrăjitoare, bijuteriile mele vin de demult și fiecare-i o carte cu poze din lumi diferite. Fiecare cercel sau inel sau brățară, luate…

View original 1,364 more words

amenințarea rusă IV. La Kiev


Războiul e o soluție pentru Putin. Sună incredibil, nu-i așa? Și totuși, de-a lungul istoriei, războiul a fost o soluție la multe probleme. Poate cea mai rea soluție dar, totuși o soluție care a dus la o rezolvare. Așa cum a fost ea. Războiul e o soluție și unii ruși ar porni la război mai repede ca noi. De ce? Din cauza sărăciei, a umilinței pe care cred că o îndură – Rusia nu reușește să se impună deloc pe plan extern cum visează rușii c-ar trebui – din cauză că nu reușeșsc deloc să se reformeze și nici să lupte împotriva noii oligo-stocrații, din cauza plictiselii, pentru că altfel Putin ar pierde puterea într-o zi și el nu acceptă ideea asta. Cred că acest posibil viitor îl înspăimîntă îngrozitor. Și o să-ntoarcă lumea pe dos de frică. O să vedeți. Da, dacă o să-l lăsăm. Rușii pot porni la război pentru că n-au ce pierde. Pentru că, aparent ei au mai multe de cîștigat: teritorii, populații, resurse, faimă, influență, putere. Ei n-au vreo viață fabuloasă pe care s-o dea pe nenorocitul de război. Unora, violențele specifice unui război le-ar aduce plăceri și posibilitatea de-a mai fura una-alta fără să fie trași la răspundere. Vă amintiți davai ceas, davai palton? Nu sînt doar niște cuplete cîntate în vechi cabarete. Așa a fost, așa s-a întîmplat pe străzile Bucureștiului. Oamenii erau jefuiți pe stradă de armata prietenă. Rușii pot porni la război și doar pentru că altfel n-au cum să ne domine. Pentru că nu le e frică de măcel. Pe unii ruși, un mic măcel acolo s-ar putea să-i stimuleze. Nu uitați că ei s-au măcelărit între ei peste 70 de ani, just for fun. Nu uitați că ucrainienii sînt tot ruși, unii mai de la țară cred rușii din Rusia, dar ruși. Cam cum e republica Moldova față de noi.

Războiul e o soluție la niște probleme. Gîndiți-vă la asta. Întoarceți-o pe toate părțile. Doar înțelegînd această opțiune o putem, poate, ocoli.

*

Printre călătoriile mele la Moscova, despre care am povestit cîte ceva în primele trei articole din seria amenințarea rusă, s-a strecurat și una la Kiev. Drept să spun, am plecat la drum fără niciun chef: dacă Moscova mi se părea excesiv de făloasă și găunoasă, cum avea să-mi placă Kievul?

Kievul e altceva, aveam să aflu.

Adevărul e că nu știm nimic despre Ucraina. În afara unei generații care are azi peste 60 de ani, a făcut rusă la școală și a învățat multe despre fosta URSS, pe noi, – risc și generalizez, dar cred sincer că așa e – pe noi deci, profii ne-au scutit de prea multe detalii despre țările de la est. La mine la școală profa de engleză era noul star, noi, toate fetele, o admiram și, din cîte îmi dau seama acum și majoritatea profilor. Și profii de nemțească ar fi fost staruri, dacă ar fi stat pe-acolo mai mult de un trimestru-două pînă își primeau viza de Germania. Cît despre istoria țărilor slave, în special a celor din jurul Rusiei… da, nu-mi amintesc nimic. Nimeni n-a pus accent pe asta. La Geografie lecțiile se opreau la ”și de aici încolo e… URSS”. Și gata. ”De aici începe hăul, n-are rost să ne uităm în direcția aia”. Nimeni nuvorbea chiar așa, dar nu știu cum naiba era subînțeles. O fi fost Petru cel Mare un țar vestit, ăăă? vestit unde?, duh, după comentariile rușilor și rusofonilor disperați că n-am spus un cuvînt bun, zău, în postările anterioare despre Rusia, but guys, nobody cared about him in Romania. Then or now. În copilărie și adolescență citeam cărți despre Napoleon, despre Ludovic al XIV-lea, despre Henric al VIII-lea și toate nevesticile lui, cu sau fără cap. În partea de țară unde m-am născut și am crescut eu exista un singur fel de legătură cu Rusia: prin romanele scrise uneori de boieri și/sau aristocrați precum Tolstoi, Dostoievski, da, mult iubitul Dostoievski făcea parte dintr-o stirpe veche și cam scăpătată de nobili lituanieni intrați în Rusia pe filieră ucraineană (sic!)…

Tatăl scriitorului, Mihail Dostoievski, descinde dintr-o stirpe de lituanieni din regiunea Pinsk. Strămoșii săi, cu rădăcini nobile datând încă din secolul al XVI-lea, sărăcesc și devin parte a castei clericale. Străbunicul lui Feodor Dostoievski dinspre tată este un protopop al bisericilor de rit oriental unite cu Roma din orașul ucrainean Bratslav. Bunicul este preot al aceluiași cult. Tatăl, căruia destinul părea să-i rezerve aceeași carieră clericală, fuge la Moscova în 1809 (…) –  wikipedia

… dar și fii de țărani ca Mihail Șolohov (ulterior acuzat de plagiat, încă nedemonstrat), sau comuniști ca Nicolai Alekseevici Ostrovski, (”Așa s-a călit oțelul” - o pătimașă și cumplită osana comunistă, mi s-a părut bine scrisă dar plină de o propagandă asurzitoare).
*
Tot ceea ce știam deci despre Rusia, era ce citisem în cîteva romane, plus istoria bunicii care era să fie furată de ruși – sau poate de ucrainieni sau bieloruși, cine mai știe, căci numele de rus s-a întins peste aproape toate popoarele vasale pînă au încceput a fi confundați, dar a scăpat printr-o manevră isteață și eroică fugind prin grădini și ascunzîndu-se (o poveste destul de comună, în ultima vreme am citit diverse relatări pe tema asta, toate cu bunici și străbunici care erau cît pe ce să fie răpite de soldații ruși care ne-au traversat țara în anii 40). Am mai crescut cu istoria ceva mai sumbră a nașului meu, neamț de origine, care a fost prin Siberia vreo 5 ani, deși avea vreo 15 ani cînd s-a terminat războiul dar nah, era neamț cum am mai zis și cineva trebuia să plătească. Și el ne-a scutit de informații din mama Rossia așa că toți am putut visa la Londra și Paris, la Viena și alte orașe despre care auzeam și citeam mult mai des.

Dacă despre Rusia nu știam mai nimic cînd am ajuns la Moscova și nici ei, moscoviții, după cum am povestit, n-aveau niciun entuziasm în a-și dezgropa trecutul, a-l povesti și a-l face înțeles, despre Ucraina nu știam absolut, dar ABSOLUT nimic. Sau despre Letonia. Chiar! Ce știți despre Belarus? Ați întîlnit vreodată un bielorus? Un turkmen? Un tadjik? Un uzbek? Vreun leton? Ați auzit vreodată de un alt lituanian în afara noului GM al PRO TV-ului?? Am senzația că, în afara unor cercuri care au rădăcini și legături slave, ori cu Moldova ori cu Rusia direct, sau interese profunde în direcția respectivă, nimeni nu știe nimic despre toate aceste țări foste membre ale URSS. Habar n-avem cum arată oamenii lor, ce fac, cărui grup aparțin popoarele, ce limbi vorbesc, ce mănîncă, ce au dat culturii universale… știm mai multe despre China la o adică, decît despre tot spațiul ex-sovietic. Sau, dacă ne concentrăm o țîră, despre țara cunoscută azi ca Iran, mai demult o parte a imperiului persan. Asta e moștenirea anticomuniștilor: o mare de uitare și indiferență, un loc gol și mare pe hartă de la noi pînă pe la indieni și chinezi, o lipsă de interes față de spațiul ăla geografic și istoric, față de poporul ăla, lipsă de interes care-i irită pe ruși mai rău ca rîia, căci, oricît de gherțoi ar fi unii, sînt alții care-și dau seama și suferă că le ignorăm și bagatelizăm pînă și marile și realele lor realizări. Își dau seama că, pe undeva, îi disprețuim, le purtăm pică pentru ce ne-au făcut și nu i-am iertat deloc. De ce altfel s-ar stropși atît de indignat înspre România un mare prelat demnitar al Kremlinului cum e Rogozin? De ciudă, de ce altceva.

*
Deci, ce e Ucraina? Ce caut eu în Ucraina? Ce știu eu despre Ucraina în afara unor povești despre racheți ucrainieni care, de pildă, la un moment dat cereau taxă de protecție unui prieten care avea o afacere deschisă în București, și, deși taxa a fost plătită, biroul lui tot i-a fost vandalizat, oamenii bruscați și niște bunuri furate. Vedeți ce rău e ca primul contact cu reprezentanții unei țări despre care nu știi nimic să fie prin intermediul unor infractori? dacă tot ce știi despre țara aia e că niște unii fură, violeză femeile din țara ta sau sparg bancomatele cînd te gîndești la țara respectivă și la oamenii ei DOAR imaginile astea îți vin în minte. Pentru că altele n-ai. În loc să-i blamăm atîta pe vestici că nu ne privesc cum trebuie, că ne discriminează, că se schimbă la față cînd aud că sîntem români, înainte să le cerem lor să-și schimbe prin efort propriu părerea, (ce prostie, de parcă o s-o facă vreodată, dar de ce să facă așa ceva??) TREBUIE să ne arătăm noi în altă lumină. Dar cîți dintre noi înțeleg asta?? Cam la asta mă gîndeam plină de lehamite în avionul care mă ducea de la Moscova la Kiev: ”o să văd o altă variantă de ruși, fix ce să-ți spun, asta-mi trebuia”.

Bineînțeles aeroportul e(ra) mai mic și mai puțin aglomerat. M-am gîndit că seamănă cu Băneasa și, după grandoarea rusă, am fost dezamăgită. Boryspil nu e un hub internațional cum sînt de-acum cele două mari aeroporturi din Moscova, pe unde treci și schimbi abionul ca să te duci înspre China, India, Mongolia, Nepal și alte țări din îndepărtatul est. Nu mirosea așa tare a comunism. (V-am spus că printre primele lucruri care m-a lovit la Moscova, cum am coborît din avion a fost mirosul de comunism? Comunismul miroase într-un fel, a praf, a vechi, a nespălat, a…. A delăsare. A incultură. Un miros care mie îmi face rău.) N-am prins cozi interminabile pentru că n-aveam de ce și la ce. Dacă Moscova nu e vizitată, vă închipuiți că nici Kievul nu e. Se vizitau ei între ei, acum cred că nu-s mai așa prieteni, nush de ce. Am mers o vreme pînă-n centru unde ne-am cazat dar pe drum nu era atît de aglomerat ca la Moscova. Deși nu m-am relaxat, am stat înțepată și cam îmbufnată și m-am mai agățat multe ore de prejudecățile mele, da, de data asta chiar am avut PREJUDECĂȚI, am remarcat imediat, în ciuda faptului că îmi propusesem să nu-mi placă, că ceva este diferit.

IMG_4753

Una din nenumăratele mănăstiri/biserici pe care le-am vizita la Kiev. Toate, extrem de bine renovate, aurite… aurul da, o veritabilă obsesie slavă, culmea, nu occidentală. De ce atîtea biserici și mănăstiri chiar în inima Kievului? O să vă explic mai jos.

La Kiev nu e chiar ca la Moscova, deși sînt unele asemănări pe care nu poți să le ignori. Și ei au complexe de inferioritate-superioritate dar mai puține și altfel ca rușii. De fapt, complexele lor de inferioritate-superioritate sînt condiționate chiar de ruși, de vecinătatea cu ei și istoria comună. Nici ei nu mai știu cine sînt, cîteodată, ca rușii sau ca românii. Dar… sînt și destule deosebiri destul de interesante. În primul rînd, deși am stat mult mai puțin am văzut chestii mult mai faine: un oraș mai îngrijit – culmea! – deși și Moscova era curată (mult mai curată ca Bucureștiul, cel puțin în centru), oamenii erau mai puțin încordați, era mai puțină îngîmfare în aer. MAI PUȚINĂ EXAGERARE. Mîndriei îi trebuie o palmă, două, trei ca să lase ochii în jos. Cred că tocmai vecinătatea cu Rusia îi face pe ucrainieni să fie așa, și faptul că, de sute de ani, sînt în umbra lor și primesc palme după palme. Ceea ce am văzut și auzit acolo mă face pe mine să cred că nu-s prea mari șanse de împăcare între cele două țări, și, că, dac-ar trebui să facem o alianță împotriva Rusiei ar trebui să o facem cu Ucraina, Moldova și țările baltice. Nu cred în ”poziția noastră independentă”, nu ne-a reușit niciodată faza asta, ba, în ultima sută de ani am trecut prin cumplite zvîrcoliri soldate cu pierderi teritoriale de cîte ori ne-am declarat independenți. Sîntem mai degrabă oportuniști decît neutri așa că… va trebuie să alegem o tabără sau alta. Și să rămînem loiali. Asta, privind în istorie, s-ar putea să ne pună probleme.

Desigur, pseudo-politicienii noștri n-au încercat deloc să regleze problema ”Cernăuți” și asta ne ține într-o izolare față de Ucraina care nu ne folosește la nimic. Acum ar fi un moment prielnic – poate – să tranșăm cumva această problemă care doar stă și coace. Trecerea timpului NU NE AJUTĂ: uitați-vă la Crimeea. Cică a fost odată a tătarilor, acum e a rușilor. Pentru că așa își amintesc oamenii care locuiesc acolo: că s-au născut în mama Rossia. Așa și cu ținuturile noastre istorice, luate de URSS/Ucraina și alte țări în care visăm că mai avem oameni, pămînturi și drepturi: dacă mai așteptăm mult, nimeni în viață n-o să-și mai amintească că s-a(u) născut în România. Și atunci frustrarea noastră o să devină una ușor penibilă. Că o să tot cerem să ni se dea înapoi niște teritorii locuite de niște oameni care nu se vor mai considera români.

IMG_4686

(Cea mai veche construcție din Kiev: un turn care face dintr-un vechi zid de apărare.)

Deci, am ajuns la Kiev, în centru. Orașul, surprinzător: destul de îngrijit și aerisit, multe mașini dar parcă nu pînă la sufocare. Tot o arhitectură de tipul slav-imperialist-comunist, dar parcă mai faină (o să vedeți și din fotografii). Bucureștiul nostru este, față de Kiev, din păcate, foarte urît. Foarte, foarte urît așa cum arată azi. Trotuarele noastre desfundate și pline de gropi, mașinile parcate peste tot, nebunia din trafic, clădirile care stau să-ți cadă-n cap, România face tot posibilul să arate ca o țară exotică, murdară, din lumea a III-a, fără peisajele fabuloase din unele din aceste țări sau siturile arheologice vechi de mii de ani. Am stat cîteva zile la Kiev, într-un hotel aflat la vreo 100 de metri de acum vestitul Maidan, care, sincer, este imens. IMENS. Dacă piața aia s-a umplut de oameni luni de zile, e ceva. Pe bune. Piața aia nu poți s-o umpli cu cîteva mii, acolo au fost zeci de mii de oameni care au luptat de-o parte și de alta.

IMG_4675

(Maidanul e o piață de 3-4 ori cît piața din fața Casei Poporului. )

Nici ucrainienii nu-s chiar ca rușii. Deși seamănă la înfățișare. De aia, poate mai au o șansă. Cît am stat la Kiev am fost în grija unui cuplu ucrainean. Ca-ntr-o vizită de stat oficială, eu am stat mai mult cu nevasta, bărbații au stat între ei, să vorbească ”de afaceri”. Cu cît de duci mai înspre est, revine mentalitatea asta pe care o aveau pe la țară, prin provincie doar oameni de vîrsta bunicilor/străbunicilor. Îmi îmintesc de o mămăiță care m-a tras dintr-o cameră plină de bărbați pe cînd aveam 12-13 ani, certîndu-mă: ”Ce cauți tu cu bărbații, acolo?” Mda. Cu cît te duci spre est, femeile sînt tot mai izolate de bărbați, pînă la extrema talibană din Afganistan, aceea-n care trebuie să-ți pui un sac albastru-n cap dacă ții la viața ta.

 

IMG_4728

(Ce curat e pe jos, observați? Și acum gîndiți-vă la orașele românești. … Ca să revenim la ucrainieni, doamna asta mi-a predat cursul intensiv de cucerire a bărbaților, varianta slavă/rusă. Bărbații noștri, în primul rînd, că nu i-am slăbit din ochi nicio clipă, dar bun și-n-general. M-a învîrtit, m-a sucit, m-a dus într-un colț: ”oare se uită la noi?”, dă-i și oftează și hai să ne mutăm în colțul ăsta: ”dar acum se uită”, of… ”să ne deschidem umbrelele și să stăm așa… acum ce fac?”. La început mi s-au părut cam nepotrivite toate pentru vîrsta ei dar ce știu eu despre bărbați? Nici azi nu știu prea multe. Doamnelor, din cîte am văzut, tehnica slavă este mortală. La cele cîteva ponturi pe care vi le-am vîndut ieeeftin, mai adăugați următorul: cel puțin odată pe zi vă uitați în ochii lor și ori le ziceți ori faceți ceva care să aducă a: ”ești un zeu. Nu, că ești un zeu. N-am văzut niciodată așa ceva.” Imposibil să nu cadă doi, trei lați. Orice vîrstă ați avea și orice greutate. Și după cum vedeți, nu ne-am foit degeaba prin piața aia. Cineva tot s-a uitat la noi și ne-a făcut și-o poză, că deh… avea ce vedea. Nooo? P.S.: umbrela nu e a mea. Și ucrainienii, ca și rușii și românii au obsesia brandurilor și a definirii clasei sociale de care aparțin prin brandurile pe care le poartă la vedere.)

IMG_4688

(mai relaxați, mai normali, arată aproape ca o țară europeană. Copii se cațără pe statui, normal, tinerii se așează direct pe jos și beau o bere. Normal. Statuia avea explicație în ucraineană. Repet: vreți să ne cunoacă străinii altfel? Informații în mai multe limbi, nu doar în română și engleză. Văd prin București străini năuci pe străzi, cum eram eu la Moscova.)
*
Ucrainienii ne-au arătat tot ce credeau că aveau mai bun. Am fost la niște restaurante foarte bune, cafenele elegante, am vizitat un imens tîrg în aer liber, un imens muzeu în aer liber, am fost la o petrecere de firmă, la care lumea a jucat jocuri, au dansat, au încercat să se simtă bine… deja sună altcumva, nu?. Ah, iar trebuie să vă dărîm un mit. Ce să fac, cred că asta mi-e menirea în viață, să îi scot pe oameni din visele lor frumoase, să îi supăr, să-i mîhnesc. Pregătiți batistele! Sarmalele nu sînt o invenție românească, muahahahaîhaha… nici murăturile, nici mămăliga!! Rușii, ucrainienii, uzbecii, bielorușii știu să pună la murat și-o talpă de cizmă stricată. Fac sarmale cu de toate și din de toate, de la stafide pînă la pește, mămăliga lor e excelentă iar mezelicurile, pfoa, uimitoare!

IMG_4694

În afara unor restaurante foarte, foarte bune – of, ce prost se mănîncă în România, oriunde în lume se mănîncă mai bine! – am văzut multe, enorm de multe biserici și mănăstiri care se aflau în centrul Kievului. Și, ușor-ușor, între o biserică și alta, ucraineanca care mă însoțea, a început să-mi spună tot felul de lucruri. Știu eu că ei au fost capitala Rusiei odată? Am auzit de Rusia Kieveană? Nu, nu știam, istoria țărilor slave nu m-a interesat niciodată. Sincer, și azi mă interesează mai mult în contextul în care Rusia ne bate iar la uși. Iar pe rușii de azi îi interesează și mai puțin ce-a fost acum 1000 de ani. Nu mai pot ei de Rusia Kieveană. Iaca, a ridicat Putin o sprînceană și Crimeea a trecut la ei. Și aseară am văzut pe CNN mii de moscoviți care s-au adunat în fața Kremlinului să urle de fericire. Mdea.

Rusia Kieveană sau Rutenia Kieveană a fost cel mai timpuriu stat al slavilor estici dominat de orașul Kiev, aproximativ din anul 880 până la mijlocul secolului al XII-lea. Din punct de vedere istoriografic, Rusia Kieveană este considerat statul predecesor a trei națiuni slave răsăritene din zilele noastre: Belarus, Ucraina și Rusia. Domniile lui Vladimir cel Mare (980-1015) și a lui Iaroslav I cel Înțelept (1019-1054) constituie Epoca de Aur a Kievului, când slavii au fost creștinați și au primit primul cod de legi al slavilor de răsărit, Russkaia Pravda. (Zice Wikipedia)

IMG_4762

Eu știu mai multe despre Henric al VIII-lea, despre Ludovic al XIV-lea, despre Napoleon, despre… Ana de Austria, despre cine să mai zic? despre templieri – am avut o pasiune pentru ei, odată -… Cred că despre Henric al XVIII-lea al Angliei am o imagine mai detaliată și mai completă ca despre mulți voievozi români. Da, se datorează celuilalt tip de propagandă: cea vestică. Care mie îmi place mai mult. Poate e totul o alegere subiectivă, nu știu…

Și iar, în curtea altei biserici – amatorii de ortodoxism ar fi fost probabil, copleșiți, pe mine arhitectura ortodoxă mă lasă cam rece și cea comunistă mă scîrbește – mai îmi spunea ucrainianca, că doar știa că stau la Moscova: dar de holodomor am auzit? N-am auzit, ce-i ăla? A avut puțin timp la dispoziție, trebuia să mă și ”distreze” dar și-a făcut și datoria față de țară între timp. Mi-a transmis ce era important și eu transmit azi mai departe.

Foametea ucraineană (1932-1933), cunoscută și ca Holodomor (în limba ucraineană: Голодомор), a fost una dintre cele mai grave catastrofe naționale ale ucrainenilor din istoria modernă, cu un număr de morți estimat la câteva milioane. În timp ce foametea din Ucraina a fost parte a unei foamete care a afectat și alte regiuni ale Uniunii Sovietice, prin Holodomor se înțeleg strict evenimentele care au afectat teritoriile locuite de etnicii ucraineni.

Cercetătorii sunt de acord că foametea a fost cauzată mai degrabă de politica agricolă a guvernului sovietic și a lui Stalin decât din cauze naturale, iar Holodomorul este denumit și „genocidul ucrainean”, ceea ce ar implica faptul că Holodomorul a fost pus la cale de guvern, cu scopul distrugerii națiunii ucrainene ca factor politic și entitate socială. Istoricii încă mai discută dacă politicile care au dus la Holodomor cad sau nu sub incidența prevederilor Convenției asupra genocidului, iar mai multe țări au recunoscut între timp Holodomorul ca genocid. La 28 noiembrie 2006, parlamentul Ucrainei a aprobat o rezoluție care afirmă că foametea forțată din perioada sovietică a fost un act de genocid împotriva poporului ucrainean. (Zice wikipedia)

Pe scurt, văzînd că ucrainienii nu se înscriu de bună voie în colective, după o așteptare de cîțiva ani, rușii au trimis cîteva mii de activiști în Ucraina să rezolve problema. Profitînd și de un an agricol mai prost, rușii au confiscat toată mîncarea  și i-au lăsat pe țărani să moară de foame. Foametea a fost atît de cumplită încît în unele cazuri s-a ajuns la canibalism. Nu am găsit cifre sigure despre numărul de morți, spre deosebire de naziști, comuniștii nu țineau evidențe așa clare ca să nu poată fi învinuiți după aia. Se vorbește de 5-7 milioane de morți. Ucraineanca zicea c-au fost mai mulți.

*

Va continua!

mitul Elenei cea în stare să înnebunească un bărbat


mitul Elenei, cea în stare să înnebunească un bărbat, să-l facă din rațional irațional, din om neom, a revenit în forță odată cu alegerea Alinei Gorghiu în fruntea vechiului PNL. E amanta lui cutărică și a lui cutărică și iată că tocmai pe ea s-a grăbit s-o sprijine Iohannis făcînd din PNL un partid de toleranță. Fiecare președinte cu pupila lui, cu elena lui – s-au grăbit să comenteze toți păreriștii de feisbuc, toți cei nebăgați în seamă deloc sau de o vreme, toți nenumiții în funcții, toți cei ce n-au ajuns la sinecura mult visată. Dacă ar fi susținut un barbat cu care a făcut afaceri suspecte Bogdan Olteanu, ar mai fi fost la fel de mare agitația? Sau furtul nu e un păcat așa de mare ca adulterul?

Trec repede peste observația că orice adulter are nevoie de 2 persoane și că n-ai cum să pui vina numai pe o parte, eventual numai pe femei în oricare parte ar fi ele. Partea sau părțile căsătorite, căci pot fi amîndoi căsătoriți, caută activ o scăpare din mariaj de aia ajung într-o relație adulteră sau descoperă cu ocazia adulterului că aveau o problemă majoră în familie, cu ei înșiși, cu locul lor în viață ș.a.m.d. Dar în niciun caz nimeni nu te poate forța să intri într-o relație adulterină. Trec repede iarăși peste faptul că în politică probabil amantlîcurile sînt frecvente și păstrate în interiorul partidelor tocmai pentru a rămîne în familie. Sau peste gîndul că, așa cum e azi politica la noi, oricum trebuie să plătești cumva, să fii a cuiva, ca să faci politică.

Și ajung la mitul Elenei cea atotcorupătoare de suflete perfecte de bărbați.

Mie mi se pare că dragostea împărtășită e foarte rară. Adică acea întîmplare cînd găsești o persoană care nu e numai atractivă fizic dar și din alte puncte de vedere, cu care ai o chimie extraordinară și social și profesional și financiar, persoana aia care îți trebuie ție, ȘI, după ce ai găsit-o realizezi cu un fel de șoc că și persoana aceea simte și gîndește la fel și e și dispusă, ca și tine, să înceapă o relație. În general trebuie cam trei minuni ca asta să se întîmple: să fii în același loc, în același timp și în aceeași dispoziție sufletească cu acea persoană. Și cu posibilitatea ca ea chiar să existe, așa cum îți trebuie ție, tailor fit, iată că se fac patru minuni. Unora ni se întîmplă odată în viață, altora niciodată, puțini cred că au parte de două ori de așa ceva. Așa că dacă un bărbat își întîlnește Elena lui și aceasta e gata să fugă cu el, și ei fug împreună chit că asta distruge lumea din jurul lor, eu cred că aceasta e o relație în care amîndoi au intrat de bunăvoie și relația e atît de puternică încît orice gînd rațional dispare. E o relație care greu poate fi terminată rațional, tocmai pentru că e atît de rară și puternică. Dacă vă mai amintiți cum e să iubești, ei bine, atunci și numai atunci granițele firești dispar, legile lumii în care trăim pot fi și uneori trebuie încălcate, neputințele sînt uitate, găsim în noi rezerve care măcar temporar ne fac să ne simțim ca niște super eroi… asta e dragostea: e încrederea că împreună cu persoana iubită poți face orice. Mai amintesc că în povestea originală, Elena era cea căsătorită cam fără voia ei și Paris corupătorul, și el manipulat de zei, dar vedeți voi, tot femeia e de vină în percepția generală. De parcă ei nu i s-ar putea întîmpla să se îndrăgostească, căsătorită sau necăsătorită fiind și să înnebunească pentru un bărbat. Să fie înnebunită de un bărbat.

Și mi se mai pare că după acest mit, unii bărbați își ascund neputința lor de a evolua dincolo de un anumit proiect, de o anumită fază existențială. Mi se pare că unii bărbați scuză alți bărbați așa: l-a înnebunit aia de cap, nu era așa. Ba, așa era, doar că înainte nu se vedea.

Dacă TB și-a găsit elena lui, atunci a găsit acea persoană într-o viață de om, atunci i s-au întîmplat cele 3+1 minuni. Cu greu va scăpa de asta și pentru el personal nici nu știu dacă trebuie să ne dorim ca să scape. Pentru noi, însă, să ne bucurăm că am scăpat cu atît. Dacă se iubesc atît de tare, bine că și-au făcut partidul lor. Dacă nu se iubesc, TB va scăpa de Elena în curînd.

Și tot pentru noi, pentru calitatea vieții noastre, ar trebuie să mai țesălăm din miturile și clișeele cu care ne populăm mintea de atîta amar de ani. Ne țin pe loc, credeți-mă. Dacă tot rostogolim cu mintea și cu vorba aceleași clișee n-avem cum să obținem alte rezultate, să evoluăm. Ba, mi se pare cîteodată că mai degrabă involuăm.

Aș vrea să întîlnesc și eu o elenă în stare să înnebunească un bărbat fără voia lui. Voi nu? Ar fi ca o întîlnire cu o vrăjitoare adevărată…

Later Edit: De politicieni e ușor să scapi: dai cu puțin ignore peste ei și gata, arivederci și n-am cuvinte. Vin localele și europarlamentarele, nu vă mai îngrijorați din cauza unei pasiuni, dacă TB nu vine cu proiect real care să poată să facă opoziție, partidul lui cu tot cu elena lui o să dispară în neant. Desigur, dacă învățăm pînă atunci să folosim funcția asta ignore cu care sîntem dotați

domnule Iohannis, nu e bun nici MRU


L-am văzut pe MRU de cîteva ori de aproape: la protestele din 2012 din Piața Victoriei, la cîteva întîlniri ale defunctei ICCD, (păcat de acea construcție, mulți oameni buni au intrat în ea și a fost abandonată fix pe marginea drumului cu tot cu oamenii buni), și chiar la congresul de înființare al FC unde m-am dus de curiozitate, bănuind că n-o să mai văd în curînd așa ceva. Omul are cîteva calități dar și cîteva defecte care azi mă fac să mă gîndesc că nu e deloc varianta optimă pentru cancelaria lui Klaus Iohannis. Cei doi s-ar putea să se înțeleagă, avînd în comun un soi de reținere exterioară, de tentație de a munci în spatele ușilor închise, de a comunica puțin. Au în comun pînă și morga țeapănă, statura înaltă și iar, țeapănă, lipsa umorului de tip dîmbovițean, de tip sudist. Par a fi făcuți să fie împreună, deși unul e din dulcele Ieși moldovean și altul taman din Transilvania, de la Sibiu. Dar tocmai aceste puncte comune mi se par o combinație proastă pentru viitorul președinte. Nu ne dorim ca toate aspectele pentru care a fost criticat Klaus Iohannis: încetineală, muțenie, lipsa umorului să sporească, nu-i așa? Nu ne dorim ca Iohannis să înțepenească de tot la Cotroceni…

MRU nu are simțul momentului, al mulțimii. Ceea ce, după o vîrstă e și un semn al lipsei unui tip de inteligență. MRU nu are simțul contactului direct, nealterat de o mască: îți lasă, dimpotrivă, senzația că nu poate comunica cu cineva necunoscut fără o regie. Ceea ce te duce cu gîndul, inevitabil la prefecătorie. MRU poate are un tip de inteligență instituțională, se descurcă în ”servicii” și întîlniri de alcov supraregizate dar este inabil complet în fața publicului. Deși a fost așteptat cu înflăcărare în 2012 în Piața Victoriei, s-a lăsat rugat ȘI așteptat și a venit doar de cîteva ori, pășind pe vîrful picioarelor ca o fecioară care vine timidă să-și culeagă complimentele pentru fecioria ei pe care dorea s-o vîndă dar nu știa cum. Deși ICCD-ul îi acordase apriori rolul de unic mîntuitor el venea la întîlnirile cu susținătorii doar după ce toată lumea se aduna și forma un culoar regulamentar de aplaudaci prin care el trecea ca o primadonă după spectacol. Doar că el nu dăduse încă niciun spectacol.

Putea atunci să se instaureze ca lider pe un val de mînie morală, să-i zicem așa, val care s-ar fi rostogolit (avem astăzi certitudinea asta, valul s-a rostogolit și a produs mari uimiri la alegerile prezidențiale) și l-ar fi putut face azi președintele României. În plus, dacă mișcarea aceea avea un lider de la bun început, probabil că într-adevăr s-ar fi început o revoluție morală în mai multe straturi ale societății. MRU n-a simțit acel val, n-a simțit momementul, a ratat toate ocaziile care i s-au oferit pe tavă!, MULTE, a preferat mereu ușile din dos. A preferat să se ascundă într-o poziție misterioasă, inaccesibilă dar care, neproducînd rezultate, vezi și eșecul FC, arată că de fapt, nu ascundea nimic. Sau ascundea tocmai incapacitatea lui de a capta momentele esențiale și de a le fi lider, cum spuneam. E acesta un semn bun despre el? Dimpotrivă, e un semn rău. Am cunoștințe care ori au intrat în FC sperînd că se va face ceva prin acest partid, ori au gravitat foarte aproape de conducerea lui. Au ieșit din această aventură cu spiritul mai mototolit ca oricînd. MRU nu era disponibil niciodată, aproape pentru nicio întrevedere cu susținătorii lui, era mereu ”într-o întîlnire”. ”Într-o întîlnire” ultrasecretă, ultra importantă, cu cineva ultra important. MRU lasă tot timpul senzația că e undeva, într-o lojă, aflată într-o lojă, ascunsă într-o altă lojă. Ceva la care tu nu ai cum să ai acces, numai el, pentru că tu nu ești important, numai el e important și tu niciodată n-ai cum să fii ca el. Aroganță, aroganță… boală grea. Dar cum nici măcar un consiliu de război nu ține pentru totdeauna, după o vreme te întrebai dacă e posibil așa ceva și dacă nu, de ce se ferește omul să se întîlnească cu tine. Și cum ar putea guverna așa? Păi, voila, n-ar putea.

Mie mi-a lăsat impresia unui curios caz de om care, deși are orgoliul de a pretinde funcții și poziții înalte în stat, nu are anvergura interioară și exterioară necesară unui lider. Pe el îl jenează tocmai acele valuri sociale care produc un lider de anvergură: entuziasmul popular, ieșitul în stradă, euforia, avîntul. El nu poate să pășească printre niște oameni înfierbîntați, printre niște oameni pe care i-a bătut soarele-n cap pe caldarîmul din fața guvernului, la proteste de stradă, după multe după-amieze toride de vară. Energiile lor îl fac să se închidă într-o carapace, să se împleticească, să fugă. Cîte mîini nu s-au întins rugătoare înspre el: scapă-ne de ei, scapă-ne de ei!, și pe cîte le-a strîns? Dintr-un candidat la președenție propus de un val popular acum doi ani a ajuns un candidat la cancelaria prezidențială și pare fericit de situația asta. Nu mai bine ne spunea că nu vrea să fie președinte? Sau voia? Dar nu voia să facă nimic pentru asta, voia să-l punem noi și gata? Nu avea chef nici măcar de o campanie pentru funcția de președinte, ar fi vrut să se trezească direct pe scaun… mda. Și e bun de șef de cancelarie un om care nu mai departe de acum doi ani visa să fie el președintele României și nu i-a ieșit nici măcar de-o candidatură? N-o să vrea el să se transforme într-un fel președinte bis, de președinte doi, din frustrare?

Iohannis, pe de altă parte s-ar putea să aibe mai multă inteligență nativă, ca lider. De capul lui și dacă-și urmează cu atenție intuiția, pînă la urmă se repliază și punctează. Deși are fix aceeași expresie țeapănă și impenetrabilă ca MRU, Iohannis a arătat deja că nu se ferește de public. Am fost la lansarea lui de carte și mulțimea adunată acolo putea să amețească pe oricine. El n-a amețit și n-a plecat acasă. A stat și-a semnat neobosit cărțile alea o oră peste programul obișnuit al tîrgului. De capul lui, Iohannis pare să fie mai bun ca atunci cînd e sfătuit de cei ce-l înconjoară în acest moment. Nu degeaba s-a zvonit pe lîngă zidul lui Țucănberg că la prima întîlnire televizată cu Ponta a plecat tam-nesam de la o ședință nesfîrșită a ACL. S-a ridicat pur și simplu și a plecat la televiziune, așa se spune, pentru că ședința aceea, ca multe altele, nu ajungea la niciun rezultat.

La ora asta nu-i putem imputa lui MRU necinstea sau corupția. Însă ratările lui în plan profesional, atît de recente s-ar putea să-l afecteze într-un post care cere să știi să fii vioara a II-a, să știi să fii un bun PR, o bună conexiune cu toți românii. Nu se va uita el oare, la președinte, gîndindu-se: în locul lui aș putea fi eu? Va fi el în stare să renunțe la excelenta limbă de lemn pe care o vorbește cîteodată? Va fi el în stare să-l completeze pe președinte, în registrele inferioare? Ori vor forma împreună un fel de guvern 2, un guvern paralel, din umbră? Oricît de potriviți par, mie mi se pare nepotrivită această asociere.

Nu cred că cei din jurul lui Iohannis se vor simți la cititul – improbabil – al acestor rînduri, și vor ceda ceva din puterea și privilegiile lor. Mă îndoiesc tot mai tare că mentalitatea acestor oameni poate fi schimbată altfel decît cu forța. Prin presiune populară. Prin amenințarea lor cu debarcarea definitivă de la guvernare. Și și atunci vor fi schimbări minime, de suprafață, mai mult niște retrageri în umbră, abdicări forțate. Dar poate domnul Iohannis ar pricepe că are nevoie de altceva. De altcineva.

Președintele Iohannis are nevoie de oameni care să țină deschisă ușa cancelariei prezindețiale, nu s-o închidă într-o rîncezeală instituțională, atît de specifică mai tuturor instituțiilor statului român. Închidere pe care o practică MRU, care tot timpul se comportă așa. Iohannis are nevoie de cineva care să-l mai deschidă pe el, ca și om, poate chiar de o femeie, el fiind atît de serios-masculin. O tipologie atît de masculină: bărbatul tenace, taciturn, consecvent și serios poate are nevoie lîngă ea de tipologia lipsă: o persoană calină, veselă, blîndă, comunicativă, solară. Ideal ar cineva care să-l pună în valoare, prin contrast, fără să se facă de rîs, o persoană în același timp capabilă și cu imaginea nepătată. Iar MRU are nevoie urgentă de o schimbare profundă, de o trezire, de o urnire din obișnuințele lui, din ticurile lui îmbîcsite altfel își va rata tot viitorul politic.

Mai căutați, domnule Iohannis, mai căutați. Imposbil să nu găsiți ceva mai bun.

P.S.: Domnule Iohannis, nu aveți nevoie de oameni care să vă confirme, să vă gireze, de nume. Dumneavoastră ați fost ales cu un vot exemplar. În acest moment îi puteți gira o vreme dumneavoastră pe alții.

unde ne sînt adulții?


am ajuns dintr-o dată la o vîrstă în care oamenii din jur încearcă să mă îndese cu de-a sila în două tipare neverosimile: ”ești încă o copilă” și ”ești babă, sărumîna’”.

ceea ce nu sînt. nici una din alta.

nu fac parte din categoria oamenilor care, între agonie și extaz, între ură și iubire sau copilărie și moarte n-au nicio altă nuanță, nu trec prin nicio altă fază. Ba dimpotrivă, am nuanțe multe, și nu sînt toate nuanțe de gri, oh, no!, chiar deloc NU, am răzgîndiri și ocoliri, reîntoarceri, refaceri ale unor drumuri, prejudecăți active și prejudecăți de muuult depășite. scriu și rescriu prezentul.

nu sînt apretată și aseptică, thank God și nici n-am convingeri imuabile.

sînt pur și simplu adultă. dar, deodată sînt și cvasi singură. într-un sens metaforic, evident.

sînt singură pentru că în jurul meu nu găsesc majoritar adulți, ca mine, ci veșnici adolescenți, veșnici copii. Găsesc moșulici de 30+, anchilozați în hibe, ticuri și neputințe, în panici pe care nu vor să le depășească sau nu cred că mai pot, într-un cor de meschinării dobîndite nici ei nu știu cînd și de ce. Găsesc foarte rar adulți care își asumă vîrstă, care nu stau în fiecare noapte la o băută pentru că a doua zi mai au și alte obligații, nu pentru că nu mai sînt tineri, adulți care știu să se distreze și atunci cînd o fac, o fac lată, care își asumă sportul și dieta nu ca pe niște consecințe nefericite ale bătrîneții ci ca pe niște unelte foarte folositoare pentru o viață mai de calitate, în fine, adulți cu care poți atinge, în fond, o infinitate de subiecte fără să stîrnești puseuri de oftici adolescentine la orice părere contrară ai avea. adulți care își asumă și ratările în amor și căsniciile durabile, și divorțul dar și monogamia, și copiii și lipsa lor. adulți care își asumă și căsnicia după 10-15-20 de ani dar și să-ți ia viața de la capăt la 40-50 de ani.

e ca și cum toate generațiile între 25 și 55 de ani n-ar exista. adulții noștri nu mai au viață sexuală de la 35 de ani și nu fac nimic se îndrepte asta. adulții noștri nu arată a adulți, ați observat? sînt ori niște femei despletite care cred în Făt Frumos și la 35-45 de ani, (sau cu codițe de școlăriță, parcă și mai rău), respectiv niște hipsteri cu pantalonii cu turul lăsat și căciula trasă pe cap și la birou și la Ateneu, ori sînt niște bătrînei de la 33, deja neputincioși în fața burților și părului prea devreme grizonat. Cînd îmi cert amicii pentru că-mi declamă melodramatic ”am îmbătrînit” simt cum doar prin dezacordul pe care-l exprim m-am și îndepărtat de ei și ei de mine. Doar pentru că nu accept să intru în categoria moșilor și a babelor tinere sînt deja un mutant, un experiment social.

”am îmbătrînit” – a devenit un slogan confortabil în care se inghesuie toată comoditatea și lenea din lume. ”am îmbătrînit” – și gata, nu mai trebuie să faci nimic, să lupți pentru nimic. ce tîmpenie! de la 35-40 de ani, pînă înspre 80 de ani cînd mai mult ca sigur ai să mori, mai ai undeva între 30 și 40 de ani de trăit. ești sigur că pe toți vrei să-i trăiești în bătrînețe? sau vrei să fii un caraghios bătrîn care încă se mai dă de 20 de ani? Chiar vrei 18 ani de copilărie, 20 de ani de tinerețe și 40 de ani de bătrînețe? sigur nu vrei mai multe faze, stadii, vîrste în viața asta? chiar vrei la 45 de ani să stai să asculți prejudecățile unuia de 20, cum descoperă el că la 40 de ani se mai face sex, cum descoperă cu oroare că și el se îngrașă, face celulită. cum crede că o să schimbe lumea, toată, cum descoperă că nu poate, cum se desumflă, cum trece prin aceleași depresii cum ai trecut și tu? chiar vrei să stai mereu numai cu oameni pentru care lumea începe azi? chiar n-ai nicio satisfacție în a împărtăși din experiența ta cu oameni care au experiențe comparabile? sînt faini tinerii, e faină energia lor dar e obositor să trăiești mereu într-o lume atît de îngustă din punctul de vedere al experienței…. experiența, da experiența de viață! cum poți să NU prețuiești așa ceva??

nu văd oameni în jurul meu care să vrea cu adevărat să-și asume experiența. ceea ce e cea mai mare pierdere. calitatea care sporește odată cu trecerea anilor e tocmai experiența de viață, așa cum e ea și ce concluzii putem trage din ea. experiența de viață asumată poate de la o vîrstă încolo să țină locul înțelepciunii pe care n-ai avut-o la 20 de ani. da, poate să înclocuiască înțelepciunea. sigur, ar fi minunat să fi fost și înțelept și acum să devii și rafinat prin experiență, dar… să ne mulțumim cu ce avem.

Nu mi se pare deloc că eram mai inteligentă la 20 de ani ca acum. din anume puncte de vedere mă bucur că nu mai am 20 de ani și mintea de atunci. Pentru că, atît cît am putut, am avut grijă de mintea mea, ea a sporit, și acum, cînd mă uit în urmă îmi pare rău că nu pot să mă întîlnescu cu tînăra de atunci și să-i dau niște sfaturi de viață.

Problema e că nu pot să împart experiența asta de viață cu prea mulți acum. Problema mea e că adulții din jurul meu ori nu vor să-și aducă aminte prin ce-au/ce-am trecut ori nu au făcut niciodată un efort să înțeleagă. Și au o imagine total nerealistă despre ei.

aproape nu avem o imagine normală a adultului. nu avem haine pentru adulți, cărți pentru adulți, filme pentru adulți, cluburi pentru adulți, muzică pentru adulți… job-uri pentru adulți! publicitatea nu se adresează adulților, nimic nu se adresează adulților pe lumea asta. ce-o să mai rîd peste 10-15 ani cînd toată generația asta pe care au crezut publicitarii și marile firme care finanțează cașcavalul publicitar că o cresc cu milioane de reclame va cumpăra produsele acelui timp, cine știe ce device-uri, ce mode deșucheate, ce pachete promoționale pe lună, și nicidecum produsele lor! de la 40 de ani pînă la 60 de ani nu mai ești interesant pentru nicio agenție de publicitate, iar de la 60 catena crede că ți se adresează prin intermediul Stelei și a lui Arșinel. Nici maică-mea nu se mai uită la expirații ăia și ea are peste 60 de ani.

ce ne facem, toată super-obsesia asta cu tinerețea mi se pare de-a dreptul cretină, mai ales că e tradusă prin infantilism progresiv, nu prin candoare, puritate, avînt, entuziasm.. calități foarte rare de care am avea mare nevoie azi. m-am trezit deodată adultă, o adultă care duce lipsa nu numai a adulților ci și a unei lumi a adulților. am avut o foaaarte lungă adolescență, pe care o consider încheiată în sfîrșit. și acum m-am trezit aproape singură. metaforic, evident.

nu înțeleg cînd și unde s-a pierdut vîrsta adultă. e fain să fii adult. de ce nu vă place? de ce urîți atîta vîrsta asta? e poziția de maximă lejeritate, singura perioadă din viață cînd te poți uita cu compasiune și la tineri și la bătrîni. compasiune și cîteodată, milă. milă pentru prejudecățile de la 20 de ani, cînd toți bătrînii îți puțeau și te enervau, cînd cei de 30 de ani ți se păreau extrem de expirați, cînd te îngrozeai cînd auzeai că oamenii mai fac sex la 40 de ani. milă și compasiune pentru că, deodată, îți amintești că și tu gîndeai la fel. și ție îți puțeau bătrînii și te întrebau de ce cei de 40 de ani își mai tîrăsc hoiturile pe stradă cînd ar putea să stea acasă și să aștepte să moară. Îți amintești și tu de cruzimea tinereții lor. milă pentru că știi că mai au cîțiva ani și deodată se vor simți îngrozitor de bătrîni, mai ales dacă și-au pregătit terenul pentru asta tot evaluîndu-i pe cei de 30+ ca fiind extrem de bătrîni iar pe cei de 40+ cu un picior în groapă.

aș vrea să fiu p tînără adultă pentru totdeauna. pentru că mă simt îndeajuns de confortabil în pielea mea?

ia să rămînă ponta la guvernare :)


pînă prin aprilie, mai, așa… ia să ne treacă el, el însuși, victor viorel cel viteaz prin iarna asta. Că de-acumaaa, pînă hăăăăt, în martie, românu’ o s-o frece, în decembrie, ianuarie și februarie nu se întîmplă nimic de ani de zile, nimic nu merge. Ia să treacă el și guvernul lui de ger și de plata gazelor, și de întrețineri, și de lunile cînd românu’ strînge mațu’ după ce-a cheltuit ultimii bani de sărbători. Ianuarie și februarie sînt luni de sărăcie, țigări se mai vînd, pîine și cartele de telefon da’ nici din alea nu știu ce… Ia să ne dea Domnu’ și-o iarnă din aia mai aprigă ca anul trecut, cu zăpezi de 3 metri vreau, în bucurești, ilfov, dolj, olt, teleorman, constanța, hunedoara, în toate județele roșii și să ținăăă pîn’ la Paști… ia să guverneze ei, psd-iștii țara, să-și scoată singuri, SINGURI, castanele din foc. Ia să facă ponta curat după toată murdăria pe care a făcut-o, hai, ponta, strînge băierele pungii acum, strînge cioburile, mulțumește lumea, plătește ce-ai promis că plătești, din cifrele alea umflate de INS, din cer, din ce-o fi, pe noi nu ne interesează, hai, strînge-ți singur gunoiul înainte să te ejectezi de pe scena politică, hai, hai, mai repede!

Nici că se putea o pedeapsă mai ironică pentru el. Și nu trebuie să-l slăbim nicio clipă!

Ia să vină cu bugetul ăla pe masă. Ia să vedem cum dreg milioanele de pomeni electorale. Că au dat cu 10 mîini înainte de alegeri. ”Au dat…”… ponta a dat, cu acordul celor din spatele lui ca să se aleagă președinte. Și nu s-a ales. Foarte bine. Foarte, foarte, foarte bine. Acum să scoată banii de undeva. Să flutere bagheta magică de la Olivander, să se roage cu bor pentru o minune, nu știu și nu mă interesează. Ce? V-a luat bor banii și nu v-a dat nimic? Păi nu v-a zis de la început: domnu’ a dat, domnu’ a luat? Ha? Așa-i la ei, ce să faci. Ghinion. N-ați fost aleși de milioane de români? Nu vă dați mari cu susținerea lor populară? Nu sînteți cei mai deștepți, cei mai buni, cei mai ortodocși, cei mai cretini creștini și cei mai mîndri români? Păi? Păi!

De abia aștept să guvernați și voi ceva. Hai cu banii de sărbători, c-avem multe de acu’ pînă la anu’, și vrem mici și bere și cozonaci și la plăcinteee, înainte, tot înainte! Hăi, hăi! Hai cu banii de-o vacanță mică de Crăciun da’și una de schi după sărbători, că de sărbători e mai greu să schiezi cu burta plină. hai cu excursia de Paște, hai cu banii de 1 mai. Ce? N-o să avem bani de 1 mai să mergem la mare? Păi cum adică? Măi, ponto, măi, te dai la obiceiurile strămoșești? Păi îți luăm gîtul dacă ne faci să stăm acas’. N-ai zis că ne îmbogățești pe toți? Hai cu creșterea econommică, hai cu pensiile, hai.

Vezi, Ponto, că acum, taman acum cînd NU te aleserăm președinte, la G20, știi ce-i aia G20?, poate le știi ca și cu MTO-ul, ia de-aici un link și de-aici un link în engleză, mai elaborat, să nu mori prost, la G20 Cameron a zis că s-ar putea s-avem a treia recesiune, dar tu ești prea bun ponto, să te sperie englezoiu ăla pă tine, măh. Le rezolvi tu pe toate în doo ședințe televizate, noo? dai două oug-uri din alea și totu-i ca și pus cu mîna.

de abia aștept să văd cum le descurci tu. De abia aștept să număr cu 1,9% mai mulți bani în buzunar în FIECARE zi. De abia aștept să văd cum se va trăi bine în versiunea ta, că pînă acum n-am văzut. A, o să dai vină iar pe băsescu? Atît de penibil ai să fii? Tu, cu tăriceanu – dacă nu se mai îndrăgostește odată și te lasă baltă, cu diaconescu care nu mai are nici dinți în gură dar așteaptă să fie condamnat, cu oprea, care-și face uniforma de rîs de cîte ori poate, cu partidul fantomă pc, și liderul lui de mucava… hai cu egalarea, ponta, de abia aștept să mă îmbogățesc de pe urma ta :))

P.S.: ponta, cum a fost popcornu’? bun? bun, a? te-ai uitat la teveu și ai mîncat popcorn de alegerile astea? se vede :))

 

de ce ne-ar decide soarta teleormănenii, doljenii, constănțenii…


Pentru că pot. Nu vă vine să credeți că-i așa simplu, nu? Eu cred că e așa simplu. Din păcate. Oamenii fac lucruri pentru că pot. Apoi pentru că așa vreau. Dar cum am ajuns la mîna unora ca ăștia? Păi… Păi construind o societate (am construit-o singuri, hai să fim sinceri: SINGURI, de 25 de ani), o societate care se bazează pe… doar pe niște neostoite dorințe consumeriste: case, mașini, țoale, concedii, crăpelniță și cît mai multă liniște-n cap. Să nu ne deranjeze vreo îndoială, vreo rușine, vreun gînd de viitor.  Românii s-au crezut nemuritori în sfertul ăsta de secol, nemuritori, așa că și-au permis să n-aibe niciun gînd, nicio problemă în afară de cea a grătarului de mîine, a micilor de poimîine, a gustului tare și amărui care ne face bărbați, a unei plaje murdare vara și a unei pîrtii prea aglomerate iarna. Românii au testat pe ei înșiși cum e să trăiești oricum, așa cum îți vine. Cum îți vine acum, pe loc. Au testat pe ei înșiși gratificarea absolută și imediată: vreau acum zece mici și acum îi și mănînc indiferent de. Vreau acum un merțan. Vreau acum o casă. Vreau acum o femeie, un copil, nu-i mai vreau, să se ducă, vreau să-mi trăiesc viața. Vreau o amantă tînără și siliconată, n-o mai vreau că e petardă, vreau o petardă, vreau o femeie serioasă, vreau un bărbat cu bani, vreau un job unde să nu muncesc, să țip la cei din jurul meu și să iau foarte mulți bani. Și cum s-au încîlcit în toate aceste dorințe, multe meschine, și nu și-au construit o plasă de siguranță din meritocrație, principii, valori, competiție, acum cad în gol și sînt la mîna celor mai disperați: cei mai săraci care depind de cei mai corupți. E bine așa?

N-am construit o societate bazată pe meritocrație.

Me-ri-to-cra-ție. Meritocrație… ce-o fi meritocrația? Pe principii, valori… Ce valori? Ce principii?

N-am construit un capitalism românesc. Am construit o societate rudiementară, consumeristă. Care încă se hrănește cu o colecție de fantezii împrumutate din filme și cărțile răsfoite în copilărie, din miturile despre etnogeneza poporului român și despre cum umblă cîinii cu covrigii-n coadă prin alte țări și cum cresc banii în pom fără să facă nimeni nimic.

Băă, ca acolo băă, să fie și la noi. Și-a mai luat o gură de vin contrafăcut sau coniac unirea nu mai puțin original.

Dorele, măi Dorele… ce ne-ai făcut, măh?

Nu județele cele mai bogate, mai bine gospodărite, mai socotite, mai îngrijite, mai cinstite dau conducătorii acestei țări ci tocmai cele unde sărăcia și hoția sînt cronice, sînt un fel de viață. Acele părți din țară în care oamenii sînt convinși că e bine să furi, mai bine decît să muncești, corupția e bună, conducătorii pot fi hoți, obraznici, mincinoși, chiar așa ar trebui să fie conducătorii: hoți și mincinoși și cine nu se pricepe la asta nu poate fi conducător, da?, dar să le mai dea și lor ceva. Și ei să nu facă nimic. Nu, nu sînt hiperbole astea, nu. Istoria ne spune că oamenii pot fi făcuți să creadă că nazismul e bun, că evreii sînt răi, că tătuca Stalin a iubit poporul, (citeam odată fascinată cum oamenii au plîns la moartea lui), că pui bani la Caritas azi și mîine iei de 8 ori mai mult, că doar Caritasul are o drojdie specială pe care o pune pe bani și gata, banii crește. Oamenii au crezut de-a lungul timpului că e bine și gustos să mănînci alți oameni, că e moral și creștinește să-i torturezi, să-i arzi pe rug. Se pare că nu sîntem o specie chiar atît de evoluată, after all…

Județele unde lumea iese la gard să-i vadă pe dragnea și ponta cum se dau cu barca pe uliță în apă de 2-3 palme, alea în care mazăre e ziua primar și noaptea faraon, faraoane, faraoane, nu ne-aduci niște-amazoane?, alea dau parlamentul, președintele. De ce?

Pentru că ei sînt cei mai disperați. Pentru că ei au cea mai mare nevoie să se perpetueze viața nocivă și sordidă în care trăiesc. Sună incredibil, nu-i așa? Și totuși, experiența ne arată că așa e. Cum să vrei să perpetuezi o viață nocivă, sordidă? Păi dacă alta nu cunoști? Și nici nu-ți poți imagina c-ar putea exista? Există plăcere și-n lenevie, și-n prostie, și-n văicăreală. ȘI-N PĂCAT, OHOO, CE PLĂCERI! Și-n isterie, și-n a fi o țață sau un papițoi. Și-n a-ntinde mîna. Și-ntr-un interminabil dezastru e o plăcere: plăcerea de-a fi permanent victimă, de-a apărea o dată pe an la televizor ca grup compact de victime de serviciu: săracii, cum i-au inundat apele, ce rele sînt și apele astea, cum li s-au dărîmat casele, ce săraci sînt, mvaai! Dacă atîta e orizontul lor? Dacă pînă acolo au involuat? Omul e o specie care are nevoie de constantă îngrijire și educație altminteri se degradează pînă la cele mai abjecte forme.

Cum să le spui unora care trăiesc din ajutoare de 10-20 de ani, în case de chirpici, cu buda-n curte da’ cu lcd-ul pe masă, cu sticla legată de gură, fără bani de pîine dar care vorbesc non-stop la telefon, că de mîine trebuie să tragă de ei și să-și schimbe viața? Păi schimbările majore în viață sînt cele mai grele perioade și pentru oameni relativ echilibrați: cînd te muți, cînd îți schimbi serviciul, cînd te hotărăști să te muți cu cineva, cînd divorțezi, cînd se naște un copi, cînd mori… Schimbările se fac cu un foarte mare consum de energie, de resurse interioare. Cum convingi milioane de oameni care s-au învățat să subziste într-un sistem finanțat de un stat corupt să-și schimbe viața pe care o duc cu alta? Cu alta în care există competiție, dar și stres, în care există bani dar și muncă? Mda, cum? Păi cum? Păi nu s-a gîndit nimeni la asta. Și uite unde s-a ajuns.

De ce nu ne-am gîndit la asta pînă acum, pînă nu ne-a ajuns cuțitul la os?

Pentru că sîntem încă încrezuți și superiori, pentru că încă avem ce mînca: pensiile părinților, că de aia votează românii cu ponta, pentru că încă ne pemitem să avem fantasme și fantezii.

Păi pentru că avem o falsă libertate, o falsă egalitate și o falsă democrație. Pentru că în România nu există încă o competiție reală, pentru că încă n-am ajuns în capitalism. Sîntem într-un limbo postcomunism, care, tare frică mi-e, ne poate duce oriunde. Pentru că n-avem valori.

Pentru că nu avem valori.

Poate ne trezim odată. Ce ziceți de chestia asta? O să fie cam ca un duș rece trezirea, un duș rece, iarna, într-o casă neîncălzită, dar poate tragem de noi.

Nimeni nu vine să facă asta pentru noi, români. Nimeni. Noi trebuie să facem ce e mai bine pentru noi.

*

O să ne decidă soarta tot cei mai corupți, mai stricați și mai săraci cu duhul atîta timp cît nu o să ne-o decidem noi.