cei 7 copii ai lui Mirel


Mirel are 30 – 35 de ani, (dar aș paria pe un 30-31 și am să-l și întreb data viitoare) și 7 copii. Doi sînt din căsătoria anterioară a nevestei, 5 sînt ai lor. Cei doi mari au pînă în 15 ani și cel mai mare a abandonat școala deja. Cei 5 mai mici au între 2 ani jumătate și 11 ani și n-au fost nici la grădiniță nici la școală încă. Stau toți acasă cu mama și tata.

Stau toți într-o cameră într-o casă ”la gri”, fără ferestre, uși sau utilități. Adică n-au apă sau gaze sau canalizare, ca să nu vă mai faceți speranțe. O să-și pună o cîrpă în geamuri. Sau o folie. S-au mutat recent acolo și mai plătesc și chirie, vreo 2 milioane. Casa arată bine dar cred că n-are nimeni acte pe ea. Dealtfel, ocuparea teritoriilor e frecventă în zona asta. Ocupi, construiești, te descurci. Ă, locuiesc în București, ÎN ORAȘ. Nu în satele de lîngă sau ceva. Iar ocuparea abuzivă a spațiilor, caselor, terenurilor în București e destul de comună. Una din primele fete pe care le-am cunoscut cînd am venit în București locuia lîngă Colțea, într-un apartament vast, splendid, ocupat abuziv de părinții ei în 1990. Păi cum ați intrat aici? Pur și simplu – îmi răspundea ea. N-am ținut legătura, dar povestea, apartamentul frumos și liniștea lor în această privință nu le-am putut uita.

N-ai niște haine pentru copii? – mă întreabă Mirel. Că am plecat fără nimic de acolo. (De unde a stat mai ‘nainte, nota mea). Omul e sărac da’ mîndru. Mîndria asta, of, e o haină foarte grea. Mă rog, pentru asta nu-l judec pentru că și eu am mari meciuri cu mîndria mea. Nu trebuie să fie noi. Să fie curate și să nu fie rupte. Curate tre’ să fie pentru că nevastă-sa n-are unde să spele. Nici măcar la rîul Colentina. Femeile alea de acu’ sute de ani spălau la rîu în mod organizat, în locuri anume, avea niște ustensile anume cu care făceau asta. Nu-i așa ușor să speli de mînă. Și pentru asta îți trebuie ceva pregătire. Îți trebuie leșie, îți trebuie… Îți trebuie. Și ei n-au.

În aceeași casă ”la gri” mai stă o familie, cam ca a lor, cu mulți copii care deobicei cerșesc dacă te prind pe strada lor.

Copiii lui Mirel se spală în special vara, în lacul Plumbuita. Am văzut asta de cîteva ori. Oameni spălîndu-se în lac. Nu musai pe ei i-am văzut, nu, dar am văzut copii, tineri, bătrîni care se spală, vara, în lacul Plumbuita. Cu săpun, șampon, cu toate alea. Vara e ziua lor de spălat pe cap.

Mirel nu are buletin și nu mai are nici certificat de naștere. Certificatul l-a pierdut sau nu știu ce a făcut cu el. S-a dus de vreo 2 ori să și-l scoată dar a abandonat pentru că autoritățile îl plimbă dintr-o parte în alta. ”O să le zic că mă apuc de furat dacă nu-mi dau o copie după certificat, că știi că așa pot să fur fără să-mi facă nimic că nu mă pot aresta”. Știu. Și mai știu că numărul persoanelor fără acte e tot mai mare. Și că după ce ajungi ”mare” e beleaua naibii să-ți facă cineva buletin. E cu analize la IML pentru stabilirea vîrstei aproximative, e cu draci, cu laci. La cît de puțin binevoitori am devenit, e mare minune să se bage cineva să te ajute să-ți faci buletin dacă nu l-ai făcut cînd a trebuit. Da’ evidența populației nu e stresată din cauza asta.

Mirel și-a întreținut familia din fiare vechi și după spusele lui pînă acum 1-2 ani s-au găsit fiare din belșug în București și au trăit chiar bine. Dealtminteri mai de mult locuiau într-o casă închiriată pe lîngă Lizeanu. Da, au prins vremuri mai bune. Acum a găsit o măsuța din aia wenge, gen ikea/mobexpert, aruncată probabil pe lîngă un bloc. O duce acasă, speră s-o vîndă că el n-are ce să facă cu ea. Găsește mereu cîte ceva pe lîngă blocuri, e incredibil cîte și ce se aruncă. ”Am scos sute de kile de fier din rîu.” Așa-i. Bucureștenii aruncă totul pe unde apucă, numai la gunoi nu. De pe geam pe jos, prin grădini, în spatele sau fața blocului. Nu vreau să generalizez dar nu mai știu cum să zic? Unii bucureșteni? Bine, unii. ”Unii” aruncă totul pe geam și au senzația că alții trebuie să vină să curețe. Au acest ”drept” în mintea lor. Dreptul de-a arunca pe jos și de-a aștepta ca să vină primăria și să facă curat. Asta e democrația ce-au pohtit. La asta se reduce capitalismul. La cele 2-3 pungi de semințe pe care le sparg într-o seară, pe aleea din spatele blocului, între mașini, fără să strîngă cojile într-un cornet, ceva. ”Las că vine primăria și strînge, mătura femeia de servici’, nu? E pe banii noștri…” La felul cum se rățoie la casierițele de la mega. La cum NU votează, că de ce să voteze? Au dreptul să NU se ducă la vot. Dă-i dreacu pe toți, toți sînt o apă ș-un pămînt.

Mda.

Toți.

Care toți?

Felul în care NU punem mîna pe orașul ăsta, pe țara asta, pe vremurile astea, pe viețile noastre ca să le trăim pur și simplu e… e năucitor. Cine o să trăiască pentru noi? Copiii noștri? Ăia la care le băgăm o tabletă sub ochi și-i învățăm că n-au nicio treabă și nicio responsabilitate? Haha.

”Ce facem cu astea? Le punem la ghenă că poate au nevoie țiganii de ceva.” Și, iată cum gîndurile și acțiunile produc rezultate concrete: au apăut scavenger-ii, cei ce trăiesc din ce se aruncă. Un mod rapid și brutal de a îi forța pe acești scavenger-i să-și caute alte moduri de a trăi ar fi să nu mai arunci nimic și totul să ajungă la firmele care strîng gunoi autorizat. Dar la români, și aici generalizez în mod intenționat, lenea-i un fel de milă. Nu ești leneș și nesimțit pentru că arunci pe jos, ești filantrop: ”lasă, să mănînce cîinii (pe care altfel lumea îi urăște), pisicile; vin săracii, vin țiganii și iau ce le trebuie…”.

Sistemul ăsta cu scavenger-ii, adică cu țiganii (în special dar nu numai) care caută în gunoaie și refolosesc multe din cele aruncate pare că funcționează perfect, ați observat? Cel puțin momentan. Nici vecinii nu mai zic nimic, toată lumea e de acord: ”să punem la ghenă că vin țiganii și iau”. Dar oare ce ascunde el? Ce fel de oameni sînt aceia care trăiesc așa? Au toți copii, ca Mirel? Copiii aceia cum vor fi? Ce vor face? Cum vor trăi? Au apărut ca un fel de crăpătură în societate, una din multele crăpături dealtfel, o crăpătură care să lățește, hîdă și murdară, în fiecare zi, sub sentimentul nostru confortabil că, aruncîndu-ne lăturile pe geam ajutăm de fapt pe cineva.

Mirel nu vrea să-și dea copiii de acasă. Dar… cum e posibil ca atîța copiii să nu meargă nici măcar în clasele primare la școală? Să nu se spele? Să nu mănînce cu zilele? Unde sînt serviciile sociale? Unde sînt… unde… unde ne îndreptăm?


Îl întreb de ce nu merge la primărie să ceară o locuință socială (treaba cu buletinul e rezolvabilă). El, a cărui viață se petrece printre blocuri și care cunoaște lucrurile de jos în sus îmi explică că blocurile ANL, de pildă, s-au dat la ceva expropiați și la angajați de-ai primăriei.
Grrr…
Îmi spune că nu vrea să-și dea copiii la cerșit. ”oleo, cum să-i dai la cerșit?! – sar io cu gura. ”Vrei să facă și prostituție, droguri, că astea merg mînă în mînă? Să se prostitueze și băieții, nu numai fetele?” – nu mai știu cu ce să-l înfric și spun deja prostii. Dar n-am cu ce să-l ajut. Doar să-i caut un ONG care se ocupă de copiii defavorizați. Și am și căutat de cînd scriu pe aici. Și n-am găsit nimic concret. Teoretic, și OvidiuRom și Unicef și Salvați Copiii se ocupă de așa ceva dar practic, pe paginile lor n-am văzut nimic clar. O să suni luni, marți, dar mă îndoiesc. Cine o să-i primească pe copiii ăștia la grădi? Nespălați, nevaccinați, nemîncați, neîmbrăcați? NIMENI, vă spun eu. OvidiuRom scriu pe pagina lor că ei le dau oamenilor 50 de lei pe lună ca să-și ducă copiii regulat la grădi. Haha. Păi cheltui mult mai mult ca să-ți duci copilul la grădi în fiecare zi. Mă rog, OvidiuRom nu-i statul român, e un ONG privat, fac și ei ce pot, cum pot, cînd pot. Statul român ar trebui să aibe grijă de copiii lui. Nu neapărat de adulți. Dar de copiii, obligatoriu.

(nu fiți romantici și idealiști cînd citiți povestea asta, fiți realiști: v-ar conveni ca copiii voștri să stea al grădi cu unii nespălați și nevaccinați? eventual de alte etnii? fiți cinstiți măcar în gînd.)

”Asta zic, că nu vreau să-i dau la cerșit” – zice el. Dar eu încep să mă gîndesc acum altfel, cum că ai lui copii sînt mai neinstruiți ca cei ce merg la cerșit, pentru că n-au acces la niciun fel de educație, nici la cea a străzii. Ăia de la cerșit parcă au mai multe șanse ca ai lui. Dar nu-i zic nimic.

*
Ce vreau să spun de fapt este că în 20 de ani vom avea un număr surprinzător de mare de analfabeți, de adulți fără niciun fel de aptitudini și care vor putea doar fura, cerși și practica prostituția pentru a supraviețui. Care ne vor da în cap mai degrabă din nevoie decît dintr-un impuls satanic. Și cred că treaba asta o să ia autoritățile ”pe nepregătite”.

Statul român își tîmpește și-și corupe cetățenii în fiecare zi. Dar știți care-i faza? Statul nu mai e Ludovic al XIV-lea, ca să-i putem tăia capul. Deși ar trebui să-i tăiem capul. Statul de azi, și nu sînt vorbe mari, statul sîntem noi. Așa că, de cîte ori NU ne facem treaba, NU ne preocupă nimic, NU ne luăm nicio responsabilitate, nu facem decît să ne șubrezim și să ne stricăm societatea în care trăim.

Copiii lui Mirel sînt și copiii noștri pentru că, vedeți voi, toți printre oameni trăim. Și da, ați citit bine, eu i-aș tăia capul statului român. E prost, e corupt, nu ne servește la nimic.

apropo de hipersexualizarea copiilor: leo și francesca


am avut un mag de cartier. mic. una din aventurile mele nefericite financiar dar pline de povești de film. și la magazin venea francesca, 10 ani, din blocul de vis-a-vis. la început cu blocul de desen, cu teme, faze de la școală. școală care era la 500 m de noi. că așa a și venit prima oară la magazin: de la școală să-și cumpere înghețată la 1 leu. era în clasa a IV-a. io credeam că-i copil-copil, cam ca mine la 10 ani. adică, pe vremea mea, la 10 ani băieții erau buni dacă erau de vîrsta mea și aveau biclă vara și sanie iarna.

la mag mai vine și leo, 33 de ani, proaspăt ieșit din pîrnaie unde a stat pentru furt. băiat foarte frumos de altfel, destul de educat, cu master în geografie, fiu de profesoară. să nu vă închipuiți că erau parte din vreo etnie conlocuitoare. erau români destul de blonzîi. el – șatenul ăla mai închis de pe la noi cu fața albă și cu ochii ca apa de rîu tulbure, înalt, bine proporționat, ea brunetă cu fața foarte albă și ochii negri, cam dezvoltată pentru vîrsta ei. leo stă la băute în fața magazinului că e mai ieftin. timișoreana e 2,5 lei, (era pe atunci), cu 15 lei cumpără 10 doze, se face muci toată noaptea. se cheamă că a ieșit în oraș. cu 20 de lei face și cinste. plus că e aproape de casă, e la stradă, la o intersecție mare, îl vede lumea și vede și el pe toată lumea. vara, cînd bucureștenii stau noaptea pe străzi de căldură e ca la club. leo primește oferte de ”muncă” de la unii gen nuțu sau chiar de la nuțu, nu mai știu, care i-a transmis și salutări și felicitări pentru ”liberare”. dar se mai gîndește, poate totuși pleacă în irlanda la furat de pe carduri. acolo, și dacă te prinde, faci doar cîteva luni că încă n-au legislație ca să condamne așa ceva. ce mai, un personaj!

*

cînd te aproprii de ea, banalitatea infracționalității românilor, sau poate a tuturor oamenilor, ”normalitatea”, ”umanitatea” ei e năucitoare. dacă ai văzut infractori și relații promiscue numai în filme poți să crezi că totul se întîmplă cu bum-bum, bam-bam, cu urlete, împușcături. că răul e atît de evident încît tot ce ai de făcut e s-o iei pe altă stradă. cînd colo, răul e atît de intercalat în țesutul cotidian că nici nu-l vezi pînă nu e aproape. leo era un tînăr care nu voia să muncească la stăpîn și care credea că banii se fac numa pă jmechereală. e din generația aia care a crescut cu poveștile îmbogățiților de după revoluție. și nu așa s-au îmbogățit jmecherii după revoluție? pă jmechereală? n-au furat așa milioane-milioane-milioane? sute de milioane? nu așa crede unu ca sorin ovidiu vântu? că sîntem niște proști, altfel am fi furat și noi? leo nu vrea să fie prost, vrea să fie un jmecher. doar că l-au prins odată. acum, nu s-ar fi dus să fure pentru nuțu, îl aștepta să iasă pe un pretenar cu care avea o combinație mai ambițioasă în care voia să mă bage și pe mine: ceva cu niște depozite de motorină imense și/sau o televiziune privată cu care să-i șantajăm pe unii politicieni. auzise el niște povești la facultatea jilava, deh. poveștile alea despre cum se fac banii adevărați.

povești reale, după cum vedem tot mai mult azi.

francesca era un copil prea mare pentru vîrsta ei, pe care, inconștient sau conștient a început s-o preocupe sexul și a cărei părinți sînt absenți de fapt din viața ei. bine, ei sînt acasă dar nu le pasă. cine știe de ce. un copil hipersexualizat de azi expus la viața noastră de zi cu zi și la toate realitățile ei. prin niște simple vizite la magazinul de vis-a-vis.

*

seara, francesca și leo se întîlnesc. tot mai des. francesca nu mai vine cu blocul de desen, vine să se hlizească cu leo. nu mai știu cum s-au văzut prima oară. probabil a venit ea să se joace în magazin, hm, mda, francesca se plictisește acasă, și le spune a lor ei că vine la magazin. și ăia o lasă, de ce să n-o lase, nu? se duce doar la magazin. la început nu mi s-a părut chiar așa dubioasă faza, cîte nu s-au schimbat de pe vremea mea și apoi, azi, în cartierele astea bucureștene unde să te joci? are 10 ani, 10 ani!!! în pana mea, la ce să mă gîndesc?? îi văd că vorbesc dar nu stau toată ziua cu ochii pe ei, nici n-am de ce, nu mă gîndesc eu că între un adult și un copil așa mic… nu stau cu ochii pe ei că nu e treaba mea și nici nu stau eu toată ziua în magazin, sînt patroană, vezi-doamne, am și vînzătoare. că un patron mai are un miriard de chestii de făcut, să umble după marfă și altele, nu poate sta 16 ore în magazin.

și după vreo lună, așa, observ că relația lor a avansat. cam multe glume, francesca e cam insistentă, îi ia telefonul, flirează, FLIRTEAZĂ???, îl trage de mînă, i se pune în brațe. leo se îmbată tot mai tare și se lasă tot mai tare în jocul ăsta, se ”obișnuiește cu ideea”, îl văd eu, simt eu asta, ca femeie. e și nefe de cine știe cînd, și ăsta-i un factor, că l-am auzit odată vorbind cu băieții de una din cartier care se ocupă cu cea mai veche meserie. dar nu vor să meargă la ea că e bolnavă și pe droguri. asta mică-i neîncepută, știu eu ce gînduri mijesc în capul lui. și apoi, mai și vrea. sau așa pare. știu și eu ce vrea francesca? poate vrea doar atenție, atenția pe care n-o primește acasă. eu simt că mă ia cu amețeală. ar trebui să mă duc să-i dau doo palme lu mă-sa lu francesca dar faza e că nici nu știu prea bine cum arată. aia nu vine la magazin. așa că, mă uit perplexă cum ăștia doi ”se joacă” în fața mea. cînd o aud că-i spune că i-a venit ciclul mă simt ca și cum al asista la un film pono cu minori. leo e prea beat că să-i zic ceva așa că mă iau de francesca. 

– măi fată, hai, mai valea pe-acasă.
– de ce? – face ea. mama și tata mă lasă să mai stau.
– dar nu te las eu.
– dar de ce?
– de aia, că nu vreau.
– dar de ce?
– de aia, că-i magazinul meu și fac ce vreau.

și asta după tejghele, să nu ne audă leo să iasă cu scandal.

– VALEA!

și nu, n-am făcut nicio discuție principială cu ea. că eram prea mască ca să-i zic ceva. ce să-i zic? că nu te duci să-i spui unui bărbat că ți-a venit ciclul? că ăla o să creadă că e o invitație? că… e prea mică pentru sex? că…

*

a doua zi, îl prind treaz pe leo și-i spun să nu mai calce pe acolo. îi spun și de ce.
– dar laura, ăsta nu-i copil!
– cum nu-i copil? – îmi vine mie să-i sparg capul dar îmi amintesc că are amici în pușcărie.
– nu e copil, cum am fost noi. ăsta-i altfel. ăștia sînt maturi la vîrsta asta. asta nu e cum ai fost tu, să te joci cu jucării…

– măi leo, tu ești adultul în toată situația asta.
– laura, păi ea vrea, și apoi, nu e copil. nu sînt eu de vină. ea se dă la mine. n-ai văzut ce mi-a făcut.


îl dau afară, și mai fac vînt unora cu care venise p-acolo. mi-a fost frică că o să facă și o să dreagă dar el a încercat să mă convingă prin niște vecini că nu el a fost de vină. că francesca…


mi se face rău cînd îmi amintesc că francesca se urca pe el ca o lipitoare.
să fie clar: într-o relație cu copiii ADULȚII sînt de vină în ORICE situație. ei au toată responsabilitatea. dar ce te faci cînd un copil din ăsta stă între adulți iresponsabili?
seara, francesca vine cu zîmbetul ei care mi se pare de acum cleios și întreabă de leo.


– leo nu mai vine pe aici, o reped eu și brusc mi se face milă.


faza e că nici eu n-o mai văd copil. sau e un copil hipersexualizat de 10 ani, căruia deja i-a venit ciclu, umblă după bărbați și niciun adult din lumea ei nu se întreabă unde e plecată seara de acasă. ce copil e ăla? așa sînt copiii din ziua de azi? CE NE FACEM? CE NE FACEM CU LUMEA ASTA?

***
despre așa ceva vorbim cînd vorbim de educație sexuală în școli. și despre asta.
părerea mea.

***

nu știu ce trebuie să facem dar în lumea reală se întîmplă chestii. se întîmplă chestii între blocurile astea, chestii pe care nu le vedem. răul, în realitate, se întîmplă mult mai banal, mai nespectaculos. răul are context, are ”scuze” în mintea unora. e favorizat de nevoi. și de lipsa tot mai mare de educație.

și de nepăsare.

nu știu cînd am devenit atît de nepăsători.

năstase vs. banciu sau cum totul e despre ei


ACESTA ESTE UN PAMFLET. 

^^^^^^^^^^^^^^^^^^

Deschid laptopul. Intru pe Facebook. Surfez. Dau peste cineva care comentează bălăcăreala dintre adrian ”pușcărie” năstase și nenea banciu. Intru și citesc ce-i scrie năstase lu’ banciu. Mă irită îngîmfarea lui, siguranța lui, văd dincolo de veninul pe care-l aruncă înspre banciu convingerea lui că n-a greșit cu nimic.

Comentez despre asta într-un grup pe Facebook unde sînt activă. Și citită.

Și apoi mă lovește.

Toată viața noastră este despre ei. Cum s-ajungă ei la putere. Cum să rămînă ei la putere. Cum să plece ei de la putere. Cum sînt ei hăituiți de DNA. Săracii… Cum îi aleargă Kovesi cu cătușele prin curtea școlii. Cu cine se încuscresc. Ce amante au. Cum îi cheamă pe copiii lor. Cum arată copiii lor. Cu cine se întîlnesc copiii lor. Cu cine se căsătoresc copiii lor. Cum arată nunțile lor. Cum ajung ei la închisoare, băă, năstase, ai fost la închisoare, bă. ai fost la închisoare de două ori! Ai uitat deja? uite, scriu cu bă ca tine, bă, învăț de la ăia mai mari. o fi vreo chestie aristocratică asta, să scrii cu bă tot la două vorbe, bă. Cum fac ei depresii că sînt condamnați pe nedrept. cum se împușcă pe lîngă gît. cum își riscă cariera și onoarea doctorul brădișteanu pentru ei. Cum ies ei de la închisoare. Ce fac ei după ce ies de la închisoare. Cum îi nedreptățește lumea după ce ies de la închisoare. Cum au uitat că au făcut vreodată ceva greșit. Cum ne-au dat ei înapoi pensiile și salariile, ce, bă, ce? nu sînteți mulțumiți? că puteam să nu vi le dăm nici pe alea. cum au scăzut sau au mărit ei tva-ul. cum se îmbracă ei frumos și-n țoale de firmă. cum vorbesc ei la televizor. ce mașini au. cum n-au bani pentru profesori. nici pentru spitale. nici pentru cultură. ce afaceri de succes au ei, rudele lor, pretenarii lor. tu cîte afaceri de succes ți-ai deschis în ultimii 5 ani? cum să-i dăm jos și să mai petrecem o vară prin piețe să strigăm jos ponta, jos băsescu, cum trebuie ei încurajați și periați. cum n-au avut bani să termine o autostradă nici anul ăsta. astea sînt grijile noastre. avem și noi griji. nu, nu vă bateți capul cu noi, lăsați, domniile voastre, noi sîntem niște nimicuri, o masă informă și utilă doar la alegeri. mai murim cîte unul, mai se naște unul și-l învățăm de mic să aibe griji.

între timp ni se duce viața. visele de glorie, de dragoste, totul se duce și nu ni se întîmplă aproape nimic.

noi cînd mai trăim? noi cînd mai trăim? pe noi nu ne mai întreabă nimeni de nimic. nimeni nu se gîndește la noi, ce depresii om avea, ce dureri, ce nevoi, ce îndoieli, ce tristeți. noi unde să ne plimbăm copiii? sau cățeii? unde să ne scoatem nevestele? cu ce să le îmbrăcăm? nevasta ta se îmbracă de la salvatore feragamo? da de ce fratele meu? de ce? de ce ești tu un luzăr și n-ai bani de salvatore feragamo? de ce n-ai șase case? vile? de ce nu te întreabă nimeni cum trăiești? de ce n-ai cămăși de la paul and shark? de ce n-ai lexus? de ce nu se vorbește de tine la televizor? de ce fratele meu? pentru că nu contezi? da, cred că de aia.

pentru că ne-am spălat pe cap și-n cap cu ei.

totul despre casele lor, viețile lor, femeile lor, amantele lor, copii lor, frezele lor, gîndurile lor, durerile lor, părerile lor. totul este numai despre ei.

scriu și eu, ca ei, la începutul articolului: acesta este un pamflet. pentru că e adevărat. toată viața noastră e un pamflet. nimic autentic, nimic serios, nimic adevărat.

lasă-ți copilul să se joace!


mă duc aproape zilnic într-un parc din București să fac mișcare. și de multă vreme îmi sar în ochi tot felul de comportamente parentale care mă lasă cam cu gura căscată. că sîntem în anul 2015? nu??

Ionuuuț nu mai alerga că obosești! Maria, stai liniștită că transpiri! nu te mai agita Maria, că transpiri!!

pe bune? nu te mai agita că transpiri?? nu mai alerga că obosești??? și-i bagă istețul părinte o tabletă sub nas… că pe tabletă nu obosește și nu transpiră. pfft.

IMG_0699

Mihnea, nu te du lîngă apă! Ilinca, nu sta pe iarbă că e plin de căpușe!! Ilinca, nu sta pe iarbă, am spus! e plin de căpușe! Ilinca!!!

îmi urla azi o mamă destoinică undeva pe lîngă urechea dreaptă. drept e că sînt căpușe prin iarbă, da. dar ce șanse sînt să vă muște copilul? ce șanse sînt să găsească copilul în iarbă tocmai căpușa cu boala Lyme? una la un milion? păi are șanse mai mari să moară în accident de mașină pe drumul dinspre parc înspre casă. sau să-i cadă o casă în cap în centru, că toate stau să cadă. sau să-l lovească trăznetul pe ploaie. Ilinca nu s-a mai așezat pe iarbă, în schimb s-a apropiat de apă ceea ce a stîrnit un nou val de isterie.

IMG_0637

Matei, dă-te jos din pom!! Dă-te jos A-CUM!

În pomi mi-am petrecut verile din copilărie pînă am crescut prea mare și s-a rupt o creangă cu mine și-am căzut fix în tufele cu zmeură dacă știți ce-nseamnă aia. dacă știți cît te înțeapă o tufă de zmeură. pe spate am căzut, de mi s-au reașezat organele toate. așa m-am simțit, și tot n-am nimic. am căzut eu și de pe niște acareturi din curte pe o roată de sîrmă ghimpată, pe burtă, de mi-a intrat un țep din ăla de sîrmă în burtă și tot n-am murit. și m-am înțepat și-n fiare ruginite și unele înțepături s-au mai infectat și am fost la doctor și tot n-am pățit nimic pînă la urmă. și mergeam la scăldat neînsoțiți că nu știu cum naiba da’ nu ni se întîmpla nimic. dar unii părinți din București au o fobie de apă ceva, de nedescris, de neînțeles, mai ales în Herăstrău unde-i apa lîngă mal atît de adîncă că-ți ajunge pîn’ la glezne.

Bogdan nu te apropia de apă! Ce-am discutat noi acasă, înainte să venim în parc?

ce-ați discutat, terminatule, acasă? că tu n-ai fost în stare să dai un ochi, așa de curiozitate, în iarnă sau în primăvară în lac că să vezi cît de puțin adîncă e apa? că nu l-ai învățat să înoate? că ai complexul șefului? singură am învățat să-not în Mureș, de la ceilalți copii și tineri și n-am pățit nimic, deși Mureșu-i adînc pe alocuri și învolburat și înșelător. și pînă-n ziua de azi nu mi-e frică de apă, ori cum o fi, stătătoare, curgătoare, mare, mică… dar ce talent pe-ai mei care n-au ”discutat” atîtea cu mine acasă înainte.

IMG_3233

pleacă de lîngă cîine, Sofia, pleacă de acolo că te mușcă! pleacă de lîngă cîine, AM ZIS!

numai prostii le băgați copiilor în cap, numai idioțenii. pe la10 ani m-a mușcat cîinele vecinilor de vis a vis, așa, de kikirikimiki ș-am făcut și 5 antirabice din alea mega dureroase în burtă, lîngă buric. da’ cum nimeni după aia nu mi-a spus să nu pun mîna pe cîine azi iubesc animalele și toate mă ascultă și mă urmează și rar ai să vezi vreun cîine că mă latră și foarte, foarte rar că se dă la mine. ba în plus știu cum să mă răstesc la vreunu mai nervos de să-l fac să plece sau să tacă.

apropo, și maică-mea nu s-a dus să-i facă vecinei scandal pe tema asta. că n-a fost ceva intenționat, a fost un accident. și pe atunci lumea era foarte preocupată să se simtă cu adevărat bine, nu să se ia la harță.

Andu, ai să cazi și ai să te lovești! ai grijă să nu te lovești, Andu! ce ți-am zis, Andu???

sigur că nu vrei să se lovească piciul tău dar tu nu ai fost copil vreodată? nu te-ai lovit niciodată? să mor io dacă apuca coaja de pe genunchi să se usuce și să cadă că iar cădeam și mă juleam de-mi creștea coajă peste coajă. și pe coate la fel. și-n cap am căzut. și tot trotuarul l-am luat cel puțin odată pe față. și n-am cicatrici semnificative. pe față n-am nicio urmă, zici c-am crescut în seră. nu rănile astea mi-au lăsat urme. nu de la astea am frustrări și complexe. nu aventurile copilărești, spartul țiglelor de pe casă și căzutul cu bicla m-au marcat pe viață. juliturile și loviturile, zecile, sutele de căzături din copilărie, ziua cînd era să mă înec sau cel puțin așa am crezut dar am învățat să înot singură, astea au fost printre cele mai frumoase zile din viața mea și sigur cele mai fericire din copilăria mea.

IMG_1302

lasă-ți copilul să se joace. să cadă. nu te repezi să-l ridici la fiecare alunecat. că n-o să învețe nimic. o să crești un idiot, o să-i croșetezi tu handicapuri ca să te simți important și util. du-te-n pana mea și tratează-ți complexele la un terapeut, nu le da copilului tău. destul că i-ai transmis genele tale proaste.

lasă-ți copilul să-și zdrelească genunchii! S-ar putea să fie cea mai bună amintire din copilărie!

lasă-l să COPILĂREASCĂ!

cine a omorît-o pe Elena, femeia de serviciu de pe calea victoriei?


după 35 de ore de chin petrecut pe un bloc de 8 etaje, Elena, femeia de serviciu care avea ori 53 ori 60 de ani, (arafat a zis azi că avea 53 de ani, gizăăăs, ”bătrîna” de 53 de ani!), în funcție de surse, s-a ridicat brusc în picioare și s-a aruncat pe trotuarul dintre Biserica Albă și blocul a cărui scară o curăța în fiecare zi lăsînd angajații ISU, poliția, televizioniștii și privitorii cu gura căscată.

erau și mai mulți copii de față.

IMG_1629

eram și eu acolo, fix atunci. mda. eram de fapt în drum spre o premieră la cinema studio, care e la cîteva străzi distanță, și am trecut să văd dacă, așa cum am auzit, lîngă bloc NU s-a instalat o saltea pneumatică, o plasă de siguranță, ceva. ieri m-am contrazis pe tema asta:

nu, nu se poate să nu fi pus o plasă, o saltea, așa se face, sigur e acolo, de aia stă toată lumea așa liniștită. sigur e o plasă de salvare. au adus ei o plasă de salvare de atîta timp. nu se poate să fi stat și să se fi uitat la ea cum vrea să se omoare și să nu facă nimic.

În ciuda tuturor semnalelor de alarmă pe care mi le dă de 25 de ani viața în România, mintea mea refuză să creadă sută la sută că societatea asta nu are nicio plasă de salvare. nici la propriu, nici la figurat. că, dacă mă lasă mintea, dacă mă lasă puterile, dacă nu mai îmi găsesc o sursă de bani, pot muri în cîteva zeci de ore, ”cu zile”, cum urlau rudele și prietenii femeii după ce s-a aruncat.

a murit cu zile, să știți.

Știm. IMG_1631 Dar era cald și soare, și erau Rusaliile, și ea era bătrînă, BĂTRÎNĂ la 60 de ani 53 de ani!! – că speranța de viață în România la femei e pe la 75 de ani dar noi ne considerăm bătrîni și inutili de la 40 și atunci la ce ne mai folosește speranța de viață? de la 50 de ani pînă la 75 n-ai decît să traversezi 25 de ani de inutilitate după mințile înguste și meschine de azi – și mai era și femeie de serviciu, un păcat de neiertat, o vină. Era un rebut social deci, care nu merita atîta efort. Păi nu? Nu e munca rușinoasă? Să furi zeci de milioane de euro pînă la 39 de ani ca Vâlcov, să-ți ascunzi tablourile în pereții caselor prietenilor, să jefuiești România, astea nu-s rușini. astea-s fapte de laudă. dacă pe acel acoperiș de bloc ar fi stat adrian năstase, cuprins de remușcări pentru cum și-a bătut joc de țară, adrian năstase, un sinucigaș amator după cum ne amintim, sigur nu rămînea el nesalvat. pentru așa un ticălos s-ar fi găsit, cu siguranță, idei și resurse. și-a sacrificat doctorul brădișteanu onoarea, era să-și sacrifice și cariera, a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare, în dosarul privind favorizarea deținutului, pe atunci, Adrian Năstase… nu e rușine să furi, să fii un nenorocit. poate e rușine să furi puțin, să furi o găină, aia da. dar să furi zeci de milioane de euro e ceva mi-nu-nat! rușine e să fii sărac, să fii simplu, să n-ai nu știu ce cultură. e o rușine să-ți moară copiii, să fii trist, să fii melancolic, să ai depresii, să nu știi cum să tratezi cu mîhnirea ta. astea sînt rușini în românia. nu glumesc. nu sînt metafore astea. FIX AȘA SE GÎNDEȘTE. IMG_1636 cînd am ajuns lîngă biserica albă, prea albă și prea frumoasă și PREA LINIȘTITĂ în contrast cu tragedia de lîngă ea, lumea care o păzea sau o privea era calmă și mai degrabă plictisită. am auzit de prea multe ori chicoteli, rîsete și remarci foarte crude, făcute în special de tineri. nu pentru că ăia mai bătrîni ar fi fost înzestrați cu mai multă compasiune ci pentru că, dacă mai înaintezi în vîrstă, vezi că-n viață nu e chiar ca-n filme, mai și decazi, te mai și lovești, mai ai și insuccese, nu e totul numai o ascensiune pe un drum presărat cu petale de trandafiri:

nu se aruncă odată? să se arunce odată, să terminăm circul. să se arunce odată, să plecăm acasă. asta-i nebuna aia care stă de ieri pe bloc.

forțele de ordine 11149274_438456623003016_84335479554938789_nerau și ele calme și relaxate. de fapt, dacă n-aș fi văzut ceva ce semăna cu un cap pe acel acoperiș, asta mai din depărtare, era ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. poate singurii care chiar s-au stresat în această lungă cumpănă au fost cei de pe acoperiș care îi mai dădeau din cînd în cînd apă. și ea o lua, chiar dacă nu vorbea cu ei. stătea acolo și dădea din picioare. stătea cam în aceeași poziție, vreo 25 de ore a stat aplecată și cu genunchii flexați. în ce hal de disperare să fi fost femeia asta dacă a stat zeci de ore aplecată cu privirea fixată într-un punct și cu genunchii flexați?? la un moment dat s-a așezat. nu vorbea cu nimeni.

aproape nimeni nu mai credea că Elena se va arunca. eu speram că va obosi și va renunța. la un moment dat, angajații ISU au adus salteaua, vestita saltea după care s-a scotocit timp de 35 de ore pînă în Argeș – probabil au mers pe jos pînă acolo după saltea și s-au întors tot pe jos -, și au lăsat-o pe trotuar nedesfăcută. apoi au plecat. după cîteva minute s-au întors și s-au uitat la saltea. au plecat. s-au întors și au luat-o de acolo. au mai trecut cel puțin 5 minute. apoi au adus-o desfăcută și dezumflată și au plecat. și gata. IMG_1668 Elena, aflată într-un șoc continuu, într-o criză de 35 de ore, n-a mai suportat să vadă și aceste vînzoleli amatoricești, s-a ridicat brusc în picioare și s-a aruncat. S-a lovit de un balcon, s-a rostogolit în aer și s-a lovit cu un zgomot înfundat de asfalt. capul i s-a făcut țăndări, și chiar de la distanța la care mă aflam am putut vedea asta. nu ca în filme, cu mortul căzut într-o poziție drăguță și cu un firicel de sînge estetic lîngă cap. Lumea a început să țipe și să plîngă. cunoștințe și rude de-ale ei erau de față. groaznic!

erau și copii de față. 

să vadă și ei, de mici cum e viață. sau? un bărbat între două vîrste a început să strige la forțele de ordine:

n-ați făcut nimic! nimic n-ați făcut. n-ați făcut nimic! nimic! nimic!

un cameraman a început să ne filmeze. căuta avid cu camera reacțiile noastre, lacrimile, urletele, frica. un alt bărbat, care venise cu prietenii lui să vadă ce se întîmplă de puțin timp, a început să strige la cameraman:

groparule, groparule, ești un gropar, groparule!!

m-am mai uitat cîteva minute la fețele celor din jur și am plecat. mai mulți din cei prezenți s-au îndepărtat atunci. o sfîrșeală și un sentiment tîmpit de neputință plutea în aer. eram fericită că trăiesc și mă simțeam vinovată că sînt fericită. și apoi iar eram fericită. viața e un dar. cît de des apreciem? sîntem conștienți de asta? de cîteva ori în viață, poate. Pe locul unde-a căzut a rămas o pată albastră. nu roșie, albastră. de la ceva detergent sau cine știe ce.

albastră.

erau și copii de față. 

albastră. o pată albastră. IMG_1666 românia n-are plase de siguranță. de niciun fel. doar cei bogați au plase de siguranță. ăsta e adevărul. urmărind drama acestei femei simple m-am gîndit la mine și la cei apropiați. știu că n-o să ne salveze nimeni și nimic dacă vom fi vreodată la vreo nevoie. pentru ei și pentru mine va trebui să mă întăresc 100% în așa fel încît să n-am nevoie de nimic de la cei din jur. doar că atitudinea asta mă dezumanizează. ne dezumanizează. oamenii sînt făcuți și din slăbiciuni nu numai din tării. oamenii sînt făcuți să stea împreună și să trăiască împreună cu slăbiciunile și tăriile lor. cu fericirea dar și cu bolile, cu necazurile. e ca-ntr-o căsătorie: cine ne-a unit ne-a unit la bine și la rău. și cine iese din legămîntul ăsta, nu face bine, face rău. IMG_1663 puține lumînări. poate pentru că nici nu știi ce să mai zici. nu niște forțe extraterestre trebuiau s-o salveze pe Elena ci noi. pentru că noi, românii, sîntem angajați și la ISU și la poliție și la ambulanță. cînd instituțiile astea menite să-i salveze pe oameni și de ei înșiși nu funcționează, nu e vina cuiva străin. vina vine din noi. o să plătim, nu mă îndoiesc. la primul cutremur, la prima catastrofă, la prima amenințare externă. tot ce n-am făcut, tot efortul pe care nu l-am depus, toată infeciența, toată indolența, toată nepăsarea, toată impotența, toată nepriceperea, toate zilele în care n-am făcut nimic ca să ne facem viața mai sigură și mai bună, toate astea se vor răzbuna crunt pe noi. o să ne vină toate înapoi.

o să vedeți.

s-a sinucis Elena sau a omorît-o nepăsarea din noi?

*

later edit:

azi, arafat a zis că asta e, nu se putea face mai mult, că au fost probleme cu umflarea saltelei, că și așa, nu se știe dacă salteaua atenua, că poate și Elena ar fi sărit din altă poziție dacă puneau salteaua. că blablabla… dunga pe care stătea era și îngustă și puțin lată, dacă s-ar fi mișcat nu știu cît ar fi ajuns prea aproape de negociatori. ce-i drept era greu de ”agățat” cum au sugerat unii pentru că există o balustradă în spate de juma’ de metru cum se vede în fotografii. singura șansă, mică, ținînd cont că s-a lovit în cădere, era tot o plasă de salvare.

later edit 2:

că mi-am adus aminte: nu tot ISU îi căra pe păcălicii ăștia doi cu barca, prin ape de 15-20 cm? pentru ei s-a găsit o soluție??

image-2014-04-22-17089515-41-liviu-dragnea-incadrat-victor-ponta-doina-pana-barca-ulitele-din-teleorman

Din noroi până la stele: Ștefania Gabriela Iaciu


Originally posted on Atâtea lucruri de învăţat, atât de puţin timp:

stefania

Femeia din fotografie se numește Ștefania Gabriela Iaciu și locuiește într-un sat de lângă orașul Slănic din județul Prahova. Are 39 de ani și a avut o viață grea. O mamă care a crescut singură cinci fete, o soră care s-a sinucis, o tinerețe marcată de violență și abuz sexual. Povestea Ștefaniei poate să fie povestea de groază a atâtor alți oameni din lumea asta ale căror vieți par să fie un prilej continuu de chinuri și durere.

View original 1,017 more words

Aurélie Châtelain, odihnește-te în pace!


Laura:

eroii necunoscuți :(

Originally posted on Bogdan Calehari:

80fc43399ff449088b4f00192bb07

Duminică, 19 aprilie, la Villejuif (Val-de –Marne), Aurélie Châtelain a fost ucisă de teroristul musulman, Sid Ahmed Ghlam. Acesta a încercat să-i fure mașina, pentru a o folosi într-un atentat ce urma să-i aibă drept țintă pe credincioșii catolici ce participau la slujbă în două biserici din localitate.

Dacă i-ar fi dat, fără să se împotrivească, cheile mașinii, poate că Aurélie Châtelain ar fi fost astăzi în viață. Dar, profesoara de fitness, în vârstă de 32 de ani, a ales să-l înfrunte pe terorist. A fost fost ucisă cu un glonț, dar în timpul luptei care s-a dat in interiorul mașinii, ea l-a obligat pe Ahmed Ghlam să se împuște accidental de două ori. Pierzând mult sânge, teroristul s-a văzut nevoit să apeleze Serviciul de urgență. El le-a spus paramedicilor că a fost împușcat în timpul unei tentative de jaf. Conform procedurilor, aceștia au anunțat poliția. Urmărind dâra de sânge…

View original 436 more words