apropo de hipersexualizarea copiilor: leo și francesca


am avut un mag de cartier. mic. una din aventurile mele nefericite financiar dar pline de povești de film. și la magazin venea francesca, 10 ani, din blocul de vis-a-vis. la început cu blocul de desen, cu teme, faze de la școală. școală care era la 500 m de noi. că așa a și venit prima oară la magazin: de la școală să-și cumpere înghețată la 1 leu. era în clasa a IV-a. io credeam că-i copil-copil, cam ca mine la 10 ani. adică, pe vremea mea, la 10 ani băieții erau buni dacă erau de vîrsta mea și aveau biclă vara și sanie iarna.

la mag mai vine și leo, 33 de ani, proaspăt ieșit din pîrnaie unde a stat pentru furt. băiat foarte frumos de altfel, destul de educat, cu master în geografie, fiu de profesoară. să nu vă închipuiți că erau parte din vreo etnie conlocuitoare. erau români destul de blonzîi. el – șatenul ăla mai închis de pe la noi cu fața albă și cu ochii ca apa de rîu tulbure, înalt, bine proporționat, ea brunetă cu fața foarte albă și ochii negri, cam dezvoltată pentru vîrsta ei. leo stă la băute în fața magazinului că e mai ieftin. timișoreana e 2,5 lei, (era pe atunci), cu 15 lei cumpără 10 doze, se face muci toată noaptea. se cheamă că a ieșit în oraș. cu 20 de lei face și cinste. plus că e aproape de casă, e la stradă, la o intersecție mare, îl vede lumea și vede și el pe toată lumea. vara, cînd bucureștenii stau noaptea pe străzi de căldură e ca la club. leo primește oferte de ”muncă” de la unii gen nuțu sau chiar de la nuțu, nu mai știu, care i-a transmis și salutări și felicitări pentru ”liberare”. dar se mai gîndește, poate totuși pleacă în irlanda la furat de pe carduri. acolo, și dacă te prinde, faci doar cîteva luni că încă n-au legislație ca să condamne așa ceva. ce mai, un personaj!

*

cînd te aproprii de ea, banalitatea infracționalității românilor, sau poate a tuturor oamenilor, ”normalitatea”, ”umanitatea” ei e năucitoare. dacă ai văzut infractori și relații promiscue numai în filme poți să crezi că totul se întîmplă cu bum-bum, bam-bam, cu urlete, împușcături. că răul e atît de evident încît tot ce ai de făcut e s-o iei pe altă stradă. cînd colo, răul e atît de intercalat în țesutul cotidian că nici nu-l vezi pînă nu e aproape. leo era un tînăr care nu voia să muncească la stăpîn și care credea că banii se fac numa pă jmechereală. e din generația aia care a crescut cu poveștile îmbogățiților de după revoluție. și nu așa s-au îmbogățit jmecherii după revoluție? pă jmechereală? n-au furat așa milioane-milioane-milioane? sute de milioane? nu așa crede unu ca sorin ovidiu vântu? că sîntem niște proști, altfel am fi furat și noi? leo nu vrea să fie prost, vrea să fie un jmecher. doar că l-au prins odată. acum, nu s-ar fi dus să fure pentru nuțu, îl aștepta să iasă pe un pretenar cu care avea o combinație mai ambițioasă în care voia să mă bage și pe mine: ceva cu niște depozite de motorină imense și/sau o televiziune privată cu care să-i șantajăm pe unii politicieni. auzise el niște povești la facultatea jilava, deh. poveștile alea despre cum se fac banii adevărați.

povești reale, după cum vedem tot mai mult azi.

francesca era un copil prea mare pentru vîrsta ei, pe care, inconștient sau conștient a început s-o preocupe sexul și a cărei părinți sînt absenți de fapt din viața ei. bine, ei sînt acasă dar nu le pasă. cine știe de ce. un copil hipersexualizat de azi expus la viața noastră de zi cu zi și la toate realitățile ei. prin niște simple vizite la magazinul de vis-a-vis.

*

seara, francesca și leo se întîlnesc. tot mai des. francesca nu mai vine cu blocul de desen, vine să se hlizească cu leo. nu mai știu cum s-au văzut prima oară. probabil a venit ea să se joace în magazin, hm, mda, francesca se plictisește acasă, și le spune a lor ei că vine la magazin. și ăia o lasă, de ce să n-o lase, nu? se duce doar la magazin. la început nu mi s-a părut chiar așa dubioasă faza, cîte nu s-au schimbat de pe vremea mea și apoi, azi, în cartierele astea bucureștene unde să te joci? are 10 ani, 10 ani!!! în pana mea, la ce să mă gîndesc?? îi văd că vorbesc dar nu stau toată ziua cu ochii pe ei, nici n-am de ce, nu mă gîndesc eu că între un adult și un copil așa mic… nu stau cu ochii pe ei că nu e treaba mea și nici nu stau eu toată ziua în magazin, sînt patroană, vezi-doamne, am și vînzătoare. că un patron mai are un miriard de chestii de făcut, să umble după marfă și altele, nu poate sta 16 ore în magazin.

și după vreo lună, așa, observ că relația lor a avansat. cam multe glume, francesca e cam insistentă, îi ia telefonul, flirează, FLIRTEAZĂ???, îl trage de mînă, i se pune în brațe. leo se îmbată tot mai tare și se lasă tot mai tare în jocul ăsta, se ”obișnuiește cu ideea”, îl văd eu, simt eu asta, ca femeie. e și nefe de cine știe cînd, și ăsta-i un factor, că l-am auzit odată vorbind cu băieții de una din cartier care se ocupă cu cea mai veche meserie. dar nu vor să meargă la ea că e bolnavă și pe droguri. asta mică-i neîncepută, știu eu ce gînduri mijesc în capul lui. și apoi, mai și vrea. sau așa pare. știu și eu ce vrea francesca? poate vrea doar atenție, atenția pe care n-o primește acasă. eu simt că mă ia cu amețeală. ar trebui să mă duc să-i dau doo palme lu mă-sa lu francesca dar faza e că nici nu știu prea bine cum arată. aia nu vine la magazin. așa că, mă uit perplexă cum ăștia doi ”se joacă” în fața mea. cînd o aud că-i spune că i-a venit ciclul mă simt ca și cum al asista la un film pono cu minori. leo e prea beat că să-i zic ceva așa că mă iau de francesca. 

– măi fată, hai, mai valea pe-acasă.
– de ce? – face ea. mama și tata mă lasă să mai stau.
– dar nu te las eu.
– dar de ce?
– de aia, că nu vreau.
– dar de ce?
– de aia, că-i magazinul meu și fac ce vreau.

și asta după tejghele, să nu ne audă leo să iasă cu scandal.

– VALEA!

și nu, n-am făcut nicio discuție principială cu ea. că eram prea mască ca să-i zic ceva. ce să-i zic? că nu te duci să-i spui unui bărbat că ți-a venit ciclul? că ăla o să creadă că e o invitație? că… e prea mică pentru sex? că…

*

a doua zi, îl prind treaz pe leo și-i spun să nu mai calce pe acolo. îi spun și de ce.
– dar laura, ăsta nu-i copil!
– cum nu-i copil? – îmi vine mie să-i sparg capul dar îmi amintesc că are amici în pușcărie.
– nu e copil, cum am fost noi. ăsta-i altfel. ăștia sînt maturi la vîrsta asta. asta nu e cum ai fost tu, să te joci cu jucării…

– măi leo, tu ești adultul în toată situația asta.
– laura, păi ea vrea, și apoi, nu e copil. nu sînt eu de vină. ea se dă la mine. n-ai văzut ce mi-a făcut.


îl dau afară, și mai fac vînt unora cu care venise p-acolo. mi-a fost frică că o să facă și o să dreagă dar el a încercat să mă convingă prin niște vecini că nu el a fost de vină. că francesca…


mi se face rău cînd îmi amintesc că francesca se urca pe el ca o lipitoare.
să fie clar: într-o relație cu copiii ADULȚII sînt de vină în ORICE situație. ei au toată responsabilitatea. dar ce te faci cînd un copil din ăsta stă între adulți iresponsabili?
seara, francesca vine cu zîmbetul ei care mi se pare de acum cleios și întreabă de leo.


– leo nu mai vine pe aici, o reped eu și brusc mi se face milă.


faza e că nici eu n-o mai văd copil. sau e un copil hipersexualizat de 10 ani, căruia deja i-a venit ciclu, umblă după bărbați și niciun adult din lumea ei nu se întreabă unde e plecată seara de acasă. ce copil e ăla? așa sînt copiii din ziua de azi? CE NE FACEM? CE NE FACEM CU LUMEA ASTA?

***
despre așa ceva vorbim cînd vorbim de educație sexuală în școli. și despre asta.
părerea mea.

***

nu știu ce trebuie să facem dar în lumea reală se întîmplă chestii. se întîmplă chestii între blocurile astea, chestii pe care nu le vedem. răul, în realitate, se întîmplă mult mai banal, mai nespectaculos. răul are context, are ”scuze” în mintea unora. e favorizat de nevoi. și de lipsa tot mai mare de educație.

și de nepăsare.

nu știu cînd am devenit atît de nepăsători.

Anunțuri

năstase vs. banciu sau cum totul e despre ei


ACESTA ESTE UN PAMFLET. 

^^^^^^^^^^^^^^^^^^

Deschid laptopul. Intru pe Facebook. Surfez. Dau peste cineva care comentează bălăcăreala dintre adrian ”pușcărie” năstase și nenea banciu. Intru și citesc ce-i scrie năstase lu’ banciu. Mă irită îngîmfarea lui, siguranța lui, văd dincolo de veninul pe care-l aruncă înspre banciu convingerea lui că n-a greșit cu nimic.

Comentez despre asta într-un grup pe Facebook unde sînt activă. Și citită.

Și apoi mă lovește.

Toată viața noastră este despre ei. Cum s-ajungă ei la putere. Cum să rămînă ei la putere. Cum să plece ei de la putere. Cum sînt ei hăituiți de DNA. Săracii… Cum îi aleargă Kovesi cu cătușele prin curtea școlii. Cu cine se încuscresc. Ce amante au. Cum îi cheamă pe copiii lor. Cum arată copiii lor. Cu cine se întîlnesc copiii lor. Cu cine se căsătoresc copiii lor. Cum arată nunțile lor. Cum ajung ei la închisoare, băă, năstase, ai fost la închisoare, bă. ai fost la închisoare de două ori! Ai uitat deja? uite, scriu cu bă ca tine, bă, învăț de la ăia mai mari. o fi vreo chestie aristocratică asta, să scrii cu bă tot la două vorbe, bă. Cum fac ei depresii că sînt condamnați pe nedrept. cum se împușcă pe lîngă gît. cum își riscă cariera și onoarea doctorul brădișteanu pentru ei. Cum ies ei de la închisoare. Ce fac ei după ce ies de la închisoare. Cum îi nedreptățește lumea după ce ies de la închisoare. Cum au uitat că au făcut vreodată ceva greșit. Cum ne-au dat ei înapoi pensiile și salariile, ce, bă, ce? nu sînteți mulțumiți? că puteam să nu vi le dăm nici pe alea. cum au scăzut sau au mărit ei tva-ul. cum se îmbracă ei frumos și-n țoale de firmă. cum vorbesc ei la televizor. ce mașini au. cum n-au bani pentru profesori. nici pentru spitale. nici pentru cultură. ce afaceri de succes au ei, rudele lor, pretenarii lor. tu cîte afaceri de succes ți-ai deschis în ultimii 5 ani? cum să-i dăm jos și să mai petrecem o vară prin piețe să strigăm jos ponta, jos băsescu, cum trebuie ei încurajați și periați. cum n-au avut bani să termine o autostradă nici anul ăsta. astea sînt grijile noastre. avem și noi griji. nu, nu vă bateți capul cu noi, lăsați, domniile voastre, noi sîntem niște nimicuri, o masă informă și utilă doar la alegeri. mai murim cîte unul, mai se naște unul și-l învățăm de mic să aibe griji.

între timp ni se duce viața. visele de glorie, de dragoste, totul se duce și nu ni se întîmplă aproape nimic.

noi cînd mai trăim? noi cînd mai trăim? pe noi nu ne mai întreabă nimeni de nimic. nimeni nu se gîndește la noi, ce depresii om avea, ce dureri, ce nevoi, ce îndoieli, ce tristeți. noi unde să ne plimbăm copiii? sau cățeii? unde să ne scoatem nevestele? cu ce să le îmbrăcăm? nevasta ta se îmbracă de la salvatore feragamo? da de ce fratele meu? de ce? de ce ești tu un luzăr și n-ai bani de salvatore feragamo? de ce n-ai șase case? vile? de ce nu te întreabă nimeni cum trăiești? de ce n-ai cămăși de la paul and shark? de ce n-ai lexus? de ce nu se vorbește de tine la televizor? de ce fratele meu? pentru că nu contezi? da, cred că de aia.

pentru că ne-am spălat pe cap și-n cap cu ei.

totul despre casele lor, viețile lor, femeile lor, amantele lor, copii lor, frezele lor, gîndurile lor, durerile lor, părerile lor. totul este numai despre ei.

scriu și eu, ca ei, la începutul articolului: acesta este un pamflet. pentru că e adevărat. toată viața noastră e un pamflet. nimic autentic, nimic serios, nimic adevărat.