Va multumesc …


Va mulţumesc ca citiţi acest blog. Numărul de cititori (atât cât este el) e neaşteptat pentru mine … întrucât blogul în sine nu are alta „reclama” decât aceea pe care o fac eu … iar numele meu nu înseamnă nimic (well, înseamnă ceva pentru cei apropiaţi dar nu despre asta vorbim).  Nu ma aşteptam sa adun vreun public, întrucât nu urmăresc un subiect anume şi nu mi-am format un target căruia ma adresez în mod normal (anti sau pro Base sau Geoană; cu şi despre pitzipoance, etc, astrologie sau mai ştiu eu ce are audienta …).

Asa ca sunt incantata ca am cititori, chiar şi câţiva abonaţi; aştept amuzata comentariile – din fericire cele mai multe legate de temele propuse de mine şi nu doar … icneli pătimaşe de furie oarba condimentate cu injurii, vulgarităţi şi obscenităţi inutile – cum am văzut ca se practica în vasta lume virtuala.

Va mulţumesc ca va consumaţi câteva minute din viata pentru a-mi citi postările; va doresc sărbători fericite tuturor şi … ne vedem în mod virtual, cu siguranţă la anu’!

La multi ani!

Reclame

sindromul Honorius Prigoana


Daca alegătorii din sectorul 1 al Bucureştiului îl vor alege pe dl. Honorius Prigoana … îl vor delega sa ocupe acel scaun liber de parlamentar … ei bine, înseamnă ca ne meritam soarta. Cine e Honorius Prigoana? Ar mai fi el acolo unde e dacă tatăl lui nu ar fi dat din coate şi din maturi în mod profitabil? Daca nu s-ar fi divorţat şi însurat în direct de mult prea multe ori ca sa le mai ţinem socoteala? Daca nu s-ar fi transformat în one man show pe la OTV când nu-l primeau pe altundeva?

Înseamnă ca suntem de acord ca peste tot sa fie promovat nepotismul … suntem de acord, ca şefii noştri sa-şi promoveze doar rudele şi pe noi sa ne tina mereu pe banca de rezerve … înseamnă ca suntem de acord cu tot sistemul instaurat în România în ultimii 20 de ani.

Votaţi-l pe Honorius … validaţi clica asta care ne-a crescut în spate exact ca un parazit cu sute de tentacule şi care ne înăbuşe fără nicio mila. Votaţi-le mereu copii lor, pe EBA, pe colega ei, domnişoara Antonescu (da, şi fata lui Antonescu e în Parlamentul European, era pe listele PNL), daţi-le lor o şansa, ca aveau puţine. Săracii de ei … ce viata naspa au, ce puţine posibilităţi … haideţi oameni buni, sa mai facem un efort, sa-i lăsăm pe ei, sa se ducă ei …. sa ia ei posturile alea bune, of, sunt asa mediocri, altfel decât în condiţiile astea n-ar putea …Noi sa ne mulţumim cu ce avem … 😦

Inca-i bine … ?


De câţiva ani mă strădui să sintetizez, să surprind esenţa societăţii româneşti, mecanismul prin care a dat un chix atât de lamentabil, reuşind să-i facă pe cei ce au mai apucat comunismul să întoarcă faţa spre trecut oftând cu regret. Mă uit în jurul meu fascinată – subjugată de atracţia pe care o exercită răul asupra noastră – ma uit fascinată în jur şi observ, memorez, adun, selectez … analizez cum reuşim să promovăm şi să etalăm doar mediocrităţi în detrimentul calităţilor şi principiilor, al valorilor de toate felurile.

Si piesa Rodicăi Popescu Bitanescu ( „Inca-i bine” – de care am vorbit şi în postarea anterioara) mi-a mai dat un hint, un răspuns. Algoritmul românesc perdant e fix ca parcursul acestei piese. O actriţă cu ceva renume şi o brumă de talent, o figură simpatică, a însăilat un text prin enunţarea unor banalităţi, a unor stereotipii pe care cei mai limitaţi dintre noi le folosesc continuu: „fa-ţi iarna car şi vara sanie, că deh” … „peste 10 ani o să pui mâna pe curu ei ca pe clanţa uşii” … condimentate desigur cu vulgarităţi: „nu se mai zice prostime ci pulime …” etc. S-a folosit de relaţiile pe care le-a acumulat în timp şi de-a lungul carierei: prieteni vechi, amantlâcuri, datorii … şi-a mai chemat 2 prietene si 3 obligaţii şi gata piesa. Lamentabilă ca mai tot ce am produs în general in ultimii 20 de ani. Dar aplaudată cu urale la scenă deschisă. Într-un mod atât de şocant încât nu poţi să nu te întrebi cât de orbi or fi cei ce au ajuns în seara aceea la teatru? Şi dacă se aplauda aşa, oricum şi la orice, cum se va mai face diferenţa între bun şi prost?

Acest sistem al însăilării unui produs şi apoi al punerii lui pe piaţă prin intermediul vechilor sau mai noilor prietenii a împânzit toată societatea românească precum un cancer urât si netratabil.

Si vinovaţii nu sunt ei, directorul TNB si Bităneasca, nu!, vinovaţii principali suntem noi! Noi cei ce stăm în sală si aplaudăm nefăcând nicio diferenţă între bun si rău, între prost şi de calitate, între tufă şi geniu.

De ce facem asta nu pot să-mi explic. De ce frica asta de-a sancţiona, de-a admonesta, de-a reaşeza lucrurile în locul lor firesc? De ce teama de a-i arăta RPB că nu-i vreo mare scriitoare iar regizoare nici atât şi că, mai bine s-ar concentra să ne mai dea câteva roluri memorabile acum pe finish? De ce aplaudăm ca nişte lobotomizaţi la tot şi toate? De ce înghiţim docili tot ce produc acei câţiva care se pot agăţa de ceva plase de salvare? De ce aceeaşi atitudine de prostănaci şi la teatru şi pe stadion şi la piaţă, şi în politică şi în familie?

Nu vrem să judecăm pe nimeni pentru că sperăm că la rândul nostru vom beneficia de clemenţa celorlalţi si nu vom fi judecaţi? Aplaudăm mediocritatea pentru că în felul acesta ne ridicam si pe noi la rang de valoare? Wow! Şi mai departe ce-o să se întâmple … unde o să ajungem aşa?

De ce nu ne permitem niciun tip de cenzură? De ce nu selectăm nimic? De ce suntem inerţi şi inepţi? Nu facem nicio legătură între asta şi stadiul la care s-a ajuns?

Parca Ceauşescu şi nevestica lui s-ar fi spart în sute, mii de exemplare care ne conduc acum de peste tot devenind în felul ăsta mult mai greu de eliminat.

cea mai buna, cea mai proasta … no 3


Cea mai buna piesa de teatru … cred ca da, „Romania! Te pup” in regia lui David Schwartz, producţie a teatrului Vasile Alecsandri din Iaşi.

Cea mai proasta piesa de teatru … ei bine, ar fi fost pana acum câteva zile: „Cum traversează Barbie criza mondiala” în regia Alexandrei Badea, daaar, de când am văzut „Inca-i bine” la TNB, scrisa şi regizata de Rodica Popescu Bitanescu, cu o distribuţie chiar ilustra, m-am răzgândit. Acord trofeul „Cea mai proasta piesa văzută anul acesta” Rodicăi Popescu Bitanescu care a reuşit sa ma întristeze definitiv arătându-mi ce bătrâne puhave au devenit divele scenei româneşti şi cum poţi însăila din nişte afirmaţii banale şi şablonarde un text cu pretenţii de piesa, pe care, mai apoi, uzând de statutul tău, poate câştigat pe drept, sa-l prezinţi pe o scena a teatrului naţional din Bucureşti.

E aceeaşi cale pe care şi Sergiu Nicolaescu mai face rost de bani de filme, aceeaşi cale prin care diverşi regizori netalentaţi pun piese în Bucureşti, în timp ce aceia talentaţi sau iubiţi de public n-au loc decât în provincie.

cea mai buna, cea mai proasta


Cea mai buna carte? Uf-uf-uf … cea mai buna carte … chiar mi-e greu sa aleg. Poate ceva din Soljenitin … simt ca aproape orice as alege as nedreptăţi pe cineva, ceva …

Cea mai proasta carte? Asta e o alegere şi mai grea. Nu citesc cărţi proaste. Daca le simt proaste, le abandonez imediat. Asa ca … nu am citit cărţi proaste anul asta. Doar ca romanul Laurei Restrepo: „Dulce companie” m-a dezamăgit. Are o premiza foarte buna, un subiect fantastic, un început promiţător, ca mai apoi sa se subţieze, sa se piardă, sa se dilueze. Păcat. L-as rescrie dacă as fi în locul ei.

cel mai bun, cel mai prost


Cel mai bun film de anul asta cred ca a fost (pentru mine) … The Reader. Profund, suficient de realist, cu poveste, cu talc, ne descrie într-un fel care nu ne flatează, pune probleme dureroase, ne arata cât de aproape ne sunt limitele. Jucat bine ….

Cel mai prost film de anul asta … wow, cred ca 2012. Atât de prost a fost încât ( aflata în compania potrivita), am ras neîncetat. E atât de prost încât pare parodia lui proprie. Si film şi propria parodie de fim, ha!, asta da performanta. Nu ştiu cum ar putea sa va placa … Doar dacă n-aveţi gusturi de loc, sau n-aţi văzut Titanic, Indiana Jones, James Bond, Armageddon, Ziua Independentei şi whatever else din acest gen. Personaje super-ultra-mega schematice, poveste arhicunoscuta, actorii nici măcar nu mai joaca. Unii mor în mod convenabil (în film) şi gratuit, pentru ca sa facă loc altora sa-şi îndeplinească happy-endul tipic american. Faza cea mai tare în acest film chipurile – apocaliptic – a fost când rusul, un personaj negativ inventat de nişte minţi foarte reduse, care by the way nu l-au văzut niciodată la televizor pe Hodarkovski or pe Abramovici, rusul deci, un monstru uriaş, fost boxer din Murmansk la baza, a pornit un Bentley şoptind gutural şi cu un accent rusesc nefiresc, prea jucat:

Engiiine … staaart

ce vreau de la Mos Craciun


de vreo câţiva ani încoace, cam atâţia câţi îţi poţi aduce mai bine aminte; anii care nu s-au transformat încă într-o pasta decolorata şi îndepărtată; anii ce nu-ţi rulează în minte ca un film vechi, alb negru şi zgâriat gen TCM; de câţiva ani încoace îmi doresc de la Mos Crăciun cam aceleaşi lucruri:

– sa întâlnesc oameni fascinanţi, interesanţi, oameni care sa ma inspire, de la care sa am ce învăţa, în preajma cărora sa tânjesc la propriu sa fiu

– sa descopăr „teritorii”, virgine, nebănuite, sa trăiesc aventura, sa trăiesc ceva nou

– sa am un an plin de surprize

– sa am în continuare capacitatea sa ma emoţionez profund, sa simt ca trăiesc

– sa am capacitatea în continuare sa fiu indignata când ceva profund greşit se întâmplă lângă mine; dar sa nu transforma asta într-o existenta cenuşie şi negativa

– sa nu-mi pierd curajul de a-mi spune punctul de vedere, de a protesta, de a sancţiona, chiar dacă asta îmi va face viata grea şi uneori neplăcută

– sa scap cât pot de clişeele vieţii cotidiene, sa nu cad în capcana gândirii de acest tip

– sa pot călătorii cât mai mult

– şi da, niciodată n-am încetat sa cer dreptul de- a-mi întâlni sufletul pereche. Poate anul acesta, Moşule? Am fost cât am putut de cuminte, sa ştii …

*

– ah da, şi as vrea sa ajung din nou la puritatea aceea care-ţi permite sa crezi în Mos Crăciun.