celula de criză e la noi acasă


… îi răspunde o voce de femeie amărîtă, în care se aud lacrimile, jurnalistei care încearcă să smulgă de la ea o eventuală blamare a autorităților, și, mai mult decît atît, o colorare politică a acestui eveniment sumbru.
*
mda, celula de criză ESTE la noi acasă, aproape în fiecare casă din România. Sigur, de multe ore criza e mai acută în cîteva zeci de familii. Dar, în general, e valabil pentru 80-90 % din români. Celula de criză e la aproape noi toți acasă. E adunată gata. Și tot nu știm ce să facem. Cum naiba am ajuns așa?
*
– am sunat de mai multe ori și nimeni nu știa nimic. Ba mai mult, ultima oară ne-au răspuns exasperați: ați mai sunat și acum 10 minute – mai zice femeia aia și în clipa aceea îmi dau seama că nu mă miră deloc. Dar absolut deloc.

Nu vi se pare un scenariu cunoscut?
*
cînd ați intrat ultima oară în contact cu o instituție a statului român și totul a mers ca pe roate? Vi se pare chiar așa o surpriză lipsa de reacție a autorităților, atît de inexplicabil modul dezastruos în care s-au prezentat în această situație? Dar se comportă vreodată ALTFEL? Așa se comportă deobicei.

Și pînă în momentul în care șefii celulelor de criză guvernamentale n-au primit nume: (Ponta, Corlățean, ș.a.m.d.) nu a fost nimic politic în reacția lor. Oamenii aceia angajați ai instituțiilor statului n-au reacționat așa pentru că acum avem o guvernare și o majoritate uselistă în parlament. Cum e perfect posibil ca nici administrația pedelistă să nu fi reacționat mult mai bine. Nu. AȘA sînt oamenii din sistem. Îi știm doar, de atîția ani. Surprize, surprize – sînt tot români, ca noi. Și ăia morți, acolo-n rîpă și aia care răspund plictisiți la telefon sînt tot români. (Aia care au reacționat adecvat erau muntenegreni!) Români. Ro-mâ-ni! Mănîncă sarmale, mici, mămăligă, beau țuică și bere la pet, femeile se uită la Suleiman Magnificul, bărbații mai joacă o tablă afară că fotbal n-au unde și nici nu mai au chef … Îi știm doar. Sînt vecinii noștrii, prietenii noștri, rudele noastre. Ne-am obișnuit cu ei. Cu felul nepotrivit, nepoliticos și uneori chiar răuvoitor în care ne tratează. Cu geamul trîntit în nas, cu ușa trîntită în fața, cu cozile, cu lipsa unei informări coerente, adecvate. Cu lipsa de reacție a TUTUROR instituțiilor. În timpul tuturor guvernărilor. Îi judecăm doar așa puțin și de la distanță. Cu dubla noastră măsură: îngăduitori cu aproapele, intrasigenți cu cei departe de noi.

Ne-am obișnuit cu viața asta. Cu această viață nașpa. Cu descreierații din trafic. Cu șoferii care intră în curbe ac de păr cu 90 la oră. Cu ȘOFERII PROFESIONIȘTI care conduc ca niște retardați sau psihopați. Cu cei ce depășesc coloane lungi de kilometri întregi pe contrasens. Cu unii ca nevasta lui Păunescu, cu Huidu, cu americanul care a dat peste Teo Peter, cu cel care i-a omorît pe Nemescu, Tonciu și tînărul șofer care era cu ei, (și care nu pățesc aproape nimic pentru că au luat atîtea vieți) … cu accidentul de anul trecut parcă (?) din Ungaria, în care tot așa au murit mulți oameni, și care nici pînă azi n-a fost soluționat … ne-am obișnuit AȘA. Ne-am obișnuit să nu reacționăm, să nu cerem, SĂ NU CERCETĂM, să nu vedem găurile din asfalt, miile de cîini oropsiți, miile de clădiri care stau să ne cadă în cap, sărăcia, prostia, mizeria … Ne-am obișnuit. Și gata. Cu toate năpastele și idioțeniile care ni se întîmplă zilnic. Eu n-am cerut să fiu român, eu am avut noroc – repetă tîmp diverși, pe toate rețelele de socializare. Ce noroc să fie ăsta? – ne întrebăm mai mulți. Păi te puteai naște în Nigeria, Somalia … Și? – mă întreb. Era cu mult mai rău?
*
– și tu ce te agiți așa? Ce te interesează pe tine? Afară e soare, viața e frumoasă, care e treaba ta? – îmi zice unul, în fine, plictisit total de interesul meu pentru această tragedie și toate implicațiile ei.
*
Chiar așa.
*

D-aia. Pentru că fiecare clipă a vieții mele o trăiesc că vreau, că nu vreau, și între oameni din ăștia, idioți, iresponsabili și musai veseli, și, vreau, nu vreau, reacția mea la atitudinea lor a ajuns să mă definească.

*

Citiți și:

Nemuritorii

Reclame

am inceput repetitiile (II)


… pe la a III-a repetitie am inceput sa ma gindesc ca didascaliile mele, indicatiile alea puse intre paranteze (suparat, nervos, amabil, surescitat, pentru el, murmura, tare, incet, sopteste …), mai mullt ii incurca pe actori decit ii descurca. Si asta pentru ca fiecare dintre noi da o alta valoare cuvintelor. Unii sint suparati intr-un fel = mai mult bosumflati, altii cind sint suparati sint incrincenati si agresivi. Asa ca, mai bine le dadeam piesa fara indicatii scrise. Acum trebuie s-o dregem din mers.
*
Inca n-avem distributia gata. Mi-a luat mai putin sa scriu piesa, comparativ cu timpul pe care l-am alocat alcatuirii distributiei. Cea mai mare problema este lipsa unor raspunsuri ferme: da, nu, pot, nu pot, pot din data pina in data, etc. Nu stim sa vorbim. Eschiva, neraspunsul la telefon, raspunsurile in doi peri nu ajuta cu nimic. E normal ca in meseria asta sa nu poti, sa nu vrei, sau sa nu-ti placa un rol. In loc sa fim onesti si sa refuzam politicos am alunecat intr-o falsa si total ineficienta minciuna plina de zimbete mieroase: „uau, extraordinar, nemaipomenit, da-da, vorbim miine, poimiine” … si … de poimiine incolo nu mai raspunde 3 luni la telefon. Apoi aflam de pe la cunostinte si colegi ca asa face deobicei. Din punctul meu de vedere este total neprofesionist. Bat pasul pe loc din martie cu aceasta productie din diverse cauze, asta fiind una din ele. N-o sa facem niciodata din teatru o industrie care functioneaza si eventual ne aduce si ceva bani daca continuam sa ne miscam asa. Am primit totusi si un refuz foarte politicos si extrem de elaborat de la un mare actor, ceva in genul: „e o piesa bine structurata, bine gindita, bine-nu-stiu-ce, foarte bine, foarte bine, dar cam intelectualista si nu cred ca o sa prinda la public. Dar daca vrei(vreti) sa rescrieti Emigrantii lui Sławomir Mrożek eu as putea sa …”. Eu nu stiu ce sa fac cu un raspuns atit de contradictoriu, asa ca … n-am sa fac nimic cu el. Dar ii multumesc ca ne-a raspuns in citeva zile, intr-un fel in care sa intelegem ca nu vrea.
*
… totusi, din observatiile mele asupra publicului, cred ca e taman invers, publicul asteapta sa ne intoarcem la ceva mai intelectual, mai elegant, mai onest, la probleme mai mari, la probleme noastre. Oamenii sint gata sa vada piese despre noi, iar noi nu le dam asta.

Am fost acum citeva zile la un training tinut de regizorul cu care lucrez. La training au venit oameni din top management firme mari. In pauze am discutat despre teatru, un subiect care li s-a parut extrem de interesant. Au fost la teatru. Si aveau pareri clare. Printre lucrurile observate si criticate de ei au fost: lipsa costumelor, schimbatul decorului la vedere, neglijenta actorilor, subiectul ne-actual al piesei, regia inexistenta sau de neinteles. Lipsa teatralitatii. Cea mai interesata de teatru din cei prezenti a spus ca s-a dus sa vada o piesa cu Rebengiuc si la sfirsit a aplaudat efortul actorilor si nimic altceva. Ati auzit, da? Nu numai noi am observat ca publicul aplauda efortul actorilor si nimic altceva ci si ei stiu asta si o fac constient. Nu stiu cit va mai tine conventia asta fortata dintre noi, dar cind se vor plictisi sa aplaude efortul actorilor … sa vedeti atunci distractie.
*
Saptamana asta mai mult am stat decit am repetat iar acum vin Rusaliile. Adica big time pauza. Aproape toata lumea are chef de relas. Doar eu imi maninc unghiile.

*

va spun, chinurile creatiei sint nimic fata de chinurile productiei. Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate – ar trebui sa scrie pe fruntea fiecarui producator.

am început repetițiile


… la piesa mea: „Hamlet. Next Hours” (titlul e provizoriu), pe 12 iunie. Încă nu sîntem în formulă completă așa că n-am să anunț distribuția. Spre surprinderea mea n-am emoții ci curiozități. Nedumeriri. Mirări. Dacă nu mi-aș propti pumnul în bărbie cred că mandibula mi-ar cădea de la etajul 1 pînă la subsol. Întrebări. Cum o să treacă toate gîndurile și socotelile din capul meu, pe care le-am așternut într-o anumită formă pe hîrtie … mă rog, în computador (nu mai merge să spui calculator, nu?) … din capul meu deci, în capul lor? Și apoi în jocul lor?

Hamlet. Next Hours

Sînt exuberantă cînd mă duc la repetiții, iar cînd mă întreabă colegii mei de ce am scris cutare sau cutare lucru le povestesc atît de multe încît … sigur sînt prea multe. Văd pe fața lor. În ochii lor. Fac niște ochi atît de mari încît cred că, măcar uneori îmi ies niște flăcări pe gură. (Sau, poate, am avut ceva verde între dinți și ei, delicați, nu mi-au spus nimic). Trebuie că-mi ies flăcări, altfel nu s-ar uita așa la mine. La prima lectură am rîs cu lacrimi la propria mea piesă. (Și apoi m-am întrebat dacă nu cumva sînt gugu-gaga de mă distrează atît de tare ce-am scris chiar eu). Foarte fain e și că un actor chemat în pripă să înlocuiască o mare divă (despre divele din România și nebănuitele și nesfîrșitele lor fițe – gen: nu răspund la telefon cu zilele că, nah, n-am io chef. Da? Se aude? Cum adică stați pe loc cu producția? ȘI? Ce dacă am zis o dată că da, îmi place, vreau, sînt de acord? Azi noapte am visat altceva și acum m-am schimbat și nu v-am anunțat. Ce? probleme? – altădată), un actor trezit din somn și din dolce far niente, adus pe nepusă masă și neprevenit, total neinformat despre ce e vorba, a rîs și el citindu-și pentru prima oară rolul. Reacția lui m-a bucurat foarte mult.

Mai e mult pînă departe. Vă țin la curent.

who is The Great Gatsby


generic de final, luminile se aprind, ne dăm ochelarii 3D jos, ne ridicăm, sîntem puțini … ce ciudat! în fața mea aud o voce limpede care întreabă în engleză cu accent – cred – american:

– Did it touch you?
– No.
*
Marele Gatsby al lui Baz ne-a făcut multe lucruri, dar nu ne-a atins. A recreat mot-a-mot scene întregi din carte, de la vilele vechilor și noilor îmbogățiti, petrecerile extravagante, bețiile interminabile, eleganța femeilor, nonșalanța domnilor, plictiseala generală care te cuprinde cînd repeți același lucru de prea multe ori, fie și o petrecere fa-bu-loa-să, cinismul, impostura, pînă la munții de cenușă și gunoaie care înconjurau New York-ul anilor 20.

„… cea din dreapta era o construcție colosală din toate punctele de vedere – o imitație a vreunei primării de epocă din Normandia, cu un turnuleț într-o parte semețindu-se nou-nouț de sub un breton rar de iederă sălbatică, o piscină de marmură și peste patruzeci de acri de pajiște și grădină. Era vila lui Gatsby.” – asta e descrierea din roman. Exact așa arăta și vila lui Gatsby în film. Și o vezi 3D.
*
În rest, filmul ratează esențialul, adică să ne repovestească, pentru mințișoarele noastre atîtea cîte mai sînt, conflictul dintre vechii îmbogățiți și noii îmbogățiți (dacă ești nepotul sau strănepotul unui hoț, a vreunui borfaș plin de bani, ești un nobil, dacă furi tu, ești un ticălos și ai grijă, n-o să te primim prea ușor printre noi. Nota bene: o să vedem cum e asta, în curînd și-n România, în anii viitori). Nu ne face să înțelegem că această poveste este despre ceva la care și noi, românii de exemplu, am visat în ultimii 24 de ani: să ne îmbogățim peste noapte. Să devenim peste noapte subiectul discutat de toți, articolul de pe prima pagină a ziarelor, breichin niuzul tuturor televiziunilor, mama și tatăl tuturor petrecerilor și deținătorii celei mai pompoase colecții de mașini, de țoale și de gadget-uri. Iar peste toate, trebuie așezată coroana: cea mai rîvnită femeie din grupul din care tînjești să faci și tu parte.

Baz Lurhmann e cea mai bună alegere pentru a (re)ecraniza această poveste. Doar că între capacitatea lui de a repovesti în simboluri inteligibile pentru publicul modern povești vechi (Romeo+Juliet, Moulin Rouge!), s-a interpus ceva. Probabil o cohortă de salesmani, manageri, piari … Poducători care au ținut cu tot dinadinsul ca romanul lor emblamatic, capodopera lor americană să nu fie remestecată și scuipată pe ecran de un afurisit de regizor de pe alt continent. Te luăm pe tine, că ești cel mai bun, dar ai grijă, banii sînt ai noștri, cartea e noastră, noi hotărîm … parcă-i aud. Nu pot să cred, nu vreau să cred că cel ce ne-a repovestit Romeo și Julieta atît de bine acum 20 de ani s-a prostit. În loc să văd lectura lui profundă, meditația lui pe marginea poveștii, nararea lui, mi se pare că am văzut enorm de mult product placement. Eu, care citisem romanul și văzusem și cealaltă ecranizare (cu Robert Redford, Mia Farrow, Bruce Dern, în regia lui Jack Clayton și după un scenariu făcut de Francis Ford Coppola), m-am trezit întrebîndu-mă în timpul filmului: „e asta o eșarfă Hermes? asta e o draperie Burberry? Burberry face și draperii? Costumele lui Gatsby seamănă cu … cum naiba îi zice? Am scris eu despre designerul ăsta odată un articol …”. Am fost amuzată de șou, dar deloc impresionată de poveste.

Castingul a fost un alt minus. Ochii măriți, ficși și perpetuu uimiți a lui Tobey Maguire mi-au adus aminte de privirea goală a Keirei Knigtley în Anna K., doar că el n-a fost folosit drept manechin de Chanel (sau?), Carey Mulligan avea și ea ochii mari și ficși, era o scumpică – ptiu, să nu te deochi, dar ce bine arăți – și un manechin bun pentru costumele ei splendide, dar atît, iar Leo, sincer, mă îngrijorează.Film Set: "The Great Gatsby" Leonardo DiCaprio mi se pare de cîțiva ani într-o cădere interioară profundă și foarte serioasă. Se întîmplă ceva cu el. Pare a fi deja în colaps. Dincolo de depresii și tristeți. Nu cred că-i genul care se va sinucide cu droguri și băutură, dar sigur nu se simte bine. Nu avea cum să ni-l arate pe Gatsby pentru că nu l-a găsit în el. Nu sînt vise mari în Leo, poate și pentru că și le-a împlinit pe toate. My God, el e un fel de zeu al tuturor actorilor: de cînd a ajuns în fața camerei a prins aproape TOATE rolurile pe care ai vrea să le joci într-o viață de actor începînd cu Romeo pînă, iată, la Marele Gatsby. Ce i-a scăpat? Hamlet? Nu s-a făcut în timpul lui în America. Și încă n-ar fi chiar prea tîrziu. Ahile? Mm … poate Ahile, dar cam atît. Privirea lui e atît de dusă în interior încît nu mai e plată ca a celorlalți, ci … o culme nefericită a blazării. Nu a existat nicio o farîmă de chimie între el și Carey, n-am crezut nicio secundă că o iubește pe Daisy sau visul de a fi iubit de ea, cum l-am crezut pe vremea cînd juca în Titanic. Nici în viața reală nu pare a reuși să-și găsească o pereche, să se îndrăgostească. Să se căsătorească, sa facă copii … să-și umple viața și cu iubiri și cu dezamăgirile și neîmplinirile aferente. Poate e gay, dar atunci e un gay nefericit. Sau poate doar are senzația că nu e niciuna de nasul lui, dar asta din păcate se transformă într-o ratare personală profundă și o totală neînțelegere a relațiilor dintre un bărbat și o femeie, a naturii dragostei. Și lui Gatsby îi scapă adevărata natură a dragostei … și e ciudat că Leo n-a observat asta. Grecii știau: Afrodita se răzbună dacă dai dragostea pe care ți-o oferă ea pe hybris.

Marele Gatsby e MARE nu pentru că a făcut mai mulți bani ca ceilalți ci pentru că are un vis. Iar visul lui are în centru dragostea, fie ea și greșit înțeleasă.

Puteți vedea filmul, e un bun prilej de entertainment, dar să nu vă așteptați să ieșiți din cinema marcați. Intensitatea promisă a rămas în coloana sonoră pe care v-a trebui s-o ascultați separat, de acasă, sau de ce nu, de pe telefonul mobil.

*

Despre carte:

Marele Gatsby al lui F. Scott Fitzgerald era esențialmente un visător. A dreamer. Unul care reușeșete against all odds să se ridice deasupra originii sale modeste și a ghinioanelor din viață. Să meargă la război și să se întoarcă viu și nevătămat și plin de medalii, să treacă chiar și pe la Oxford timp de 5 luni, apoi să strîngă o avere fabuloasă în fix 3 ani. Reușește pentru o vară să devină subiectul cel mai discutat al lumii din care tînjește să facă parte, și, cel mai important, e pe cale să se întoarcă înapoi în timp să repare ceva fundamental în acest vis măreț pe care l-a construit cu atîta grijă – aflăm la finalul cărții, dar NU și a filmului – încă din copilărie. Vis în care, la un moment dat, fatalmente, o plasează întrucîtva chiar împotriva voinței lui, pe Daisy. Dacă reușește sau nu să-și împlinească visul … vă las să aflați din carte. Sau din film(e).

The Artist (vs. media)


Artistul meu preferat în copilărie era Michael Jackson. Am dat 2 mărci germane (o avere!) pe un poster cu el, pe care l-am lipit la loc de cinste (în centru) pe peretele camerei mele alături de George Michael, Madona și mulți alți artiști, azi uitați. Ascultam cîntecele lui cîteodată ore în șir, pe întuneric, pentru că aveau o intensitate aparte care m-a 243264atins de la prima audiție, o intensitate pe care mai apoi am căutat-o toată viața în tot, în toți și-n toate. I-am învățat versurile pe de rost și cînd mă plictiseam la școală le caligrafiam pe bancă. (Unde or fi băncile alea pe care atîția elevi și-au lăsat emoțiile și confuziile lor? Trebuie să fie de acum adevărate opere de artă …). L-am văzut prima oară în Dirty Diana, (danke, Gunti!), un videoclip de referință pentru mine și azi, din punctul de vedere al filmărilor, efectelor, editării, imaginii, luminii, ritmului, dansului, etc … un clip (pe care acum cînd îl revăd îmi dau seama)  m-a influențat în multe, de la atitudine, mișcare scenică, pînă la … ambiția de a fi un artist complet. Ce-i drept, e un mare dar de Sus dacă ai măcar UN TALENT (sau talant, cum vreți s-o luați), darămite atîtea cîte avea el! Se întîmplă doar o dată la un miliard și ceva și sîntem doar vreo 7 pe aici …

Apoi am crescut, preferințele muzicale inevitabil s-au mai schimbat, au mai apărut și alți preferați, tot mai diferiți, am trecut prin următoarele etape din viață. M-am îndrăgostit. Am adoptat muzica altora. Am pierdut-o odată cu ei. M-am pierdut și pe mine. M-am regăsit. Pe el l-am cam uitat.

Michael a început o luptă pe viață și pe moarte cu sistemul din care făcea parte și care l-a lansat. Cu invidia, lăcomia și iresponsabilitatea celor din jur. Cu supermiliardarii (pe atunci) de la Sony. Sigur că un astfel de talent (și o astfel de devenire) nu putea să se însoțească decît cu un om dezechilibrat. Nu cred că Michael era un om normal și nu înțeleg de ce se făcea atîta caz de anormalitatea lui. (Înțeleg: anormalitatea lui le aducea bani altora. Cu cît era mai anormal cu atît banii erau mai mulți.) Ar fi fost anormal să fie normal, și nu invers. Da, era negru și probabil își dorea să fie alb și să arate cît mai androgin. Și sigur nu avea o relație normală cu nimeni.

L-am redescoperit cu simpatie și compasiune în 2004, cred că era de Crăciun și eu eram într-un hotel fancy din Paris. Michael era în cea mai neagră perioadă a vieții lui: la al doilea proces de pedofilie, un circ mediatic mondial în care și el se comporta exact precum era și regia șoului: ca un

Michael Jackson performing The Way You Make Me...

Michael Jackson performing The Way You Make Me Feel in 1988 (Photo credit: Wikipedia)

claun. Am făcut atunci un pariu cu Lucien că Michael nu va fi condamnat și că nu e vinovat. Timpul a dovedit că așa e, eu am cîștigat pariul și Michael procesul, dar circul și-a atins scopul: l-a făcut praf și l-a mînjit pe timp nedeterminat cu ceva atît de murdar încît … încît l-a otrăvit ireversibil, mai mult pe dinăuntru decît pe dinafară.

Astăzi știm că cei doi copii care l-au acuzat de pedofilie au revenit asupra acuzațiilor lor, renegîndu-le, (au spus ulterior că părinții, că mama, că tata, că avocatul i-au învățat să spună că …), iar unul dintre ei, pare-mi-se, s-a sinucis. Dar media și-a făcut treaba în tot timpul ăsta lăsînd o dîră groasă de mizerie pe unul dintre cei mai mari artiști ai secolului XX. Massmedia, adică niște oameni incomparabil mai mici și indiscutabil incapabili să producă altceva decît torente de învolburare publică. De tot mai multe ori valuri de mizerie ce nu se mai spală, ori se spală doar în timp, se plătesc pur și simplu în timp, în foarte mult timp și foarte greu. Vedem și noi asta de 24 de ani, vedem că se poate, vedem cum se face, și am simțit-o pe pielea noastră mai ales, mai ales în ultimii 5-10 ani. Nu?

A murit brusc, la 50 de ani, după aproximativ 45 de ani de carieră. Înainte să apuce să le dea o palmă detractorilor. Sugătorilor și lipitorilor. Cu un mic ajutor de la un doctor obscur și iresponsabil care a primit o pedeapsă prea mică comparativ cu răul ireversibil pe care l-a făcut.

Peste 15-20 tinerii o să-l caute prin fișierele media, o să-l șteargă de praf și o să-l pună la locul lui. SUS. O să-și spună unul altuia: „moamă, ce ARTIST era ăsta!” Să sperăm că pînă atunci, familia lui disfuncțională: surorile, frații, părinții, TOȚI cei care trăiesc bine-merci de pe urma lui, n-o să-i omoare și copii din dorința de-a mai ajunge o dată pe prima pagină a ziarelor.

Miss you M!

P.S.: Mulțumesc Popy, Alina & Luga pentru că mi-ați amintit.

Mulțumesc că mi-ați amintit că atunci puteam fi diferite și ERAM diferite. Fiecare avea formația ei preferată, culoarea ei preferată, stilul ei propriu vestimentar și fiecare pornise să-și descopere propria identitate și ASTA ni se părea NORMAL. Azi, toți tinerii sînt la fel. Toți au aceeași privire, pe jumătate goală pe jumătate sfidătoare, se tund la fel, întorc capul la fel, vorbesc la fel, țin țigarea la fel, desfac doza de Cola în același fel. Au aceleași certitudini, și toate sînt de fier. Azi toți trebuie să fim LA FEL cu cei cu care lucrăm, colaborăm … cu vecinii de pe stradă, cu cei din cartier. Azi originalitatea e un păcat. Să fii uniform și banal – iată noul crez și ideal. Asta ni se impune și n-o mai face un singur partid și o singură familie ci o încîlceală de mediocrități, interese, iresponsabilitate și prostie. Să ferească Dumnezeu să încerci să fii ca tine! O să fii amarnic, ASPRU judecat.

*

Citiți și:

Michael

miercuri


dintre tinerii scriitori de presă online, cea mai bună este de departe Tia Șerbănescu. Ea reușește să comprime cu eleganță și mult șarm în pilulele ei (Bref) hazul nervos al acestei epoci, schimonoselile de mahala ale unora, șmenurile politice ale altora, zvîrcolirile în praful cotidian al unor vedete de plasmă, lăsîndu-mi întotdeauna același sentiment ionescian: dacă nu ne salvează din nenorocire, rîsul măcar ne face pieirea mai ușoară.
*
mi s-a pomis o brățară și acum mă gîndesc numai la ea. Și mă mai gîndesc că, dacă n-ai găsit-o în culoarea potrivită o să trebuiască să-mi schimb aproape toată garderoba. Darurile pot fi adevărate tsunami-uri vestimentare. Chiar și pentru fete ca mine care cetesc mult. Cetitul nu face rău la estrogen. Ba din contră, cînd o citesc pe Jane Austen, (mai ales în engleză), cantitatea mea de estrogen crește destul de mult. Și chiar și părul îmi stă mai bine după.
*
Un domn a făcut o plîngere împotriva unor pomi de la mine din cartier, drept pentru care, alți domni înarmați cu niște drujbe au venit să-i pună la punct. Pe cei din grădini și părculețe nu pe cei de pe marginea drumului. Ca să nu cadă în capul gîzelor și a cîinilor vagabonzi că mașini nu-s parcate în grădini, nici copii n-aleargă pe acolo. Eu m-am dus și i-am speriat cu un telefon și cu întrebările pe care ar trebui să le învățăm toți pe de rost: unde vă e autorizația? Cine sînteți? Aveți o legitimație, ceva? Așa că pomii au scăpat doar jumuliți complet (asta se numește toaletare 1/3 din coronament și tăiere aproximativ 1 m din crengile care atîrnă deasupra carosabilului), dar netăiați. Am dat ce-i drept și vreo 5 telefoane, primărie, garda de mediu, maimultverde, etc, și le-am trimis vreo 20 de poze cu mutilatorii de verdeață și cu ce-am reușit să pozez din autorizația lor pe care scria altceva, NU ce au făcut ei.

M-am întors după 45 de minute să fotografiez pomii jumuliți. Drujbarii plecaseră, rămăseseră niște angajați care strîngeau crengile de pe jos și le aruncau în tocător. Cînd m-au văzut că fotografiez din nou i-a apucat cu „aoleo, face poze iar, ce ne facem„?

Chiar așa? Ce ne facem? ce ne facem cu prostia națională?
*
Năstase nu mai e profesor la facultatea de drept. Întreb și eu: cine o să-i învețe de acum pe studenți cum să plagieze sute de pagini cuvînt cu cuvînt și, drept răsplată să ajungă prim-miniștri după aceea? Ha?
*
Pițurcă e încă antrenorul echipei naționale de fotbal. Un infractor condamnat, un cartofor dovedit, un tată care nu și-a recunoscut de bunăvoie copilul – bărbatul ăsta avea discernămîntul necesar să conducă echipa națională? (Ca să nu mai vorbim de demnitate, onestitate, anvergură personală …). Așa credeți voi? ăsta-i cel mai bun dintre voi? Așa au crezut cei ce l-au numit de două ori în postul acela … așa cred. Putea el să facă strategii de joc, să gîndească cîteva mutări înainte? Să cîștige pe bune vreun meci? Păi, lăsînd deoparte moralitatea de doi bani și iresponsabilitatea paternală, încercarea lui de a fura într-un casino împînzit de camere de luat vederi și de oameni care numai asta făceau: se uitau după trișori și hoți, e demnă de mintea unui copil de 10 ani care a văzut de prea multe ori trilogia Ocean’s Eleven, Twelve, etc, și crede că hoții sînt atît de deștepți, fermecători și frumoși (ca Brad Pitt și George Clooney) încît merită să încerci să fii ca ei. Adică fix visele unui puști cordit, fără prea multă minte-n cap și fără prea multe speranțe că din atîta cîtă este, se va face vreodată mai multă.
*
Becali și-ar putea ispăși pedeapsa la domiciliu. Păi da. Asta are o oarecare logică. La cum e construită și pe locuri cum arată, la traficul sugrumat care-i ține pe cei ce locuiesc acolo mai degrabă „înăuntru”, decît îi lasă să iasă afară, Pipera chiar arată și se comportă ca o închisoare. O închisoare scumpă, poluată și foarte inconfortabilă.
*
ah, și varanul! Dacă nu se mai întoarce, nu-i schimbăm numele de alint în șobolanul?
*
oare o să mai apuc în viața asta să văd și să aud altceva decît despre infractori, barbugii, trișori, afemeiați, amantîcuri, mediocritate, grobianism, prostie? Mă rog, în afara gardului strîmt de amici, cărți, filme și muzică cu care m-am împrejmuit?

*

citiți și:

Luni
Joi
Sîmbătă

contemporanii mei


aveți vreodată sentimentul că nu v-ați născut în timpul potrivit? În epoca potrivită? Că mai bine vă nășteați mai devreme sau mai tîrziu … aveți vreodată un sentiment de alienare? vă întrebați: ce fac eu aici? în orașul ăsta? în țara asta … între oamenii ăștia? De ce oamenii ăștia sînt contemporanii mei? Ce legătură am eu cu ei? Ce legătură am eu cu ei cînd nu pot să am nicio legătură? … adică de ce a trebuit să fiu contemporană cu oamenii ăștia, să-mi umplu gîndurile cu șantejele mediocre și vulgare ale trustului Intact, cu scălămbăielile demne de ospiciu a lui Badea … (m-am uitat 10 minute asera și m-am îngrozit. Asta credeam eu că puteam să fac în locul meseriei mele, într-unul din nenumăratele momente cînd teatrul și filmul nu-mi ofereau niciun venit? De fapt nu credeam că pot face așa, ca Badea, dar se pare că așa trebuie să faci ca să te angajezi la televiziune. Nu, de fapt eram foarte departe de a fi ceea ce trebuie pentru o televiziune … eu credeam că trebuie să fiu serioasă, să mă antrenez continuu intelectual, mental, să citesc, să mă documentez ca să am ce spune, ca să am de ce să fiu acolo, în spatele unei camere de luat vederi … WRONG!! ) Eu sînt contemporană cu Jiji cel care are numărul de telefon al lui Dumnezeu și-l sună cînd vrea, cu Piți cartoforul, tată care nu-și recunoaște copii (și asta nu miră și nu indignează pe nimeni, nimeni nu-i pune la îndoială moralitatea și discernămîntul doar pentru așa ceva) și în timpul liber antrenor al echipei naționale de fotbal, cu Felix Voiculescu care și-a turnat familia la Secu’ și drept răsplată a ajuns unul dintre cei mai puternici oameni din România, cu Patriciu, cu Vadim, cu Dan Diaconescu, cu sereseul, cu Morsa Competentă, cu pastorul Gâdea, cu tot felul de pițipoance de televizor, cu oameni care-și parchează limuzinele pe trotuar și apoi, eventual, te mai și scuipă dacă te uiți întrebător la ei, cu toți șoferii dezaxați din București și de oriunde, cu tinerii care lovesc o femeie de 50 de ani cu mașina și apoi fug unde văd cu ochii fără să verifice dacă mai respiră (și cu televiziunile care o numesc „o bătrînă”), cu oamenii care se pensionează de la 40 de ani pentru că-s bătrîni și bolnavi și nu mai vor să muncească și să facă odată Ponta ceva, să le dea ceva pe gratis, să-i țină și pe ei cineva că ei nu mai au chef, nu mai pot, nu mai știu …, cu tipii din cartierul meu care i-au ars motocicleta unuia pentru și-o lega de gard, lîngă intrarea în bloc, și pentru că le stătea lor în gît treaba asta, că el are motocicletă și ei n-au; cu toți cîinii aruncați pe străzi și necastrați care apoi sînt acuzați că sînt pe străzi și se înmulțesc, cu Oprescu și Onțanu care visează telegondole în loc de o șosea de centură sănătoasă care să absoarba traficul din București, cu Mazăre și carele lui alegorice … de ce sînt contemporană cu toți oamenii ăștia? Și de ce printre ei îi văd atît de rar și tot mai departe, tot mai departe pe Liiceanu, HR Patapievici, Cărtărescu ………………….

*

mă puteți acuza că mă uit în direcția nepotrivită și că mai sînt și alții care suferă și ei. Da. Dar cîți? Dacă sunăm acum adunarea și ne dăm întîlnire în … Piața Victoriei, cîți o să ne adunăm? Cîteva sute?