celula de criză e la noi acasă


… îi răspunde o voce de femeie amărîtă, în care se aud lacrimile, jurnalistei care încearcă să smulgă de la ea o eventuală blamare a autorităților, și, mai mult decît atît, o colorare politică a acestui eveniment sumbru.
*
mda, celula de criză ESTE la noi acasă, aproape în fiecare casă din România. Sigur, de multe ore criza e mai acută în cîteva zeci de familii. Dar, în general, e valabil pentru 80-90 % din români. Celula de criză e la aproape noi toți acasă. E adunată gata. Și tot nu știm ce să facem. Cum naiba am ajuns așa?
*
– am sunat de mai multe ori și nimeni nu știa nimic. Ba mai mult, ultima oară ne-au răspuns exasperați: ați mai sunat și acum 10 minute – mai zice femeia aia și în clipa aceea îmi dau seama că nu mă miră deloc. Dar absolut deloc.

Nu vi se pare un scenariu cunoscut?
*
cînd ați intrat ultima oară în contact cu o instituție a statului român și totul a mers ca pe roate? Vi se pare chiar așa o surpriză lipsa de reacție a autorităților, atît de inexplicabil modul dezastruos în care s-au prezentat în această situație? Dar se comportă vreodată ALTFEL? Așa se comportă deobicei.

Și pînă în momentul în care șefii celulelor de criză guvernamentale n-au primit nume: (Ponta, Corlățean, ș.a.m.d.) nu a fost nimic politic în reacția lor. Oamenii aceia angajați ai instituțiilor statului n-au reacționat așa pentru că acum avem o guvernare și o majoritate uselistă în parlament. Cum e perfect posibil ca nici administrația pedelistă să nu fi reacționat mult mai bine. Nu. AȘA sînt oamenii din sistem. Îi știm doar, de atîția ani. Surprize, surprize – sînt tot români, ca noi. Și ăia morți, acolo-n rîpă și aia care răspund plictisiți la telefon sînt tot români. (Aia care au reacționat adecvat erau muntenegreni!) Români. Ro-mâ-ni! Mănîncă sarmale, mici, mămăligă, beau țuică și bere la pet, femeile se uită la Suleiman Magnificul, bărbații mai joacă o tablă afară că fotbal n-au unde și nici nu mai au chef … Îi știm doar. Sînt vecinii noștrii, prietenii noștri, rudele noastre. Ne-am obișnuit cu ei. Cu felul nepotrivit, nepoliticos și uneori chiar răuvoitor în care ne tratează. Cu geamul trîntit în nas, cu ușa trîntită în fața, cu cozile, cu lipsa unei informări coerente, adecvate. Cu lipsa de reacție a TUTUROR instituțiilor. În timpul tuturor guvernărilor. Îi judecăm doar așa puțin și de la distanță. Cu dubla noastră măsură: îngăduitori cu aproapele, intrasigenți cu cei departe de noi.

Ne-am obișnuit cu viața asta. Cu această viață nașpa. Cu descreierații din trafic. Cu șoferii care intră în curbe ac de păr cu 90 la oră. Cu ȘOFERII PROFESIONIȘTI care conduc ca niște retardați sau psihopați. Cu cei ce depășesc coloane lungi de kilometri întregi pe contrasens. Cu unii ca nevasta lui Păunescu, cu Huidu, cu americanul care a dat peste Teo Peter, cu cel care i-a omorît pe Nemescu, Tonciu și tînărul șofer care era cu ei, (și care nu pățesc aproape nimic pentru că au luat atîtea vieți) … cu accidentul de anul trecut parcă (?) din Ungaria, în care tot așa au murit mulți oameni, și care nici pînă azi n-a fost soluționat … ne-am obișnuit AȘA. Ne-am obișnuit să nu reacționăm, să nu cerem, SĂ NU CERCETĂM, să nu vedem găurile din asfalt, miile de cîini oropsiți, miile de clădiri care stau să ne cadă în cap, sărăcia, prostia, mizeria … Ne-am obișnuit. Și gata. Cu toate năpastele și idioțeniile care ni se întîmplă zilnic. Eu n-am cerut să fiu român, eu am avut noroc – repetă tîmp diverși, pe toate rețelele de socializare. Ce noroc să fie ăsta? – ne întrebăm mai mulți. Păi te puteai naște în Nigeria, Somalia … Și? – mă întreb. Era cu mult mai rău?
*
– și tu ce te agiți așa? Ce te interesează pe tine? Afară e soare, viața e frumoasă, care e treaba ta? – îmi zice unul, în fine, plictisit total de interesul meu pentru această tragedie și toate implicațiile ei.
*
Chiar așa.
*

D-aia. Pentru că fiecare clipă a vieții mele o trăiesc că vreau, că nu vreau, și între oameni din ăștia, idioți, iresponsabili și musai veseli, și, vreau, nu vreau, reacția mea la atitudinea lor a ajuns să mă definească.

*

Citiți și:

Nemuritorii

am inceput repetitiile (II)


… pe la a III-a repetitie am inceput sa ma gindesc ca didascaliile mele, indicatiile alea puse intre paranteze (suparat, nervos, amabil, surescitat, pentru el, murmura, tare, incet, sopteste …), mai mullt ii incurca pe actori decit ii descurca. Si asta pentru ca fiecare dintre noi da o alta valoare cuvintelor. Unii sint suparati intr-un fel = mai mult bosumflati, altii cind sint suparati sint incrincenati si agresivi. Asa ca, mai bine le dadeam piesa fara indicatii scrise. Acum trebuie s-o dregem din mers.
*
Inca n-avem distributia gata. Mi-a luat mai putin sa scriu piesa, comparativ cu timpul pe care l-am alocat alcatuirii distributiei. Cea mai mare problema este lipsa unor raspunsuri ferme: da, nu, pot, nu pot, pot din data pina in data, etc. Nu stim sa vorbim. Eschiva, neraspunsul la telefon, raspunsurile in doi peri nu ajuta cu nimic. E normal ca in meseria asta sa nu poti, sa nu vrei, sau sa nu-ti placa un rol. In loc sa fim onesti si sa refuzam politicos am alunecat intr-o falsa si total ineficienta minciuna plina de zimbete mieroase: „uau, extraordinar, nemaipomenit, da-da, vorbim miine, poimiine” … si … de poimiine incolo nu mai raspunde 3 luni la telefon. Apoi aflam de pe la cunostinte si colegi ca asa face deobicei. Din punctul meu de vedere este total neprofesionist. Bat pasul pe loc din martie cu aceasta productie din diverse cauze, asta fiind una din ele. N-o sa facem niciodata din teatru o industrie care functioneaza si eventual ne aduce si ceva bani daca continuam sa ne miscam asa. Am primit totusi si un refuz foarte politicos si extrem de elaborat de la un mare actor, ceva in genul: „e o piesa bine structurata, bine gindita, bine-nu-stiu-ce, foarte bine, foarte bine, dar cam intelectualista si nu cred ca o sa prinda la public. Dar daca vrei(vreti) sa rescrieti Emigrantii lui Sławomir Mrożek eu as putea sa …”. Eu nu stiu ce sa fac cu un raspuns atit de contradictoriu, asa ca … n-am sa fac nimic cu el. Dar ii multumesc ca ne-a raspuns in citeva zile, intr-un fel in care sa intelegem ca nu vrea.
*
… totusi, din observatiile mele asupra publicului, cred ca e taman invers, publicul asteapta sa ne intoarcem la ceva mai intelectual, mai elegant, mai onest, la probleme mai mari, la probleme noastre. Oamenii sint gata sa vada piese despre noi, iar noi nu le dam asta.

Am fost acum citeva zile la un training tinut de regizorul cu care lucrez. La training au venit oameni din top management firme mari. In pauze am discutat despre teatru, un subiect care li s-a parut extrem de interesant. Au fost la teatru. Si aveau pareri clare. Printre lucrurile observate si criticate de ei au fost: lipsa costumelor, schimbatul decorului la vedere, neglijenta actorilor, subiectul ne-actual al piesei, regia inexistenta sau de neinteles. Lipsa teatralitatii. Cea mai interesata de teatru din cei prezenti a spus ca s-a dus sa vada o piesa cu Rebengiuc si la sfirsit a aplaudat efortul actorilor si nimic altceva. Ati auzit, da? Nu numai noi am observat ca publicul aplauda efortul actorilor si nimic altceva ci si ei stiu asta si o fac constient. Nu stiu cit va mai tine conventia asta fortata dintre noi, dar cind se vor plictisi sa aplaude efortul actorilor … sa vedeti atunci distractie.
*
Saptamana asta mai mult am stat decit am repetat iar acum vin Rusaliile. Adica big time pauza. Aproape toata lumea are chef de relas. Doar eu imi maninc unghiile.

*

va spun, chinurile creatiei sint nimic fata de chinurile productiei. Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate – ar trebui sa scrie pe fruntea fiecarui producator.

am început repetițiile


… la piesa mea: „Hamlet. Next Hours” (titlul e provizoriu), pe 12 iunie. Încă nu sîntem în formulă completă așa că n-am să anunț distribuția. Spre surprinderea mea n-am emoții ci curiozități. Nedumeriri. Mirări. Dacă nu mi-aș propti pumnul în bărbie cred că mandibula mi-ar cădea de la etajul 1 pînă la subsol. Întrebări. Cum o să treacă toate gîndurile și socotelile din capul meu, pe care le-am așternut într-o anumită formă pe hîrtie … mă rog, în computador (nu mai merge să spui calculator, nu?) … din capul meu deci, în capul lor? Și apoi în jocul lor?

Hamlet. Next Hours

Sînt exuberantă cînd mă duc la repetiții, iar cînd mă întreabă colegii mei de ce am scris cutare sau cutare lucru le povestesc atît de multe încît … sigur sînt prea multe. Văd pe fața lor. În ochii lor. Fac niște ochi atît de mari încît cred că, măcar uneori îmi ies niște flăcări pe gură. (Sau, poate, am avut ceva verde între dinți și ei, delicați, nu mi-au spus nimic). Trebuie că-mi ies flăcări, altfel nu s-ar uita așa la mine. La prima lectură am rîs cu lacrimi la propria mea piesă. (Și apoi m-am întrebat dacă nu cumva sînt gugu-gaga de mă distrează atît de tare ce-am scris chiar eu). Foarte fain e și că un actor chemat în pripă să înlocuiască o mare divă (despre divele din România și nebănuitele și nesfîrșitele lor fițe – gen: nu răspund la telefon cu zilele că, nah, n-am io chef. Da? Se aude? Cum adică stați pe loc cu producția? ȘI? Ce dacă am zis o dată că da, îmi place, vreau, sînt de acord? Azi noapte am visat altceva și acum m-am schimbat și nu v-am anunțat. Ce? probleme? – altădată), un actor trezit din somn și din dolce far niente, adus pe nepusă masă și neprevenit, total neinformat despre ce e vorba, a rîs și el citindu-și pentru prima oară rolul. Reacția lui m-a bucurat foarte mult.

Mai e mult pînă departe. Vă țin la curent.

who is The Great Gatsby


generic de final, luminile se aprind, ne dăm ochelarii 3D jos, ne ridicăm, sîntem puțini … ce ciudat! în fața mea aud o voce limpede care întreabă în engleză cu accent – cred – american:

– Did it touch you?
– No.
*
Marele Gatsby al lui Baz ne-a făcut multe lucruri, dar nu ne-a atins. A recreat mot-a-mot scene întregi din carte, de la vilele vechilor și noilor îmbogățiti, petrecerile extravagante, bețiile interminabile, eleganța femeilor, nonșalanța domnilor, plictiseala generală care te cuprinde cînd repeți același lucru de prea multe ori, fie și o petrecere fa-bu-loa-să, cinismul, impostura, pînă la munții de cenușă și gunoaie care înconjurau New York-ul anilor 20.

„… cea din dreapta era o construcție colosală din toate punctele de vedere – o imitație a vreunei primării de epocă din Normandia, cu un turnuleț într-o parte semețindu-se nou-nouț de sub un breton rar de iederă sălbatică, o piscină de marmură și peste patruzeci de acri de pajiște și grădină. Era vila lui Gatsby.” – asta e descrierea din roman. Exact așa arăta și vila lui Gatsby în film. Și o vezi 3D.
*
În rest, filmul ratează esențialul, adică să ne repovestească, pentru mințișoarele noastre atîtea cîte mai sînt, conflictul dintre vechii îmbogățiți și noii îmbogățiți (dacă ești nepotul sau strănepotul unui hoț, a vreunui borfaș plin de bani, ești un nobil, dacă furi tu, ești un ticălos și ai grijă, n-o să te primim prea ușor printre noi. Nota bene: o să vedem cum e asta, în curînd și-n România, în anii viitori). Nu ne face să înțelegem că această poveste este despre ceva la care și noi, românii de exemplu, am visat în ultimii 24 de ani: să ne îmbogățim peste noapte. Să devenim peste noapte subiectul discutat de toți, articolul de pe prima pagină a ziarelor, breichin niuzul tuturor televiziunilor, mama și tatăl tuturor petrecerilor și deținătorii celei mai pompoase colecții de mașini, de țoale și de gadget-uri. Iar peste toate, trebuie așezată coroana: cea mai rîvnită femeie din grupul din care tînjești să faci și tu parte.

Baz Lurhmann e cea mai bună alegere pentru a (re)ecraniza această poveste. Doar că între capacitatea lui de a repovesti în simboluri inteligibile pentru publicul modern povești vechi (Romeo+Juliet, Moulin Rouge!), s-a interpus ceva. Probabil o cohortă de salesmani, manageri, piari … Poducători care au ținut cu tot dinadinsul ca romanul lor emblamatic, capodopera lor americană să nu fie remestecată și scuipată pe ecran de un afurisit de regizor de pe alt continent. Te luăm pe tine, că ești cel mai bun, dar ai grijă, banii sînt ai noștri, cartea e noastră, noi hotărîm … parcă-i aud. Nu pot să cred, nu vreau să cred că cel ce ne-a repovestit Romeo și Julieta atît de bine acum 20 de ani s-a prostit. În loc să văd lectura lui profundă, meditația lui pe marginea poveștii, nararea lui, mi se pare că am văzut enorm de mult product placement. Eu, care citisem romanul și văzusem și cealaltă ecranizare (cu Robert Redford, Mia Farrow, Bruce Dern, în regia lui Jack Clayton și după un scenariu făcut de Francis Ford Coppola), m-am trezit întrebîndu-mă în timpul filmului: „e asta o eșarfă Hermes? asta e o draperie Burberry? Burberry face și draperii? Costumele lui Gatsby seamănă cu … cum naiba îi zice? Am scris eu despre designerul ăsta odată un articol …”. Am fost amuzată de șou, dar deloc impresionată de poveste.

Castingul a fost un alt minus. Ochii măriți, ficși și perpetuu uimiți a lui Tobey Maguire mi-au adus aminte de privirea goală a Keirei Knigtley în Anna K., doar că el n-a fost folosit drept manechin de Chanel (sau?), Carey Mulligan avea și ea ochii mari și ficși, era o scumpică – ptiu, să nu te deochi, dar ce bine arăți – și un manechin bun pentru costumele ei splendide, dar atît, iar Leo, sincer, mă îngrijorează.Film Set: "The Great Gatsby" Leonardo DiCaprio mi se pare de cîțiva ani într-o cădere interioară profundă și foarte serioasă. Se întîmplă ceva cu el. Pare a fi deja în colaps. Dincolo de depresii și tristeți. Nu cred că-i genul care se va sinucide cu droguri și băutură, dar sigur nu se simte bine. Nu avea cum să ni-l arate pe Gatsby pentru că nu l-a găsit în el. Nu sînt vise mari în Leo, poate și pentru că și le-a împlinit pe toate. My God, el e un fel de zeu al tuturor actorilor: de cînd a ajuns în fața camerei a prins aproape TOATE rolurile pe care ai vrea să le joci într-o viață de actor începînd cu Romeo pînă, iată, la Marele Gatsby. Ce i-a scăpat? Hamlet? Nu s-a făcut în timpul lui în America. Și încă n-ar fi chiar prea tîrziu. Ahile? Mm … poate Ahile, dar cam atît. Privirea lui e atît de dusă în interior încît nu mai e plată ca a celorlalți, ci … o culme nefericită a blazării. Nu a existat nicio o farîmă de chimie între el și Carey, n-am crezut nicio secundă că o iubește pe Daisy sau visul de a fi iubit de ea, cum l-am crezut pe vremea cînd juca în Titanic. Nici în viața reală nu pare a reuși să-și găsească o pereche, să se îndrăgostească. Să se căsătorească, sa facă copii … să-și umple viața și cu iubiri și cu dezamăgirile și neîmplinirile aferente. Poate e gay, dar atunci e un gay nefericit. Sau poate doar are senzația că nu e niciuna de nasul lui, dar asta din păcate se transformă într-o ratare personală profundă și o totală neînțelegere a relațiilor dintre un bărbat și o femeie, a naturii dragostei. Și lui Gatsby îi scapă adevărata natură a dragostei … și e ciudat că Leo n-a observat asta. Grecii știau: Afrodita se răzbună dacă dai dragostea pe care ți-o oferă ea pe hybris.

Marele Gatsby e MARE nu pentru că a făcut mai mulți bani ca ceilalți ci pentru că are un vis. Iar visul lui are în centru dragostea, fie ea și greșit înțeleasă.

Puteți vedea filmul, e un bun prilej de entertainment, dar să nu vă așteptați să ieșiți din cinema marcați. Intensitatea promisă a rămas în coloana sonoră pe care v-a trebui s-o ascultați separat, de acasă, sau de ce nu, de pe telefonul mobil.

*

Despre carte:

Marele Gatsby al lui F. Scott Fitzgerald era esențialmente un visător. A dreamer. Unul care reușeșete against all odds să se ridice deasupra originii sale modeste și a ghinioanelor din viață. Să meargă la război și să se întoarcă viu și nevătămat și plin de medalii, să treacă chiar și pe la Oxford timp de 5 luni, apoi să strîngă o avere fabuloasă în fix 3 ani. Reușește pentru o vară să devină subiectul cel mai discutat al lumii din care tînjește să facă parte, și, cel mai important, e pe cale să se întoarcă înapoi în timp să repare ceva fundamental în acest vis măreț pe care l-a construit cu atîta grijă – aflăm la finalul cărții, dar NU și a filmului – încă din copilărie. Vis în care, la un moment dat, fatalmente, o plasează întrucîtva chiar împotriva voinței lui, pe Daisy. Dacă reușește sau nu să-și împlinească visul … vă las să aflați din carte. Sau din film(e).

The Artist (vs. media)


Artistul meu preferat în copilărie era Michael Jackson. Am dat 2 mărci germane (o avere!) pe un poster cu el, pe care l-am lipit la loc de cinste (în centru) pe peretele camerei mele alături de George Michael, Madona și mulți alți artiști, azi uitați. Ascultam cîntecele lui cîteodată ore în șir, pe întuneric, pentru că aveau o intensitate aparte care m-a 243264atins de la prima audiție, o intensitate pe care mai apoi am căutat-o toată viața în tot, în toți și-n toate. I-am învățat versurile pe de rost și cînd mă plictiseam la școală le caligrafiam pe bancă. (Unde or fi băncile alea pe care atîția elevi și-au lăsat emoțiile și confuziile lor? Trebuie să fie de acum adevărate opere de artă …). L-am văzut prima oară în Dirty Diana, (danke, Gunti!), un videoclip de referință pentru mine și azi, din punctul de vedere al filmărilor, efectelor, editării, imaginii, luminii, ritmului, dansului, etc … un clip (pe care acum cînd îl revăd îmi dau seama)  m-a influențat în multe, de la atitudine, mișcare scenică, pînă la … ambiția de a fi un artist complet. Ce-i drept, e un mare dar de Sus dacă ai măcar UN TALENT (sau talant, cum vreți s-o luați), darămite atîtea cîte avea el! Se întîmplă doar o dată la un miliard și ceva și sîntem doar vreo 7 pe aici …

Apoi am crescut, preferințele muzicale inevitabil s-au mai schimbat, au mai apărut și alți preferați, tot mai diferiți, am trecut prin următoarele etape din viață. M-am îndrăgostit. Am adoptat muzica altora. Am pierdut-o odată cu ei. M-am pierdut și pe mine. M-am regăsit. Pe el l-am cam uitat.

Michael a început o luptă pe viață și pe moarte cu sistemul din care făcea parte și care l-a lansat. Cu invidia, lăcomia și iresponsabilitatea celor din jur. Cu supermiliardarii (pe atunci) de la Sony. Sigur că un astfel de talent (și o astfel de devenire) nu putea să se însoțească decît cu un om dezechilibrat. Nu cred că Michael era un om normal și nu înțeleg de ce se făcea atîta caz de anormalitatea lui. (Înțeleg: anormalitatea lui le aducea bani altora. Cu cît era mai anormal cu atît banii erau mai mulți.) Ar fi fost anormal să fie normal, și nu invers. Da, era negru și probabil își dorea să fie alb și să arate cît mai androgin. Și sigur nu avea o relație normală cu nimeni.

L-am redescoperit cu simpatie și compasiune în 2004, cred că era de Crăciun și eu eram într-un hotel fancy din Paris. Michael era în cea mai neagră perioadă a vieții lui: la al doilea proces de pedofilie, un circ mediatic mondial în care și el se comporta exact precum era și regia șoului: ca un

Michael Jackson performing The Way You Make Me...

Michael Jackson performing The Way You Make Me Feel in 1988 (Photo credit: Wikipedia)

claun. Am făcut atunci un pariu cu Lucien că Michael nu va fi condamnat și că nu e vinovat. Timpul a dovedit că așa e, eu am cîștigat pariul și Michael procesul, dar circul și-a atins scopul: l-a făcut praf și l-a mînjit pe timp nedeterminat cu ceva atît de murdar încît … încît l-a otrăvit ireversibil, mai mult pe dinăuntru decît pe dinafară.

Astăzi știm că cei doi copii care l-au acuzat de pedofilie au revenit asupra acuzațiilor lor, renegîndu-le, (au spus ulterior că părinții, că mama, că tata, că avocatul i-au învățat să spună că …), iar unul dintre ei, pare-mi-se, s-a sinucis. Dar media și-a făcut treaba în tot timpul ăsta lăsînd o dîră groasă de mizerie pe unul dintre cei mai mari artiști ai secolului XX. Massmedia, adică niște oameni incomparabil mai mici și indiscutabil incapabili să producă altceva decît torente de învolburare publică. De tot mai multe ori valuri de mizerie ce nu se mai spală, ori se spală doar în timp, se plătesc pur și simplu în timp, în foarte mult timp și foarte greu. Vedem și noi asta de 24 de ani, vedem că se poate, vedem cum se face, și am simțit-o pe pielea noastră mai ales, mai ales în ultimii 5-10 ani. Nu?

A murit brusc, la 50 de ani, după aproximativ 45 de ani de carieră. Înainte să apuce să le dea o palmă detractorilor. Sugătorilor și lipitorilor. Cu un mic ajutor de la un doctor obscur și iresponsabil care a primit o pedeapsă prea mică comparativ cu răul ireversibil pe care l-a făcut.

Peste 15-20 tinerii o să-l caute prin fișierele media, o să-l șteargă de praf și o să-l pună la locul lui. SUS. O să-și spună unul altuia: „moamă, ce ARTIST era ăsta!” Să sperăm că pînă atunci, familia lui disfuncțională: surorile, frații, părinții, TOȚI cei care trăiesc bine-merci de pe urma lui, n-o să-i omoare și copii din dorința de-a mai ajunge o dată pe prima pagină a ziarelor.

Miss you M!

P.S.: Mulțumesc Popy, Alina & Luga pentru că mi-ați amintit.

Mulțumesc că mi-ați amintit că atunci puteam fi diferite și ERAM diferite. Fiecare avea formația ei preferată, culoarea ei preferată, stilul ei propriu vestimentar și fiecare pornise să-și descopere propria identitate și ASTA ni se părea NORMAL. Azi, toți tinerii sînt la fel. Toți au aceeași privire, pe jumătate goală pe jumătate sfidătoare, se tund la fel, întorc capul la fel, vorbesc la fel, țin țigarea la fel, desfac doza de Cola în același fel. Au aceleași certitudini, și toate sînt de fier. Azi toți trebuie să fim LA FEL cu cei cu care lucrăm, colaborăm … cu vecinii de pe stradă, cu cei din cartier. Azi originalitatea e un păcat. Să fii uniform și banal – iată noul crez și ideal. Asta ni se impune și n-o mai face un singur partid și o singură familie ci o încîlceală de mediocrități, interese, iresponsabilitate și prostie. Să ferească Dumnezeu să încerci să fii ca tine! O să fii amarnic, ASPRU judecat.

*

Citiți și:

Michael