limitele normalului


normalul e definit de limite stabilite de noi.

*

Asa ca, pentru unii e normal ca femeile din ţara lor sa umble îmbrăcate din cap pana în picioare în saci negrii, pentru alţii e normal sa se tatueze din cap pana in picioare, sa-si străpungă obrajii şi limba cu nişte ţepuşe, sa se auto-flageleze sau sa poarte înspăimântătorul cilice – precum ne descrie Dan Brown în arhicunoscutul sau Cod al lui Da Vinci.

*

Intr-o parte de lume, ura fata de vecinul pe strada alăturata e moştenită dintr-un război care a început acum 2-3000 de ani. Nu mai ştie nimeni clar de ce, dar fiecare generaţie încearcă sa-şi extermine cel puţin jumătate din concetăţeni. Pentru unii e normal sa se auto-detoneze într-o piaţă, convinşi fiind ca ii aşteaptă în rai 70 de fecioare gureşe ….

*

In unele societăţi homosexualitatea e normala, declarata şi acceptata în mod larg. Un amic englez îmi spunea ca la ei, dacă fumezi în fata unei şcoli, rişti vro’ 2-3 pietre în cap; în schimb dacă te săruţi cu iubitul tău de acelaşi sex în acelaşi loc mai ‘nainte nu e nicio problema. La noi e complet diferit. Daca-ţi aprinzi o ţigară în fata unei şcoli maxim o sa vina vre-o 2-3 şcolari sa-ti ceara si ei una. Pe când dacă vrei sa-ţi săruţi iubitul, homosexual fiind, îţi urez succes, ce mai ……

*

sa nu mai vorbim de sex. Ce e normal pentru unii poate fi outreageous pentru alţii. De neacceptat. Aseară am văzut pe un canal gen Travel and Living cum o fosta Miss America vroia sa facă un film porno. Cu cea mai mare candoare posibila. Pentru ea, aceasta posibilitate, devenise o normalitate.

*

Normalul este stabilit de către noi. Cu cât împingem limitele mai departe, cu atât mai multe lucruri intra în sfera normalităţii. Pana la urma, ce  mai este normal şi ce nu?

Reclame

boschetarii nu se sinucid


mi-am luat un vraf de reviste – de citit azi în pat – le-am ales după criterii prea variate ca să le enumăr. Dar şi după copertă. Mi-a plăcut cel mai mult cea de la The One … foarte frumoasă după părerea mea. Pe ici pe colo şi poveştile din revistă merită citite, mai puţin editorialul Escăi care nu spune nimic interesant; mă rog descrie faza cu fractura şi pe minunatul Alex care i-a fost alături – sigur, un moment tensionat din viaţa ei dar care n-o califică drept scriitoare. Şi interesează prea puţin. En fin … şi pe la noi prin curtea intreprinderii s-au văzut cazuri de oameni mutaţi dintr-o funcţie într-alta, pentru că dăduseră rezultate într-un departament – de parcă asta i-ar califica şi recomanda pentru unul total diferit. Nu-i recomandă, vă spun eu.

Revenind la The One, tot răsfoind si spicuind – pfiii, n-am mai folosit cuvântul ăsta de hăăăt – am dat peste un articol despre Alexander McQueen ….

*

… o moarte peste care am trecut pe ne-observatelea, subjugată de măruntele probleme din viaţa personală. Aşa că azi i-am dat ceva din timpul meu şi am surfat pe net, printre nişte articole cu şi despre designerul ce tocmai s-a dus …

Daca aţi fost la fel de paraleli ca şi mine cu această ştire: vă informez că s-a sinucis, la câteva zile după moartea mamei lui, prin spânzurare. Avea 40 de ani, era extrem de faimos, de bogat şi de apreciat. Creaţiile lui – le ştiu din vedere, îi recunosc stilul – sunt fascinante. Un pic teatrale, poate de aia îmi plac atât de mult. Bref: un om de succes.

*

Care s-a sinucis.

*

Nu aud de boschetari care să se sinucidă, mai mereu e cineva care are unde locui, are un job, ori e angrenat într-un sistem social stabil, fie el numit şi armată. Dar de boschetari nu aud niciodată să vrea să se sinucidă, ţinând cont cât de grea le este viaţa. Ori … dimpotrivă? Poate cât de uşoară?

*

„I don’t think success was easy for him,” friend Plum Sykes wrote in the Sunday Telegraph this week. „He told me he was driven by his insecurities, and he believed that all successful people were.”

*

Câăa nesiguranţă poţi avea ţinând cont de câtă faimă şi talent ai?

*

De ce s-ar sinucide un om atât de faimos, de bogat, de apreciat … suficient de tânăr şi probabil de sănătos?

ce ma mai ingrijoreaza


ma îngrijorează rapiditatea cu care se coagulează în anumite medii cercurile de ignoranţi. Cel mai răvăşitor spectacol este când aceştia se afla cumva la „o putere” (adică sunt măcar şefi de raion).  Este fantastic sa vezi cum, dacă doi de-aceeaşi categorie, grea prin ignoranta şi ne-potriveala ei cu locul în care sunt puşi sa-şi desfăşoare munca, dacă doi ajung pe posturi similare, vor trage nenumăraţi alţi ignoranţi înspre posturi de conducere lângă ei.

*

Si atunci sa te ţii ….! De avansat n-ai cum sa avansezi ca nu faci parte din liga lor. Te miros de la o posta ca eşti altceva; şi de-ai ajunge intre ei ai da un exemplu prost (adică foarte bun, dar prost pentru ei). Sa lucrezi eficient cu ei n-ai cum – au ajuns prin tactici, scheme, intrigi şi legături de rudenie unde sunt; habar n-au ce şi cum sa facă, în ce consta munca lor, ce are importanta din agenda de lucru şi ce nu … şi tocmai pentru ca nu se pricep, promovează docilitatea împinsă la absurd. Cei docili n-o sa le conteste autoritatea şi n-o sa le reproşeze ignoranta. Si mai apoi, lângă cei docili se simt în siguranţă; lângă un subaltern care mai ştie ceva, de obicei mai mult decât ei, se simt asa cum sunt, adică prost …

*

Am colegi (şi am avut întotdeauna) care funcţionează asa.

*

Acolo unde vezi cu mirare ca e promovat şi ţinut în palme un om mediocru, cauta în spatele lui sa vezi ce şef îl ignorant îl susţine.

*

Da, asta e un caz dificil – în care îţi vine sa protestezi cu greu. Vremurile-s naspa, din ce-o sa trăieşti dacă te dau afara?, îţi mai găseşti altceva de munca?, dacă o sa fie şi mai prost dincolo?, afacerile merg greu, nimic nu pare sa mai aibe succes. Dar tocmai managementul ignorant este problema, şi orice amânare sau închidere de ochi nu face decât sa mai câştige câteva ore, câteva zile, pana la falimentul total.

ne e frica


ne e frica sa reacţionăm. Ne e frica sa protestam. Ne întrebăm ce preţ vom plăti dacă am porni-o împotriva curentului şi am contesta sistemul. Suntem absolut convinşi – apriori – ca preţul va fi prea mare.

Uite, asta n-am întrebat pe nimeni, deşi discuţia asta am avut-o de mai multe ori: ce preţ credeţi ca veţi plăti dacă va veţi revolta împotriva … a tot, a orice, a nedreptăţii? A clasei politice, a primarului care nu face nimic (mai e şi înspăimântător de urat pe deasupra, cu fata libidinoasa-morbida cumva, si vocabular de jmecher de şentru de capitala breee!)?

Ce credeţi ca vi se va întâmpla, dacă împreună cu toţi cei de pe scara, cei care n-au unde sa-şi parcheze maşinile – pentru ca nu-s locuri de parcare – va veţi duce la primărie şi veţi protesta? Doar atât. Il veţi aştepta pe primar pana vine sau pleacă şi îl veţi admonesta verbal, fără injurii, dar pe un ton mânios, pentru ca nici el, ca toţi cei dinaintea lui nu face nimic pentru oraşul în care trăiţi?

Ce-o sa vi se întâmple dacă aţi face asta? Voi, 10 – 20 de la scările A, B şi C?

(pentru cei ce iau tot ceea ce scriu ad literam: asta e doar un exemplu!)

In loc de o astfel de atitudine, ceea ce se întâmplă suna cam asa:

– da tu ce-ai facut?

– da fa tu ceva si dupa aia vin si io

– fa tu sa te vad ca poti

– nu ma bag io, ce-s prost? Las, fa tu dacă eşti mai deşteaptă.

– si cin’ sa facă astea? Cin’ sa facă? Zii duduie, cum te-ai gândit?

*

pai m-am gandit ca solidaritatea intre noi a murit (desi, in proprotie de 95 % suferim din cauza ACELORASI probleme); si ca a fost inlocuita de frica, blegeala, moliciune toate servite sub masca deja scarboasa a zeflemelei de tip mioritico-blacanic-dambovitean.

*

P.S.: Cel mai trist mi se pare ca, dacă totuşi reacţionează cineva, la o coada imbecila la administraţia financiara, pe strada, la politie, etc, în 5 cazuri din 7 este o femeie, nu un bărbat.

la ADP, cu umilinta si modestie


Cum mi-am asigurat un weekend minunat 🙂

*

*

– aţi văzut cum ne ducem sa plătim, asaaa …, cu umilinţă nu ştiu cum, cu modestie multa,  parca le-am spune: „va rugam frumos, ne faceţi aceasta favoare sa ne luaţi banii, va rooog? Pe bune, mai înţelegeam sa te rogi sa iei bani de la stat, nu sa dai” – chicoteşte femeia în murmurele aprobatoare ale tuturor celor ce se înghesuiau pe holul ridicol de urat al ADP-ului sectorului doi.

Caci da, ne-am adunat acolo cu toţii de la 5 – 6 dimineaţa (unii), sa ţinem loc, sa prindem rând mai în fata – şi toate astea, pentru imensa favoare pe care ne-o fac autorităţile – aceea de a plăti pentru locul de parcare.

– pai da, dar puteai sa n-ai asa ca, sa fii mulţumit ca stai într-un bloc care are locuri de parcare. Ca dacă stăteai mai în centru, sau într-un cartier mai aglomerat, uite asa te învârteai în cerc câte o ora în fiecare seara ca sa parchezi.

– pai mai bine nu-ţi mai cumpărai maşină.

– şi mergeam cu bicicleta la serviciu, nu?

– da.

– cam târziu ne-am gândit la asta. Acu pas ca mai ai pe unde sa treci. Mai avem puţin şi sa ne parcam maşinile în casa direct. N-aţi văzut ca pe unele străzi nu mai ai trotuar pe unde sa calci de atâtea maşini? Ajungi sa mergi pe strada, ca la ţară.

– pai dacă n-au făcut nimic de douăzeci de ani.

– ce faceţi dom’le! Aloooo! Unde intraţi asa? Nu vedeţi ca toţi stam la rând?

– e şi asta prieten d-alu’ şefu – (mai rase un bărbat).

– da, nu l-aţi văzut şi pe ala de dimineaţă? A venit, a dat doua telefoane şi pac, gata, a venit cineva şi l-a băgat înauntru.

*

ma uitam în jur şi nu vedeam măcar o singura persoana căreia sa i se para normala situaţia în care eram. Toţi atingeau pe rând o problema sau alta: clădirea sordida, viata sălbatică, tratamentul umilitor la care suntem supuşi de către cei plătiţi sa ne administreze spatiile sociale, etc. Viata nasoala de capitala. Eram cu toţii de acord ca nu e bine, nu e normal ce se întâmplă.

Si totuşi, n-am simţit niciunde, nici măcar o scânteie de revolta, de dorinţă de întoarcere împotriva acestui curs al lucrurilor.

Mie mi se pare de neînţeles aceasta nesimţire a romanilor.

*

– daaa, da sa vedeţi ce weekend minunat o sa avem după ce o sa plătim locu’ de parcare. O sa ne simţim mai fericiţi şi mai uşuraţi decât dacă ne-am fi cumpărat o garsoniera.

– da imn hahaha mda ha hoho hihi haha – şi totul se scufunda într-un cor de râsete şi chicoteli miştocărite şi zeflemitoare.

timpul meu, spatiul meu, beleaua altora


în România, noţiunea de timp (social) comun nu exista. Ca şi cea de spaţiu comun, spaţiu social comun. Conceptul de  „la comun” s-a deteriorat,  s-a bagatelizat, presupun ca în timpul comunismului – ultimii 20 de ani aducându-i doar un finisaj tip manea.

Bineînţeles, noi nu pregetam în a trage toate foloasele de pe urma asta. De pe urma moştenirii comuniste. De pe urma argumentului de tip comunist – „am trăit în comunism, ce vrei”. Sa stam în trafic ni se pare enervant şi obositor; sa dam mereu vina pe comunism şi pe istoria noastră plina de ghinioane – ei bine, asta nu ne oboseşte niciodată.

Intram şi ieşim din spaţiul comun şi din timpul „la comun” cu alţii fără fasoane inutile şi fără complexe sau gânduri care sa ne folosească degeaba neuronii.

Drept pentru care la întâlniri se vine şi cu întârzieri de o ora: „ohohoh, traficul, sărmanul de mine, m-a luat pe nepregătite, nu ştiam ca e asa aglomerat în oraş, ieri am picat din lunăăă”. La întâlniri nu se vine de loc, se trimite un goffer, un reprezentant, o asistenta. Întâlnirile se amână fără motiv şi se stabilesc fără agenda. Drept pentru care, din timpul social comun, o parte se pierde aşteptând, alta cautând pretexte.

La întâlniri se stabilesc concluzii şi termene care nu se respecta. Planuri care nu se duc niciodată la îndeplinire. Timpul la comun e folosit pentru etalarea egoului personal şi mai puţin pentru a face legături avantajoase (sociale) cu alţii. Doar e timp „la comun”, ce rost are sa-ţi dai silinţa? Ce, e timpul tău privat?

Cu spaţiul comun e la fel de rău. Gunoaiele se arunca peste tot, casele se lasă în paragina, zăpada nu se matura de către proprietari – nu se scoală oare Ceauşescu din groapa sa ne pună s-o curăţăm? – buruienile nu se plivesc, pomii plantaţi de primărie nu se uda nici dacă crapă acolo în pământul uscat în fiecare vara. Da ce, noi sa-i udam? Sa vina primăria s-o facă, doar e la comun.

Si banii din taxele noastre sunt la comun şi uite asa … alegem sa-i risipim în fiecare clipa. Si viata noastră e la comun, da’ şi ce dacă, nu suntem noi neam de nemuritori? Neam d-a lu’ Zamolxe? Da-o-ncolo, facem altfel secolul viitor!

Ai plecat de acasă sperând ca ai sa rezolvi o mie de trebi şi te-ai întors constatând ca poate ai rezolvat doar una? Iti storci creierii sa afli de ce? Pai e simplu …

Ai trecut prin timpul si spaţiul social comun, cel prin care toţi şi-o scot şi şi-o bagă cât e ziulica de lunga.

Fiind convinşi ca acţiunile lor, nu-i afectează decât pe ceilalţi.

E la comun, ce naiba! Ce-ti baţi atâta capu’?

De ce oftăm uneori …


– de ce oftezi aşa? – mă întreabă (un) el cu ochii mijiţi a plăcere presimţită.
– eh, îmi reglez şi eu respiraţia – ziceam eu şi mai oftam o dată spre încântarea, satisfacţia dar şi uimirea tipului din stânga mea (din stânga pentru că stătea de obicei la volan).

Pentru că toţi credeau – atunci când mă auzeau oftând – că sunt gata, leşinată, terminată … îndrăgostită, praf. Bine, şi oftaturile mele erau din ce în ce mai dramatice. Îşi închipuiau că e un fel al meu de-a le spune: „ah, cât aş vrea să te aaaahhham … îmbrăţişează-mă aici pe loooooohc, în mijlocul intersecţiei că nu mai pooohht!” – şi se uitau încâ

Français : les yeux

Image via Wikipedia

ntaţi la mine, iar eu, nesimţitoare, paralelă, zână, blondy, continuam cu oftaturile, care mai de care mai adânci … dar nu făceam altceva nimic.

Si pentru că vedeam mereu aceeaşi reacţie la oftaturile mele – inocente de altfel – am început şi eu să cred la fel: „măi, oi fi îndrăgostită şi nu ştiu … şi subconştientul mă trădează fără să-mi spună. Ma avertizează sireacu că se-ntâmpla ceva. Că îmi place. Dar … chiar aşa, de toţi????”

*

Visele romantice ale celor de la volan + ale mele au fost însă spulberate definitiv în ziua când ochii îmi căzură pe prospectul suplimentului „Magneziu Forte”. Printre simptomele cele mai întâlnite ale carenţei de minerale, în special a acestui mineral, oftatul stătea la rang de cinste. Adică oftam din cauza lipsei de magneziu şi nu a testosteronului de împrumutat. Pfiiii …..

Fir-ar … şi de când iau magneziu nu mai oftez de loc. Cine ce să mai creadă ….