băieți, voi și spuneți cînd simțiți ceva?

NU? Adică faceți ceva. Faceți să se întîmple. Adică nu lăsați lucrurile așa. Doar așa. Să cadă înlăuntrul vostru și să facă implozie acolo. Să vă roadă pe dinăuntru, ani de zile, poate zeci de ani, pînă ajungeți din oameni neoameni. Pînă ajungeți din niște oameni plini de sentimente frumoase … niște fîntîni care se umplu permanent cu dacă, de ce n-am, de ce n-a, de-aș fi, cum ar fi fost să, cum am trecut pe lîngă și n-am, poate, poate, poate …. Adică știți, ați realizat la un moment dat în viața asta, așa cum e ea, că simțim ceva autentic și irepetabil în legătură cu și împreună cu altă persoană rareori în viață și de fiecare dată cînd lăsăm momentele astea să treacă în loc să le prindem bine și să le tragem lîngă noi, între noi, în noi, în loc să ni le prindem de suflet cu un nod cît mai greu de desfăcut, pierdem ceva ce nu vom putea niciodată recupera, ceva atît de prețios și …

*

De ziua mea am primit darul unor priviri pline de regrete. Regrete nu pentru ce s-a făcut ci pentru ce NU s-a întîmplat. Întotdeauna am crezut că acestea sînt cele mai negre regrete pe care le putem avea. Regrete ce cuprind în ele un univers întreg pe lîngă care am trecut pentru că așa am … ales. Pe care l-am ratat pur și simplu. Și care e posibil să nu ne mai fie dat niciodată.

Am și eu regretele mele. Îmi pare rău pentru multe. Multe pe care le-am făcut, care mi s-au făcut, care s-au întîmplat. Sînt sertare în mintea, inima, sufletul meu pe care nu vreau să le deschid. Pentru că mă doare. Pentru că acolo e multă furie sau dezamăgire, sau cine știe ce. Sertare înțesate de regrete. Dar astea-s un fel de regrete firești, pe care le pot suporta, pot chiar face ceva cu ele. Pot să le scot și să le arăt ca pe un tricou găurit: uite gaura asta din tricou e regretul meu. N-am însă așa multe regrete din celelalte. Regrete că n-am încercat. Că ușa a fost în fața mea deschisă, și eu n-am intrat. Regret, da, multe. Regret că mi-a ieșit prost, că n-am dat bine, că poate m-am făcut de rîs, c-am fost penibilă, că nu m-am făcut înțeleasă, că m-am purtat nasol, egoist, obraznic, înfumurat, regret că n-am ținut cont de sensibilitățile altora, îmi regret nemîplinirile, regret multe, multe, multe … dar … nu regret gesturile simple, privirile, încurajările, toate emoțiile pe care le-am lăsat să se vadă, uneori prea crude … tot ce-am făcut să ajung la celălalt care, dintr-un motiv sau altul, a ales să se prefacă că nu.

N-am regretul ăsta. Regretul ăsta că NU am făcut o dată un simplu gest, cel mai simplu posibil, o mîngîiere, o atingere, că nu am spus cîteva cuvinte care să cuprindă în ele tot. Că nu am spui stai, rămîi, vino … doar vino și atît.

 Regretul ăsta e insuportabil. E pur și simplu de nesuportat. Am văzut asta în ochii lui.

… am primit darul asta peste mese, peste masă, printre sticle și pahare și rotocoale de fum, printre umerii, brațele și capetele celorlalți, din niște ochi tot mai înnegurați și mai îngîndurați. Profund îndurerați. Timp de cîteva ore.

*

… momentul acesta poate fi ultimul, și n-ai făcut nimic. Și asta nu te doare? Te doare mai mult să spui ce simți? Nu te doare că nu s-a întîmplat?

*

Vino. Doar vino. Atît.