o vara politica. Si nu numai


dupa saptamani, luni intregi de arsita (aproape) nemaivazuta, absolut insuportabila in Bucuresti, ploaia a inceput ieri, aproape in acelasi timp cu sfarsitul conflictului politic care ne-a tinut treji, incruntati si maniosi toata aceasta vara.

Sa mai zica cineva, ceva.
Anyone?
No?

Pai … zic eu atunci.

Chiar asa cum a fost ea, vara asta ne-a adus multe, foarte multe … In primul rand, dupa zeci de ani de zile – de fapt, eu nu-mi amintesc de vreun alt moment ca acesta, in timpul vietii mele adulte – dupa zeci de ani deci, s-a vorbit din nou despre etica si morala. ETICA si MORALA? Aproape ca-mi vine sa-mi clatesc gura cu plastica expresie importata de prin cele plaiuri americane: What the fuck?, sa ma uit plina de atitudine in sus, sa-mi pun mainile in sold si sa ridic din umeri. Etica si morala? Chiar vorbiti despre etica si morala? Mbrrbrbmb.

Si totusi prima luna de vara a fost dominata de variatele comisii de etica care trebuiau sa „decida” in cazul celui mai faimos si mai evident plagiat din epoca post-decembrista. Daca Ponta va ramane in istorie pentru ceva, nu va fi pentru cantitatea marea de saliva si impertinenta pe care a folosit-o in loc de argumente si fapte de cand e premier, pentru vreo reforma isteata si productiva ci pentru cel mai grosolan si mai mediatizat plagiat din Romania. Parca-l si vad intr-un documentar viitor pe History Channel ca cel care, prin enormitatea furaciunii a cauzat, in fine!, o reconsiderare a valorilor intelectuale. De dragul lui ne-am scotocit toti prin memorie macar, daca nu prin cele scrise, sa vedem, cat de onesti suntem? Am copiat vreodata la vreo teza? La vreun extemporal? Am folosit vreodata vreun citat care nu era al nostru?

E drept ca fostul lui mentor si indrumator de plagiat, condamnatul Adrian Nastase si-a dat si el cat a putut in stamba, din dorinta, cred eu, de-a mai aparea o data pe prima pagina a ziarelor. Pentru asta s-a sinucis undeva intre propriul gat si perete, facand o gaura cam intortocheata in cei 45 de centimetri care desparteau cele doua extremitati pomenite mai sus. Dar a reusit sa puna pe tava zilnicelor dezbateri, cam flescaite in ultimii ani, o alta notiune bomba: demnitate. Ce mă? Ce-ai zis? M-ai înjurat de mamă? DEMNITATE? Really, WTF? De ce vorbesti asa urat … In timp ce unii-si fluturau pe la televizor fularul Burberry a demnitate, altii pretindeau ca ar fi fost mai demn sa se duca ca un barbat la inchisoare. Adica pe picioarele lui si nu pe targa de spital. Dar oare (si nu-mi pare rau ca fac apel la asa barfe vechi) o fi stiind el ce inseamna sa fii barbat? Insa, mai lipsiti de demnitate si de multe altele au fost aceia care l-au adaugat pe Nastase, cu nesfarsita ipocrizie, in coada listei politicienilor terorizati pe vremuri de catre comunisti.

Dupa asa antreuri delicate a urmat artileria grea. Decapitari in Parlament, demiterea Presedintelui, matrasirea a tot ce inseamna institutii mari de cultura in frunte cu ICR, matrapazlacuri pe la Arhivele Nationale, atacuri la CCR. Atacuri la ce? WTF, ti-am zis! Şi ţi-am zis să nu mai vorbeşti urât! Moamăăăă … Cate cuvinte noi! Cate institutii! Unde au fost pana acum?? De ce n-am auzit de ele? Cu ce se ocupa? Pe bune, unii romani au aflat cu stupefactie ca exista o ierarhie, o anumita impartire a puterilor in stat pe care ar fi bine s-o respecte. Au aflat ca traim intr-un stat de drept si ca, acum destul de putin timp am si semnat niste conventii cu UE prin care ne angajam sa aparam asa ceva. Ăăăă … Stat de Drept? Ce-o mai fi si asta? Dar oare vrem intr-un stat de drept? Vrem in Europa? Da’ ne da Europa ceva sa vrem in ea? Ca uite, Ponta ne promite cate-n luna si in soare, e tot numai un ranjet lipicios de 3 ori pe zi, zburda efectiv in jurul celei mai pricajite panglici inaugurale, si o sa ne dea de toate, si toate numa’ la televizor, (ce? Nu puteti manca televizor cu paine? Luati cu apa, atunci.), numai-numai sa o sucim inspre democratia „originala”, instituita de Iliescu si, continuata – cel putin in intentie – cu nemaivazuta disperare de toti mega-puscariabilii de prin cotloanele politicii romanesti, in frunte cu Voiculescu si liota lui de limbisti tot mai obositi. Apropo, l-am urmarit aseara pe Mircea Badea. Nu vreau sa sarbatoresc prematur sfarsitul acestui scarbavnic reprezentant al jurnalismului romanesc, dar, mi s-a parut, pentru prima oara dupa mult timp, lipsit de extrem de perfida lui putere. Degeaba innoda prin gura, printre scuipati, muschi incordati si grimase: „băbăselu, băsoiu, bleah”, ca nu-i mai iesea. Nu mai avea forta aceea cu care a prostit mii de oameni. Nu mai tine. Vedea si el ca nu mai tine. Degeaba l-a sunat Voiculescu in pauza publicitara sa-l scutere din amorteala si sa-i aduca aminte ca n-a zis de aia si de aia si de ailalta, ca daca nu baga vuvuzeaua adio casa, concedii, ceasuri si masini, ca nu mai putea. I-a mai ramas, le-a mai ramas sa ne mustruluiasca, sa ne certe, sa ne declare pe toti prosti si tampiti pentru ca nu iesim in strada. Sa-i aparam pe ei si mintile lor spurcate. Le-a mai ramas sa ne scuipe in fata, cu ultimele puteri, pentru ca n-am iesit in strada sa aparam cururile lor de ticalosi ingamfati.

In fine, am iesit din toate cam sifonati dar mai intelepti. Eu am descoperit cu surprindere ca avem societate civila. De fapt … nu numai eu. Cred ca si unii politicieni au avut aceeasi surpriza. Am aflat ca ea e suficient de radicala ca sa nu placa prea mult niciunuia din partidele care se perinda pe la putere. In fond, societatea civila are cereri clare dar neplacute pentru urechile multora: reforma profunda a clasei politice, promovarea unor oameni competenti in posturi cheie, starpirea clientelei de orice fel, pedepsirea tuturor celor care ne-au adus in dezastrul asta. Drept e ca si societatea civila e cam impiedicata in propriile nepotisme, in intransigenta pentru ceilalti si indulgenta pentru aproape. Dar exista, e vie si va conta.

Asa ca, trageti aer adanc in piept si fugiti repede intr-o vacanta. Lingeti-va ranile, adunati-va creierii imprastiati. Avem parte de un mic repaos. Caci altfel, aud ca de prin 5 septembrie incepe iar.

Incepe iar.
De abia ne-am oprit …
De abia ne-am antrenat …
Incepe.
Pare ca lupta asta n-are sfarsit.
Incepe.
Toamna electorala.
Oare ce ne va aduce?

***

P.S.:

In timp ce scriam aceste lucruri, doi cetateni – din care unul se numeste Ghise – tocmai au plagiat ideea Promenadei Ghilimelelor si, fara rusine pentru asa un furt, ba poate cu mandrie ca se pot compara cu liderul lor de acum, cu sus-pomenitul Ponta, se vor plimba incepand de azi in jurul Cotrocenilor cu doua pancarte agatate de gat, pe care scrie: „poporul a decis, Basescu e demis”.

Niciodata, nicio reduta nu e cucerita definitiv.

Reclame

Back … (sometimes) to black


hei-ho, hei-ho! Am revenit dupa zile de depanari intense. Il Computadore a fost serios scotocit la maruntaie, restored to its former glory dar si asa, dupa cum se misca, vad ca its former glory chiar numai e ce-a fost. Zilele ii sunt numarate. In viteza, aplicatii, portabilitate si multe, multe cabluri lipsa. In plus, acum vreo doua luni, aproape ca s-a dat la mine intr-un magazin de profil un NoteBook Mac very fit&slim, un Mac Air, pfii!, dotat cu tot felul de aplicatii simpatice, un campion, ce mai! … (si o super fitza) … Noroc ca, din fire, ma las mai greu, altfel …

Estimp am dat praful (destul de gros), jos, de pe agende, si implicit jurnale vechi, taman din anii ’90. Treaba cu praful a mai pus o dala pe drumul care probabil ca va duce intr-o zi catre convertirea bibliotecii mele intr-un e-book/e-reader …  Ce-i drept, nici faptul ca, 5 rafturi s-au rupt pur si simplu, nemaiputand sa suporte greutatea cartilor, revistelor si albumelor, nu ajuta deloc. Acum, in loc sa tin picioarele intr-un lighean cu apa calda, sau rece, dupa caz, le tin pe doua turnulete in care se amesteca democratic Dileme Vechi, Jurnalul lui Jeni Acterian, Gramatica Limbii Engleze, Ghid de conversatie romano-olandez, retetele lui Michel Montignac, integrala poeziilor lui Eminescu, Portretul artistului la tinerete, J.R.R. Tolkien in engleza, ultimul volum din Harry Potter, Soljenitin, mult iubitul meu Truman Capote, Tim Roth, Iris Murdoch, Bulgakov, Ionesco, Borges si altii … M-am obisnuit sa-i vad in preajma mea asa ca o sa-mi fie foarte greu sa-i inchid pe toti intr-o cutie ceva mai mare si mai stilizata ca o tabachera (pe Joyce l-am dus anul acesta la mare, i-am promis si o cura de namol autentic romanesc la Techirghiol, daca face eforturi sa ne imprietenim …). Momentan i-am mutat – o parte – in gradina de pe balcon.

O analiza cost-beneficii (hehe!) cum se spune azi, asa, daca vrei sa te dai mondern si chiar putin monden, lasa fara nicio sansa minunata mea biblioteca viitoare. Rafturi solide, facute la comanda, pentru un perete si chiar mai bine, cu un minim design acolo si eventual trase intr-o culoare desaturata, o sa coste de la prima strigare si pana la de 10 ori mai mult ca acel device plin de ifose dar ce-i drept e drept, fara fund. Ca sa nu mai vorbim ca o biblioteca ocupa loc, loc mult intr-un apartament si asa mic, ca intretinerea ei e chiar obositoare, plictisitoare, ca aduna praf mult, cum spuneam mai sus …

Bref … e un capat de drum. Incepe o noua era. Una care arata si mai ferm, si mai categoric ca ne va rupe contacul cu ce stiam pana acum ca e viata noastra, cu „uneltele” prin care am cunoscut lumea in mileniul trecut: senzatiile (tactile, in cazul cartilor, caci ce senzatii poti avea atingand din cand in cand un ecran neutru si destul de neprietenos? plus ca, deja!, e-reader-ele sunt dotate cu o aplicatie care permite derularea textului cu o anumita viteza fara atingerea cranului), si implicit cu emotiile … Interactiunea noastra cu lumea e tot mai mult mijlocita de niste cabluri si niste ecrane: vorbim in oglinzi magice, altcineva ni se arata si ne vorbeste din aceste oglinzi magice, cineva sau ceva ne canta si ne vorbeste direct in ureche, nu mai mirosim, nu mai gustam, nu mai pipaim … vedem si auzim ceva ce nu este langa noi si, vital, esential!, putem controla cat vedem si auzim.

Astept butonul (sau app-ul) prin care sa-mi maresc sau sa-mi micsorez cantitatea si felul emotiilor. Astept tunner-ul de sentimente 🙂 … si oricat de inspaimantator e gandul acesta, se pare ca voi vedea/auzi (simti, daca v-a mai exista cuvantul acesta peste 20 de ani) asa ceva in timpul vietii mele. O sa ajungem un fel de tabla neagra (sau alba) pe care vom scrie, cu extraordinara precautie, cate un inch de iubire, un gram de ura, un strop de melancolie … Un fel de back to black. Si de acolo, cine stie.

*

Cat despre emotiile intense si clipele fabuloase de pe timpul cand trairile erau autentice, re-descoperite prin intermediul jurnalelor mele din anii ’90, in articolele viitoare …