Grecia versus Romania. Niste comparatii


prima mea vizita in Grecia trebuie ca a fost prin august-septembrie 2004, la Loutraki, o statiune aflata cam la 70 de km de Atena, un loc preferat de cei din capitala elena pentru  cea de-a doua casa. O statiune relaxata, in aparenta nespectaculoasa, situata pe malul Marii Mediterane, pierduta printre dune de nisip, maslini, portocali si stuf salbatic, si frecventata mai degraba de localnici. Acea prima vizita (si urmatoarele) avea sa-mi aduca pe langa placerile reale ale sejurului o serie de nedumeriri si intrebari care si-au gasit raspunsurile doar in ultimul an si ceva.

Din Grecia 006

Prietenul meu care avea destula treaba in zona, mi-a aranjat atunci sa petrec una din zile la plaja privata a lui Aristoteles, un fost manechin, inalt, bine facut, cu capul cam turtit, dar cu trasaturi frumoase, un pic efeminat si poate, putin gay. Una pesta alta, un personaj demn de mentionat. Plaja, o minune dupa gustul meu, ceva mai retrasa, mica, selecta, marginita de un mal inalt de pamant pe o parte si un bar acoperit cu stuf pe de alta, arata mai degraba ca un fel de plaja romantica si salbatica pe care o vezi in filme. Am intrat repede in vorba cu Ari (stoteles), si i-am marturisit plina de entuziasm, dupa ce l-am rugat sa-mi pregateasca un cocktail cum stia el mai bine, incantarea mea autentica! Caci mi se parea afacerea ideala, job-ul ideal, mai ales mie, care urasc multinationalele si slujbele care te incorseteaza in meetinguri, program fix, birou, monitor si o tinuta absolut nefeminina.

O mie de ani daca as fi incercat, in Romania n-as fi putut sa fac asa ceva. Lasa ca nu exista plaja propriu zisa, dar nici restul nu era de crezut ca putea fi facut! Unde? Langa Mamaia lui Mazare unde sezonul tine cam 2 luni??

Din Rodos 041

Dar, surpriza, Ari era blazat! Nu-mi impartasea deloc impresiile pozitive si invidia pentru un job care-ti permitea sa stai tot timpul langa mare, in aer liber, fiind in acelasi timp si propriul tau stapan. M-a anuntat, lasandu-si colturile gurii in jos a lehamite, ca e ultima vara cand mai statea acolo.

– Din iarna ma angajez la stat!
– La staat?
– Daa … aici fac doar 2000, poate 2500 de euro pe luna. 2800 intr-o luna buna. Acolo o sa iau 3000, ba poate chiar 4000.

Nu mi-a pomenit de spagi desi, probabil se gandea si la asta.

– Asa de mult? – intreb eu pe un ton neincrezator.
– Da. Acum toti ne angajam la stat.

Declaratia asta neasteptata si promisiunea acelor venituri incredibile provenite dintr-o slujba la stat m-au umilit suficient incat sa-mi iau cocktailul si s-o sterg spre sezlong. 4000 de euro la stat? Si cati greci erau angajati la stat cu salariile astea? Moama… si eu in ce tara traiasc? Nu intelegeam cum se poate asa ceva, si, pe vremea aceea inca nu castigasem atata incredere in mine incat sa-mi anunt cu voce tare toate opiniile critice si eventual sa mi le si mai argumentez. M-am gandit destul de posaca la cei de acasa, care traiau din salarii amarate, desi nu eram in criza, la doctorii si profesorii nostrii ce pluteau intr-o saracie lucie, si m-am simtit intr-un real dezavantaj.

100_1100
Serile ieseam, fireste, la restaurant. Desi am fost prevenita ca grecii mananca tarziu, n-am reusit sa ma acomodez cu programul lor in acea prima calatorie. Abia la urmatoarele – si aveam sa merg in Grecia in urmatorii ani cam de 4-5 ori pe an – am inteles mai multe. Cert e ca la acea prima cina la un restaurant bun cu specific – cum altfel? – grecesc, am mers primii, ca sa n-am eu un soc prea mare, si am plecat cam pe cand lumea buna iesea la masa.

Caci grecii isi urmau netulburati programul lor indiferent ce si cine, si aveam sa aflu asta pe propria piele, in urmatoarele calatorii. Magazinele si chiar orice fel de afacere nu se deschideau si nu incepeau inainte de ora 10.00. Daca iti programai o intalnire inainte de ora 11.00 o faceai pe barba ta. La 13.00, cam toata lumea pleca acasa sa-si faca siesta, si nu o data vanzatoarele sau proprietarele mi-au trantit indignate usa in nas!, caci nu aveau timp de mine, ele trebuiau sa  odihneasca si sa manance. Se reintorceau la munca la ora 17.00. Pe la 20.00 pleacau acasa unde se odihneau din nou pana la 22.00 cand ieseau la restaurant, deobicei cu familia largita. Petreceau cam pana la 3 dimineata cand, in fine, se duceau, poate!, la culcare.

Din Rodos 079
Multe alte lucruri mi-au atras atentia. Degajarea cu care intarziau la intalnirile de afaceri – am mai spus -; faptul ca se mandreau ca aproape niciunul nu-si platea impozitul pe casa, placerea cu care-mi aratau padurea de ace metalice care ieseau din fiecare acoperis plat, dovada ca aceea constructie nu e chipurile terminata si de aceea nu aveau ce plati. Nivelul de colectare a taxelor în Grecia face guvernul României si ANAF-ul să pare niste campioni, niste eroi. Asta e soarta noastra: noi nu sintem Grecia si trebuie sa devenim eroi ai corectitudinii si eficientei.

100_1104

Politistii circulau prin orasele antice sau medievale pe motocicleta fara casca pe cap si cu cea mai mare viteza posbila si ochelarii de soare temeinic infipti in ochi. Nesfarsitele accidente de motor sau scuter pe care le aratau non stop la televizor si nimeni nu le lua in seama. Nimeni nu taia niciunde niciun bon. Cei mai multi barbati isi petreceau dupa-amiezele la o cafea, urmarind printre genele mijite orice femeie care le intersecta privirea, cu acea obraznicie specifica doar masculilor din sud-estul europei. Mda, iti laseau senzatia ca le apartineai, daca le treceai prin fata, mai ales neinsotita. Si treceai intrebandu-te daca asta era o tara de rentieri sau daca toti cafegii adormiti aveau o insula pe undeva pe care o inchiriasera si acum isi puteau permite sa faca nimic non-stop.

Din Rodos 147

Si mai erau… si altele. Ca noi membrii ai UE, grecii au fost singurii care si-au permis sa-si treaca in pasapoarte mentiunea „crestin-ortodox”, in conditiile in care, a face diferenta intre diferitele culte religioase e socotita in uniune o discriminare si o lipsa de respect pentru valorile la care, chipurile, toti aderam. Grecia e o tara laica in teorie; in practica masiv influentata de popime. Nu neaparat de valorile moralei crestine cat de ocosenia unei tagme care confunda credinta cu puterea. Nicio dezbatere  – aproape – nu se facea fara vreun preot si indeobste acesta era si cel mai galagios. Cateodata se inclinau atat de tare inspre oponentii lor din studio incat aveam senzatia ca o sa iasa din ecran. Apoi, pe aeroportul din Atena am auzit cu stupoare si destul amuzament cum o cursa catre Istanbul a fost anuntata ca una catre Constantinopele, grecii nerecunoscand nici astazi mai noua denumire a vechii capitale bizantine. Cum de altfel socotesc ca zacusca, cafeaua frappe, saorma, pardon, cum am putut sa spun asa ceva?, gyrosul, si diverse alte bucate specifice zonei sunt inventie 100 % greceasca iar turcii sunt niste impostori in materie de bucatarit… desi, priviti de un ochi strain, intre turci si greci nu-s mari deosebiri nici la infatisare nici intr-ale gurii. Doar numele sunt diferite. Dealtminteri  ei le vad mai pe toate inventie greceasca desi, de la Aristotel, Platon si Socrate, de la Eschil, Sofocle si Euripide incoa … nu prea au mai dat ceva. Apoi, regretau drahma si trecerea la euro, care le adusese preturile la acelasi nivel cu cele de pe coasta Marii Adriatice si, in felul acesta ii pusese in competitie cu cateva noi state europene: Croatia, Cehia, Slovacia si mai stiu cine si ce. Vechii lor clienti, est-germanii se reorientasera brusc inspre niste destinatii la fel de frumoase, dar necunoscute lor si mai aproape de casa. Deci, mai ieftine. Dupa ce ani de zile grecii investisera masiv in marirea propriilor hoteluri pentru a atrage contracte babane de la marii operatori de turism de tipul TUI, acum erau fortati sa scada preturile drastic sau sa ramana cu ele goale. Ce mai! Trebuiau sa se puna pe muncit.

IMGP0962
De atunci ii urau pe nemti. Îi mai urau e nemti și pentru ca la bancile lor private s-au imprumutat si de atunci aveau sa le dea o groaza de bani inapoi. Asa ca si-au adus aminte  de datoria gogonata, care impreuna cu dobanzile facea nush cate miliarde de euro, datorata lor de germani din timpul celui de-al doilea razboi mondial. De parca germanii o sa si plateasca vreodata datoria aia chiar de-ar fi fost reala. De atunci se auzise ca de fapt masluisera rapoartele economice si intrasera pe burta in uniune. Dar criza era departe si ei pareau posesorii incredibil de norocosi ai unui stil de viata de negasit altundeva in intreaga Europa.
*
Ultima oara am fost in Grecia prin 2009. Intr-o dimineata mi-am fixat GPS-ul catre prima destinatie din peninsula, aflata in linia dreapta fata de Bucuresti: Alexandroupouli. Un oras aflat pe malul Marii Egee (Grecia e inconjurata de 3 mari: Egee, Mediteraneeana, Ionica), placut, destul de modern, departe de-a fi o destinatie turistica. I-am gasit pe greci asa cum i-am lasat. Plutind in dolce far niente. La intrarea pe autostrada faceau un concurs de masini si motociclete, sub supravegherea incantata a politistilor tot fara casca. Mi-au facut nerabdatori semn cu mana: „treci o data, avem treaba”. Treaba sa ne rupem capul pe aici. Receptionerul hotelului la care ne-am cazat se misca din doi in doi si, precum stiam, cina se servea dupa ora 10 seara. Pana atunci am flamanzit amarnic pentru ca toti bucatarii din oras dormeau.

Ah, ce viata minunata!

Din Rodos 058
Abia m-am intors acasa din acea calatorie si am aflat ca valul amagirii se rupse. Cazusera din rai, mai ales cei din Atena. In uniune, cu atatia ochi de fata, nu poti sa printezi la nesfarsit bani si sa dai mereu rapoarte false. Pana la urma s-a aflat ca deficitul lor era urias si ca traisera in ultimii ani, cum ar veni, TOTI, dintr-un fel de furat. Isi furau singuri caciula. Si apoi, nu doar eu observasem TOATE acele amanunte si multe altele. Zeci de mii de turisti germani, englezi, francezi, olandezi, belgieni, austrieci, danezi etc, vazusera acelasi lucru. Auzisera aceleasi povesti spuse cu nonsalanta. Vorba s-a dus, intr-un fel sau altul.

Si s-a intors sub forma de bumerang.

Macar la noi cand s-a taiat, s-a taiat din nimic. Ei au ramas fara miile de euroi… si fara stilul acela magnific de viata. Fara nesfarsitele mese in oras. Fara relaxarea cu care-ti tranteau usa magazinului in nas daca nu stiai programul locului. Nemtii s-au intors, dar nu sub forma de turisti ci de adminstratori draconici: le-au retezat-o din prima si, in plus, i-au invitat sa-si mai vanda din insulele alea, peste 2000 la numar. Blasfemie, nu alta! Ii tin din scurt si, dupa cate se pare n-au nicio iesire. Nici popii nu-i pot ajuta caci dupa cate stim, Dumnezeu nu-si amesteca treburile cu cele ale cezarului.

IMG_3632
La Aristotel ma gandeam, si la cel din antichitate si la cel din prezent, cand l-am auzit pe Osanza Multa Mihalache Burta Verde, mormaind furios ca el n-a fost dat afara. Nuuu. El a fost… avansat in prostie c-un sut in fundul neomenos de mare. Atat de mare incat n-a simtit sutul in fund. Nuu. A simtit asa, ceva ca o adiere. Ingamfarea si obraznicia lui mi s-au parut incredibil de nelalocul ei, mai ales intre aceste ganduri.

(Nota mea: era o perioadă în 2012 în care situația Greciei și situația lui Mihalache, cel ce e acum consilier prezidențial, erau cumva subiectul zilei. Acum, acele povești sînt uitate.)

Din Rodos 042

Sa-i spuna cineva lui Mihalache si lui Antonescu si tuturor celor ca ei din TOATE partidele, ca noi, romanii, NU ne putem compara cu grecii. Ei pot juca rolul de copii razgaiati si iresponsabili ai Europei, noi NU. Asa cum nici degetele de la mana nu sunt egale intre ele desi au toate statutul de degete, nici europenii nu sunt de fapt egali intre ei. Avem drepturi egale, cateodata sanse egale si aceleasi obligatii. Unii, precum grecii, vor beneficia de mai multa ingaduinta, dar nu va fi pentru toti la fel. In plus grecii au avantaje naturale si istorice mult, muuult peste noi. Nici macar nu suntem comparabili. In afara de cerul nespus de albastru (putine tari europene au un cer la fel de albastru ca al nostru si al Greciei), nimic nu ne apropie de pozitia geografica unica si privilegiata pe care o ocupa Grecia in Europa. Apoi, rolul lor in istorie, in arta si civilizatie… Poate, in loc sa infulece a zecea masa pe ziua asta, Mihalache Osanza Multa ar face mai bine sa faca o pauza si sa se gandeasca cat de important e rolul jucat de anticii greci in educatia clasica vestica. Stiu ca la noi nu se incepe de la Aristotel si Platon, caci Abramburica cu mintea ei n-ar putea concepe asa ceva, totusi, marile scoli ale lumii de la ei incep de sute de ani. Fara nicio exagerare, aproape TOTUL in cultura si educatia occidentala incepe de la Aristotel. Definitiile lui sunt simple si enervant de exacte pana si azi. Timp de sute de ani, greaca veche a fost predata si invatata in toata Europa. Grecii au fost mari navigatori, arhitecti, artisti. Au inventat teatrul si astfel, prin extensie, sunt la originile filmului. De la ei avem Olimpiadele. Civilizatia europeana n-ar fi aceeasi fara contributia lor. Pe cand fara noi, romanii…

IMG_0178

Noi, romanii, desi ne mandrim cu dacii nostrii priceputi oieri si agricultori facem o branza destul de proasta luand in calcul lauda asta. Mda, si Primul Oier al Tarii ar putea face o vizita prin Franta si Olanda, pe la ei pe la tara, sa vada ce branza si ce vin!, sau bere!, se face acolo. Am adus putine Europei, si daca va bazati in continuare ca Nadia, Hagi, Cioran, Enescu, Coandă si Brancusi ne vor scoate din galeata cu mediocritate va indemn sa va treziti la realitate. Treziti-va la realitate si voi, politicieni nesimtiti! Preocupati exclusiv ca ego-ul vostru sa nu fie cumva mototolit de vreo spranceana ridicata a dojana. Noi platim toate prostiile voastre, toata imbecilitatea voastra, la fel cum o platesc si grecii pe-a lor, dar fara sa avem plasa de salvare generoasa a acestora. Caci si daca pica din uniune afara, pica pana la urma tot in insulele lor, la fel de frumoase, intre miile de sit-uri arheologice realmente valoroase care impanzesc Grecia, intre maslinele lor care dau un foarte bun ulei de masline. Pica intre florile de portocal. Au de unde cadea si in ce cadea. Pe cand noi… Uitandu-ma la Mihalache imi spun a mia oara ca nici sa mancam nu stim. Cu tot sedentarismul si cu toata comoditatea lor, n-am vazut niciun grec atat de desfigurat de osanza. La doar 40 de ani! Nimeni n-o sa ne vrea daca vom fi dati afara, caci azi, nici Rusia nu pare prea incantata sa ne primeasca, ca n-are unde si n-are probabil nici cu ce. La o adica, am incredere ca am putea sa ne inecam linistiti in insula noastra de latinitate din sud-estul Europei, ignorati de toata lumea buna si am incredere in ei, occidentalii, ca pot face asta. N-avem decat culoarul ingust pe care am incaput nu stiu cum, si trebuie sa jucam in corzi. Trebuie sa incercam sa facem ceva din ce avem, iar cu minciunile nesfarsite ce duhnesc a putrezit trecut comunist nu vom ajunge prea departe. Nu mai mintiti oamenii, care da, cad usor in toata lumea in capcane din astea, ca pot trai intretinuti de stat, ca noi n-avem 2000 de insule si 5000 de ani de istorie ca sa asteptam ca nemtii sa se plictiseasca de Dubrovnik si sa revina la noi!

Treziti-va la realitate, pentru Dumnezeu, pana nu e prea tarziu!

***

UPDATE 29 IUNIE 2015: Situația Greciei s-a agravat atît de tare încît acordul cu negociatorii UE s-a rupt iar Grecia se pare că va intra în default în zilele următoare. Este deja în default intern: nimeni nu mai plătește nimic. Pe 5 iulie Tsipras cere un referendum în care grecii ar trebui să voteze dacă acceptă condițiile de austeritate ale vestului sau nu. Nu văd ce mai e de acceptat. Vestul a încheiat discuțiile cînd a văzut că nu mai are cu cine vorbi. Nu văd nici care e viitorul Greciei. Nu înțeleg nici ce vor grecii.

Dar văd și înțeleg cum te poate nenoroci corupția larg răspîndită. Politicienii lor sînt corupți și, treptat, statul i-a corupt și pe cetățeni. Și au ajuns aici.

100_1135

Reclame

proprietarilor din Pipera …


Top that if you can!!!

„The Eames House” (mai cunoscuta si ca Case Study House No. 8) este situata pe 203 North Chautauqua Boulevard in zona Pacific Palisades de pe langa Los Angeles. A fost construita intre 1945 – 1949 (!!! imi vine sa rad tare de tot cand trec prin Pipera) de catre si pentru arhitectii / designeri Charles & Ray Eames.

(Nota pentru pipereni, familia Becali si alte tzoape mondene si moderne, including si diversi redactori de pe la revistele de arhitectura si design interior: nu e OZN :)) )

ce-o fi fost o data Bucurestiul?


„atunci cand eram copil, Bucurestiul era curat ca lacrima, nu treceam, oh, nici nu se punea problema sa traversam prin loc nepermis, doar pe la trecerea de pietoni, altfel am fi luat amenda; si daca aruncai ceva pe jos luai amenda, minim 50 de lei, Bucurestiul n-a fost asa, oh nu. Cei ce s-au mutat aici si si-au pastrat reflexele de la tara, sa arunci totul pe geam atunci cand stai la bloc, precum aruncau in batatura cojile de la ceapa ca sa le manance gainile, aceia au stricat Bucurestiul …”
*
Mai sa fie!
*
Pledoaria asta patimasa, venita de la un om pe care-l respect, m-a facut sa zambesc. Am mai auzit-o si cu alte ocazii. „Cei ce au venit aici din afara” …… Eu am venit aici „din afara”, de la 500 km distanta, dintr-un mic si anonim orasel de provincie si am gasit Bucurestiul gata stricat. Era mai multa murdarie pe strazi ca la mine „acasa”, unde cu totii maturam de copii bucatica de trotuar din fata casei si a gardului (aici n-am vazut NICIODATA asa ceva); inca este la fel de murdar, desigur, augmentat de poluare, degradare, dispret, lenevie, delasare si deparavare. Da, chiar pastrand si proportiile intre un oras mic si unul mare, tot de oameni sunt locuite amandoua. Si acum, dupa 20 de ani de democratie tot mai gasesc multe, prea multe apartamente nezugravite, ce spun eu nezugravite, nici macar igienizate de 30-40 de ani si inca in proprietatea unora tineri, care se lauda ca au zeci de mii de euro in banca dar n-ar da 100 de lei sa-si mai spele infectia de pe pereti; dorm pe saltelele bunicilor intr-o balaceala de morminte deja de acarieni, bacterii, virusi si mai stiu eu ce-o colcai pe acolo. Inecati intre mobila prea mare pentru spatiul prea mic, colectionata de generatii si umpluta exclusiv cu lucruri nefolositoare si nescoase din dulap de cand era bunica fata mare. Nu pot sa nu ma intreb cum nu li se face scarba. Imi amintesc ca intre 5 ani (de cand poti sa-ti amintesti ceva) si 13 ani (cand ne-am mutat in alta casa), ai mei au zugravit sau igienizat toata casa SI toate acareturile de 4-5 ori. Curatenia era la ordinea zilei in acel loc, in aceea zona, in acel oras. Iar de la curatenia fizica putem trece la cea morala, psihica, intelectuala. La educatie. Aici oamenii au fost de 100 de ori mai agresivi cu mine de la bun inceput; aici am auzit pe strada cele mai inversunate, bolnave si vulgare porcarii soptite de necunoscuti la ureche in timp ce incercau eventual sa ma piste de kur (si am intrebat de 100 de ori, TOATE fetele tinere si cu membrele intregi, fara handicapuri adica, au patit la fel, nu aveam eu o problema). Aici sunt oamenii cei mai neseriosi pe care i-am intalnit vreodata si mi-a luat ani de zile sa discern pe cine ma pot baza cand zice ca face un lucru si pe cine nu. Acum elimin din prima, „asta da, da, asta nu” intr-un fel care ma face, tot in ochii acestor oameni, care-si mai si permit sa judece: aspra, dura, necrutatoare, un pic tri-lu-li-lu. Pai daca nu ma pot baza pe voi? Ce rost are sa ne pierdem timpul? Si … intorcandu-ne la inceputul acestei „relatari’, toti acesti nedemni locuitori ai capitalei sunt ne-bucuresteni? „Vinituri” dintr-o ograda nespalata? Sigur?
*
Oh, m-am pornit intr-o critica a acestui oras si nu asta vroiam … vroiam sa ma mir si in scris, cum de a existat un timp in care acest oras a fost curat si frumos si nemaipomenit, si cum de era gata stricat la cativa ani dupa revolutie?
*
Cine l-a stricat? …. or fi agenturili straine …..
*
Azi de ce nu se mai dau amenzi in Bucuresti celor care arunca mizerie, care traverseaza prin loc nepermis, etc …

tzeapa din Pipera


… din nou despre tzeapa numita Pipera – cum am mai spus pe aici – cea mai mare tzeapa trasa bucurestenilor, nascuti sau facuti,  in ultimii 20 de ani. Tzeapa pe care si-au infipt-o singuri in vene si in conturi extaziati de fericire si importanta autodeclarata si asumata, umflati de aerul puturos al succesului gonflabil, hilar de nesocotiti …

Era o vreme, uau, imi amintesc, era o vremeee, cand daca n-aveai casa in Pipera sau macar un apartament mai micut, erai fraier rau nene. Erai luuzar de luuzar. Valorai cam cat un boschetar pentru ei, clasa aleasa sa culeaga roadele democratiei p(r)ost – decembriste. Caci doar baietii dashtepti si fetele descurcarete se puteau ridica in rang intr-o asa masura incat sa stea in Pipera. Erau o clasa aleasa ce nici n-avea atata rabdare cu tine, nimicule ce stateai in alt cartier – cat sa-ti traga o flegma-n cap.

*

– auzi, daca mai vrei sa te muti, vezi ca in Pipera, pe langa lac in sus, sunt niste case de vanzare, 360 mp construiti + 300 mp curte la 120 000 euro. Au dat faliment aia de le-au construit, incurcaturi cu bancile, intelegi, asa ca tre’ sa se scape repede de ele – imi zice deunăzi o prietena bine informata in domeniu.

M-am dus sa le vad desi stiam din start ca sunt sanse de 1 la 100 sa-mi placa. Si nu mi-au placut. Vazute de dinafara – pentru ca desi sunt de vanzare, portarul nu ne-a lasat inauntru – constructiile sunt greoaie, cu arhitectura urata, masiva, lipsita de gratie, fara un echilibru bun al volumelor, cu geamuri meschine, mici, case facute parca din ramasitele placilor prefabricate ale blocurilor comuniste. Presupun ca finisajele sunt pe masura – urate, chicioase, de proasta calitate. … Si bucata aia de cartier rezidential, era toata doar betoane, un peisaj arid si dezolant, peste care mai trecea din cand in cand cate un avion, in concluzie un loc demn de-un Lexus tunat ori de Q7 condus de o pipitza.

Adauga la asta aglomeratia din Pipera, faptul ca drumurile nu-s asfaltate si ca nici in urmatorii 10 ani n-o sa le asfalteze; ca nimic n-a fost gandit pe masura constructiilor care s-au facut; ca nu exista parcuri, locuri de joaca, locuri publice, trotuare, spatiu public, ce mai! nimic in afara bucatii de pamant pe care dai o gramada de bani … si ca majoritatea dasteptzilor de acolo au in loc de strada o alee pe care nu le incape noua varianta de BMW pe care si-au luat-o.  Ca nu e nimic frumos – n-am vazut in Pipera decat doua case care-mi plac – ca nu e nimic de vazut, de vizitat, ca o data mutat acolo chiar trebuie sa te incui in casa!!! pentru ca altundeva in apropiere n-ai unde sa te duci. Nu vei putea socializa cu nimeni, nici macar cu vecina enervanta de la doi, si daca te apuca o frica de singuratate sau mai stiu eu ce nevroza moderna n-ai decat sa-ti bagi capul in WC si sa tragi apa. S-ar putea oricum sa nu te îneci din cazua lipsei de presiune.  NU cred ca in timpul vietii mele acel cartier se va mai ridica vreodata mai mult decat ce e acum; si acum e mult. Daca lumea nu va cumpara restul caselor ramase nevandute, totul se va degrada incet – incet, pana la ruina cvasi-totala.

*

pai du-te sa le vezi si inaunutru – asta e o ocazie! cand o sa mai intalnesti asa ceva! Iti fac eu rost de un numar de telefon … Pai astea se vindeau ca painea calda cu 400 000 de mii euro in zilele bune!

*

Haida-de! Cat de prosti sa fi fost unii?

Toti fiii mei – la TNB


Simt nevoia de o introducere:

Să găseşti bilete la anumite piese, jucate în anumite teatre (din Bucureşti) cere deja o îndemânare aparte, cere efort, cere atenţie.  Trebuie să te interesezi, să fii alert, să dai telefon, să rezervi, să ştii când se afişează spectacolele pentru perioada următoare, să faci cumva să te duci dimineaţa (când ar trebui să fii la serviciu)  la casa de bilete, să vezi acolo ce şi cum şi când şi de ce şi multe altele. Toate astea mă bucură nespus. Publicul s-a reîntors în teatre. Lumea vrea să vadă spectacole, să vadă teatru, să vadă actori, să vadă idei regizorale.

Şi tocmai acum … nu prea are ce vedea!

Piese sunt. Sunt şi premiere. Pe scenă sunt actori mari. Dar lipseşte tocmai … teatrul. Sunt spectacole, dar nu e magie. Ce păcat!

Aseară am văzut „Toţi fii mei”, piesa lui Arthur Miller, pusă în scenă la TNB de Ion Caramitru, cu Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Dragoş  Stemate în rolurile principale, în scenografia lui Dragoș Buhagiar.

Mmmmmnu. Nu le-a ieşit. Scenografia lui Dragoş înăbuse scena întocmai cum te îneacă şi cartierul Pipera, dar fără prostul gust de acolo. Casa din scenă e una inspirată din bunul gust al unui Breuer sau a unui Frank Lloyd Wright.  Minunată de privit dar fără legătură cu actualitatea. În prezent, în România, noii îmbogăţiţi – ca cei din piesă – îşi construiesc case urâte, nu case frumoase.  Piscina de pe scenă, inutilă – nu se face aproape nicio referire la ea în text, nici măcar actorii „n-o joacă”  – omoară spaţiul de joc. Arată bine cu toate frunzele alea moarte în ea, dar sincer n-am înţeles de ce trebuia să fie acolo. În schimb, una din metaforele cele mai importante din piesă: copacul căzut în furtună, moment căruia toate personajele îi acordă o importanţă aparte, ei bine, treaba cu copacul căzut e aproape trecută cu vederea scenografic.  Si regizoral. Mai ales regizoral. Ca și cum Caramitru s-ar fi ruşinat de o aşa imagine desuetă şi vetustă a decăderii sau căderii unui simbol. Şi a (şi-)zis: „puah, ia stai tu mai colea, mai într-o dungă, mai într-un colţ!”.  Hmm! Dacă vi s-a părut desuetă piesa, de ce aţi mai pus-o? Nu s-or mai plăti drepturi de autor pentru Miller, sau …?

Ca să intri în pielea acelor personaje, trebuie să crezi că mai există oameni care îşi pun problema moralităţii felului în care îşi câştiga banii. Oameni care dacă fac un compromis, suferă, se perpelesc, se zvârcolesc și într-un final, îşi pot anihila viaţa. Asta n-am văzut pe scena. Ha! Ştiu, azi toţi facem compromisuri şi ni se par necesare. Cine nu ştie să se descurce, să facă un ban în viaţă – e prooost. Cine nu face ce trebuie să facă ca să-și cumpere o casă de aia mare în Pipera – e looser.  Dacă n-ai casă ş-o maşină, de ce să mai exişti, chiar aşa! Azi nu ne mai facem probleme dacă „drumul” până la obţinerea acelei case e moral. Arthur Miller îşi făcea. Le și scria. În nişte piese de teatru.  Ca să-l credem – trebuie ca cei de pe scenă să creadă asta.  Să creadă că există oameni cu astfel de probleme sufleteşti. Wow! Da! Ar fi fost o minunataă lecție de viaţă să vedem aşa ceva pe scenă. Reale mustrări de conştiinţă pentru greşelile făcute în numele unor idealuri false sau adevărate. Poate se mai stârnea şi în noi ceva-ceva … o scânteie cât de mică de conştiinţă. Dar n-am văzut.

*

Vă recomand totuşi să-l vedeţi: pentru text, măcar, şi problemele pe care le pune. Pentru casa frumoasă şi inutilă de pe scenă. Să-l vedeţi … dar nu flasci şi blegiţi. Mergeţi la teatru cu spiritul treaz, formulaţi-vă o părere după reprezentaţie, bună sau proastă; comentaţi-o cu cei din jur. Teatrul nu e „ca la televizor”. Altfel v-aţi dus degeaba

Niste piromani refulati …


BURN this thing!!!!

Auzind despre incendiul care a devorat celebrul bilding de lângă biserica Armeneasca m-a încercat un sentiment de profundă și luciferică satisfacție.

„Wooow … Bine c-a ars! Excelent! Ce bine! Păcat ca n-a ars de tot!”

… ma tot gândeam, ba chiar și  ziceam cu voce tare.  Mi-a părut sincer rău ca n-a ars de tot, că nu s-a prăbușit, că nu a devenit de nefolosit. „Mâna criminală” care ar fi pus focul (dacă a existat aşa ceva) a devenit pentru mine mâna salvatorului, a eroului necunoscut, a supermenului local, care, în sfârșit s-a născut! a venit! și care va face dreptate acolo unde legea nu se bagă (… de seamă).  Mi-a mijit în suflet și speranța că în viaţa nu toate relele vor rămâne nepedepsite.

„păi acolo nu era sediul Sanofi?”
„parc da”
„Păi aia e o firma mega responsabilă, de ce să-i vrei răul? Nu-ți pare rău de oamenii care lucrau acolo? Eu dacă aveam de ales între sediul acela și altele din zone mai proaste, alegeam să mă mut acolo.

„dacă era o firmă mega responsabilă nu alegea acea clădire ca sediu. Singura modalitate prin care putem lupta împotriva acestor plăgi care sufocă Bucureștiul este să le evităm, să nu le folosim, să le ignorăm. Să nu cumpărăm apartamente în clădirile construite în parcuri; să nu închiriem spaţii în clădiri ca cea de lângă biserica Armenească sau în cea care se construiește acum lângă catedrala catolică. Am putea face asta, stă în puterea noastră. Dacă n-o facem înseamnă că suntem niște nesimțiți”

P.S.: Câți dintre noi, dintre voi mai gândesc asa? Citiți articolașul lui Mircea TOMA din B 24 FUN:

„(…) Dar si eu cred ca nu toate incendiile sunt periculoase pentru sanatatea unui oras. Probabil ca suntem amandoi bolnavi. Niste piromani refulati. (…)”

Nici prea-prea, nici foarte-foarte


„vreau ceva nici prea-prea, nici foarte-foarte, simplu și confortabil, fără mobila multă. Aşa, cu pereți albi, să deschidă spațiu’ … Ioo nu-s genu’ romantic, nici ăla clasic. Adică cred că mi se potrivește ceva modern. Cum adică e o definiție prea largă? Vreau ceva modern, adică, ceva actual. Dap. Vreau ceva funcțional. Cum adică să personalizez?  Păi ce-aş putea să-mi pun în casă? Îmi fac un perete de altă culoare, nah. Şi-mi iau mobilă de la Ikea. E foarte bună Ikea. Şi la Mobexpert mai găsești câte ceva. Aşa îmi fac. În living, o canapea din aia pe colţ, iar în dormitor îmi fac un dulap mare, pe perete, la comandă, cu uși-oglindă. Oglinda dă senzația că spațiul e mai mare, mi-a arătat mie una, o arhitectă și aşa e, să vezi. Incredibil, camera pare de două ori mai mare ”

Alegerile sunt inevitabil stereotipe şi lipsite de imaginație.  Incredibilă trăsătura la un popor care se făleşte necontenit cu creativitatea-i proverbială. După casele (… apartamentele, locuinţele noi) în care trăiesc, romanii nu-s într-adevăr niciun gen. Sunt nici prea-prea nici foarte-foarte. N-au nici cele mai urâte locuinţe din lume, dar nici frumoase nu-s. Fiind noi sunt oarecum curate. Dar nu transmit nimic. De fapt sunt nicicum.  Nu salvează mai nimic din tradiţie (nici măcar cele care vor s-o facă), dacă o fac, o fac prost. Toate reinterpretările moderne ale locuinţelor părinteşti mi se par lipsite de orice fel de talent, graţie, seriozitate. Sunt de fapt nişte imitaţii proaste, cu aer kitschos. „Propuneri” noi, din punct de vedere stilistic şi funcţional nu sunt. E şi o problemă financiară aici, dar nu numai. Lucruri ieftine ar mai fi pe piaţă. Soluţii ieftine. Imaginaţie, stil, personalitate, curaj nu se găseşte.