Călătorie sprâncenată, Doamnă Dragotescu!


un articol de Vanesa Paradiz

Ştiu cât este de delicată postura în care mă pun făcând public acest mesaj de adio. Aproape că aş putea să-mi scriu singură comentariile din subsolul paginii, epuizând toate categoriile de răstălmăciri pe care le risc. Fiindcă este vorba de o femeie, anume de o femeie frumoasă, bogată şi superelegantă, care, după ce a avut un succes şi-o notorietate demne de invidiat, ne anunţă, cu lacrimi în ochi, ce-i drept, în direct  şi la o oră de maximă audienţă, că ne părăseşte. Cel mai bine ar fi să dezamorsez riscul,  jurând pe ce vrea oricine că nu, nu mă roade viermele invidiei. Ştiu ce înseamnă să simţi că eşti la tine acasă şi că aici ai un rost, în proprii tăi ochi cel puţin şi cum e să fii transparent, perfect transparent, într-o străinătate mirifică. Şi că uneori e minunat şi alteori e teribil.

Am din contră  un fel de satisfacţie că nici surprinsă nu sunt, deşi întreaga traiectorie a Corinei Dragotescu, de la fosta strungăriţă de la Adevărul lui Dumitru Tinu, invitată  pe la televiziuni să susţină, îmbrăcată într-un bluzon de trening şi cu coada împletită de spate, cauza clasei muncitoare, împotriva capitaliştilor hrăpăreţi, la supervedeta cu cercei lungi şi decolteuri romantice, de la Realitatea TV,  de până mai ieri, este în sine o spectaculoasă surpriză. O traiectorie cum este, într-un fel, orice poveste de succes, din  revistele pentru doamne, dar în plus, cu ceva miraculos, ca povestea Cenuşăresei, a Răţuştii celei urâte, fiindcă, totuşi, doamna Dragotescu a început prin a scrie două amărâte de articole, în 1990 şi a le trimite, nesusţinută decît de visul ei de a face presă, la două ziare. Chiar la întîmplare nu, căci, fosta strungăriţă scria, sinistră precocitate, împotriva PNTCD-ului, despre care nu ştiam la data aceea, decât de cei 20 de ani de puşcărie ai unora dintre liderii lor. E ca şi cum ar fi investit amărâtul acela de talant iniţial, atât de bine, încât a rodit o întreagă avere, tradusă în notorietate, eleganţă, putere, case multe, aud, şi, zice dumneaei, de profesionalism. Aiurea. Jurnalism de presă scrisă a învăţat  să zicem pe lângă Dumitru Tinu, dar nu acesta a făcut-o pe ea vedeta cu cerceii lungi, bluzele de dantelă şi fustele ample, de five a clock , de la emisiunile de bârfă politică de la miezul nopţii. Cum singură mărturiseşte, jurnalism de televiziune a învăţat de la marele Andrei Gheorghe. Talantul ei a fost această mare voinţă de a face, coroborată cu abilitatea de a se ţine în şa, alcătuită la rându-i, din ce se vede pe sticlă în aliaj cu mult-mult servilism (vezi pertu-ul tandru-supus cu Vântu, puternic mai ieri, cam cât Voiculescu azi: Da, Sorin, sigur, Sorin, aşa facem, Sorin, bineînţeles Sorin, am înţeles, Sorin). Corina Dragotescu este ilustrarea  perfectă a ştachetei intelectuale joase a televiziunilor mogulilor de la noi, somez pe oricine să-mi enunţe o idee, una singură, care să fi ieşit în cei 5-6 ani de carieră de televiziune din gura acestei doamne, numai hlizeală şi otravă,  combinată cu capacitatea de a se prostitua în scopul unei idei nobile: banii.

Ce-i drept, odată ajunsă vedetă, fie la Realitatea, fie la RTV, partea rea rezultată din sciziparitatea survenită după încarcerarea patronului, Corina Dragotescu nu şi-a ascuns niciodată, nici cinismul, nici nepăsarea pentru consecinţele manipulărilor sale, nici faptul că e conştientă de rolul ei în a face România o ţară şi mai toxică decât era înainte de intrarea ei în soldă. Şi, în ciuda faptului că am pariat încă de acum vreun an că sfârşitul carierei sale nu poate fi decât acesta: într-o lume mai bună, din grijă pentru viitorul copiiilor ei, vestea m-a luat cumva pe nepregpătite.. Apropo de veste, am constatat în treacăt otevizarea tuturor televiziunilor noastre, pentru a face faţă  dementei cerinţe a ratingului: toate anunţau aseară ştiri despre lucruri care mai de care mai halucinante  de genul, ”Războiul iminent pe care o ţară din NATO îl declară altei ţări”, amânate cu jumătăţile de oră ca să te ţină agăţat, ca pe vremea  când ni se dădea ca sigură apariţia în direct a Elodiei.  Ştirea despre plecarea dnei Dragotescu, anunţată de pe la 19, amânată întâi până la orele 22,  apoi până la 23, apoi nu mai ştiu că m-am culcat, am aflat-o azi dimineaţă, pe net.  Esenţialul în otevizare, era însă altul: dna Corina Dragostescu nu nouă, telespectatorilor ei fideli, avea să ne facă un  anunţ  important, ci marelui ei adversar, Traian Băsescu. Cavalereşte, după ce a luptat din răsputeri, femeia se declară învinsă şi părăseşte ringul, ţi-ai putea spune. N-ar fi tocmai o suprainterpretare. Eurile gonflate din naştere şi gonflate în plus de accesul pe sticlă seară de seară şi în regim de rating, nu mi  se adresează niciodată mie, umilului spectator, ci acestui adversar personal, Traian Băsescu. Luaţi-i pe rând, fiecare are ceva foarte foarte personal cu el: cu excepţia lui Dan Diaconescu care nu mai are un interlocutor pe măsură decât în însuşi poporul român, fiecare din adversarii lui Băsescu au cu el un litigiu personal: lui CT Popescu i-a spus că ştie să înoate tot atât de bine cât ştie el, jurnalistul să scrie. Aşa ceva se poate ierta? Pe Mircea Dinescu l-a invitat jos de pe podiumul unde îşi ţinea metingul, trimiţându-l la Realitatea TV. Pe Stelian Tănase, Dumitrescu, Gâdea şi alţii nici nu i-a mai nominalizat, i-a făcut en gros, tonomate. Pe Corina Dragotescu, frumoasă, strălucitoare, elegantă, a repezit-o de nu s-a văzut, insensibil la feminitatea ei, cum numai un bărbat altminteri sensibil la femei, dar care antipatizează profund o anumită femeie, poate să fie. Şi noi ştim, din mai multe incidente de astea ce urât poate nedelicatul nostru preşedinte să facă. În fine, a făcut-o cu ea. E un mecanism care funcţionează fără greşi la persoane hipersensibile. Să ne amintim cum pe vremuri, un intelectual, altminteri subţire, ca regretatul Edgar Papu s-a trezit în haznaua de la România Mare, numai fiindcă  breasla s-a delimitat net de ceauşista deşi bine intenţionata lui teorie a protocronismului. Sigur trebuie să păstrăm proporţiile alăturîndu-l pe Edgar Papu de oricare dintre adversarii săi de azi, şi mai ales pe Corina Dragotescu de fiecare dintre ei. Să te socoteşti adversar personal al preşedintelui ţării, fiindcă te-a bruftuluit când ai spus una din multele prostii spuse în viaţă, îţi trebuie o mare îndrăzneală.

În fine, n-are a face, Corina Dragostescu ne părăseşte. Este, după ce s-a dat de ceasul morţii, în toate chipurile şi din toate poziţiile să scape acest popor de dictatorul care îl sufoca şi să ridice această ţară până la înţelegerea primejdiei, a doua vedetă care ne părăseşte, după Mihaela Rădulescu. Eu ştiu şi un al treilea, pe care nu-l numesc, fiindcă mi-a declarat confidenţial că o va face, optând să trăiască la Paris, din scârbă pentru ţara asta de nesalvat, după ce va aduna milionul de euro. Părerea mea e că a reuşit să-l adune de mult, dar a şi aflat între timp că la Paris nu se poate trăi multă vreme doar dintr-un milion de euro, dacă nu munceşti.

Mă bucur sincer că Doamna Dragotescu are mai mult de un milion şi poate pleca. Mă bucur pentru ea. Cred că ei banii or să-i ajungă. Un singur lucru mă îngrijorează în legătură cu ea, ca şi în legătură cu ziaristul care se va refugia la Paris. Dar mă îngrijorează pentru mine, şi dovadă că am de ce este însăşi Mihaela Rădulescu, plecată şi revenită. Semn că n-a fost pe atât de fericită acolo, pe cât am fost eu aici fără ea. Pot chiar să pariez că Doamna Dragotescu nu va fi, nici ea, fericită acolo. Cunosc o bătrână care îşi face la Paris mici cărţi de vizită cu antet şi îşi atribuie un titlu nobiliar, pe care  în România nu-l deţine decât  Dracula şi ştiu de ce face asta: a fost aici ceva după care lumea întorcea capul pe stradă, şopocîind, uite-o pe X,  ba chiar trebuia să poarte ochelari, ca să se protejeze de fani, iar acolo nimeni nu ştie cine e. Să nu ştie nimeni cine eşti, pentru persoane ca acestea înseamnă să fii NIMENI: Or să fii un Nimeni, chiar un nimeni relativ plin de bani, în străinătate, este foarte dur, în aceste condiţii. Există sigur şi posibilitatea să se tranforme într-o bunică tandră, anonimă, şi luată cu treburile astea, să ne uite, noi s-o uităm, la rândul nostru. Iar pentru asta, chiar mă bucur. Pentru mine şi pentru noi, telespectatorii. Pentru toţi amărâţii ei de telespectatori. Dacă la o sută de tineri talentaţi, şcoliţi, cinstiţi şi exasperaţi de România toxică pe care a contribuit să o lase în urmă, mai pleacă şi câte un tonomat de acesta, toxic şi îmbătrânit în rele, mă bucur, fără invidie şi fără gând ascuns, din toată inima. Şi-i spun: Călătorie sprâncenată, Doamnă Dragotescu!

Reclame

O recomandare negativa: „Adevărata faţă a lui Traian Băsescu”


O carte despre dicotiledonate

un articol de: Vanesa Paradiz

S-o spun din capul locului. De mult n-am mai citit o carte atât de proastă. Nu că nu s-ar scrie cărţi proaste, cu duiumul, ci pentru că în principiu,  faci mereu o selecţie când dai bani pe cărţi şi alegi, după subiect şi, mai ales, după numele autorului. În vremurile de azi, şi după preţ, dar în cazul cărţii de care vorbesc, acesta nu constituie chiar un criteriu decisiv, fiindcă publicată de trustul Intact, ca supliment al Jurnalului naţional, aud că lucrarea a costat 2,5 lei, cât o pâine relativ ieftină şi  că a ieşit în tiraje succesive, generoase, ca să ajungă pentru tot poporul.Numai Mihai Beniuc s-a mai bucurat  de o aşa glorie, prin anii 50, când cerea editorilor să-i facă opusurile de dimensiunile unui buzunar de salopetă, să o poarte cu ei toţi oamenii muncii şi să o citească în pauza de masă.

Ca să mă întorc la Adevărata faţă a lui Traian Băsescu, fiindcă despre această carte semnată Marius Oprea vreau să vorbesc, am putea-o socoti o biografie. Expeditivă la maximum în această privinţă şi bazându-se exclusiv pe surse deja publicate în diverse ziare, reviste, apărute la diverse televiziuni, latura de documentare în biografia personajului este totuşi sporadică, şi mai ales, foarte selectivă. La drept vorbind  cred că avem de-a face, iar titlul ne sprijină supoziţia, cu o demascare. O scoatere deci a măştii de pe faţa actuală a lui Traian Băsescu, operaţie în care  incursiunile în biografia lui vin doar cu fapte care servesc acestei demascări: ”Camionul cu margarină” de la care a început fulminanta carieră de om de afaceri a lui Traian Băsescu, blugii, casetofoanele şi cafeaua pe care el le aducea şi soţia le comercializa, pe vremea comuniştilor (urât şi nedemn atac la adresa acestei adevărate First Lady!), tatăl lui, ofiţer, şi fost subordonat cândva al Vasile Milea (veţi vedea ce relevanţă are apropierea!), din nou Doamna Maria Băsescu plângându-se la o vecină că soţul o lasă singură când merge pe mare (altă grosolană ingerinţă, de data asta chiar fără relevanţă, toţi navigatorii îşi lasă soţiile singure, cum ar putea face altfel?), şi în fine, mai aproape de zilele noastre, tot despre Doamna,  care şi acum e singură, când vine la Bucureşti spălând vase şi făcând curat. (Aici parcă i-ar fi suflat Dana Grecu informaţia!) ; salariul lui la Navrom, comparat cu salariile din epocă ale tuturor categoriilor profesionale, de la profesori la femei de serviciu ( ca să vedem ce bine trăia el anume, comparativ cu restul ţării) ; şi în fine, în detaliu,  ce aducea actualul preşedinte acasă şi deci cum trăia această familie. Iar aici, îmi cer iertare, trebuie să dau un citat amplu:

”Pentru români, 1985, anul abia încheiat nu fusese tocmai unul al biruinţei. « Practica agricolă» a studenţilor şi elevilor (nu erau lăsaţi deoparte nici copii de zece ani),«muncile agricole» ale militarilor, civilii «concentraţi» la Canal, alături de brigăzile de «utecişti» erau formele de robie care asigurau «construirea socialismului», sau, după expresia de departe a Comandantului Băsescu de pe «Biruinţa», «succesele obţinute de poporul nostru în anul care a trecut».

Rostul acestei lungi fraze nu cred că vă scapă: în 1985, când TB era comandant pe Biruinţa, a trimis în această calitate o telegramă lui Nicolae Ceauşescu! Ce i-a scăpat în avântul lui demascator,  lui Marius Oprea însuşi, istoric, este că în mai 1984, Canalul Dunăre Marea Neagră fusese deja inaugurat. Nu ştiu dacă Traian Băsescu fusese şi acolo.

Știu însă că tot în contul domniei sale sunt puse, tot în acest an, şi următoarele injustiţii care se petreceau în România lui Ceauşescu: raţionalizarea alimentelor, autorul le înşiră (ulei, zahăr,ouă, făină, mezeuri); sărăcia mărfurilor din magazine, înregistrate şi ele cu o acurateţe demnă de un istoric: mazăre, oţet, creveţi vietnamezi; autorul dă cu destulă precizie  şi lista celor lipsă, pe care nu o mai înşir, fiindcă, sunt de acord cu Marius Oprea, erau multe. Vine la rând raţionalizarea căldurii, luminii, programul de televiziune de două ore, demolările de biserici, şi chiar moartea inginerului Gheorghe Ursu. Avorturile sunt şi ele amintite, dar în alt context, tot legat de bunăstarea familiei Băsescu.

Nu pot să urmăresc soliditatea demonstraţiei privind  marile ”probleme” din biografia lui Băsescu, vânzarea flotei şi colaborarea cu Securitatea, nu sunt specialistă. Am să dau însă citate din care rezultă că nici autorul nu este. Și că toate informaţiile legate de aceste două aspecte cruciale în demascarea lui Traian Băsescu, sunt ambalate, prudent, în formele retorice ale prezumtivului: un subaltern prins cu furtişagul ”ar fi vrut” să ceară (p. 80) azil politic în Belgia şi comandantul a prevenit dezertarea, raportând despre caz (p.80); un document anume ”ar fi autorizat” Navromul să transporte echipamente  militare occidentale supuse embargoului, cât Traian Băsescu era acolo (p.82) în biroul lui Milea, cel sinucis, ”s-ar fi găsit” o notă prin care se solicita pentru ofiţerul acoperit Traian Băsescu , aprobarea de trecere în structurile de spionaj ale securităţii (p.83),  o firmă olandeză, ”nu ar fi străină” de ”aceste acţiuni” ale lui Traian Băsescu.(p.84); în fine într-o zi, la Sinteză zilei, Cristoiu a prezentat un document potrivit căruia un anume Vasile Stanciu ”ar fi fost” ofiţer sub acoperire la Bruxelles, unde era, ”posibil”, legătura lui Traian Băsescu.(p.91). Nu ne rămâne decât să-i vedem argumentele, dar, de pildă, despre legăturile cu ofiţeri dovediţi, atunci când un Silvian Ionescu declară că ştie că Băsescu era la Anvers în 1989, dar că l-a cunoscut doar în 1995, autorul  se întreabă cum e posibil din moment ce erau amândoi în acelaşi oraş(p.87).

Încă o dată,  e greu să-l urmăreşti, să-l contrazici pe Oprea care ştie Securitatea ca pe propriile buzunare, dar nu e obligatoriu să fii receptiv nici la argumente de genul că tot în Belgia era şi un nod de transporturi speciale de armament şi chiar de trafic de droguri şi prostituţie, şi că în acel moment Băsescu se afla acolo. Iar aici nici nu mai osteneşte să adauge un ”se pare”. Mai e un fapt care nu e pus sub sigla prezumtivului, şi pe bună dreptate, anume că navele Navromului aduceau în ţară creveţii vietnamezi pomeniţi mai sus, de care ni se acrise la toţi, iar la Navrom lucra Traian Băsescu.

Cum cred că scopul mi l-am atins, acela de a incita lumea să cumnpere şi să citească,  ca şi din grijă pentru spaţiul tipografic ocupat, mă opresc aici cu citatele.

Prin anii 70-80 era foarte popular la unicul post de televiziune, care emitea, cum exact spune autorul, două ore pe zi, un scheci cu un elev care, cam fuşerea îndatoririle şcolare şi venise să-şi ia corijenţele, nepregătind bine decât lecţia despre castravete. Și nici măcar pe aceea, în întregime, ci doar prima frază. Anume că respectiva legumă face parte din familia dicotiledonatelor. Indiferent ce era întrebat, că era o temă de istorie, latină, matematică, anatomie ori muzică, corigentul nostru se întorcea la dicotiledonate.

Cam aşa stau lucrurile cu Adevărata faţă a lui Traian Băsescu, apărută la  trustul Intact şi semnată de istoricul Marius Oprea.

Am fost tentată să spun „regretatul  istoric al Securităţii, Marius Oprea”, într-atât conversiunea acestuia într-un publicist prezent la televiziunile celui mai de succes securist al zilelor noastre şi acum, iată, într-un autor lamentabil, este consternantă şi dureroasă. Oricât ai întoarce pe toate feţele fenomenul, el se refuză încadrărilor: Marius Oprea nu are un băiat căpătuit la Ministerul de Externe ca doamna Zoe Petre. Nu este bolnav de arghirofilie ca Stelian Tănase. Nu este nici atât de  răsucit în vrej şi egolatru ca C. T. Popescu. Aş mai putea continua, dar nu vreau să mi-i pun pe toţi o dată în  cap. Aşa că mi-este mai confortabil să presupun pur şi simplu că, de fapt, cartea de care vorbesc nu e semnată de acel Marius Oprea, ci de un altul.

Și totuşi, nu avem ca scriitori, mai buni sau mai proşti, fiecare după cum ne ţin puterile,  nimic mai preţios decât numele nostru. Ca să şi-l protejeze, Marius Oprea ar fi avut o singură opţiune: să nu semneze mizeria asta nu numele Marius Oprea. Să-şi găsească un pseudonim, iar pe acela să-l lase, nepătat, doar pe coperta unor cărţi precum Banalitatea răului, sau Moştenitorii securităţii.

Oare de ce n-a făcut-o? Să fie vorba de copilăroasa, iniţial, dar enorma lui vanitate (nu-i place lui să se compare cu  Avram Iancu? nu s-a autointitulat el „vânătorul de securişti”, ca şi cum Vasile Paraschiv, de exemplu, ca să nu amintesc decât de această uzurpare, dar mai sunt şi altele, n-ar fi existat? N-a spus el, de pe poziţia unui funcţionar guvernamental că  „nu-i e frică de căcaţii de la putere”?  Nu a spus el că se duce la Antena fiindcă alţii nu-l cheamă, ca şi cum nu mai poate respira decât într-un studio de televiziune? Idem, n-a spus el că a făcut foame cât n-a fost director la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului,  ca şi cum s-ar  fi născut funcţionar guvernamental?) Vanitatea, atunci când este combinată cu acea perseverare în greşeală, care se dovedeşte diabolică, poate să-l fi dus unde l-a dus.  (De cele mai multe ori, când spui A spui şi B, şi de exemplu, fiica născută în munţi a celui mai superb  cuplu de partizani, s-a trezit pe la tot felul de evenimente, din recunoştinţă, alături de Lucia Hossu Longin, care s-a trezit, dânsa ştie de ce, alături de Voiculescu, unde şi domnia-sa pare să se simtă foarte bine, iar acesta e doar un exemplu). În cazul lui Marius Oprea, ar mai fi de luat în calcul un aspect, deloc neglijabil, dacă nu cumva hotărâtor: anume veneraţia, transformată în ură, faţă de un fost idol profesional, Vladimir Tismăneanu, şi litigiul din jurul Institutului respectiv, unde mai tânărul istoric  n-a suportat, se pare, subordonarea, nici măcar sub forma girului ştiinţific, faţă de mult mai proeminentul confrate.

Sunt acestea motive suficiente ca să scrii o carte atât de nedemnă de propriul tău nume şi renume? Uite că sunt. În tot cazul Marius Oprea a scris-o.

*

N.R.: Alte articole pe aceeași temă:

https://laurailica.wordpress.com/2012/10/06/un-bilet-de-multumire-adevarata-fata-a-lui-traian-basescu/

Vladimir Tismăneanu vorbeşte despre aceeaşi carte aici:

http://tismaneanu.wordpress.com/2012/10/05/marius-oprea-traian-basescu-si-istoria-contemporana-a-romaniei/

şi aici:

http://hydepark.ro/articol/articol/marius-oprea-traian-basescu-si-istoria-contemporana-a-romanei-1095.html

 

*
P.S.: In urma articolului Vanesei Paradiz, de care trebuie sa va povestesc o data, e o tipa pe cinste, mi-am facut rost si eu de carte si o sa revin cu propria mea cronica. Parca nici nu-mi vine sa cred ca Marius Oprea a reusit sa incalceasca in asa hal avorturile cu casetele video si vinderea flotei cu Maria Basescu. Care e umilita in toate felurile posibile, dupa cate inteleg. DE CE?? Deci, NU CUMPARATI cartea, adica nu mai imbogatiti trustul Intact, dupa ce o termin am sa v-o imprumut eu.

de ce nu fac eu un proiect cultural


– de ce nu te apuci tu, asa frumos, sa scrii un proiect cultural?  vrei totul sa se intample foarte repede, vezi, asta e problema ta. Si nu se poate asa … – ma tot certa azi Roxana la telefon.
– ce proiect cultural? – am mai intrebat eu o data inainte sa cam incep sa zbier …
– un proiect cultural, uite eu am fost la Ministerul Culturii, ne pregatim pentru noul exercitiu bugetar …
*
cam pana aici m-au tinut nervii.
*
moment in care, motiv arhisuficient de iritare, mi-au cazut ochii pe televizor unde Crin Antonescu, Crinel al nostru, cel cu cartile de vizita pe care scria ceva gen „prezidente al interim”, (Oare o fi pastrat tot setu’? Sau, ma rog, aproape tot? Ma gandesc, va dati seama ce editie limitata a fost, peste 30 de ani cat va valora o asa colectie? Crin Antonescu, prezident ov Rumania. Ad Interim. Ala.) dadea interviuri. Raspundea intrebarilor jurnalistilor. Ca picat din Luna, cum e el deobicei. Indignat. Indignat ca l-au intrebat de ce n-a fost la prima sedinta a Senatului. „Ce s-a intamplat draga, atat de important, in prima sedinta a Senatului?”, arunca el, de dupa buba aia supradimensionata de orgoliu ranit care-i tine loc de orisice, retinandu-si cu multa greutate saliva pe care i-ar fi scuipat-o reporteritei in ochi, daca ar fi fost chiar dupa el.
*
Uite de aia, draga Roxana, nu fac eu, nu mai fac eu proiecte culturale in Romania. Pentru ca in Romania eu nu sunt un exemplu de succes. Ba, dimpotriva. La noi, in Romania, Crinel e un exemplu de succes. De amplu succes. Cunoscut mai cu seama pentru nimic, dar si pentru absenteismul masiv de la locul lui de munca, actualmente Parlamentul Romaniei, unde este number 1 in topul celor care nu vin aproape deloc la serviciu (cred ca are o prezenta de 1 %, daca nu ma insel), Crin Antonescu a ajuns, nefacand nimic, Presedintele Romaniei. Fie si interimar. Cum vrei sa concurez eu cu el? Cu un proiectel inedit, original, gandit in detaliu, scris in amanunt? Cred ca vrei sa razi de mine. Pe cuvant. Asa cred.

*

daca asta, surescitatu’ asta de se viseaza Presedintele Romaniei e exemplu de succes, daca plagiatorul notoriu Ponta e un model de succes, daca Mircea Badea e un exemplu de succes, daca Gadea, Ciutacu, Dana Grecu, sau Zavoranca, Prigoana & Bahmu si toti ceilalti ca ei sunt exemple de succes, mai ales pentru cei din generatia mea, atunci eu sunt o idioata. Pe astia vrei sa-i sperii eu cu un proiectel cultural? Pe astia? Pai in lumea lor, da’ las’ ca si in toate lumile dinainte, NIMENI nu a facut niciodata proiecte culturale. Cele mai mari sanse sa ajung sa fac ceva concret in zona asta a proiectelelor culturale, e s-o tin tot asa, cu ce am facut mai bun in ultimele luni in directia asta: adica nimic. Cu nimicul asta si mult, muuult mai mult networking ca inainte, networking printre ceva oameni influenti, si, o reteta mult mai sigura si de milenii verificata: gasirea unui Mecena cat mai influent, sigur o sa ajung ceva şăfă de proiecte culturale in cateva luni. Hai, un an. Draga Roxana, dupa atatia ani de proiecte nebagate de nimeni in seama, proiecte pe care, dupa cum ti-am zis, le-am aruncat recent, adunate frumos in doi saci mari de plastic, (de fapt le-am dat unei familii care traieste din reciclat hartie, pet-uri, etc), cred ca singura cale sa reusesc e cea pe care au apucat-o cei ce au succes acum. Adica: cercuri influente, barbati cu bani, politica, multa nepasare si obraznicie, multa lene, cat mai putina implicare, cat mai putina pregatire si niciun fel de proiect cultural scris. Las’, ca stiu si altii sa scrie. Cand proiectul va fi gata, aprobat si antamat si finantat, o sa platim un studentas sa faca ceva frumos colorat.

Ce zici de planul meu?

Eu zic ca in fine incepe sa semene cu ceva realizabil.

Realizabil la noi, in Romania.

Pai nu?

Later edit:

Oameni buni, eu tot nu-mi revin. Ei sunt indignati? TOT EI SUNT INDIGNATI! Cum? pai cum? Cum de sunt tot ei indignati?? Si noi ce sa mai fim, daca ei sunt indignati?? Pai fir-ar ai naibii ei sa fie … n-apucam noi o data sa le …

„acest comportament nu e specific poporului roman” …


… spunea cineva intr-un comentariu postat undeva intr-un grup pe FB, in cadrul unei discutii despre distrusii care s-au dus ieri sa huiduie la nunta Elenei B.

*

cum adica NU e specific? Ba, taman ca ESTE specific. Acest tip de comportament fara logica, dominat de o patima murdara, negativa, de o pacla de mizerie morala care impiedica orice farama de ratiune sa mai repare ceva, este, in ultimii ani, specific poporului roman.

Sa nu ne mai facem atatea iluzii. Sa nu mai tot emitem atatea pareri inexacte, gresite despre noi. O data si o data tot va trebui sa ne privim in oglinda. O data si o data tot va trebuie sa acceptam ceea ce vedem.

Sa nu ne mai atribuim valori negative sau pozitive pe care nu le avem. Nu suntem buni, nici generosi, nici primitori ca natie. Exceptiile sunt rare si la fel spectaculoase ca niste oaze in desert. Iar creativitatea aia mult prea trambitata, mi se pare mai ales o lipsa de rigoare, de disciplina, ajutata cateodata de bunavointa inspiratiei de moment.

Desantarea, tateala, primitivismul, agresivitatea fara noima si fara tinta clara, barfa, invidia, gelozia crunta, lipsa disciplinei, lipsa culturii, lipsa oricarei ierarhii a valorilor, si in ultima vreme, extrem extrem de grav: lipsa DISCERNAMANTULUI de orice fel, TOATE ACESTEA ne caracterizeaza ca popor.

Cum sa nu ne caracterizeze lipsa disciplinei si a rigorii? Respectam noi vreo regula? Pai suntem creativi sau nu mai suntem?

Ponta si Antonescu sunt specifici poporului roman? Ei, uite ca, totusi, si la o re-re-renumarare a voturilor date la ultimul referendum, macar sase milioane sunt de acord cu ei. Deci sunt mai mult ca „specifici” poporului roman. Exact asa cum sunt: ca niste maturi cu creiere de copii ce-au stat prea mult cu nasu-n western-uri netraduse, prinse la sarbi, unguri sau bulgari. Din care au inteles ca barbatu’ tre’ sa stea calare si sa traga in orice ii iese in cale, ca de aia e barbat. Orice subtilitate a planurilor le scapa, nici macar n-o intuiesc. Unul e un plagiator (adica hot) notoriu si un obraznic maladiv. Celalalt, impertinent pur si simplu, buhait de nesomn si bautura (ca doar n-o fi de la bufeuri) si agitat ca un dictator de gubernie scos din tatani de niste muste prea bazaitoare. Da, sunt specifici, sunt foarte specifici pentru poporul roman …

Traian Basescu e specific poporului roman? El, marinarul, „chiorul” – cum ii place romanului sa-l alinte, asa, cu o familiara si foarte acceptata discriminare, cu satisfactia cu care multi rad de necazurile si defectele fizice ale altora, (deh, ne si permitem, nu?) – Base’ hulitul, uratul, cel ce in vara asta a invartit lumea pe degete din usa unui garaj? Omul albastru e specific poporului roman? Expresii de tipul „tiganca imputita” sunt specifice poporului roman? dar Mircea Badea? Gaozarul asta care s-a transformat dintr-un tanar normal, in cautarea unui drum in viata, intr-un limbist gretos, ab-so-lut si iremediabil gretos – astfel de „evolutii” sunt specifice poporului roman? Dar EBA? Elena Udrea? Dar Androneasca, mai cunoscuta si ca Abramburica? Aceasta pitzipoanca fanata, pardon, fane, ca sa vorbim cu termenii noi invatati la nunta … Ea care va imbunatati rezultatele la BAC prin modificarea examenului in sine, adica prin reducerea gradului de dificultate, ea e specifica poporului roman? Sa schimbam regulile de notare si apreciere dupa ce un concurs s-a incheiat sau chiar in timpul concursului e specific poporului roman? Circul facut de Nastase si familia lui e specific poporului roman? Dar un dezastru, o catastrofa ambulanta precum Voiculescu, un nenorocit care pentru bani a inceput prin a-si vinde familia si acum continua, cu aprobarea acelorasi 6-7 milioane care au confirmat actiunile lui Ponta-Antonescu, sa ne vanda bucata cu bucata putina bunastare care ne-a mai ramas, linistea, libertatea, viitorul … el, jegul de Voiculescu e specific poporului roman?

*

Sa nu ne mai mintim … suntem exact asa. Dar exact asa. De asta traim cum traim. Pentru cum suntem, pentru ce ne propunem sa facem in viata asta, traim chiar prea bine. Mai e loc sa ne fie si mai rau.

o vara politica. Si nu numai


dupa saptamani, luni intregi de arsita (aproape) nemaivazuta, absolut insuportabila in Bucuresti, ploaia a inceput ieri, aproape in acelasi timp cu sfarsitul conflictului politic care ne-a tinut treji, incruntati si maniosi toata aceasta vara.

Sa mai zica cineva, ceva.
Anyone?
No?

Pai … zic eu atunci.

Chiar asa cum a fost ea, vara asta ne-a adus multe, foarte multe … In primul rand, dupa zeci de ani de zile – de fapt, eu nu-mi amintesc de vreun alt moment ca acesta, in timpul vietii mele adulte – dupa zeci de ani deci, s-a vorbit din nou despre etica si morala. ETICA si MORALA? Aproape ca-mi vine sa-mi clatesc gura cu plastica expresie importata de prin cele plaiuri americane: What the fuck?, sa ma uit plina de atitudine in sus, sa-mi pun mainile in sold si sa ridic din umeri. Etica si morala? Chiar vorbiti despre etica si morala? Mbrrbrbmb.

Si totusi prima luna de vara a fost dominata de variatele comisii de etica care trebuiau sa „decida” in cazul celui mai faimos si mai evident plagiat din epoca post-decembrista. Daca Ponta va ramane in istorie pentru ceva, nu va fi pentru cantitatea marea de saliva si impertinenta pe care a folosit-o in loc de argumente si fapte de cand e premier, pentru vreo reforma isteata si productiva ci pentru cel mai grosolan si mai mediatizat plagiat din Romania. Parca-l si vad intr-un documentar viitor pe History Channel ca cel care, prin enormitatea furaciunii a cauzat, in fine!, o reconsiderare a valorilor intelectuale. De dragul lui ne-am scotocit toti prin memorie macar, daca nu prin cele scrise, sa vedem, cat de onesti suntem? Am copiat vreodata la vreo teza? La vreun extemporal? Am folosit vreodata vreun citat care nu era al nostru?

E drept ca fostul lui mentor si indrumator de plagiat, condamnatul Adrian Nastase si-a dat si el cat a putut in stamba, din dorinta, cred eu, de-a mai aparea o data pe prima pagina a ziarelor. Pentru asta s-a sinucis undeva intre propriul gat si perete, facand o gaura cam intortocheata in cei 45 de centimetri care desparteau cele doua extremitati pomenite mai sus. Dar a reusit sa puna pe tava zilnicelor dezbateri, cam flescaite in ultimii ani, o alta notiune bomba: demnitate. Ce mă? Ce-ai zis? M-ai înjurat de mamă? DEMNITATE? Really, WTF? De ce vorbesti asa urat … In timp ce unii-si fluturau pe la televizor fularul Burberry a demnitate, altii pretindeau ca ar fi fost mai demn sa se duca ca un barbat la inchisoare. Adica pe picioarele lui si nu pe targa de spital. Dar oare (si nu-mi pare rau ca fac apel la asa barfe vechi) o fi stiind el ce inseamna sa fii barbat? Insa, mai lipsiti de demnitate si de multe altele au fost aceia care l-au adaugat pe Nastase, cu nesfarsita ipocrizie, in coada listei politicienilor terorizati pe vremuri de catre comunisti.

Dupa asa antreuri delicate a urmat artileria grea. Decapitari in Parlament, demiterea Presedintelui, matrasirea a tot ce inseamna institutii mari de cultura in frunte cu ICR, matrapazlacuri pe la Arhivele Nationale, atacuri la CCR. Atacuri la ce? WTF, ti-am zis! Şi ţi-am zis să nu mai vorbeşti urât! Moamăăăă … Cate cuvinte noi! Cate institutii! Unde au fost pana acum?? De ce n-am auzit de ele? Cu ce se ocupa? Pe bune, unii romani au aflat cu stupefactie ca exista o ierarhie, o anumita impartire a puterilor in stat pe care ar fi bine s-o respecte. Au aflat ca traim intr-un stat de drept si ca, acum destul de putin timp am si semnat niste conventii cu UE prin care ne angajam sa aparam asa ceva. Ăăăă … Stat de Drept? Ce-o mai fi si asta? Dar oare vrem intr-un stat de drept? Vrem in Europa? Da’ ne da Europa ceva sa vrem in ea? Ca uite, Ponta ne promite cate-n luna si in soare, e tot numai un ranjet lipicios de 3 ori pe zi, zburda efectiv in jurul celei mai pricajite panglici inaugurale, si o sa ne dea de toate, si toate numa’ la televizor, (ce? Nu puteti manca televizor cu paine? Luati cu apa, atunci.), numai-numai sa o sucim inspre democratia „originala”, instituita de Iliescu si, continuata – cel putin in intentie – cu nemaivazuta disperare de toti mega-puscariabilii de prin cotloanele politicii romanesti, in frunte cu Voiculescu si liota lui de limbisti tot mai obositi. Apropo, l-am urmarit aseara pe Mircea Badea. Nu vreau sa sarbatoresc prematur sfarsitul acestui scarbavnic reprezentant al jurnalismului romanesc, dar, mi s-a parut, pentru prima oara dupa mult timp, lipsit de extrem de perfida lui putere. Degeaba innoda prin gura, printre scuipati, muschi incordati si grimase: „băbăselu, băsoiu, bleah”, ca nu-i mai iesea. Nu mai avea forta aceea cu care a prostit mii de oameni. Nu mai tine. Vedea si el ca nu mai tine. Degeaba l-a sunat Voiculescu in pauza publicitara sa-l scutere din amorteala si sa-i aduca aminte ca n-a zis de aia si de aia si de ailalta, ca daca nu baga vuvuzeaua adio casa, concedii, ceasuri si masini, ca nu mai putea. I-a mai ramas, le-a mai ramas sa ne mustruluiasca, sa ne certe, sa ne declare pe toti prosti si tampiti pentru ca nu iesim in strada. Sa-i aparam pe ei si mintile lor spurcate. Le-a mai ramas sa ne scuipe in fata, cu ultimele puteri, pentru ca n-am iesit in strada sa aparam cururile lor de ticalosi ingamfati.

In fine, am iesit din toate cam sifonati dar mai intelepti. Eu am descoperit cu surprindere ca avem societate civila. De fapt … nu numai eu. Cred ca si unii politicieni au avut aceeasi surpriza. Am aflat ca ea e suficient de radicala ca sa nu placa prea mult niciunuia din partidele care se perinda pe la putere. In fond, societatea civila are cereri clare dar neplacute pentru urechile multora: reforma profunda a clasei politice, promovarea unor oameni competenti in posturi cheie, starpirea clientelei de orice fel, pedepsirea tuturor celor care ne-au adus in dezastrul asta. Drept e ca si societatea civila e cam impiedicata in propriile nepotisme, in intransigenta pentru ceilalti si indulgenta pentru aproape. Dar exista, e vie si va conta.

Asa ca, trageti aer adanc in piept si fugiti repede intr-o vacanta. Lingeti-va ranile, adunati-va creierii imprastiati. Avem parte de un mic repaos. Caci altfel, aud ca de prin 5 septembrie incepe iar.

Incepe iar.
De abia ne-am oprit …
De abia ne-am antrenat …
Incepe.
Pare ca lupta asta n-are sfarsit.
Incepe.
Toamna electorala.
Oare ce ne va aduce?

***

P.S.:

In timp ce scriam aceste lucruri, doi cetateni – din care unul se numeste Ghise – tocmai au plagiat ideea Promenadei Ghilimelelor si, fara rusine pentru asa un furt, ba poate cu mandrie ca se pot compara cu liderul lor de acum, cu sus-pomenitul Ponta, se vor plimba incepand de azi in jurul Cotrocenilor cu doua pancarte agatate de gat, pe care scrie: „poporul a decis, Basescu e demis”.

Niciodata, nicio reduta nu e cucerita definitiv.

cateva lucruri pozitive, ieri


1. Judoka Alina Dumitru a luat medalia de argint la JO Londra 2012. Si NU s-a dus la vot. Drept pentru care a fost admonestata si jignita de Badea si Ciutacu. (Obraznicia, nesimtirea, iresponsabilitatea antenistilor se inscriu la capitolul „cele mai negative lucruri care se intampla azi, in Romania”. Huo Mircea Badea & Ciutacu! Ce ati facut voi bun vreodata? Dar nu vreau sa vorbesc despre aceste lucruri azi.)

2. O foarte haioasa echipa olimpica de polo i-a batut pe englezi cu 13-4 … de le-a sunat apa in cap :). Vorba vine … bine, in acest context. De retinut ca echipa olimpica a Marii Britanii are un antrenor roman: Cristian Iordache si echipa romaneasca are un antrenor roman de etnie maghiara Kovacs Istvan. Care a declarat ca atunci cand romanii vor juca cu maghiarii el va fi roman in suflet. BRAVO! (foto: Istvan Kovacs)

English: Cătălina Ponor at 2007 World Artistic...

Cătălina Ponor at 2007 World Artistic Gymnastics Championships in Stuttgart, Germany, 9 september. (Photo credit: Wikipedia)

3. Echipa de gimnastica feminina a Romaniei s-a calificat in finala pe echipe.  Fetele noastre dragi, de care jurnalistii isi aduc aminte doar in timpul unor astfel de competitii, s-au calificat si la individual compus, si la aparate. FELICITARI din toata inima: Cătălina Ponor, Sandra Izbaşa, Larisa Iordache, Diana Bulimar, Diana Chelaru!!

4. Baietii au fost mai slabi, totusi, gimnastul Flavius Koczi s-a calificat în finale la sol si sarituri, după concursul de calificari.

5. Am vazut niste sabreri foarte interesanti … Florin Zalomir si Tiberiu Dolniceanu (nu auzisem de ei pana ieri, thanks for nothing presa din Romania!). Bravo lor!, chiar daca n-au urcat pe podium in final.

6. Si , last but not least, NU, referendumul pucistilor NU a fost validat. BRAVO Romanilor care NU s-au dus la vot! Bravo romanilor de etnie maghiara care au boicotat in unanimitate aceasta rusine! Bravo observatorilor independenti si reprezentantilor PDL agresati fizic si verbal in sectiile de votare! Va felicit ca NU v-ati lasat intimidati! Va felicit pentru curaj! Sa NU ne fie frica … sa NU va fie frica! Pe noi NU ne reprezinta Ponta & Co., dupa cum el singur a declarat azi, in mai multe randuri. El se va ocupa doar de cei 8000000 de votanti/participanti al referendum. (Dintre care un milion au votat impotriva suspendarii iar opt sute de mii – un milion sunt voturi fraudate, in special cele din urnele mobile, mentionate de Dan Sova. Asa ca, dintr-o data, din opt milioane s-au facut sase).  Mda. Ce-ar fi sa ne lase pe toti in pace?

Ruxandra Cartianu: Duminica unui roman din America


Neliniștea unui român din America din Duminica referendumului

Nu știu exact ce vor face  Duminică românii din America. Dar cred că în marea lor majoritate nu se vor prezenta la referendum.  Vor proceda astfel  fiindcă au perceput gravitatea evenimentelor ce se petrec acum în țara de origine și răspund  cu simț civic îndemnurilor de a sta acasă? Sau din comoditatea imprimată de apolitismul stilului de viață american  coroborată cu  un fel de nepăsare,  lehamiseală, lipsă de informare sau deformare? ”Good  question”,  ar spune  americanul.  Inclin să pledez pentru cea de a doua variantă. Argumentele sunt personale și provin din reacțiile celor în mijlocul cărora trăiesc în prezent.

Majoritatea cunoscuților mei din America au plecat demult din țară, fac parte din categoria azilanților politici, cei care au plecat greu și cu durere,  cu sentimentul acela îngrozitor că pleacă pentru totdeauna,   dar și cu speranța că nu vor mai fi obligați să se întoarcă vreodată  în România. Au plecat cu totul, au aruncat în valiză amintiri, diplome, poze de familie, câte un disc cu Maria Tănase sau colinde de Crăciun, o carte de Creangă sau Eminescu să le țină de urât, o cămașă de borangic  pe care să o poarte cu mândrie națională la diferite sărbători ale comunităților românești,  și încet, încet au început să uite limba pe care copiii lor născuți  în țara lor de adopție  au refuzat să o învețe.  Acești  români au pierdut contactul cu realitatea românească, nu-i mai aparțin decât prin simțire.  Revoluția decembristă i-a însuflețit puțin, s-au năpustit spre țara mamă cu dor și iubiri înăbușite, i-am văzut chiar sărutând pământul  la ultimul  pas  de pe scara avionului, unora dintre ei li s-a cuibărit în suflet pentru o clipă speranța că s-ar  putea întoarce să-și  reia viața din punctual în care o   abandonaseră,  să-și regăsească  prietenii, atmosfera familiară a  cluburilor de bridge  și de șah în care se refugiau de realitate… Și-au revenit rapid din visare.  ”Ce mai e prin țară?”, asta e  întrebare pe care ți-o adresează  acum, atunci când află că tocmai te-ai întors din România și se uită ciudat la tine dacă le spui că ai stat vreo 2-3 luni pe-acolo și că abia aștepți să te mai duci la toamnă. Cum de-o fi rezistat? Te căinesc în sinea lor. Iac-așa bine, îți vine să le răspunzi obraznic.  Îi înțeleg și îi respect.  Viața lor a prins rădăcini aici. Pentru acești români americani ceea ce se întâmplă acum în România este imposibil de înțeles  și de digerat.  Abia de pricep cei ce trăiesc acolo în vâltoarea evenimentelor.  Pe cât e de greu să le explici, pe atât de greu să înțeleagă. Și chiar de-ar înțelege, nu i-ar mai durea atât. Sunt atâtea nenorociri și pe aici…

Probabil că unii dintre ei,  mai interesați de politică,  republicani convinși cum cred ca sunt instinctiv  majoritatea  românilor  care au poposit în America înainte de 89, care asociază orice orientare social democratică  socialismului și comunismului din cauza căruia și-au luat traista la spinare, porniți rău pe Obama,  n-au văzut cu ochi buni semnarea parteneriatului strategic dintre acesta și  Băsescu. I-am auzit  spunând că nu-nțeleg de ce îl mai vor unii pe  ”marinarul mitocan aflat la Președinția țării”,  că pe ei nu prea-i interesează ce mai mișcă prin România, și că problema lor acum este ce se întâmplă cu America, cum va reuși ea să reziste ca bastion al libertății, democrației, proprietății private, și capitalismului în fața avalanșei socialiste europene.  Frumos și patriotic. Dar cam astea ar fi și problemele noastre acum, nu-i așa?!

Altcineva, fără vreo admirație deosebită pentru Băsescu, probabil din cauza acelorași parteneriate, își afirmă deschis inapetența pentru politica românească declarând  ”Nu știu cine e Ponta, nu vreau sa mă enervez cu politica româneasca, dar știu sigur că Patapievici îmi produce o repulsie care mă poate îmbolnăvi (sic!)”. Unde dai și unde crapă!

Aceasta ar fi categoria celor pentru  care motivația neparticipării la referendum este dezinteresul și  lehamiseală.

Urmează apoi categoria românilor postdecembriști,  a ne-azilanților, a celor  care au venit cu acte în regulă, direct, fără lagăre, din spirit de aventură sau din dorința de a se confrunta cu marea provocare,  care au venit prin muncă, merit,  și talent,  sau pur  și simplu prin noroc.  Sunt cei care au rămas legați de țară, cei care mai tineri fiind, nu exclud posibilitatea întoarcerii în România atunci când își vor fi terminat studiile înalte sau vor fi strâns banii necesari să încropească o afacere la ei acasă. Aceștia stau de veghe, cu ochiul întors spre România, atenți la tot ce  mișcă acolo, bine informați  și vigilenți. Îi întâlnești pe rețelele de socializare condamnând derapajele, acționând, inițiind demersuri, semnând petiții, amendând greșelile, dezamăgiți,  dar ne-abandonând lupta și speranța. Aceștia  în mod cert nu vor voi ca prin participarea  la referendum să legitimeze fărădelegea.

Și totuși,  mai este o categorie,  cea a  românilor  de pretutindeni  care votând în 2009 pentru  Băsescu i-au rămas credincioși până la capăt, cei care mai au idealuri și  încă mai cred  că lupta va fi cinstită și că cel mai  bun va trebui negreșit să învingă,  cei care l-au văzut pe Băsescu la începutul acestei campanii hotărât să lupte și au închis apoi  liniștiți televizoarele,  cei care au strigat că se vor duce la vot și vor pune cu sufletul ștampila pe NU, cei care i-au promis că vor fi alături de el  și nu vor să-l lase singur acum în fața urnelor,   cei care au inițiat și au semnat petiții cerând respectarea regulilor jocului și suplimentarea secțiilor de votare dinafara granițelor, pentru a-și putea exprima nestingheriți opțiunea, cei la care nu a ajuns mesajul ”non-combatului” sau poate nu l-au înțeles, cei  care vor considera ca inacceptabilă și nedemnă pentru ei și președintele lor luptător ideea  de a sta acasă și a aștepta deciderea viitorului țării la ”masa verde”, cei care nu mai au deloc încredere că Parlamentul va juca cinstit și va respecta Constituția, și  mai ales cei cărora le e pur și simplu teamă că Președintele lor va sfârși tragic în cazul în care se va întoarce la Cotroceni  nevalidat de voința populară și nu vor să fie părtași la semnarea acestei sentințe.  Câți de mulți români americani vor fi în această categorie?! Și ce vor  face ei!?

De ei și pentru ei îmi este teamă.

Cu aceste neliniști, în această Duminică, eu NU votez, voi merge la recitalul fiului meu într-o biserică americană, voi asculta muzică și voi încerca să sper. Vă invit pe toți să fim împreună!

Ruxandra Cartianu

 Update: 29 iulie

Erată

Nu este  vorba de o greșeală de tipar în articolul meu, ci de una de fond. Chiar una gravă, cu consecințe. Analiza mea s-a dovedit a fi incompletă. Am refuzat, deopotrivă cu mintea și cu sufletul, să cred că în această țară liberă și democratică, în care criza își face încă de cap,  guvernul este nevoit se ia măsuri  dur, în care șomajul depășește  9%, prețul benzinei își face de cap,  bugetul  local este la jumătatea anului în deficit, oamenii își pierd casele și de disperare chiar și viețile,   cureaua se strânge peste tot, și la stat și la privat, învățământul este în criză, se taie din pensia și așa mică de social secutrity  dar nimeni nu iese în stradă  să dea cu Obama de pământ, ar putea să existe români care să gândească antenește.

…..“Cred ca -i sta mai bine sa plece si sa ne lase in pace!!chiar nu intelege ca romanii vor o tara ca afara????”, ”ptr. Romani din Romania trebeiue stima d-na sa MERGEM , de unde a-ti plecat ?? cine va crescut? cine va educat ? cine va facut bine atunci cand a-ti avut nevoie de spilale, ptr ai nostri STRAMOSI ,PARINTII,ca RESPECT TREBUIE MERS”, ”noi cei SINCERI , CEI CARE AU ONOARE SI CU SUFLETUL CURAT VOM VOTA DREPTATEA”, ”presa straina a fost ionformata GRASIT asa cum procedati si d-v si D-NA Laura” ….transcriu mot a-mot cu ghilimele de rigoare câteva comentarii primate drept replică la un mesaj  pe care l-am postat pe pagina de Facebook a grupului numit Romani în Los Angeles.

Încercam să-i informez pe cei ce nu se vor duce la vot despre calea de urmat  pentru prevenirea fraudării. Știam că încalc regulile acestei pagini. Fără politică și fără religie, mă avertizase organizatorul grupului, un tânăr cu ochii mult prea albaștri ca să nu-ți trezească neliniști,  la prima mea încercare de a socializa cu membrii grupului. Fiindcă seara de poezie eminesciana cu Ion Caramitru organizată de ICR care urma să se desfășoare  la începutul lunii iulie, fusese anunțată pe această pagină, am postat în replică un mesaj prin care îi îndemnam discret pe cei ce urmau să participe la eveniment la o atitudine, fireasca mi s-a părut mie:  sa purtăm alb în seara românească ce urma să vină, sau papioane sau măcar o carte la subraț.  Pusă la punct oarecum politicos,  m-am scuzat pentru deranj și m-am retras ca și cum greșisem ușa.  Am devenit complet inactivă pe această pagină , dezertând de la orice activități de grup cu sarmale și mititei și hore în aer liber. Dar astăzi n-am rezistat. Mă cuprinsese așa o neliniște că absenteismul nostru , al celor din diaspora, ar  putea fi fructificat de tabăra cealaltă, încât  mi-am călcat pe inimă și înarmată cu câteva sfaturi procedurale oferite de Laura Ștefan am postat un mesaj de avertizare. Au urmat comentariile de mai sus, un schimb civilizat de replici, apoi intervenția decisivă a șefului: Va rog să considerați acest mesaj ultimul avertisment. V-am spus sa încetați cu politica pe acest grup dar nu m-ați ascultat. Înca o greșeala si v-a dau afara de pe grup”.

Mi-a răsunat brusc în cap zicerea ilustrului nostru conducător interimar (citez din memorie):  Să fie exclus din partid dl. Chiliman și să i se trimită și DNA-ul pe cap…. N-am mai așteptat să fiu exclusă, m-am dat singură afară.

In mod sigur oamenii din acest grup se vor duce astăzi la vot și vor pune cu zăduf ștampila pe DA.