schimbarea in cultura

Am inceput ‘parcursul meu profesional’ (ce ridicol imi suna mie fraza asta), in unele din cele mai proaste timpuri cu putinta, in anii 90 cind falimentele pe lateral, (intregi industrii) erau trimestriale, si inflatia ajunsese atit de mare incit primeam salarii in milioane cu care nu imi permiteam sa-mi cumpar o pereche de sandale. Plus am avut infatuarea sa cred ca pot pleca dintr-un mic oras de provincie, cu o istorie mai veche ca a Bucurestiului, fara sa cunosc pe nimeni in Bucuresti, si sa cuceresc Bucurestiul.

Primii ani in Bucuresti au fost marcati de saracie, abuzuri (profesionale dar si in general), si dezamagire. Foarte grei. Am intilnit multi oameni care erau de-a dreptul niste caricaturi – rai, incrincenati, frustrati sau beti de o putere noua, necunoscuta, data de schimbare si accesul la noi functii si bani pe care nu le avusesera in trecut. Am fost deziluzionata si confuza ani de zile. Nu intelegeam nici ce trebuie sa fac si nici de lumea e cum e. Sint convinsa acum ca toti copiii anilor 90 au trecut prin asa ceva, si chiar nu inteleg cum. Cum ati trecut prin anii aia si ati ramas sanatori la cap? Mama mi-a spus ca lucrurile o sa se schimbe, ca o sa faca ‘ei’ ceva. Mama are in general dreptate, si are niste observatii de viata foarte adinci. Daca o prinzi in toane potrivite, iti face ea o analiza a unei situatii ca te lasa cu gura cascata cum poate cineva gindi asa profund si in acelasi timp detatasat. Din nefericire pentru mine, cu ‘o sa faca ei ceva’, a gresit.

‘O sa faca ei ceva’ – este o mentalitate catastrofala, adinc implementata in constiinta noastra sociala, o mentalitate care din nefericire, (iar), persista si azi. Presupun ca vine din comunism, cind initiativa era descurajata si adunarile spontane in cluburi si grupuri de ‘interese comune’ erau interzise. Doar partidul decidea directii, strategii, si alcatuia norme, reguli etc. Pe vremea aia, da, ‘o sa faca ei ceva’ era suma laconica a starii de fapt. Ei faceau ce facea si noi, restul eram victime sau beneficiari, dupa caz.

32 de ani mai tirziu, insa, tot mai asteptam ca ‘ei sa faca ceva’. Ei, ministerul culturii, de pilda, sau primariile – ca am inceput sa scriu asta de la o postare a lui Marius Manole despre o numire in managementul cultural a primarului Nicusor Dan.

Sigur, nu ne place persoana numita de Nicusor Dan ca manager al respectivei institutii sau directii culturale (sau de Firea, sau Basescu, sau cine a mai fost primar). Cite nominalizari avem noi, aia buni, pentru posturile respective? Citi candidati viabili avem azi pentru Teatrul National Bucuresti sau pentru Opera Nationala Iasi, unde abuzurile probabil continua? Cite persoane care stiu ceva despre cultura si nu sint disperate sa stea pe scena sau sa regizeze, am descoeprit in cercurile sau prin intermediul cerucrilor noastre inultimii 30 de ani?

Nu exista niciun alt mod de a rezolva situatiile astea decit dinspre interior, ‘Breasla’ ca atare nu accepta ‘parveniti’. Accepta dictatori tupeisti si in multe cazuri sexisti pentru ca altceva nu a cunoscut. Nu exista nici un alt mod de a reforma institutiile culturale romanesti decit prin a ne reforma pe noi. Noi trebuie sa ne adunam si sa cautam oameni care pot face management asa cum noi ni-l dorim. ‘Ei’ n-o sa faca niciodata asta pentru noi. Noi trebuie sa gasim acele persoane care au cunostinte culturale potrivite si cunostinte manageriale si care pot ocupa posturile astea care sint mereu in discutie. Criza asta manageriala a teatrelor din tara nu va fi niciodata rezolvata din afara.

Asta e una. Alta fateta a problemei teatrale ar fi, bazat pe experienta mea recenta engleza, ca daca vreti ca teatrul si filmul sa aibe spectatori instruiti, public vibrant si mult mai multa sustinere financiara, teatrul si filmul trebuie predate din scoala. Cursurile de film si teatru trebuie sa fie prezente in scoala de la virsta de 7-8 ani. Cluburile de teatru si film trebuie sa fie larg reapindite, la fel si festivalurile de teatru pentru tineri. Cluburile de teatru de amatori trebuie incurajate pentru ca acolo se mentine interesul pentru teatru mare. Acolo se vor duce cei cu pasiune pentru teatru dar care nu reusesc sa faca bani din teatru. Un public educat si care poate face teatru si film la nivel amatoricesc, dar organizat, va ridica nivelul cinematografiei si teatrului in general.

In sfirsit dar nu in ultimul rind, procedurile de infiintare a unei trupe de teatru si implicit a unei firme, si cele de administrare a unei fime, trebuie simplificate la maximum; dar asta e o problema generala a Romaniei.

Asa ca, ce spuneti despre liste publice de genul: 10 pentru Teatrul National, 10 pentru Opera Nationala Iasi, 10 pentru Directia de Cultura Bucuresti…? (sau, pe scurt, descurajarea nu ajuta la nimic).