azi: „Hamlet. Next Hours”, la Godot Cafe Teatru


azi are loc (avan)premiera mondială, cum sună asta, uau!, a piesei mele: „Hamlet. Hext Hours”. La Godot Cafe Teatru. M-am trezit de dimineață cu „nu-mi vine să cred” în brațe. Și încă îl țin strîns îmbrățișat. Chiar nu-mi vine să cred. În rest, liniște în suflet. În sfîrșit puțină pace după atîta zgomot de fond.

IMG_9866

Azi nu-i o zi ca toate celelalte. Și luați-mă în serios, chiar dacă nu vă explic pe larg aici, de ce. Mi-a luat ani de zile să mă decid să ies în public cu ceea ce scriu cu adevărat. Pentru că scriu de ani de zile. Mai ales pentru mine.

IMG_9717

În rest, n-am multe cuvinte azi, în vîrful degetelor.  Tocmai eu, care nu mă mai opresc cîteodată din scris. Nu am ce să vă spun: trebuie să veniți să vedeți.

IMG_9738

De astăzi începînd, spectacolul se va juca la Godot Cafe Teatru, minunatul teatru independent creat de Geo Remeș în centrul vechi, locul cel mai viu din punct de vedere artistic din București. De azi, de la ora 20:00 …..

IMG_9739

Hamlet. Next Hours

                          de Laura Ili(N)ca

Domnul F.:     Bogdan Dumitrache

Domnul C.:     Ion Grosu

Horatio:          Istvan Teglas

Groparul:       Ionuț Radu Burlan

Regina (dead or alive): Laura Ili(N)ca

Regia:              Dan Vasile

Scenografia:  Cristian Ivan / Mobexpert

Costume:        Dan Vasile / Tudor Personal Tailor

Coloana sonoră: Dan Vasile

IMG_9836

din 29 septembrie, la Godot Cafe Teatru, (strada Blănari, nr. 14).
Telefon rezervări: 021 31 61 682 / 0736 414 244 L – D 12:00 – 19:00

Îi mulțumim lui Geo Remeș pentru tot ajutorul dat. Mulțumim Andra Horatsch, mulțumim Bella și tuturor celor care ne-ați susținut.

Reclame

Recomandare: LSD Theater Show la Godot (Cafe Teatru)


Acum doi ani cînd am revăzut-o pe Isabela Neamțu după multă vreme era cam neagră de supărare: teatrul din Piatra Neamț unde era angajată se închisese pentru renovare pe termen nedeterminat. Acum două săptămîni cînd ne-am întîlnit după spectacolul ei de la Godot (Cafe Teatru), era veselă și fericită: trecuse hopul. Așa că am sporovăit și noi ca fetele puțin, despre viața noastră artistică:

IsaIsabela, ce mai faci zilele astea? Ce-ai făcut de cînd ai venit de la Piatra Neamț?

Bine, mulțumesc! Sînt bine, muncesc din nou, muncesc cu spor și ăsta e unul din lucrurile care mă face să fiu bine. M-am întors de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, intrat în renovare acum doi ani și uite că am reușit să intru într-un ritm normal. Asta înseamnă că am schimbat iar sistemul, am revenit în independent, am pus bazele Asociației Culturale Doctor’s Studio și am scos primele două productii, iar în cea de-a doua și joc.

Povestește-ne despre Doctor’s Studio.

Doctor’s Studio poartă numele unui coleg drag mie, Daniel Popa, zis și Doctoru’, cu care am lucrat în spațiul independent ani buni, în echipa Anei Margineanu și a lui Ștefan Peca. Ne-am întîlnit într-un moment bun, amîndoi întorși în București, el din New York, eu de la Piatra-Neamț și ne-am gîndit că a venit momentul să ne asumăm existența unui ONG prin care să ne exprimăm și care să devină motorul activității noastre artistice. Am cooptat-o pe Marta Bănescu cu multă experiență pe partea de PR și comunicare și iată-ne acum cu două spectacole la activ: ‘Colibri’ în regia lui Florin Piersic Jr. și ‘LSD Theatre Show’, în regia lui Horia Suru.

Te-am văzut acum cîteva zile într-un spectacol la Godot: LSD Theater Show. Este ultimul tău proiect?LSD 1

LSD Theatre Show este primul meu proiect independent după revenirea în București.  Eu și Matei Chioariu voiam să lucrăm ceva împreună, am găsit un text foarte potrivit pentru asta, iar ce a urmat a venit de la sine. S-a format o echipă frumoasă (cu Horia Suru la regie, scenograful Marian Vasii, Rufi – Live Sound Designer-ul nostru, Alexandra Andrieș -grafician). Ne-am implicat cu toții în producție, concept, promovare. A fost o muncă foarte diferită de tot ceea ce ești învățat în școală sau cu care te întîlnești în teatrele de stat. Dar și satisfacția este pe măsură.

Teatrul independent te obligă se te implici mai mult ca deobicei? Joci în acest spectacol, asta am văzut, dar ai mai făcut și altceva pentru această producție?

Am făcut tot, de la shopping în Dragonul Roșu, pînă la discuții cu electricianul, vopsit panouri și ridicat moralul echipei atunci cînd era cazul. Și munca mea, de fapt, nu s-a terminat. Între show-uri, mă ocup să fac cunoscut spectacolul ăsta și să îl pregătesc pe următorul. Sper să nu rămînă actoria la coadă, dar deocamdată, asta e.

1098360_10201203935713533_1426715563_n

Cum faci reclamă unui astfel de spectacol? Cum află spectatorii unde se joacă?

Ne ocupăm destul de intens de promovarea spectacolui, de avanpremierele de dinaintea premierei oficiale din 22 septembrie. Am împănzit Facebook-ul cu postări și poze, am cîțiva prieteni în presă care sper să mă ajute, așa, ca tine, și apoi sper că show-ul va avea o viață a lui proprie.

Cît costă un bilet? Se pot cumpăra înainte de spectacol?

Biletul costă 30 RON Și da, majoritatea spectatorilor le iau înainte de spectacol, în urma rezervării la telefon. Ceea ce ne dă destule emoții, dar pînă acum a fost super ok.

Mai ai spectacole și în alte săli independente din București?

Nu chiar. Mai am un spectacol la Teatrul Național din Timișoara. Sînt Aneta Duduleanu într-o montare originală și modernă a unui text românesc savuros, ‘Gaițele’, alături de Alina Ilea și Claudia Ieremia, două actrițe la care țin foarte mult.

Colaborezi și cu teatrele de stat din București?

În octombrie, voi avea premiera spectacolului ‘Pescărușul’, un laborator condus de Antoaneta Cojocaru, un alt proiect drag mie, tot independent, dar susținut de data asta de un teatru prestigios, L.S. Bulandra.

Ce proiecte de viitor ai?

Ne gîndim deja la următorul spectacol. Avem cîteva texte, rămîne doar să găsim formula cea mai bună pentru unul dintre ele.

Pleci în vacanță?

1002577_10201203965114268_1606370496_n

Am furat cîteva zile de vacanță vara asta … și probabil tot așa, mai urmează cîteva la început de septembrie. Poți să-ți iei vacanță oricînd în meseria noastră, asta-i partea ei frumoasă … Nu e niciodată totală, dar poți să-ți iei cîte o pauză scurtă, de reîncărcare de baterii.

Un gînd bun de încheiere …

Îmi doresc să fim sănătoși și curajoși ca să tinem piept vremurilor, să avem cît mai mult public la spectacolele asociației noastre și să ne bucurîm împreună de viața!

*

Vă recomand să vedeți LSD Theater Show. Următoarea reprezentație este pe 29 august, la MȚR, în cadrul festivalului de teatru independent Undercloud. Premiera oficială e programată pe 22 septembrie la Godot Cafe Teatru (strada Blănari, nr. 14).

Preț bilet: 30 RON

Tel rezervări: 021 31 61 682 / 0736 414 244

cine este managerul de teatru azi?


este pentru prima oară în foarte mulți ani, începînd probabil din 1947 încoace, cînd numărul actorilor, regizorilor, scenografilor, dramaturgilor, artiștilor interpreți de toate felurile care NU sînt angajați la stat îl depășește pe cel al celor prinși într-un fel sau altul în sistemul de stat. Este pentru prima oară de foarte mulți ani cînd a fi pe cont propriu, a fi un artist independent și nu unul angajat la cutare sau cutare teatru de stat nu mai este o rușine și o măsură a lipsei de talent și a inabilității de a te descurca în lumea teatrală românească ci, chiar, în unele cazuri, e chiar efectul unui talent recunoscut și care a început să dea cu adevărat și roade financiare. Este pentru prima oară în zeci de ani cînd numărul spațiilor private care adăpostesc într-un fel sau altul piese de teatru, performance-uri, stand up comedy și orice tip de experiență culturală le mai trece prin cap artiștilor să facă, a depășit în București cel puțin numărul sălilor subvenționate de stat.
*
Presiunea pusă pe zona independentă atît de public, căruia îi lipsesc tot felul de genuri de spectacole inexistente în teatrele subvenționate din bani publici, cît și de artiștii care nu sînt angajați la stat este tot mai mare. Zilele acestea iese pe piață o nouă promoție de actori, regizori, scenografi, dramaturgi, teatrologi și chiar manageri de teatru care NU au unde se duce altundeva decît în zona privată, așa cum este ea în acest moment. Și sînt mulți. Doar în București sînt cîteva facultăți de profil, atît de stat cît și private. Cîți absolvenți produc împreună în fiecare an NUMAI pentru această nișă culturală îngustă? Undeva între 100 și 200? Cred că da. Momentan nu știu exact, dar promit că mă interesez.

Mihai Vasiliu aproxima că numărul de actori și regizori în perioada 1948 – 1989 s-a menținut constant, cam pe la 1300 de actori şi 100 de regizori, conf. Istoria Teatrului Românesc, pag 56

*
Mă interesez și mă interesează pentru că încep să-mi rescriu teza de disertație a cărei temă și titlu este: Cine este managerul de teatru azi? Îm 2012 am absolvit cursurile Masterului de Teatrologie și Management Cultural al UNATC și încă nu mi-am susținut teza de disertație. Prima încercare s-a soldat cu un eșec: nici măcar n-am mai ajuns cu ea la universitate. Observațiile și criticile aduse de îndrumătoarea de licență erau prea multe ca să le pot rezolva în timp util. Subiectul e delicat și oricum o dai n-ai cum să nu observi, fie și la rece, că teatrele de stat s-au întrecut pe ele, mai ales în ultimii 10-15 ani, în a nu face mare lucru. Înainte de comunism viața teatrală românească era dominată de o instabilitate frapantă: de cîte ori se schimba guvernul se schimba de pildă și directorul Teatrului Național. Iar guvernul se putea schimba și o dată la 8 luni.

„După 1914, în situaţia tulbure premergătoare intrării României în primul război mondial, a urmat în conducerea Teatrului Naţional din Bucureşti, o perioadă de mare instabilitate.” – Mihai Vasiliu, Istoria Teatrului Românesc, pag. 34 şi 35

„Eforturile lui Davilla de a asigura încă din 1914 stabilitatea în acest domeniu eşuaseră, şi, din păcate, previziunile lui s-au adeverit întocmai. În 26 de ani s-au perindat 13 directori (…), unii revenind periodic la conducere, aşa încât, în intervalul dat s-au produ în total 25 de schimbări de direcţie.” – Mihai Vasiliu, Istoria Teatrului Românesc

Comunismului a adus cu sine un soi de stabilitate și, culmea, a permis dezvoltarea unor mari artiști care cochetau cu revolta și rezistența prin cultură. Sînt cei din marea generație … care par că se duc fără a putea fi înlocuiți în niciun fel de generațiile mai tinere.

Perioada post 1989 ne-a aruncat parcă înapoi în timpurile tulburi și nesigure dinainte de comunism. Directorii se schimbă mai ales politic, viziunea e măreață dar lipsește cu desăvîrșire, dramaturgia românească a dispărut, iar teatrele se închid unul cîte unul. Astfel de lucruri se observă și fără interpretarea mea proprie (și evident subiectivă), dintr-un studiu de caz pe care l-am făcut pe Teatrul Național. (Puteți și voi vedea istoricul TNB accesînd link-ul de aici sau rapoartele de activitate ale TNB postate pe site-ul ministerului culturii aici … verificați de pildă cîți angajați au și cîte premiere, etc …și trageți propriile concluzii.)

Au mai fost și altfel de critici adresate primei mele teze de disertație. De pildă observasem că managerului (de teatru) i se atribuie înțelesuri diferite în funcție de unde-l privești. Legea îl definește într-un fel, DEX-ul în alt fel, iar oamenii de pe stradă sau chiar din teatru înțeleg prin acest cuvînd cu totul altceva. Chiar dacă tu ca manager al unui teatru de stat îți asumi exact rolul definit prin lege, vei sta de vorbă mai ales cu oameni care înțeleg prin manager un fel de șef carismatic, îndeobște un actor sau un regizor cu „nume mare”. Am greșit amarnic făcînd această observație. Îndrumătoarea tezei se pare că a fost exact chiar cea care a elaborat legile care ne privesc în forma în care le avem azi. Și nu a fost prea deschisă la nicio observație. Practic, trebuie să înveți legile ca pe o limbă străină și asta e. Este inadminsibil să spui că nimeni nu înțelege nimic și că instituțiile statului fac concurență romanelor kafkiene. Ca să schimbi ceva ar trebui să pornești o adevărată revoluție. Să chemăm deci, niște egipteni.

Last but not least, mi s-a spus că tonul lucrării este prea literar. Ei bine, asta chiar n-am să pot repara! Poate voi găsi o formulă prin care să nu ating marile orgolii din teatru românesc și să rămîn în viață și după ce o prezint, dar n-am să reușesc niciodată să scriu într-o limbă de lemn care se practică deobicei în instituțiile românești. Dacă asta va fi piatra de încercare și de asta voi primi cea mai mică notă, asta e!, accept de pe acum acest rezultat.
*
În fine.
*
În noua formă, teza mea de disertație ar trebui să aibe cam 50 % dedicat fenomenului teatrului privat, reapărut în România după cîteva zeci de ani. Practic, vă mărturisesc că școala, fie ea de stat sau privată, cea pe care am absolvit-o eu sau alta nu te pregătește cu nimic pentru ceea ce vei întîlni în mediul privat. Denumirile din teatrul de stat s-au importat fidel: director, manager, director artistic, dar funcțiilor aferente le-au fost atribuite roluri nebănuite. Un manager artistic poate foarte bine să fie cel care dă și cu mătura înainte și după spectacol, are grijă să nu se deterioreze costumele și decorul, aleargă după sponsori, stă la intrare și taie bilete – asta după ce-a aflat unde se printează și cum – aranjează lumea la mese dacă în noul teatru privat există și un bar și eventual o bucătărie, face castinguri și alcătuiește un program de spectacole pe care patronii pot sau nu să le ia în considerare. De multe ori fără bani sau o remunerație pe măsură. Nu mă mir, nu critic, doar observ.
*
Eu cred că e bine că a apărut teatrul independent, privat. Chiar dacă la început ne dăm toți cu capul de pereți și nu știm cum să rezolvăm probleme care în teatrul de stat se rezolvă instant. Este minunat, mi-nu-nat! Nu vom scăpa altfel de tarele din teatrul de stat decît facîndu-le concurență exact așa: prin spectacole desfășurate în spații private care sînt mai libere, mai accesibile, mai aproape de public, mai atente la public și la nevoile lui.

De aceea mă bucur că există noul Teatru Mignon din piața Rosseti, (Hristo Botev, nr. 1) – unde repet  și eu în prezent o piesă scrisă de mine, Teatrul Godot din centrul vechi, La Scena, Teatrul Act, Teatrul Luni de la Green Hours,  Teatrul Apropo, Teatrul 7, Teatrul de Artă București, Teatrul în culise, Teatrul Logos, Unteatru, Teatrul Tabu din Legere Live …… și altele care nu-mi vin în minte acum. Sau spații alternative de genul: Carol 53 și Dianei 4. Mă bucur că artiștii se adună în mici trupe și fac spectacole pe care le duc peste tot. Oricît ar fi de greu, de enervant și frustrant, ăsta este drumul. Și odată ce-o să-l găsim, nimic n-o să ne mai oprească.

*

Țineți-mi pumnii, o să-mi dau probabil teza orice-ar fi. Mă aștept la iritări și îmbufnări. Cu toate astea … oricît ne-ar irita subiectul, oricît de frică ne-ar fi … nu putem să rămînem mereu la faza în care nu discutăm pe față despre nimic. Momentul analizei între prieteni și a frustrării că de ce nu ne dă statul mai mulți bani a trecut de mult. Cam de-un sfert de secol.

sonorul filmelor românești


aseară am încercat să mă uit pe HBO la „După dealuri”, mult lăudatul și premiatul film al lui Mungiu dar n-am reușit. Șopocăiala cu accent moldovenesc, presărată pe alocuri cu icneli și suspine a fost pentru mine neinteligibilă preț de 10 minute, atît cît am am avut răbdare să mă uit la film. Apoi am schimbat canalul iritată. Asta în condițiile în care știu povestea, am cartea Tatianei Niculescu Bran și am văzut și spectacolul regizat de Andrei Șerban pe aceeași temă, spectacol care m-a impresionat profund la vremea lui. Dar filmul e film, chiar dacă cunoști povestea, cînd te așezi în fața ecranului te aștepți să îndeplinească niște minime și obligatorii condiții: să poți auzi – să poți înțelege! – și să poți vedea.
*
Condiții obligatorii și în teatru, apropo.
*
Nu accentul moldovinesc m-a deranjat (aviz amatorilor de reacții rapide și negîndite, degrabă vărsătorii de sînge nevinovat). Ci faptul că nu am înțeles. Nu sînt obligată să cunosc toate accentele locale din România. Dacă încep să vorbesc și eu pe aici în felul pe care l-am auzit la mine în Banat, în copilărie: „mem în tăleci după ciuparcă? adă niște lebăr din șpais.” – o să aveți majoritatea nevoie de traducere. Dacă tu, ca artist recunoscut, premiat, alegi să folosești atît de intens o culoare absolut locală, mă întreb de ce n-ai făcut-o accesibilă tuturor printr-o subtitrare. Pentru jurii de la Cannes s-a subtitrat, ei au fost deci mai norocoși ca noi, au putut citi tonele de text și l-au evaluat ca fiind remarcabil. Noi nu l-am putut auzi pe alocuri, mulțumită tradiției românești în sound design (cineva îmi spunea aseară pe FB că problema sonorului prost persistă de 50 de ani!! helăău! 50 de ani?), iar cînd l-am auzit nu l-am înțeles, pentru că nu ne-am născut în zona respectivă.
*
Mă bucur sincer că artiștii noștrii sînt recunoscuți pe plan internațional, premiați pe la festivaluri renumite. Dar mă simt prost în propria-mi țară cînd nu înțeleg nimic din filmele lor (nu înțeleg textul/dialogul pentru că e neinteligibil). Cînd jumătate din film dau sonorul mai tare sau mai încet, în funcție de ce actor intră în cadru, modific setările de pe două telecomenzi, și transpir nemaiștiind pe ce butoane să apăs, pentru că uite, au mai trecut 15 minute din film și iar n-am auzit bine nimic. Știți ce? Cînd se întîmplă asta mă simt … disprețuită, ignorată, neluată în seamă. Iritată. Și renunț să le mai văd. Aseară am schimbat „După dealuri” cu un policier de categoria B, cu Jason Statham într-unul din rolurile principale, un film absolut previzibil dar inteligibil. Și culmea, frate!, pe Jason Statham îl înțelegeam, deși nu vorbea în limba mea maternă. Nu vorbea nici o engleză de Oxford. Și totuși! De subtitrarea lor n-aveam atîta nevoie cît am avut nevoie la filmul lui Mungiu.

Poate sînt eu cel mai prost spectator. Am văzut cîteva mii de filme de toate genurile, am terminat o facultate și un master cam de specialitate, dar să zicem că-s cel mai prost spectator posibil. Și chiar și așa, de ce nu vreți să faceți filme și pentru mine? În România se fac filme doar pentru juriile diverselor festivaluri europene? Ce folos că a luat la Cannes premiul pentru cel mai bun scenariu, cum se laudă în trailerul de mai jos, dacă jumătate din țara lui – cel puțin – nu-l poate înțelege?

Regele a murit. Pe cine punem în loc?


am adormit aseară uitîndu-mă pe TVR2 la o transmisiune în direct de la stagiunea estivală din parcul Herăstrău a Teatrului de Revistă Constantin Tănase (mult întîrziată datorită ploii). Și m-am trezit întrebîndu-mă: acești mari actori, pe bune mari actori ai generației care are acum 65-75 de ani, chiar au vrut să omoare totul și să nu mai lase nimic după ei? Doar ei joacă, ei sînt și directori, ei angajează, ei dau afară, ei sînt și pe litoral sînt și în București și la televizor, și-n transmisia live și-n reclama de la Catena  … vi se pare normal? Să nu mai existe nimic altceva? Cu tot respectul … revista a ajuns un gen pentru pensionari. Revista! Care ar trebui să fie vivace și îndrăzneață, acidă, mușcătoare, energizantă. În pas cu vremurile! Înaintea lor. Criticul lor, oglinda lor … La noi revista e jucată în special de pensionari. Care fac – vorba unui amic, care nu știu dacă vrea să fie citat în public – care fac … compoziție de vîrstă.
*
Această umbră groasă a marilor talente atîrnă peste tot, în toate domeniile, și sub coroana ei compactă nu crește mai nimic … și asta se vede, așa cum se văd ridurile și petele urîte ale bătrîneții în gros-plan. Numiți-mi fără să căutați pe Google și fără să vă gîndiți prea mult: 3 scriitori, 3 poeți, 3 dramaturgi, 3 sculptori, 3 pictori, 3 regizori de teatru, 3 soprane, 3 tenori, 3 baritoni, 3 cîntăreți (pe care nu i-ați văzut la Românii au talent) … hai fie, și 3 actori care să aibe între 25-55 de ani. Români, bineînțeles. Cărtărescu are 57 de ani. Ce ecart generos v-am dat. Și totuși … Puteți face asta ușor și repede? Vă vin în minte reprezentați ai fiecărei generații, oameni talentați care au ceva valoros de spus? Măcar și unul singur din fiecare generație? De ce? A dat faliment fabrica de talente? Au apărut în condiții misterioase numai înainte și în timpul comunismului? Cînd mă uit la toată cultura română … pare că talentul moare odată cu „ei”. Nu? Cu fiecare mare nume care se duce pare că rămîne un gol care nu va fi niciodată umplut cu altceva, ocupat … Parcă și aud un oftat național, venit din rărunchii istoriei noastre obosite: „ehee, nu se mai fac artiști ca altădată!” Dar de ce? așa trebuie să fie? e bine ce-au făcut? Că și-au întins ramurile peste tot și n-au lăsat nimic să le scape? Ei ne-au fost profesori, să știți, nu alții … Și de ce trebuie să fie ca altădată și nu ca acum? E numai vina noastră, a celor care n-am prins cheag în timpul comunismului? Ne-am născut noi toți lipsiți de talent? O să suspinăm toți toate veacurile de acum înainte că nu se mai fac alții ca „ei”? Gata … this is it?
*
mie mi se pare imposibil așa ceva. Gusturile se schimbă, influențele se schimbă, punctele de interes se schimbă … dar asta e întotdeauna dublat de schimbarea generațiilor. Fiecare generație crește cu o lume a ei, cu un pachet tematic anume, cu ceva de spus, ceva absolut original și care aparține doar acelei generații. Dacă insiști la nesfîrșit să spui lucrurile ca acum 50 de ani e firesc ca sala să fie goală sau populată de unii care s-au plictisit de manelele de la televizor, să nu mai ai un public educat sau interesat de nou, să nu-ți cumpere nimeni tabloul, sculptura, cartea, muzica.

„Arta nu mai e apreciată. Spectatorii sînt cum sînt. Nu mai sînt ca altădată.”

Pe bune?
Și noi cum sîntem?

*

Publicul s-a schimbat. NORMAL. Artiștii parcă se țin cu disperare de vremurile de altădată.

*

Later edit: mi s-au cerut concluzii. OK. Teatrul de Revistă Constantin Tănase e o instituție finanțată din bani publici. Cred că știm toți ce trebuie făcut. Neîntîrziat.

Mai mult decît atît vă recomand să vedeți sau să revedeți filmul „Actorul și sălbaticii” (din 1975, regia Manole Marcus, cu Toma Caragiu în rolul lui Constantin Tănase) care descrie destul de bine ceea ce însemna un teatru de revistă de succes pe vremuri. Un teatru de revistă nefinanțat de stat. Una din poveștile din film este despre cum descoperise Constantin Tănase o fătucă pe la țară, care cînta bine, și se pregătea s-o lanseze (în ciuda faptului că venise omul ei după ea s-o ia acasă). Nici CT n-a rămas un tinerel toată viața, nici frumos nu era, dar uite, știa meserie. Se înconjura de oameni mai tineri și căuta în permanență talente noi. Nu știu cum, el le și găsea.

am inceput repetitiile (II)


… pe la a III-a repetitie am inceput sa ma gindesc ca didascaliile mele, indicatiile alea puse intre paranteze (suparat, nervos, amabil, surescitat, pentru el, murmura, tare, incet, sopteste …), mai mullt ii incurca pe actori decit ii descurca. Si asta pentru ca fiecare dintre noi da o alta valoare cuvintelor. Unii sint suparati intr-un fel = mai mult bosumflati, altii cind sint suparati sint incrincenati si agresivi. Asa ca, mai bine le dadeam piesa fara indicatii scrise. Acum trebuie s-o dregem din mers.
*
Inca n-avem distributia gata. Mi-a luat mai putin sa scriu piesa, comparativ cu timpul pe care l-am alocat alcatuirii distributiei. Cea mai mare problema este lipsa unor raspunsuri ferme: da, nu, pot, nu pot, pot din data pina in data, etc. Nu stim sa vorbim. Eschiva, neraspunsul la telefon, raspunsurile in doi peri nu ajuta cu nimic. E normal ca in meseria asta sa nu poti, sa nu vrei, sau sa nu-ti placa un rol. In loc sa fim onesti si sa refuzam politicos am alunecat intr-o falsa si total ineficienta minciuna plina de zimbete mieroase: „uau, extraordinar, nemaipomenit, da-da, vorbim miine, poimiine” … si … de poimiine incolo nu mai raspunde 3 luni la telefon. Apoi aflam de pe la cunostinte si colegi ca asa face deobicei. Din punctul meu de vedere este total neprofesionist. Bat pasul pe loc din martie cu aceasta productie din diverse cauze, asta fiind una din ele. N-o sa facem niciodata din teatru o industrie care functioneaza si eventual ne aduce si ceva bani daca continuam sa ne miscam asa. Am primit totusi si un refuz foarte politicos si extrem de elaborat de la un mare actor, ceva in genul: „e o piesa bine structurata, bine gindita, bine-nu-stiu-ce, foarte bine, foarte bine, dar cam intelectualista si nu cred ca o sa prinda la public. Dar daca vrei(vreti) sa rescrieti Emigrantii lui Sławomir Mrożek eu as putea sa …”. Eu nu stiu ce sa fac cu un raspuns atit de contradictoriu, asa ca … n-am sa fac nimic cu el. Dar ii multumesc ca ne-a raspuns in citeva zile, intr-un fel in care sa intelegem ca nu vrea.
*
… totusi, din observatiile mele asupra publicului, cred ca e taman invers, publicul asteapta sa ne intoarcem la ceva mai intelectual, mai elegant, mai onest, la probleme mai mari, la probleme noastre. Oamenii sint gata sa vada piese despre noi, iar noi nu le dam asta.

Am fost acum citeva zile la un training tinut de regizorul cu care lucrez. La training au venit oameni din top management firme mari. In pauze am discutat despre teatru, un subiect care li s-a parut extrem de interesant. Au fost la teatru. Si aveau pareri clare. Printre lucrurile observate si criticate de ei au fost: lipsa costumelor, schimbatul decorului la vedere, neglijenta actorilor, subiectul ne-actual al piesei, regia inexistenta sau de neinteles. Lipsa teatralitatii. Cea mai interesata de teatru din cei prezenti a spus ca s-a dus sa vada o piesa cu Rebengiuc si la sfirsit a aplaudat efortul actorilor si nimic altceva. Ati auzit, da? Nu numai noi am observat ca publicul aplauda efortul actorilor si nimic altceva ci si ei stiu asta si o fac constient. Nu stiu cit va mai tine conventia asta fortata dintre noi, dar cind se vor plictisi sa aplaude efortul actorilor … sa vedeti atunci distractie.
*
Saptamana asta mai mult am stat decit am repetat iar acum vin Rusaliile. Adica big time pauza. Aproape toata lumea are chef de relas. Doar eu imi maninc unghiile.

*

va spun, chinurile creatiei sint nimic fata de chinurile productiei. Lasciate ogne speranza, voi ch’entrate – ar trebui sa scrie pe fruntea fiecarui producator.

am început repetițiile


… la piesa mea: „Hamlet. Next Hours” (titlul e provizoriu), pe 12 iunie. Încă nu sîntem în formulă completă așa că n-am să anunț distribuția. Spre surprinderea mea n-am emoții ci curiozități. Nedumeriri. Mirări. Dacă nu mi-aș propti pumnul în bărbie cred că mandibula mi-ar cădea de la etajul 1 pînă la subsol. Întrebări. Cum o să treacă toate gîndurile și socotelile din capul meu, pe care le-am așternut într-o anumită formă pe hîrtie … mă rog, în computador (nu mai merge să spui calculator, nu?) … din capul meu deci, în capul lor? Și apoi în jocul lor?

Hamlet. Next Hours

Sînt exuberantă cînd mă duc la repetiții, iar cînd mă întreabă colegii mei de ce am scris cutare sau cutare lucru le povestesc atît de multe încît … sigur sînt prea multe. Văd pe fața lor. În ochii lor. Fac niște ochi atît de mari încît cred că, măcar uneori îmi ies niște flăcări pe gură. (Sau, poate, am avut ceva verde între dinți și ei, delicați, nu mi-au spus nimic). Trebuie că-mi ies flăcări, altfel nu s-ar uita așa la mine. La prima lectură am rîs cu lacrimi la propria mea piesă. (Și apoi m-am întrebat dacă nu cumva sînt gugu-gaga de mă distrează atît de tare ce-am scris chiar eu). Foarte fain e și că un actor chemat în pripă să înlocuiască o mare divă (despre divele din România și nebănuitele și nesfîrșitele lor fițe – gen: nu răspund la telefon cu zilele că, nah, n-am io chef. Da? Se aude? Cum adică stați pe loc cu producția? ȘI? Ce dacă am zis o dată că da, îmi place, vreau, sînt de acord? Azi noapte am visat altceva și acum m-am schimbat și nu v-am anunțat. Ce? probleme? – altădată), un actor trezit din somn și din dolce far niente, adus pe nepusă masă și neprevenit, total neinformat despre ce e vorba, a rîs și el citindu-și pentru prima oară rolul. Reacția lui m-a bucurat foarte mult.

Mai e mult pînă departe. Vă țin la curent.