exceptia devine normalitate


… când excepția devine normalitate … pai atunci e ca acum. Adică am ajuns sa trăim zilele alea. Pai și care-i excepția-normalitate? Pai simplu … la ce se uita lumea mai abitir si cu mai multa admirație invidioasa (pentru ca nu uitați! Invidia e bunaa, e bunaaa, e bunaaaaa!!!).

Moni se căsătorește cu Iri sub privirile invidioase („încă o data, repet” – vorba pleonastica a șefului meu, care e platit printre altele pentru calitatile lui scriitoricesti, „invidia e bunaa, e bunaaa, e bunaaaaa”)  a mii, zeci de mii de telespectatori; apoi da la facultate și intra cu brio (sic!!!!!!!!!!!).  In câțiva ani o sa-și dea masterul și apoi doctoratul (și, de ce nu, membra a academiei pana la 30 de ani??). Azi e mai ușor ca niciodată sa faci un master; o fosta colega care nu era în stare sa scrie un sfert de pagina (word) fără 3-4 greșeli, a luat cu brio un masterat în științele comunicării.

Pentru a deveni prezentatoare TV s-au introdus noi reguli, standarde. Întâi trebuie sa te dezbraci în vr’o 2-3-4 ziare, magazine, oricât de low ar fi. Apoi sa te bagi cu tam-tam în căsătoria vreunuia și sa-l desparți. E ușor. Ei de abia așteaptă sa fie despărțiți. Daca are și copil și îi lași fără tata, e cu atât mai bine. Cu cât e mai mare rahatu’ pe care-l faci cu atât cresc șansele de succes.

Pentru a deveni prezentator – formator de opinie (ați observat nu? femei formatoare de opinii nu prea … vedem. Cel puțin nu-s numite asa) e indicat sa-ți iei un laptop, pe care mai târziu, când te-ai lansat poți sa-l faci praf în direct ca oricum îți dau niște prosti altu’. In laptop sa ai multe failuri audio.  Se poarta formatoru’ de opinie artist complet: în afara sa citești pe prompter trebuie sa poți traduce în direct versurile unor șlagăre internaționale, sa dai probe despre condiția fizica cu un spagat ceva, niște bicepși, ori sa-ți lingi foarte bine și mult șefii în kur.

Pentru a ajunge manager la 30 de ani, cu neshte bani in cooont, in cazul in care nu ți i-a dat tac’tu ori nu ti-a facilitat el vreo afacere, e suficient sa te fi angajat in ultimii ani în vânzări sau la vreo banca. Acu’ e cam târziu ca e criza, daar … dacă ai fost dăshtept și ai făcut-o deja de câțiva ani, acum ai marele privilegiu de-a fi șef peste unii mai prosti decât tine. Da, da. Se fabrica unii și mai prosti deja. Ca sa fii șef azi, nu trebuie sa citești, sa te informezi prea mult, sa fii într-un fel, civilizat. E chiar indicat sa spui ca n-ai mai deschis o carte din liceu – ca sa se poată identifica aia mici cu tine – ori, varianta mai elevee asa, sa spui ca tu citești online. Treaba ta ce citești ca încă nimeni n-a reușit sa-i dea de cap internetului și p-acolo poți găsi orice.

Ca sa faaaci bani, nu-ți trebuie școala. Luați exemplu de la Becali, Borcea, Vanghelie. Trebuie doar sa-ti fi petrecut copilăria intre oi, la o margine de București.  Școala multa, cărțile din biblioteca, mai ales alea citite, te trag în jos. Atârna ca un balast în mintea ta si nu te lasă sa faci „afaceri” … ma rog, afaceri in stilul … acela … .  Cărțile alea citite au marele dezavantaj ca prind glas dom’le, după un timp, poți sa-ți închipui asa ceva? Si-ți vorbesc: „aia nu-i bine, aia nu-i frumos, nu se cade sa faci asa, nu se face …, sa furi e rău, e foarte rău, și sa umbli cu cioara vopsita e nasol, nu minți! nu delapida! nu fura! (statul nu suporta concurenta, cum ar zice cineva).

Poți fi vestit fara sa ai nimic in cap, sa nu te remarci cu nimic.

BREF: Caci bine zise o clasica in viata, pe numele ei de scena Sexy Braileanca: „In Romania, ca sa apari la televior trebuie sa spui numai prostii”.

Oh yeeeee …

Anunțuri

normalitatea devine exceptie


… de când ma uitam la emisiunea aceea,  femeia a vorbit de 3 ori. N-a deschis degeaba gura. A SPUS ceva. Mi-a transmis o informație. Wow! WOW!!!  Nu mai știu de când n-am mai văzut asa ceva la teveu. Am văzut asa ceva la teveu vreodată? In copilărie poate, la televiziunea ceaușistă, care vorba lui Mihaiu, ne-a salvat de la spalarea pe creieras care se practica azi cu un zambet larg pe buze, afisat deasupra dintilor cat mai bine aliniati. Invidia e bunaa, e bunaaa, e bunaaaa … genul ala … stiti voi.

Normalitatea devine exceptia … asa e, asa eee, asaaa eee, inganam o data cu ea, ingrozita de oficializarea – iata – prin intermediul teveului, a unor temeri mai vechi d-ale mele. Normalul este rar, prin urmare devine exceptional – am spus-o si eu cu alte ocazii, in serile petrecute cu prietenii, seri in care ne plangeam pe rand si ordonat frustrarile de peste zi. Si ei au spus-o cu aceleasi cuvinte sau altele. Uite, vezi – zice si ea la fel! – am atentionat-o pe mama.

Normalitatea devine exceptie in timp ce exceptiile sunt deja normalitate.

Nu pot trai asa. Cum poti trai asa?

Sunt normala, prin urmare sunt o exceptie care isi doreste sa fie normala si sa intalneasca oameni normali. Adica niste exceptii.

What?????

Invidia e buna?


De cand invidia e buna?

De cand „publicitarii” nu mai au idei … si nici proprietatea termenilor. De cand ignoranta e bunaa, e bunaaa, e bunaa.

Or fi vrut sa spuna ca ambitia e buna sau spiritul de competitie; intrecerea, dorinta de autodepasire. Dar invidia? Invidia??? Cand a fost vreodata invidia buna?

In afara ca a stricat prietenii, tovarasii, casnicii; ca a subrezit iubiri si sentimente frumoase; ca a otravit suflete; ca a deformat personalitati … la ce-a fost buna invidia vreodata?

Mi-e tare sila cand aud sloganuri din astea, cretinoide si in fond periculoase. Al’ sau a’ de le-a facut or fi incompetenti … dar dupa ei sau inaintea lor sunt la fel toti restul???? Nimeni nu triaza, nu gandeste, nu selectioneaza???

Orice stupizenie care ne trece prin cap poate capata un megafon sau un microfon si trebuie neaparat sa ajunga in urechile populatiei???

igno, infa, ires


Adica: ignoranta, infatuare, iresponsabilitate. Caracteristici care umbla deobicei impreuna. Din pacate. Mai ales prin codrii romanesti. Cand o intalnesti pe una, uita-te si dupa celelalte. Sunt prin preajma. O sa le simti in curand. Prietene bune cu: need, neci si neto. Din gasca cu gher, marl, tata (a se citi tzatza).

Stiti voi, ca i-ati intalnit mereu. Din pacate.

Interviu …


Citat de pe un forum cu tema: „job-uri, interviuri, candidați, angajatori”

„In ultima vreme am fost la mai multe interviuri. Am un loc de munca, unul destul de bun chiar, dar …….. nemulțumirile inerente oricărui job la mine se amplifica în timp, pana când, la un moment dat, simt nevoia sa-l schimb.

Am schimbat joburi precum au votat romanii din ’90 încoace. Nu ca sa-i puna pe unii la putere ci ca sa-i dea jos pe altii.  Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre interviuri.

Cand vrei sa te angajezi, trebuie musai sa treci printr-un interviu.  Compania, prin ochii unui specialist (rareori), ai unui idiot (si mai rar) sau ai unuia care n-are nici o treaba cu procesul de recrutare (de cele mai multe ori) te verifica daca esti bun pentru ea.  Te masoara cu niste etaloane potrivit carora cineva ca Alexandru Paleologu, spre exemplu, n-ar merita nici cel mai umil job(*).

Desfășurarea unui interviu este previzibila in proportie de 80-90%. Sunt atat de asemanatoare incat rareori mai sunt surprins de vreo intrebare. De cele mai multe ori ma plictisesc la aceste întâlniri, avand raspunsuri gata pregatite pentru mai toate intrebarile.    Tocmai fiindca sunt atat de previzibile, interviurile sunt false.  Tu spui niste lucruri in care nu crezi neaparat.  El stie asta dar nu te poate contrazice.  Poate nici el nu crede dar si el are un job de pastrat. Sunt mici scenete, cu doi sau mai multi actori, triste si fara spectatori. Fiecare isi joaca rolul cum poate mai bine. Angajatorul imi pune o intrebare. Eu o asteptam si ii servesc un raspuns frumos slefuit, la care el, la randul lui, se astepta.

Reteta e simpla. Exista cateva chestiuni pe care trebuie sa le afirmi. Vrei sa muncesti, vrei sa faci cariera, vrei sa te implici, banii nu sunt cei mai importanti, esti proactiv, dispus sa te perfectionezi, lucrezi bine in echipa. Nimeni nu-ti cere la interviu sa muncesti 10-12 ore pe zi dar daca spui ca vrei sa lucrezi doar opt, devii suspect si ai toate sansele sa fii taiat de pe lista (hahahaha) … La intrebarea de ce vrei sa schimbi locul de munca, raspunsul corect e la fel de simplu: vrei sa faci un pas inainte, sa avansezi, jobul propus iti satisface exigentele profesionale si personale. Nu spune niciodata ca nu te intelegi cu colegii, ca vrei mai aproape de casa, ca pur si simplu vrei o schimbare sau ca primesti prea putini bani.  Sinceritatea nu e la mare cautare. Nu contesta nimeni ca e o calitate dar nu e relevanta pentru ce vor ei de la tine. Motivatiile tale nu sunt „sanatoase”. Ca si cum ar fi ceva anormal sa vrei sa fii aproape de casa, sa castigi mai multi bani sau se te intelegi bine cu colegii. Spune-le ce vor sa auda si se vor simti bine. Iar tu vei avea o sansa in plus sa ajungi pe short list. Ce e mai trist e ca scara de valori utlizata pe piata muncii risca sa devina universal valabila. Un om fara job este un om cu care ceva nu e in regula. Exista persoane non-grata in opisul recrutorilor. Daca pui familia inaintea datoriilor de serviciu ai toate sansele sa te afli printre ei. Daca tii la cele mai firesti si de bun-simt lucruri, s-ar putea sa primesti stampila cu „KO” in loc de cea cu „OK”. Spune unui angajator ca peste cinci ani nu te vezi urcand doua pozitii in organigrama companiei si nici obtinand nu-stiu-ce diploma pe care firma e dispusa sa o sponsorizeze. Spune-le ca nu te intereseaza acest lucru si ca preferi o saptamana la malul marii decat una de training. Sau spune-le ca nu te gandesti atat de departe. In cazul asta, amice esti un caracter slab, un individ fara ambitii, care nu poate aduce nimic bun organizatiei. Nu ai ce cauta in echipa lor de cyborgi care creaza valoare adaugata 12 ore pe zi. Sau spune-le ca in 30 ani de viata n-ai nici o realizare pe care sa o pui in rama pentru ca nu ai urmarit asa ceva. Ti-e suficient sa te intorci seara acasa si sa-ti imbratisezi familia. Spune-le ca te simti bine in pielea ta, ca nu te deranjeaza sa iesi la pensie cu acelasi titlu pe care il aveai la terminarea facultatii. Spune-le ca nu traiesti ca sa muncesti ci muncesti ca sa traiesti. Te tine ? ;)”

Cornel si, cateodata Maria


Cornel s-a mutat în București pe la vreo 25 de ani. Nu terminase liceul dar „știa pe calculator” – zicea el, deoarece, tatăl lui, apucase ceva contracte de munca pe-afara pe vremea comuniștilor și ii adusese un PC sa se învețe de mic. Asa ca, probabil a fost primul de pe strada lui care văzuse vreodată asa ceva. Asta ii dădea un avantaj nesperat în fata celorlalți care se ținuseră totuși de scoală. Unul dintre ei avea sa se angajeze agent de vânzări la o firma noua, mare, sa dea și la o facultate și apoi sa fie trimis la București. Cu vecinul acesta care fusese pe la școală a venit și Cornel în București.

*

O vreme nu a depășit granitele străzii lui. Poate se simțea ca un copil în noul oraș. Poate nu era curios. Poate ii era frica c-o sa se piardă. Dar oricum, nu îndrăznea sa se îndepărteze prea mult de casa. „Acasă” pentru el însemna de când era în București o cămăruța rămasă libera în sediul firmei pentru care lucra. Era bine asa, nu trebuia sa plătească chirie, nici întreținere. La prima vedere nu dădeai doi bani pe el, era firav, palid și cam bolnăvicios. Avea sau i se părea ca are tot felul de boli. Te făcea sa te întrebi dacă nu cumva e și virgin pentru ca nu-l prea vedeai în compania femeilor. Nu părea sa aibe nimic viril in el. Vorbea molcom si cam prost, atintindu-te cu ochii lui aposi, albastri.

*