binemmm


azi. Teatrul Naţional Bucureşti. Sala mare. Don Quijote, scenariul şi regia Dan Puric. Rândul 2 (care la TNB e rândul unu, să ştie toţi cocalariiii! se auuudee până în spaaatee?). Ajung fix înainte să înceapă – n-am găsit loc de parcare – de când nu mai e a şpăgarului şi murdarului Cocos şi e a votatului şi alesului Oprescu, parcarea teatrului e mereu cu probleme. Mă aşez. La un minut după mine, în rândul 3  (adică 2 – se audeee până departe în spaaateee? dedicaţie pentru toţi maneliştiii! Haop-hop-hop!) se aşează un obez. Tânăr. Maxim 30 de ani. Cu burta atârnată peste curea. Dotat cu nenumărate fălci. Picioarele prea lungi mi le înfige în spătarul scaunului. Începe sa-şi debiteze număru’ plin de năduf, în faţa celor două tipe cu care a venit.

– ce-i asta. Ce-i asta?!! Ce-i cu locul ăsta? Ce te-a apucat să cumperi bilet aici? Că în nebunia ta când te-ai aruncat să iei bilete nu ai putut să şi gândeşti un pic? Ce-a fost în capul tău? Nu-mi place aici. Mai bine mă duc în spate, am văzut nişte locuri goale acolo.
– hai mă … (se aude o voce stinsă)
– nu încap!

(„păi dacă eşti OBEZ, pur şi simplu obez! poate n-ar trebui să mai mănânci ca idiotu’ 10 şaorme pe zi, să stai mereu în cur în maşină şi din maşină să te târâi în casă doar ca să cazi în pat agăţat de gâtul unei beri … ziceam şi eu” … îmi închipuiam că i-aş putea urla aşa ceva în urechi. Dar nu. Încerc să-mi mut atenţia în altă parte.

– nu încap … uite, nu stăteam eu ca boieru la balcon, acolo, în lojă? Auzi da’ dacă astea nu-s locurile noastre, noi ce căutam aici? Ia scoate biletele, să vedem. Parcă aveam bilete în rândul trei şi ăsta-i rândul doi. De ce te-ai aşezat aici?
-pai aşa ne-a zis doamna aia.
– care doamnă? Scoate biletele! Uite! Rândul trei … ce ţi-am zis eu? Şi locurile noastre? Pfaleo! S-au ocupat! Doamnă! Pe ce rând aveţi bilet?

Nu se aude ce-i răspunde doamna, total nesatisfăcător după tonul şi mai iritat cu care s-a întors către femelele lui.

– nu încap! Ce fac eu aici? Nu-mi place deloc! Data viitoare când îţi mai trece aşa ceva prin cap să-mi zici, că mă ocup eu!

*

Credeam că am scăpat, că a început spectacolul şi că mârlanul, ghiorţanul se va linişti. A comentat perpetuu, ca la film, acompaniat din nefericire de punga inconfundabilă de sticksuri a vecinilor mei din dreapta care … da, aţi ghicit, au venit la spectacolul lui Dan Puric să-şi potolească foamea. Şi mai auzeam un sticks moflăit cu poftă, mai eram înconjurată de un comentariu emis de cei neuroni încă funcţionali:

– ia uite-o pe aia, i se vede curu … hahahaha … ia-le bă şi p-ale mele da … mmahahahongng!

*

Mesaj pentru sexul slab. Adică feminin:

fetelor! NU trebuie să vă însoţiţi cu aşa gorile infecte în călătoria voastră prin viaţă! Să n-ai iubit, amant, prieten, soţ, nu-i vreo mare chestie! Decât aşa, mult mai bine singure. Mult mai bine. Infinit superior. Cu ce s-au ales cele două din povestire venind cu un aşa imbecil la un spectacol de teatru? Cu mila mea eternă? Cu dispreţul tuturor celor pe care el i-a deranjat? Cu iritare, înjurături şi apostrofări în gând? Cu teoriile cretinoide şi nesfârşite ale grasului, care au continuat cu siguranţă toată seara, şi în maşină şi afară, şi în casă? Şi vor mai continua de câte ori învelişul de grăsime nu va găsi nimic altceva de spus?  Cocalare, stai altă data acasă, fratee … la tine-n baru’ din mahala … să asculţi nişte manele. Să mănânci nişte mici! Să bei o bere ca omu’! Da’ nu mai veni la teatru frate, las-o-ncolo! Şi voi fetelor … sex puteţi face şi dacă sunteţi singure. E plin oraşu’ de ofertanţi … şi să nu-mi spuneţi că grasu’ ăsta mai şi putea ceva? Vă faceţi de râs şi încurajaţi nişte idioţi să se poarte la fel în continuare. Nu-i mai luaţi la teatru ca să vă facă seara un calvar şi să vă strice tot cheful. Lăsaţi-i acasă. LĂSAŢI-I DE TOT.

*

printre aplauzele şi uralele entuziaste de la final se aude tare şi clar, vocea guturală a grămezii de grăsime ambulantă şi fără creier din spatele meu:

Binemmm.

o viata masurata in zerouri


Poate n-am crescut (nici eu, nici voi) într-o casa construita în perioada interbelica… dar un ierbar tot am avut. Insectar mi-am cumpărat (deh, descurcăreaţă, ce mai. Sic!), pentru ca nu aveam răbdare dar nici atâta insensibilitate încât sa alerg după fluturi ca sa-i închid într-un borcan. O data, melcii mi se păreau extrem de interesanţi şi aveam timp sa stau sa-i urmăresc. Dupa ploaie ii mutam cu grija înapoi în straturile de flori. Ce o sa facă oare, melcii fără mine, după ploaia de azi? Ii mai pune cineva înapoi sau vor înfrunta singuri singurei vreun bolid ori o talpa groasa şi cauciucata? Libelulele mi se păreau fascinante dar un pic ameninţătoare. Pe scurt, viata mea era construita în jurul naturii şi a micilor ei minuni; o măsuram în dimineţi cu soare, nu în zerouri. Dar toate acestea au dispărut, nici eu nu ştiu când. Si nici măcar de ce. M-am azvârlit din lumea asta – de buna voie, dar nu vreau sa recunosc, nu, nu, nu! – într-una care mi se pare câteodată zgomotoasa, lucioasa, plina de praf şi fete necunoscute, trista, searbădă şi fără sens. Azi alerg după zerouri, nu după libelule.

*

Azi ne măsuram viata în zerouri. Cu cât mai multe, cu atât ne părem noua înşine mai importanţi.

00000000000000000000000000000000000000000000000000000

Opera Rahova


„opera Rahova” – este o sintagma care deja s-a instalat într-un anume grup de oameni. „Bine ca avem opera Rahova” – e oftatul de uşurare după un spectacol prost la Opera Romana când îţi aduci aminte ca ai bilete în perioada următoare la Opera Rahova.

*

„Opera Rahova” – înseamnă acele transmisiuni live de la MetOpera din New York – numai bune ca sa-ţi dea nişte repere despre cum trebuie sa sune şi sa arate o opera adevărată. Ultimul spectacol văzut de mine (ieri) – Hamlet – a fost, pe cât de greu, pe atât de bun. Cu decor aproape inexistent – dar inexistentul ala foarte inteligent şi expresiv construit (aviz regizorilor mega-ultra-amatori de la noi) – cu voci de excepţie – cu asta trebuia sa încep – cu artişti care şi joaca, nu numai cântă excepţional – MetOpera, vizibila la noi tocmai în Rahova, ne da o lecţie de profesionism.

*

Simon Keenlyside – foarte, foarte bun în rolul lui Hamlet. Un exemplu chiar şi pentru actori! Si foarte arătos dealtminteri 🙂

cine-i vinovat?


românii se tem să spună că ceva anume e prost. Ţara întreagă poate să fie proastă; toată clasa politică poate să fie proastă; viaţa în general poate să fie naşpa; toţi cei din jur sunt jalnici … dar nimic în amănunt. Totul e prost în general.  Când ajungi să individualizezi, să cauţi acul în carul cu fan, cum se spune … eh, brusc nu se mai vede nimic. Străzile sunt murdare dar nimeni nu aruncă murdărie pe jos; oricum nu eu, tu şi toate cunoştinţele noastre. Nu cunoaştem pe nimeni care să arunce gunoaie pe jos, nu-i aşa? Pentru guvernarea de-acum sunt de vină întotdeauna aia dinainte; spitalele sunt proaste pentru că nu sunt bani, îţi înşeli iubitul pentru că EL/EA e plicticos nu pentru că tu te plictiseşti repede sau te-ai plictisit de el. Întotdeauna vina e în altă parte … nu la noi, nu între ai noştri. Noi n-am greşit niciodată nimic. Nu-i adevărat?

*

Şi pentru că suntem atât de buni să identificam greşelile altora … mereu ale altora; într-un fel le şi iertam cu inimă uşoară.

*

Mă uit în jurul meu: când cineva greşeşte ceva, vina se caută în altă parte decât cea în care s-a greşit, se împarte generos pe umerii tuturor – eventual – şi gata, problema e rezolvată. De parcă a găsi un vinovat înseamnă în mod neapărat a-i şi lua gâtul. În fond, identificarea cauzei unei probleme e singura cale spre rezolvarea ei. Recunoaşterea şi acceptarea unei slăbiciuni, a unei scăpări e primul pas spre perfecţiune. Dar nu la noi, nu în România. Aici nu căutăm vinovaţi, ce? suntem la vânătoarea de vrăjitoare?

*

asa şi cu spectacolele … de aici porniră gândurile mele; de ce să”observam” noi că sunt proaste? Suntem noi critici, sau ce? Ce aşteptări să avem?

*

Şi acum pe bune, aşa, de şmecherie şi în general … dacă ne facem că nu vedem că alţii sunt prosti şi promovăm atitudinea asta în jurul nostru, poate scăpam şi noi … neobservaţi, neadmonestaţi … ne-prosti! Nu-i aşa?

Aplaudacii … no.2


Mi se spune:

„hai, ca la teatru trebuie sa aplauzi, măcar pentru efortul actorilor aia de stau atât pe scena …”

NUUU! Dimpotrivă, nu trebuie sa aplaudam efortul de a sta pe scena! Greşit. Pe scena nu prea se sta, oricum. Ar trebuie aplaudate „eforturile” administraţiilor locale sau ale guvernului – dacă ele ar exista; ştiu, nu exista. Confundaţi scenele … cea de spectacol cu cea politica! La teatru se aplauda excelenta, talentul, actul creator, spectacolul bine realizat (regizat, jucat), se aplauda emoţia pe care ţi-o transmit artiştii, ideea regizorala … câteodată efectele speciale dacă-s la fel de bune ca-n Avatar … şi la nivelul suprem: catharsisul. In orice alt caz, NU se aplauda!!!

*

Sunt actriţă. Am fost pe scena. De suficiente ori de cât sa va spun ca aplauzele prelungite la sfârşitul  spectacolelor slabe perpetuează doar o proasta alegere a regizorilor şi artiştilor de tot felul implicaţi în creerea unui spectacol. Adică, dacă printr-un colectiv din asta de artişti s-au propăşit unii fără talent şi inspiraţie da’ cu multe relaţii şi tu, ii umpli de urale la finalul unui show, ei o sa poată spune ca totul nu e decât invidie şi ei de fapt sunt mega talentaţi. Drept dovada, uite, publicul aplauda minute în sir la finalul spectacolelor lor. Ergo … tot ei trebuie sa joace şi în următorul show, nu?

*

Asa ca … nu mai aplaudaţi, decât dacă vedeţi un spectacol bun. Daca la sfârşit sunteţi realmente impresionaţi, emoţionaţi. Daca ceea ce aţi văzut v-a pus pe gânduri. Argumentul – şi asa sunt plătiţi prost – nu e un argument bun. O sa rămână la fel de prost plătiţi dacă joaca în continuare la fel de lamentabil.

*

Nu vreţi sa încercăm vreo câţiva ani, 2-300, sa aplaudam doar ce-i foarte bun?