unde ne sînt adulții?


am ajuns dintr-o dată la o vîrstă în care oamenii din jur încearcă să mă îndese cu de-a sila în două tipare neverosimile: ”ești încă o copilă” și ”ești babă, sărumîna’”.

ceea ce nu sînt. nici una din alta.

nu fac parte din categoria oamenilor care, între agonie și extaz, între ură și iubire sau copilărie și moarte n-au nicio altă nuanță, nu trec prin nicio altă fază. Ba dimpotrivă, am nuanțe multe, și nu sînt toate nuanțe de gri, oh, no!, chiar deloc NU, am răzgîndiri și ocoliri, reîntoarceri, refaceri ale unor drumuri, prejudecăți active și prejudecăți de muuult depășite. scriu și rescriu prezentul.

nu sînt apretată și aseptică, thank God și nici n-am convingeri imuabile.

sînt pur și simplu adultă. dar, deodată sînt și cvasi singură. într-un sens metaforic, evident.

sînt singură pentru că în jurul meu nu găsesc majoritar adulți, ca mine, ci veșnici adolescenți, veșnici copii. Găsesc moșulici de 30+, anchilozați în hibe, ticuri și neputințe, în panici pe care nu vor să le depășească sau nu cred că mai pot, într-un cor de meschinării dobîndite nici ei nu știu cînd și de ce. Găsesc foarte rar adulți care își asumă vîrstă, care nu stau în fiecare noapte la o băută pentru că a doua zi mai au și alte obligații, nu pentru că nu mai sînt tineri, adulți care știu să se distreze și atunci cînd o fac, o fac lată, care își asumă sportul și dieta nu ca pe niște consecințe nefericite ale bătrîneții ci ca pe niște unelte foarte folositoare pentru o viață mai de calitate, în fine, adulți cu care poți atinge, în fond, o infinitate de subiecte fără să stîrnești puseuri de oftici adolescentine la orice părere contrară ai avea. adulți care își asumă și ratările în amor și căsniciile durabile, și divorțul dar și monogamia, și copiii și lipsa lor. adulți care își asumă și căsnicia după 10-15-20 de ani dar și să-ți ia viața de la capăt la 40-50 de ani.

e ca și cum toate generațiile între 25 și 55 de ani n-ar exista. adulții noștri nu mai au viață sexuală de la 35 de ani și nu fac nimic se îndrepte asta. adulții noștri nu arată a adulți, ați observat? sînt ori niște femei despletite care cred în Făt Frumos și la 35-45 de ani, (sau cu codițe de școlăriță, parcă și mai rău), respectiv niște hipsteri cu pantalonii cu turul lăsat și căciula trasă pe cap și la birou și la Ateneu, ori sînt niște bătrînei de la 33, deja neputincioși în fața burților și părului prea devreme grizonat. Cînd îmi cert amicii pentru că-mi declamă melodramatic ”am îmbătrînit” simt cum doar prin dezacordul pe care-l exprim m-am și îndepărtat de ei și ei de mine. Doar pentru că nu accept să intru în categoria moșilor și a babelor tinere sînt deja un mutant, un experiment social.

”am îmbătrînit” – a devenit un slogan confortabil în care se inghesuie toată comoditatea și lenea din lume. ”am îmbătrînit” – și gata, nu mai trebuie să faci nimic, să lupți pentru nimic. ce tîmpenie! de la 35-40 de ani, pînă înspre 80 de ani cînd mai mult ca sigur ai să mori, mai ai undeva între 30 și 40 de ani de trăit. ești sigur că pe toți vrei să-i trăiești în bătrînețe? sau vrei să fii un caraghios bătrîn care încă se mai dă de 20 de ani? Chiar vrei 18 ani de copilărie, 20 de ani de tinerețe și 40 de ani de bătrînețe? sigur nu vrei mai multe faze, stadii, vîrste în viața asta? chiar vrei la 45 de ani să stai să asculți prejudecățile unuia de 20, cum descoperă el că la 40 de ani se mai face sex, cum descoperă cu oroare că și el se îngrașă, face celulită. cum crede că o să schimbe lumea, toată, cum descoperă că nu poate, cum se desumflă, cum trece prin aceleași depresii cum ai trecut și tu? chiar vrei să stai mereu numai cu oameni pentru care lumea începe azi? chiar n-ai nicio satisfacție în a împărtăși din experiența ta cu oameni care au experiențe comparabile? sînt faini tinerii, e faină energia lor dar e obositor să trăiești mereu într-o lume atît de îngustă din punctul de vedere al experienței…. experiența, da experiența de viață! cum poți să NU prețuiești așa ceva??

nu văd oameni în jurul meu care să vrea cu adevărat să-și asume experiența. ceea ce e cea mai mare pierdere. calitatea care sporește odată cu trecerea anilor e tocmai experiența de viață, așa cum e ea și ce concluzii putem trage din ea. experiența de viață asumată poate de la o vîrstă încolo să țină locul înțelepciunii pe care n-ai avut-o la 20 de ani. da, poate să înclocuiască înțelepciunea. sigur, ar fi minunat să fi fost și înțelept și acum să devii și rafinat prin experiență, dar… să ne mulțumim cu ce avem.

Nu mi se pare deloc că eram mai inteligentă la 20 de ani ca acum. din anume puncte de vedere mă bucur că nu mai am 20 de ani și mintea de atunci. Pentru că, atît cît am putut, am avut grijă de mintea mea, ea a sporit, și acum, cînd mă uit în urmă îmi pare rău că nu pot să mă întîlnescu cu tînăra de atunci și să-i dau niște sfaturi de viață.

Problema e că nu pot să împart experiența asta de viață cu prea mulți acum. Problema mea e că adulții din jurul meu ori nu vor să-și aducă aminte prin ce-au/ce-am trecut ori nu au făcut niciodată un efort să înțeleagă. Și au o imagine total nerealistă despre ei.

aproape nu avem o imagine normală a adultului. nu avem haine pentru adulți, cărți pentru adulți, filme pentru adulți, cluburi pentru adulți, muzică pentru adulți… job-uri pentru adulți! publicitatea nu se adresează adulților, nimic nu se adresează adulților pe lumea asta. ce-o să mai rîd peste 10-15 ani cînd toată generația asta pe care au crezut publicitarii și marile firme care finanțează cașcavalul publicitar că o cresc cu milioane de reclame va cumpăra produsele acelui timp, cine știe ce device-uri, ce mode deșucheate, ce pachete promoționale pe lună, și nicidecum produsele lor! de la 40 de ani pînă la 60 de ani nu mai ești interesant pentru nicio agenție de publicitate, iar de la 60 catena crede că ți se adresează prin intermediul Stelei și a lui Arșinel. Nici maică-mea nu se mai uită la expirații ăia și ea are peste 60 de ani.

ce ne facem, toată super-obsesia asta cu tinerețea mi se pare de-a dreptul cretină, mai ales că e tradusă prin infantilism progresiv, nu prin candoare, puritate, avînt, entuziasm.. calități foarte rare de care am avea mare nevoie azi. m-am trezit deodată adultă, o adultă care duce lipsa nu numai a adulților ci și a unei lumi a adulților. am avut o foaaarte lungă adolescență, pe care o consider încheiată în sfîrșit. și acum m-am trezit aproape singură. metaforic, evident.

nu înțeleg cînd și unde s-a pierdut vîrsta adultă. e fain să fii adult. de ce nu vă place? de ce urîți atîta vîrsta asta? e poziția de maximă lejeritate, singura perioadă din viață cînd te poți uita cu compasiune și la tineri și la bătrîni. compasiune și cîteodată, milă. milă pentru prejudecățile de la 20 de ani, cînd toți bătrînii îți puțeau și te enervau, cînd cei de 30 de ani ți se păreau extrem de expirați, cînd te îngrozeai cînd auzeai că oamenii mai fac sex la 40 de ani. milă și compasiune pentru că, deodată, îți amintești că și tu gîndeai la fel. și ție îți puțeau bătrînii și te întrebau de ce cei de 40 de ani își mai tîrăsc hoiturile pe stradă cînd ar putea să stea acasă și să aștepte să moară. Îți amintești și tu de cruzimea tinereții lor. milă pentru că știi că mai au cîțiva ani și deodată se vor simți îngrozitor de bătrîni, mai ales dacă și-au pregătit terenul pentru asta tot evaluîndu-i pe cei de 30+ ca fiind extrem de bătrîni iar pe cei de 40+ cu un picior în groapă.

aș vrea să fiu p tînără adultă pentru totdeauna. pentru că mă simt îndeajuns de confortabil în pielea mea?

Reclame

băieți, voi și spuneți cînd simțiți ceva?


NU? Adică faceți ceva. Faceți să se întîmple. Adică nu lăsați lucrurile așa. Doar așa. Să cadă înlăuntrul vostru și să facă implozie acolo. Să vă roadă pe dinăuntru, ani de zile, poate zeci de ani, pînă ajungeți din oameni neoameni. Pînă ajungeți din niște oameni plini de sentimente frumoase … niște fîntîni care se umplu permanent cu dacă, de ce n-am, de ce n-a, de-aș fi, cum ar fi fost să, cum am trecut pe lîngă și n-am, poate, poate, poate …. Adică știți, ați realizat la un moment dat în viața asta, așa cum e ea, că simțim ceva autentic și irepetabil în legătură cu și împreună cu altă persoană rareori în viață și de fiecare dată cînd lăsăm momentele astea să treacă în loc să le prindem bine și să le tragem lîngă noi, între noi, în noi, în loc să ni le prindem de suflet cu un nod cît mai greu de desfăcut, pierdem ceva ce nu vom putea niciodată recupera, ceva atît de prețios și …

*

De ziua mea am primit darul unor priviri pline de regrete. Regrete nu pentru ce s-a făcut ci pentru ce NU s-a întîmplat. Întotdeauna am crezut că acestea sînt cele mai negre regrete pe care le putem avea. Regrete ce cuprind în ele un univers întreg pe lîngă care am trecut pentru că așa am … ales. Pe care l-am ratat pur și simplu. Și care e posibil să nu ne mai fie dat niciodată.

Am și eu regretele mele. Îmi pare rău pentru multe. Multe pe care le-am făcut, care mi s-au făcut, care s-au întîmplat. Sînt sertare în mintea, inima, sufletul meu pe care nu vreau să le deschid. Pentru că mă doare. Pentru că acolo e multă furie sau dezamăgire, sau cine știe ce. Sertare înțesate de regrete. Dar astea-s un fel de regrete firești, pe care le pot suporta, pot chiar face ceva cu ele. Pot să le scot și să le arăt ca pe un tricou găurit: uite gaura asta din tricou e regretul meu. N-am însă așa multe regrete din celelalte. Regrete că n-am încercat. Că ușa a fost în fața mea deschisă, și eu n-am intrat. Regret, da, multe. Regret că mi-a ieșit prost, că n-am dat bine, că poate m-am făcut de rîs, c-am fost penibilă, că nu m-am făcut înțeleasă, că m-am purtat nasol, egoist, obraznic, înfumurat, regret că n-am ținut cont de sensibilitățile altora, îmi regret nemîplinirile, regret multe, multe, multe … dar … nu regret gesturile simple, privirile, încurajările, toate emoțiile pe care le-am lăsat să se vadă, uneori prea crude … tot ce-am făcut să ajung la celălalt care, dintr-un motiv sau altul, a ales să se prefacă că nu.

N-am regretul ăsta. Regretul ăsta că NU am făcut o dată un simplu gest, cel mai simplu posibil, o mîngîiere, o atingere, că nu am spus cîteva cuvinte care să cuprindă în ele tot. Că nu am spui stai, rămîi, vino … doar vino și atît.

 Regretul ăsta e insuportabil. E pur și simplu de nesuportat. Am văzut asta în ochii lui.

… am primit darul asta peste mese, peste masă, printre sticle și pahare și rotocoale de fum, printre umerii, brațele și capetele celorlalți, din niște ochi tot mai înnegurați și mai îngîndurați. Profund îndurerați. Timp de cîteva ore.

579150_10151691616263379_1078658199_n

*

… momentul acesta poate fi ultimul, și n-ai făcut nimic. Și asta nu te doare? Te doare mai mult să spui ce simți? Nu te doare că nu s-a întîmplat?

*

Vino. Doar vino. Atît.

testul de paternitate


după ce a negat că are un copil cu Vica și aceasta a trebuit să-l dea în judecată ca să pună numele tatălui în certificatul de naștere, și bineînețeles a cîștigat pe baza analizelor ADN, Pițurcă s-a răzgîndit. Văzînd cît are de plătit pensie alimentară s-a hotărît să-l ia acasă. Acasă o să-i dea nevastă-sa de mîncare mai puțin, că doar nu e copilul ei și s-o fi săturat de amantlîcurile lu’ bărba-su, o să-i dea cămăruța de sub scară ca-n Harry Potter, o să-l mai pună să și deretice prin casă, să le aducă cafeaua, să le facă pantofii și uite așa o să scape și Pițurcă mai ieftin. Și le mai dă și un semnal celorlalte amante cu rang mai mic, care n-au ieșit încă prin presă să-și spună poveștile, să facă bine să nu iasă și ele cu copii lor la rampă. Că dacă ies, uite ce au de pătimit.

Nenea ăsta este antrenorul echipei naționale de fotbal a ROMÂNIEI? Cartoforul ăsta dovedit și netalentat, afemeiatul ăsta care credea că toată viața o să scape cu fața curată, omul ăsta cu minte mică, îngustă, meschină și mucegăită? Zgîrciobul ăsta? Nenea ăsta ne reprezintă pe noi în lume într-un domeniu cu atît de multă vizibilitate? Cu rezultate atît de proaste?
*
Problema copiilor care nu-și cunosc tatăl sau care al căror tată nu vrea să-i recunoască și să-i vadă este larg răspîndită în România. Este de fapt un fenomen de care nu vorbește nimeni. La un moment dat am colaborat cu TVR-ul și mai apoi cu o firmă privată care producea emisiuni pentru TVR. Una din primele mele sarcini a fost trierea scrisorilor venite pe adresa unor emisiuni: cîțiva saci pe săptămîna. Prima triere era chiar asta: împărțeam scrisorile în două: copii care-și căutau tatăl și celelalte. În cîteva luni am citit sau răsfoit mii de scrisori de genul acesta. Ele aveau cam același scenariu: în general bărbatul trecuse prin locul cutare, avusese o relație cu o femeie și, după ce primise vestea cea mare: „sînt însărcinată”, plecase. Uneori plecase în capătul celălalt al țării, alteori doar la cîțiva kilometri distanță. Cele mai multe dintre mame n-au știu, n-au putut sau le-a fost rușine să se ducă în instanță și să ceară prin intermediul legii tatălui să-și recunoască copilul. Așa că au rămas fără tată, cu o linie în locul numelui tatălui pe certificatul de naștere. (Așa cum și-a dorit și Piți pentru copilul lui: să scrie în certificatul de naștere: „fiul natural al …”, deci nu fiul lui, și asta pe vremea cînd Vica nu căzuse în dizgrație.) Am găsit și cîteva mame care și-au părăsit copiii în tot noianul acela de scrisori, dar numărul lor era incomparabil mai mic față de cel al taților.

E ușor să spunem că asta se întîmplă mai ales la țară. Sau că lumea de la țară e indubitabil mai proastă ca cea de la oraș. Că între cei cu facultate și cu carte nu se întîmplă așa ceva. Ba se întîmplă aproape la fel de des și în lumea „bună”. Iresponsabilitatea e egal răspîndită mai ales că, opinia publică nu sancționează în continuare la noi părintele iresponsabil ci mai degrabă mama care a ales să păstreze copilul. Mama e de vină pentru că a rămas însărcinată. E chiar catalogată o curvă, în cele mai multe cazuri. Cît timp se tăvălise prin așternuturi fără să rămînă însărcinată nu era așa curvă. Acum, că o să aibe un copil, e. Asta în era în care bărbații și femeile se laudă cu relațiile lor libere și neîngrădite de vreun act la primărie. Ce, o hîrtie o să sporească dragostea dintre noi? Sigur nu, dar în cazuri din astea de iresponsabilitate crasă mai protejează copii cît de cît. Nu pot să mă mîndresc cu Vica și cu relația ei adulterină de atîția ani, alimentată generos de sume mari de bani. Dar copilul lor nu are nicio vină. Mi se face greață de Pițurcă, îmi vine să vomit cînd văd că-l tîrguiește ca un sac pe cartofi: pînă acum nu era al lui, acum vrea să-l ia acasă că așa e mai ieftin. Și-mi vine să vomit puțin și pe morala opiniei publice din România care se mai hlizește nițel și la așa ceva.
*
Testul de paternitate și maternitate este despre noi, nu despre copil. Dacă ai nevoie de o hotărîre judecătorească ca să afli că ești tată sau mamă – după caz – asta după ce te-ai zbenguit vesel ani de zile prin diverse așternuturi și te-ai lăudat permanent cu asta, ești un idiot amice. Nicio instanță din lume n-ar trebui să-ți mai lase niciun copil la tine acasă.
*
În cazul lui Pițurcă, dacă mai era nevoie, testul de paternitate pe care-l dă din nou acum arată ce om de două parale este antrenorul echipei naționale de fotbal a ROMÂNIEI.

ce mai spun femeile despre barbatii romani


… nu-s vreo mare cititoare de reviste on-line, primesc tone de newsletteruri pe care le sterg inainte de-a le deschide. Cateodata insa, apuc sa citesc titlurile inainte de-a le arunca definitv la gunoi. Asa se face ca dimineata de azi mi-am inceput-o langa o cafea, citind amuzata un articol aparut in flu.ro, scris de Irina (si atat) cu titlul: „Barbatul roman – urat, dar pretentios
*
„Geci umflate, pantofi cu botul lung si lucios, burti generoase, lanturi intinse strasnic peste cefe late, treninguri, tricouri mulate cu imprimeuri sclipicioase, berea lipita de mana in majoritatea zilelor libere, dar nu numai, nepasarea fata de cum arata, dezinteresul pentru modul in care se prezinta pe strada, toate astea asezonate cu pretentia de a avea la bratul lor nici mai mult, nici mai putin decat niste “printese”, niste modele! Niciunde nu am vazut discrepanta atat de mare intre ceea ce sunt si ceea ce pretind, ceea ce reclama, de multe ori cu violenta …
*
Nici eu, draga Irina :))))))))))
*
La fel de interesante sunt si comentariile lasate pe marginea acestui articol.

– „au un caracter de pestera, zici ca vin direct din neanderthal.”
– „Cultura SHMEN-ului i-a dus spre imbecilizare si acolo se afla si acum.”
– „cea mai ‘nationala’ caracteristica este imbinarea de exceptie intre imbecilism si tupeu dus pana la infractiune desi necunoasterea legilor (cf.TGD) nu este motiv de incalcare a lor. Dar barbatul roman, incrucisare nefireasca de doi gameti masculini (Traian si Decebal), poate orice dar nu face nimic (bun) si asta repet intr-un procent covarsitor din populatia activa a tarii, mai ales la tinerete.
Cat despre articolul de fata este prea ‘subtire’, o cozerie de five o’clock. Ziaristele ar trebui sa-si ia inima in dinti si sa spuna raspicat ce gandesc (daca gandesc). Ca si noi toate, populatia feminina a RO, de altfel. FEMEI, scrieti raspicat macar daca nu vorbiti !!!”
– „eu i`as numi mai pe scurt …. SHAORME =)))”

(… iar eu as adauga ca, exteriorul lor indica de fapt ceva si mai grav: cum arata interiorul. Brrrrrr!)
*
WOW! Cariera mea de aparatoare-a-feminitatii se apropie de sfarsit.

:)))))))))))))))))))

De ce oftăm uneori …


– de ce oftezi aşa? – mă întreabă (un) el cu ochii mijiţi a plăcere presimţită.
– eh, îmi reglez şi eu respiraţia – ziceam eu şi mai oftam o dată spre încântarea, satisfacţia dar şi uimirea tipului din stânga mea (din stânga pentru că stătea de obicei la volan).

Pentru că toţi credeau – atunci când mă auzeau oftând – că sunt gata, leşinată, terminată … îndrăgostită, praf. Bine, şi oftaturile mele erau din ce în ce mai dramatice. Îşi închipuiau că e un fel al meu de-a le spune: „ah, cât aş vrea să te aaaahhham … îmbrăţişează-mă aici pe loooooohc, în mijlocul intersecţiei că nu mai pooohht!” – şi se uitau încâ

Français : les yeux

Image via Wikipedia

ntaţi la mine, iar eu, nesimţitoare, paralelă, zână, blondy, continuam cu oftaturile, care mai de care mai adânci … dar nu făceam altceva nimic.

Si pentru că vedeam mereu aceeaşi reacţie la oftaturile mele – inocente de altfel – am început şi eu să cred la fel: „măi, oi fi îndrăgostită şi nu ştiu … şi subconştientul mă trădează fără să-mi spună. Ma avertizează sireacu că se-ntâmpla ceva. Că îmi place. Dar … chiar aşa, de toţi????”

*

Visele romantice ale celor de la volan + ale mele au fost însă spulberate definitiv în ziua când ochii îmi căzură pe prospectul suplimentului „Magneziu Forte”. Printre simptomele cele mai întâlnite ale carenţei de minerale, în special a acestui mineral, oftatul stătea la rang de cinste. Adică oftam din cauza lipsei de magneziu şi nu a testosteronului de împrumutat. Pfiiii …..

Fir-ar … şi de când iau magneziu nu mai oftez de loc. Cine ce să mai creadă ….

Femei despre femei


„……. se reinventează tot timpul, acum e o mama model, înainte era o târfă; am aici o carte scrisa sigur de un admirator, o fi iubit-o mult pentru ca a urmărit-o peste tot vreo 15 ani, face în carte referiri foarte personale şi obscene, o carte care o prezintă ca ceea ce era pe vremea aceea, o târfă ……….. Madonna este … ei bine, ce am zis mai devreme ca e, nu mai zic o data ca se mai uita şi copii la televizor la ora asta ( pana acum 30 de secunde nu se uitau? sau ? .. te pomeneşti ca vroiai de fapt sa le atragi atenţia asupra afirmaţiei „e o târfă”?) … de-a dreptul machiavelica, nu este cameleonica, n-are o voce nemaipomenita, este o târfă …………”

Cam asa vorbea Liana Stanciu de dimineaţă despre Madonna.

Nu zău! Madonna e o târfă? Pe bune? Eşti sigura? Dupa ce criterii se stabileşte asta, nu m-am prins niciodată; poate, în coada intervenţiei tale televizate, trebuia sa ne descrii şi sistemul de referinţă.

Asa vorbesc femeile despre alte femei, bravos, ce sa mai zic? Asa se vorbeşte dimineaţa la televizor, pe la posturile astea TV mai gomoase, mai cu pretenţii.

Le doresc scădere a ratingului tot mai plăcută, salarii din ce în ce mai mici. Ţineţi-o tot asa, poate scăpăm de voi într-un final.

P.S. Nu-s fan Madonna, nu ma duc la concert, nu-i ascult muzica. Mi se par insa din ce in ce mai jenante aparitiile televizate ale persoanelor publice din RO, a celor care chipurile ar trebui sa aibe influenta, ceva de spus, o personalitate remarcabila, etc ……..

Tzatza la masculin


Țață – (a treia definitie, conform DEX) Epitet pentru o femeie vulgara, lipsita de gust si finete, mahalagioaica.

Credeam ca nu exista un corespondent masculin pentru țață, dar iata ca …

Mahalagiu – bărbat care locuieste intr-un cartier marginas, la periferia unui oras; barbat cu apucaturi grosolane, care se cearta si barfeste.

Femeile au reputatia (proasta) de guri sparte, vorbitoare fara sir, barfitoare, rele, certarete. Si am vazut tate la viata mea, slava domnului, destule. Le-am luat ca atare, mi se parea normal sa fie astfel,  asa am fost invatata sa cred.  Femeile-s alea care nu-si pot controla gura, nu pot trai fara sa rostogoleasca in aerul deja poluat, tone de sunete inutile … pe cand ei, domniiii, ei da, alta viata, alt decor,  alt aer, mai plin de ozon, de O2, de ce vreti voi  …..  Mare mi-a fost uimirea cand m-am surprins cautand un termen sinonim cu tata, dar la masculin, pentru a caracteriza un barbat …

*

Cand ma uit la femeile pe care le-am cunoscut, ele nu-s cu nimic mai prejos/presus decat barbatii. Tocma’ printre ei am intalnit cele mai rele exemple de tate: barfitori, invidiosi, gelosi,  infatuati si ignoranti. Niciuna din femeile pe care le cunosc, n-a comentat atat comportamentul celor din jur, cum o fac unii barbati. Nu i-a catalogat pe toti prosti, scotandu-si defectele ei in evidenta ca pe niste calitati. Niciuna nu mi-a servit niste platitudini ca pe niste revelatii, si neshte complexe ca pe niste mari virtuti. Niciuna nu mi-a cerut sa-mi ajustez comportamentu; dupa tiparu’ ei ingust, intocmai cat o moneda de 2 bani.

D-o fi fost vreuna guresa, sigur va spun ca a trecut prin a mai rea perioada din viata, era cu nervii la pamant, a recunoscut macar in fata noastra ca a depus armele si apoi s-a tratat cum a putut si ea. Mai cu lavanda, mai cu extraveral. Acu’ de toate cate stiu sunt aprox. bine la cap, s-au vindecat, au o viata normala si  preocupari interesante.

Oh nu, nu va faceti probleme, n-am sa incerc sa le dau extraveral … lor, domnilor. Nu prea mi-a reusit nici macar cu crema cu factor de protectie, UVB-urile fiind la fel de speriicioase pentru ei ca Baubauuul mioritic. Asa ca … pana la tratarea de mahalagism, mai va … Si daca s-ar trata doar cu lavanda si extraveraaal, wow, ce bine-ar fi!