Balcik


So … una din excursiile din copilărie din care nu-mi aduc aminte mare lucru e cea de la Balcik. Bine, e posibil sa fi fost într-un fel de tur al litoralului bulgăresc și amintirile de la Nisipurile de Aur sa se suprapună peste parfumul de trandafiri, salata de castraveți cu coaja și viata ( et opera …) reginei Maria.

Balcik-ul azi e un oraș cu parfum comunist, salvat de farmecul dat de peisaj și atmosfera dezintegrata a clădirilor lăsate în paragina. E bineînțeles invadat și sufocat de prăvălii pline de ieftinaturi și nimicuri, aceleași ca și cele din București sau orice alt oraș de la noi.  Termopanele albe și foarte vizibile amenință serios arhitectura; la fel și vilele noi, construite chiar în coasta fostului domeniu regal … wow, parca și vad anunțul în ziar:  „apartamente de vânzare chiar lângă castel!!” … Un imens siloz obturează o buna bucata din coasta pentru simplul motiv ca e amplasat fix pe mal. E nefolosit în prezent si arata ca un decor dintr-un film ce se petrece într-un timp post WW3. Domeniul reginei Maria (castelul de la Balcik) e în schimb bine întreținut. Am văzut și romani prin oraș, nu foarte mulți dar și alte naționalități … Bulgarii mi s-au părut amabili, unii chiar simpatici, au învățat o fraza pe de rost și ți-o repeta zâmbind după care adaugă: „magnetofon”.

Daca tot te-ai dus la mare; mai ales daca stai in Vama sau la 2 Mai sa stii ca Balcik-ul merita o dimineata din viata ta 🙂

Michael …


Michael …

Vestea asta m-a lăsat aşa … mirată, tristă dar și oarecum … iritată. Cum adică să mori aşa, tam-nesam și să-ți lași trebile neterminate. Păi ce, aşa se moare din viaţă? Se pleacă aşa, uite acuma îs, acuma nu-s? Să ne lași pe toți cu gura căscată? Cu biletele cumpărate și spectacolul nevăzut? Păi cum măi Michael, de ce ne-ai făcut asta? Asta ne-ai pregătit tu în loc de 50 de spectacole fulminante?

Acum (tot o să fie trendy să spui că ți-a plăcut cum cînta Michael, că a fost tratat nedrept, că media și presiunea publica … tensiunea, profitorii, etc, etc, etc, bla-bla-bla … aşa sîntem noi, oamenii, și văd că nu ne schimbăm …) … pot spune și eu că în copilărie am fost fan. Aveam un poster cu el care a rămas pe peretele camerei mele cîțiva ani după ce am plecat la facultate și m-am mutat în București.

Pot spune că-mi și pare rău de ceva. Îmi pare rău ca n-a apucat să se reabiliteze …. să-și refacă imaginea prea șifonată în ultimii ani. Succesul concertelor pe care le pregătea l-ar fi pus acolo unde ar fi meritat și i-ar fi remodelat imaginea rablagită și bolnăvicioasă.

Instead … He’s a legend now 🙂

Interviu …


Citat de pe un forum cu tema: „job-uri, interviuri, candidați, angajatori”

„In ultima vreme am fost la mai multe interviuri. Am un loc de munca, unul destul de bun chiar, dar …….. nemulțumirile inerente oricărui job la mine se amplifica în timp, pana când, la un moment dat, simt nevoia sa-l schimb.

Am schimbat joburi precum au votat romanii din ’90 încoace. Nu ca sa-i puna pe unii la putere ci ca sa-i dea jos pe altii.  Dar nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre interviuri.

Cand vrei sa te angajezi, trebuie musai sa treci printr-un interviu.  Compania, prin ochii unui specialist (rareori), ai unui idiot (si mai rar) sau ai unuia care n-are nici o treaba cu procesul de recrutare (de cele mai multe ori) te verifica daca esti bun pentru ea.  Te masoara cu niste etaloane potrivit carora cineva ca Alexandru Paleologu, spre exemplu, n-ar merita nici cel mai umil job(*).

Desfășurarea unui interviu este previzibila in proportie de 80-90%. Sunt atat de asemanatoare incat rareori mai sunt surprins de vreo intrebare. De cele mai multe ori ma plictisesc la aceste întâlniri, avand raspunsuri gata pregatite pentru mai toate intrebarile.    Tocmai fiindca sunt atat de previzibile, interviurile sunt false.  Tu spui niste lucruri in care nu crezi neaparat.  El stie asta dar nu te poate contrazice.  Poate nici el nu crede dar si el are un job de pastrat. Sunt mici scenete, cu doi sau mai multi actori, triste si fara spectatori. Fiecare isi joaca rolul cum poate mai bine. Angajatorul imi pune o intrebare. Eu o asteptam si ii servesc un raspuns frumos slefuit, la care el, la randul lui, se astepta.

Reteta e simpla. Exista cateva chestiuni pe care trebuie sa le afirmi. Vrei sa muncesti, vrei sa faci cariera, vrei sa te implici, banii nu sunt cei mai importanti, esti proactiv, dispus sa te perfectionezi, lucrezi bine in echipa. Nimeni nu-ti cere la interviu sa muncesti 10-12 ore pe zi dar daca spui ca vrei sa lucrezi doar opt, devii suspect si ai toate sansele sa fii taiat de pe lista (hahahaha) … La intrebarea de ce vrei sa schimbi locul de munca, raspunsul corect e la fel de simplu: vrei sa faci un pas inainte, sa avansezi, jobul propus iti satisface exigentele profesionale si personale. Nu spune niciodata ca nu te intelegi cu colegii, ca vrei mai aproape de casa, ca pur si simplu vrei o schimbare sau ca primesti prea putini bani.  Sinceritatea nu e la mare cautare. Nu contesta nimeni ca e o calitate dar nu e relevanta pentru ce vor ei de la tine. Motivatiile tale nu sunt „sanatoase”. Ca si cum ar fi ceva anormal sa vrei sa fii aproape de casa, sa castigi mai multi bani sau se te intelegi bine cu colegii. Spune-le ce vor sa auda si se vor simti bine. Iar tu vei avea o sansa in plus sa ajungi pe short list. Ce e mai trist e ca scara de valori utlizata pe piata muncii risca sa devina universal valabila. Un om fara job este un om cu care ceva nu e in regula. Exista persoane non-grata in opisul recrutorilor. Daca pui familia inaintea datoriilor de serviciu ai toate sansele sa te afli printre ei. Daca tii la cele mai firesti si de bun-simt lucruri, s-ar putea sa primesti stampila cu „KO” in loc de cea cu „OK”. Spune unui angajator ca peste cinci ani nu te vezi urcand doua pozitii in organigrama companiei si nici obtinand nu-stiu-ce diploma pe care firma e dispusa sa o sponsorizeze. Spune-le ca nu te intereseaza acest lucru si ca preferi o saptamana la malul marii decat una de training. Sau spune-le ca nu te gandesti atat de departe. In cazul asta, amice esti un caracter slab, un individ fara ambitii, care nu poate aduce nimic bun organizatiei. Nu ai ce cauta in echipa lor de cyborgi care creaza valoare adaugata 12 ore pe zi. Sau spune-le ca in 30 ani de viata n-ai nici o realizare pe care sa o pui in rama pentru ca nu ai urmarit asa ceva. Ti-e suficient sa te intorci seara acasa si sa-ti imbratisezi familia. Spune-le ca te simti bine in pielea ta, ca nu te deranjeaza sa iesi la pensie cu acelasi titlu pe care il aveai la terminarea facultatii. Spune-le ca nu traiesti ca sa muncesti ci muncesti ca sa traiesti. Te tine ? ;)”

Fiti sinceri …


„Sau ce va imaginați… ca dacă la comuniști trei munceau și șapte o lălăiau iar salariile erau egale la toți, acum este altfel? Cel mult putem spune ca împărțeala banilor se face prin alte mijloace (ex.: inflația, deflația, moneda tipărită fără acoperire etc.),  dar tot în calul care trage se da cu biciul.”*

* comentariu la un blog cu tematica economica

Fiți sinceri … Câți dintre voi, cei care ați apucat puțin și din comunism și stiti ce-i aia, v-ati capatuit si o duceti muuult mai bine dupa ’89? ( Bine, cei care n-ati furat, nu v-ati nascut in Primaverii sau Cotroceni, n-ati avut parinti cadre importante in partid sau mari directori prin inteprinderile comuniste? ) Realmente, ce avem de castigat traind in capitalism? In afara ca magazinele sunt pline (printre altele de multe prostii, lucruri inutile si otravitoare, E-uri, pesticide, legume/fructe tratate hormonal si modificate genetic)? In afara ca aveti libertate de exprimare, pe care oricum n-o folositi decat ca s-o comentati pe EBA, sa radeti de Vanghelie si sa-l mai injurati pe marinar? Ca puteti alege liber si aveti mai mult de un candidat pe buletinele de vot? Cine s-a dus la vot, macar sa-si anuleze buletinul?

Cine foloseste intr-un fel pozitiv, eficient, creativ libertatea castigata cu pretul unor vieti in ’89?

Cornel si, cateodata Maria


Cornel s-a mutat în București pe la vreo 25 de ani. Nu terminase liceul dar „știa pe calculator” – zicea el, deoarece, tatăl lui, apucase ceva contracte de munca pe-afara pe vremea comuniștilor și ii adusese un PC sa se învețe de mic. Asa ca, probabil a fost primul de pe strada lui care văzuse vreodată asa ceva. Asta ii dădea un avantaj nesperat în fata celorlalți care se ținuseră totuși de scoală. Unul dintre ei avea sa se angajeze agent de vânzări la o firma noua, mare, sa dea și la o facultate și apoi sa fie trimis la București. Cu vecinul acesta care fusese pe la școală a venit și Cornel în București.

*

O vreme nu a depășit granitele străzii lui. Poate se simțea ca un copil în noul oraș. Poate nu era curios. Poate ii era frica c-o sa se piardă. Dar oricum, nu îndrăznea sa se îndepărteze prea mult de casa. „Acasă” pentru el însemna de când era în București o cămăruța rămasă libera în sediul firmei pentru care lucra. Era bine asa, nu trebuia sa plătească chirie, nici întreținere. La prima vedere nu dădeai doi bani pe el, era firav, palid și cam bolnăvicios. Avea sau i se părea ca are tot felul de boli. Te făcea sa te întrebi dacă nu cumva e și virgin pentru ca nu-l prea vedeai în compania femeilor. Nu părea sa aibe nimic viril in el. Vorbea molcom si cam prost, atintindu-te cu ochii lui aposi, albastri.

*