24 de ore


 (pentru Ruxandra,  care mi-a amintit de Nuri Bilge Ceylan, un articol pe care cred că l-am publicat doar pe blogul lui Marius Manole)

mi-era cald şi parcă nici nu mai aveam chef după „The Tree of Life” să văd alt film. Nici pe acela nu apucasem să-l cuprind, nici în minte, nici în suflet, nici chiar în memorie, (şi poate un astfel de film nu poate fi cuprins, chiar aşa … oricînd, oricum), şi îl văzusem printre pupăturile zgomotase şi lipicioase ale iubăreţilor din faţa mea, ţigările aprinse ale fumătorilor care cereau mereu cîte-o ţigară de la altcineva, sau un foc, sau altceva şi acompaniată de înfometaţii care ronţăiau liniştiţi nişte snacks-uri cu aromă falsă de chilli pe fundalul sonor al Simfoniei no. 4 în E minor de Brahms. Coloana sonoră, ah!, coloana sonoră! Am reascultat-o de dimineaţă, thanks Google, thanks Brahms, Berlioz, Bach, Schumann, Thanks God!, (nu, NU în ordinea asta, aoleo!), gîndindu-mă cît de mişto se face Brad Pitt de cînd îmbătrîneşte şi se urîţeşte. Iar Sean Penn, ah, Sean Penn … de el nu vă mai spun pentru că el rămîne al meu, să nu vă stea prea mult gîndul la el, că nu e voie. Şi mă minunam cu voce tare cum a venit el din Haiti, din iadul de acolo, unde a făcut voluntariat, şi s-a arătat de trei ori în filmul ăsta, şi o fată m-a auzit şi mi-a şoptit la ureche că s-a despărţit şi de Scarlet. Yes! – mi-am zis în sinea mea, de parcă …
*
aşa că, mergeam la film, alt film, parcasem maşina mai departe ca să mai merg şi eu pe jos, (cîte tertipuri trebuie să înveţi în viaţă!), transpiram şi mă gîndeam că mă ţin doar de-o promisiune, că n-am

Uzak

Uzak (Photo credit: Wikipedia)

chef de un alt film, că de ce?, ce poate să-mi spună Nuri Bilge Ceylan peste Terence Malick? Mergeam să văd Uzak / Distant / Departe, şi nu ştiam nimic de filmul ăsta, dar mai bine, poate aşa mă surprinde cu ceva – mă tot încurajam. Şi 110 minute m-am minunat cum doi bărbaţi urîţi, dar urîţi frate, şi şleampeţi şi neraşi, unul cu o pungă vizibilă de grăsime pe o pleoapă, altul, ăl’ tînăr, cu o umflatură dubioasă pe o tîmplă, şi un regizor care n-are mijloacele materiale a lu’ Terence (şi-a filmat filmul în propriul apartament, în propria maşină, ş.a.m.d.) îmi spuneau simplu şi genial povestea universală a omului, a apropierii, a cunoaşterii, a vieţii aşa cum e, a întîlnirii dintre oameni, atît de grea, ATÎT de grea, atît de aproape, atît de departe. Şi ăl mai bătrîn, la vreo 40 aşa, avea o privire, avea o privire, avea o privire … Avea O Privire, DA!
*
Top that if you can!
*
am plecat cu sufletul plin, din nou, gîndindu-mă la ochii negri, privirea aia, of, şi la faţa negricioasă şi nerasă a turcului rămas să privească Bosforul (să se uite şi la mine cineva aşa, vă rog!) şi mi-am adus aminte brusc că ziua mea nu s-a încheiat. Şi m-a cuprins aşa, un fel de panică. Mîinile mi s-au ridicat singure în aer, s-au prins de propriul meu păr şi au început să-l facă cîrlionţi. Repede-repede-uite-aşa. Teatru, aoleo, teatru! Mai e şi teatru în seara asta. Prietena mea N. făcuse rezervare la Godot, şi mai trebuia să vad o piesă de teatru. Dar ce piesă de teatru? Cum să-mi amintesc printre Terence Malick, Nuri Bilge Ceylan (în foto, stînga), Sean Penn şi turcul ăla neras, pe care l-am lăsat pe-o bancă cam părăginită, privind apa cam cenuşie a mării neliniștite, ce piesă o să văd eu în seara asta? Dar de ce mi-am făcut un program aşa de complicat? Dar cîte poate omul să sufere într-o zi? Hai, o zi şi-o noapte, căci The Tree of Life s-a întîmplat cu o seară înainte. Doamnee, să vezi că n-o să-mi placăăă! Cum să-mi mai placă ceva după Uzak / Distant / Departe li după The Tree of Life? Dă-i şi smiorcăie-te. În gînd, fireşte. Dar ce piesă o fi?
*
nu mi-am adus aminte. Iar la Godot m-am luat cu una, cu alta, căci amica mea N. mi-a arătat pozele din Burkina Faso, de unde tocmai venise, unde crocodilii sunt sfinţi – pe bune! – şi nu muşcă pe nimeni, și ea și-a făcut poze cu ei, și ei chiar păreau blînzi, și totul părea ireal, dar era real, căci ea nu minte și mai erau și pozele și toate alea, și ca să mă ajute să cred ȘI în Asta mi-a făcut cadou o cutiuță cu unt de karite (sau de shea? N-am înțeles.), cu care m-am dat imediat pe buze să văd ce se întîmplă. Apoi m-am salutat cu unii și cu alții, am trimis bezele cu aroma de karite (sau de Shea?) și am primit altele înapoi cu gust de bere, nu mai știu cîte și nici sigur-sigur cui şi de la cine, apoi, în fine, am comandat o Pina Colada (parcă? Parcă.). M-am mai mutat de la o masă la alta şi, taman înainte să se stingă lumina, tipa din stînga mea mi-a zis că piesa se numește „Stă să ploua”, e scrisa de Lia Bugnar și mai joaca și Marius Manole în ea.
*
Hait!
*
pe Marius asta îl şi cunosc. Pe ăsta din poză.
*
M-am uitat în sus şi nu l-am văzut pe Dumnezeul lui Terence Malick, care cîteodată nu-ţi dă nimic, ba chiar îți ia tot și alteori îți dă mai mult decît ceri. Nu m-am prins cum face asta, și cînd, și de ce, dar se pare că aşa e. Am văzut doar candelabrul foarte frumos al sălii, și, pentru o clipă, mi s-a părut că se sparge în mii de bucăți, care cad toate înspre mine, încet, cinematografic, ca-n filmele holywoodiene. Ca-n Matrix, sau nu știu, unde am mai văzut aşa ceva? În Harry Potter? Poate. Şi toate o să mă străpungă, (cuvîntul ăsta are vreo legătură cu pungă?), nu știu nici eu de ce. Poate pentru că vreau prea multe. Acum nu că m-aş simți obligată să-mi placă toate lucrurile făcute de cei pe care-i cunosc, dar e o senzație acolo inexplicabilă de așteptare, aștept să se Întîmple ceva, și dacă nu se Întîmplă am senzația că mor, și, după filmele văzute înainte emoția asta devenise acută ca un atac de cord.
*
Ieri, Cineva a fost generos cu mine. Maybe God. Perhaps. Pe la finalul piesei, și eu, ca toate fetele din sală, ne uitam la MM și oftam în suflețel că nu ne iubește nimeni și pe noi aşa cum o iubea el ( personajul) pe fata din piesă. „Hai te rog, treci și pe lîngă noi, aşa încordat de emoție și copleșit de iubire! Adică treci și prin noi! Să simțim si noi, o data, aşa ceva. Te rugăm.” – auzeam clar un cor în capul meu, format din glasurile celor din jur, și parcă şi glasul meu se amesteca printre ele. Dar nu, nu-s eu aşa de, aşa de … Şi iar: „vrem și noi să plîngă cineva pentru noi și să vrea să ne înțeleagă şi să vrea să rupă zidul pe care naiba știe de ce îl facem”…. Şi cînd nu era asta erau fetele de pe scena (Lia, Maria, Antoaneta), ah fetele, ne-au transmis de toate, energii pozitive, și speranță, și voioșie, și, și, și …
*
cîteodată Dumnezeu e generos. Şi totul îți merge din plin. Şi primești daruri peste daruri. Şi zilele se numără în minuni. Şi peste toate tragi concluzia că îți trebuie o doză mare de sensibilitate, de generozitate, de bunătate chiar, de bunăvoinţă ca să vezi toate lucrurile astea şi să le dai altcuiva. Altora. Să le împărtăşeşti. Toate Astea sunt calități rare și neprețuite azi. Cele pe care le căutăm și le găsim rar. Cele care ne lipsesc acut. Cele care te îmbogățesc … și singurele care contează.
*
și acum chiar vă las, căci am nespus de multe lucruri de aranjat în sertare, de filtrat, rememorat, de cugetat, de simțit, de aflat, de respirat

Reclame

Ruxandra Cartianu: Duminica unui roman din America


Neliniștea unui român din America din Duminica referendumului

Nu știu exact ce vor face  Duminică românii din America. Dar cred că în marea lor majoritate nu se vor prezenta la referendum.  Vor proceda astfel  fiindcă au perceput gravitatea evenimentelor ce se petrec acum în țara de origine și răspund  cu simț civic îndemnurilor de a sta acasă? Sau din comoditatea imprimată de apolitismul stilului de viață american  coroborată cu  un fel de nepăsare,  lehamiseală, lipsă de informare sau deformare? ”Good  question”,  ar spune  americanul.  Inclin să pledez pentru cea de a doua variantă. Argumentele sunt personale și provin din reacțiile celor în mijlocul cărora trăiesc în prezent.

Majoritatea cunoscuților mei din America au plecat demult din țară, fac parte din categoria azilanților politici, cei care au plecat greu și cu durere,  cu sentimentul acela îngrozitor că pleacă pentru totdeauna,   dar și cu speranța că nu vor mai fi obligați să se întoarcă vreodată  în România. Au plecat cu totul, au aruncat în valiză amintiri, diplome, poze de familie, câte un disc cu Maria Tănase sau colinde de Crăciun, o carte de Creangă sau Eminescu să le țină de urât, o cămașă de borangic  pe care să o poarte cu mândrie națională la diferite sărbători ale comunităților românești,  și încet, încet au început să uite limba pe care copiii lor născuți  în țara lor de adopție  au refuzat să o învețe.  Acești  români au pierdut contactul cu realitatea românească, nu-i mai aparțin decât prin simțire.  Revoluția decembristă i-a însuflețit puțin, s-au năpustit spre țara mamă cu dor și iubiri înăbușite, i-am văzut chiar sărutând pământul  la ultimul  pas  de pe scara avionului, unora dintre ei li s-a cuibărit în suflet pentru o clipă speranța că s-ar  putea întoarce să-și  reia viața din punctual în care o   abandonaseră,  să-și regăsească  prietenii, atmosfera familiară a  cluburilor de bridge  și de șah în care se refugiau de realitate… Și-au revenit rapid din visare.  ”Ce mai e prin țară?”, asta e  întrebare pe care ți-o adresează  acum, atunci când află că tocmai te-ai întors din România și se uită ciudat la tine dacă le spui că ai stat vreo 2-3 luni pe-acolo și că abia aștepți să te mai duci la toamnă. Cum de-o fi rezistat? Te căinesc în sinea lor. Iac-așa bine, îți vine să le răspunzi obraznic.  Îi înțeleg și îi respect.  Viața lor a prins rădăcini aici. Pentru acești români americani ceea ce se întâmplă acum în România este imposibil de înțeles  și de digerat.  Abia de pricep cei ce trăiesc acolo în vâltoarea evenimentelor.  Pe cât e de greu să le explici, pe atât de greu să înțeleagă. Și chiar de-ar înțelege, nu i-ar mai durea atât. Sunt atâtea nenorociri și pe aici…

Probabil că unii dintre ei,  mai interesați de politică,  republicani convinși cum cred ca sunt instinctiv  majoritatea  românilor  care au poposit în America înainte de 89, care asociază orice orientare social democratică  socialismului și comunismului din cauza căruia și-au luat traista la spinare, porniți rău pe Obama,  n-au văzut cu ochi buni semnarea parteneriatului strategic dintre acesta și  Băsescu. I-am auzit  spunând că nu-nțeleg de ce îl mai vor unii pe  ”marinarul mitocan aflat la Președinția țării”,  că pe ei nu prea-i interesează ce mai mișcă prin România, și că problema lor acum este ce se întâmplă cu America, cum va reuși ea să reziste ca bastion al libertății, democrației, proprietății private, și capitalismului în fața avalanșei socialiste europene.  Frumos și patriotic. Dar cam astea ar fi și problemele noastre acum, nu-i așa?!

Altcineva, fără vreo admirație deosebită pentru Băsescu, probabil din cauza acelorași parteneriate, își afirmă deschis inapetența pentru politica românească declarând  ”Nu știu cine e Ponta, nu vreau sa mă enervez cu politica româneasca, dar știu sigur că Patapievici îmi produce o repulsie care mă poate îmbolnăvi (sic!)”. Unde dai și unde crapă!

Aceasta ar fi categoria celor pentru  care motivația neparticipării la referendum este dezinteresul și  lehamiseală.

Urmează apoi categoria românilor postdecembriști,  a ne-azilanților, a celor  care au venit cu acte în regulă, direct, fără lagăre, din spirit de aventură sau din dorința de a se confrunta cu marea provocare,  care au venit prin muncă, merit,  și talent,  sau pur  și simplu prin noroc.  Sunt cei care au rămas legați de țară, cei care mai tineri fiind, nu exclud posibilitatea întoarcerii în România atunci când își vor fi terminat studiile înalte sau vor fi strâns banii necesari să încropească o afacere la ei acasă. Aceștia stau de veghe, cu ochiul întors spre România, atenți la tot ce  mișcă acolo, bine informați  și vigilenți. Îi întâlnești pe rețelele de socializare condamnând derapajele, acționând, inițiind demersuri, semnând petiții, amendând greșelile, dezamăgiți,  dar ne-abandonând lupta și speranța. Aceștia  în mod cert nu vor voi ca prin participarea  la referendum să legitimeze fărădelegea.

Și totuși,  mai este o categorie,  cea a  românilor  de pretutindeni  care votând în 2009 pentru  Băsescu i-au rămas credincioși până la capăt, cei care mai au idealuri și  încă mai cred  că lupta va fi cinstită și că cel mai  bun va trebui negreșit să învingă,  cei care l-au văzut pe Băsescu la începutul acestei campanii hotărât să lupte și au închis apoi  liniștiți televizoarele,  cei care au strigat că se vor duce la vot și vor pune cu sufletul ștampila pe NU, cei care i-au promis că vor fi alături de el  și nu vor să-l lase singur acum în fața urnelor,   cei care au inițiat și au semnat petiții cerând respectarea regulilor jocului și suplimentarea secțiilor de votare dinafara granițelor, pentru a-și putea exprima nestingheriți opțiunea, cei la care nu a ajuns mesajul ”non-combatului” sau poate nu l-au înțeles, cei  care vor considera ca inacceptabilă și nedemnă pentru ei și președintele lor luptător ideea  de a sta acasă și a aștepta deciderea viitorului țării la ”masa verde”, cei care nu mai au deloc încredere că Parlamentul va juca cinstit și va respecta Constituția, și  mai ales cei cărora le e pur și simplu teamă că Președintele lor va sfârși tragic în cazul în care se va întoarce la Cotroceni  nevalidat de voința populară și nu vor să fie părtași la semnarea acestei sentințe.  Câți de mulți români americani vor fi în această categorie?! Și ce vor  face ei!?

De ei și pentru ei îmi este teamă.

Cu aceste neliniști, în această Duminică, eu NU votez, voi merge la recitalul fiului meu într-o biserică americană, voi asculta muzică și voi încerca să sper. Vă invit pe toți să fim împreună!

Ruxandra Cartianu

 Update: 29 iulie

Erată

Nu este  vorba de o greșeală de tipar în articolul meu, ci de una de fond. Chiar una gravă, cu consecințe. Analiza mea s-a dovedit a fi incompletă. Am refuzat, deopotrivă cu mintea și cu sufletul, să cred că în această țară liberă și democratică, în care criza își face încă de cap,  guvernul este nevoit se ia măsuri  dur, în care șomajul depășește  9%, prețul benzinei își face de cap,  bugetul  local este la jumătatea anului în deficit, oamenii își pierd casele și de disperare chiar și viețile,   cureaua se strânge peste tot, și la stat și la privat, învățământul este în criză, se taie din pensia și așa mică de social secutrity  dar nimeni nu iese în stradă  să dea cu Obama de pământ, ar putea să existe români care să gândească antenește.

…..“Cred ca -i sta mai bine sa plece si sa ne lase in pace!!chiar nu intelege ca romanii vor o tara ca afara????”, ”ptr. Romani din Romania trebeiue stima d-na sa MERGEM , de unde a-ti plecat ?? cine va crescut? cine va educat ? cine va facut bine atunci cand a-ti avut nevoie de spilale, ptr ai nostri STRAMOSI ,PARINTII,ca RESPECT TREBUIE MERS”, ”noi cei SINCERI , CEI CARE AU ONOARE SI CU SUFLETUL CURAT VOM VOTA DREPTATEA”, ”presa straina a fost ionformata GRASIT asa cum procedati si d-v si D-NA Laura” ….transcriu mot a-mot cu ghilimele de rigoare câteva comentarii primate drept replică la un mesaj  pe care l-am postat pe pagina de Facebook a grupului numit Romani în Los Angeles.

Încercam să-i informez pe cei ce nu se vor duce la vot despre calea de urmat  pentru prevenirea fraudării. Știam că încalc regulile acestei pagini. Fără politică și fără religie, mă avertizase organizatorul grupului, un tânăr cu ochii mult prea albaștri ca să nu-ți trezească neliniști,  la prima mea încercare de a socializa cu membrii grupului. Fiindcă seara de poezie eminesciana cu Ion Caramitru organizată de ICR care urma să se desfășoare  la începutul lunii iulie, fusese anunțată pe această pagină, am postat în replică un mesaj prin care îi îndemnam discret pe cei ce urmau să participe la eveniment la o atitudine, fireasca mi s-a părut mie:  sa purtăm alb în seara românească ce urma să vină, sau papioane sau măcar o carte la subraț.  Pusă la punct oarecum politicos,  m-am scuzat pentru deranj și m-am retras ca și cum greșisem ușa.  Am devenit complet inactivă pe această pagină , dezertând de la orice activități de grup cu sarmale și mititei și hore în aer liber. Dar astăzi n-am rezistat. Mă cuprinsese așa o neliniște că absenteismul nostru , al celor din diaspora, ar  putea fi fructificat de tabăra cealaltă, încât  mi-am călcat pe inimă și înarmată cu câteva sfaturi procedurale oferite de Laura Ștefan am postat un mesaj de avertizare. Au urmat comentariile de mai sus, un schimb civilizat de replici, apoi intervenția decisivă a șefului: Va rog să considerați acest mesaj ultimul avertisment. V-am spus sa încetați cu politica pe acest grup dar nu m-ați ascultat. Înca o greșeala si v-a dau afara de pe grup”.

Mi-a răsunat brusc în cap zicerea ilustrului nostru conducător interimar (citez din memorie):  Să fie exclus din partid dl. Chiliman și să i se trimită și DNA-ul pe cap…. N-am mai așteptat să fiu exclusă, m-am dat singură afară.

In mod sigur oamenii din acest grup se vor duce astăzi la vot și vor pune cu zăduf ștampila pe DA.