alegerile neputinței

se lasă așa un val de neputință peste români, de neputință tot mai conștientă ea însăși, cum n-am mai văzut în timpul vieții mele. O mai fi fost, da’ prin alte vieți. Cum se vor motiva oamenii să se ducă la vot, scremut-gemut, după așa o campanie electorală, habar n-am. De acum îi felicit pe cei care vor face asta. Da, dreptul la vot a fost cîștigat prin moartea unora dintre noi, ce dacă n-au făcut parte din familiile noastre, asta le micșorează jertfa? Absolut deloc. Și cine nu profită de asta ia totul mult prea de-a gata.

Pe de altă parte, înțeleg și greața unora de-a mai legitima această clasă politică. Chiar înțeleg. Clasa asta politică ne-a distrus toată încrederea în viitor, ne-a făcut pilaf moralul și morala, ne-a tîmpit. Visez și eu ca alte zeci de mii de români niște mari țepe în Piața Universității pregătite pentru un ritual de purificare. Și de groază. Și eu îi trag la proțap, le strig măscări, îi batjocoresc, îi țin în cuști ani de zile cum l-a ținut Tamerlan cel Mare pe Baiazid… și? Și ce, oricum nu vom face asta. Sau, Doamne ferește să ajungem în halul ăla de isterie de masă.

Da, clasa politică… ce nenorocire pe capul nostru!

Dar noi? Noi nu sîntem o nenorocire, cumva, pentru noi?

Gîndul celor care nu vor să legitimeze această clasă politică e corect doar pe jumătate. Căci după ce-au stat cu brațele încrucișate în ziua votului, marș, mă, de-aici, gen, de-a doua zi ar trebui să se coaguleze toți într-o mișcare națională care să dea jos toată clasa politică pe care nu mai vor s-o legitimeze și să propună altceva. Aproape niciunul din acești nihiliști nu face așa ceva. Nici măcar nu intenționează, nici în vis, nici ca-n visele cu țepele și proțapul. De fapt, visele alea groaznice sînt mai aproape de noi ca vreo imagine, vreo situație ideală în care am putea schimba ceva. Mai toți cei ce refuză să voteze se învăluie în mantia neputinței și-și pun pe cap coroana disprețului suveran:

– nooooi? păi ce? noi facem politică? să facă ei ceva.
– care ei? nu tocmai i-am dat jos și i-am tras în țeapă?
– păi… să vină cineva, să facă ceva.
– cine?

*

problema este că noi sîntem cei ce trebuie să vină. Nu vine nimeni altcineva, români. Noi trebuie să venim și dacă nu venim e numai vina noastră. Cine vreți să vină? Chiar vreți să vină altcineva?? Aveți vise erotice cu prințul Charles?? E BINE că nu vine nimeni altcineva. Cînd a ales altcineva pentru noi ultima oară am tîrîit-o prin comunism aproape 50 de ani. Am întîlnit la un moment dat niște oameni frumoși, de-o vîrstă înaintată, care plîngeau la bătrînețe că toată tinerețea și-au trăit-o într-un lagăr experimental. Că s-au făcut experimente pe ei. Că cineva, mai mulți, odată, au decis să experimenteze un sistem socio-politic pe un număr de națiuni, fără să le întrebe. Asta vreți? Să vină cineva să experimenteze iar pe noi ceva? Cam cum se mai face încă în Coreea de Nord.

– nooo, că noi nu putem ajunge așa.

Pe bune? De unde știți? Dacă acceptați cu așa ușurință ca alți oameni să decidă pentru voi, la ce vă puteți aștepta? Și nu vă mai faceți că nu vă amintiți s-au n-ați auzit cum era comunismul. Fiecare avea o casă în comunism? Chiar așa?? Atunci de ce n-avem și azi fiecare o casă, din moment ce 4 milioane sînt plecați, natalitatea a scăzut și s-a construit non stop în ultimii 25 de ani? Pînă la ora asta trebuia să avem fiecare două case, nu numai candidații la președenție, dacă mitul ăsta ar fi fost adevărat. Fiecare avea un serviciu? Și toți lucreau unde voiau, ce voiau? Așa e, unii au lucrat 5-10 ani și la canal, alții au fost mutași din Banat în Bărăgan peste noapte, lăsați 5 ani în cîmp și apoi mutați înapoi și cîte și mai cîte. Da, munceau toți. Unii turnau pe la securitate, alții erau doar prietenoși și se aveau bine cu toată lumea, aham. Aveau toți ce mînca? Eu am avut ce mînca, că nu m-am născut în București, și-ai mei aveau grădini – da, mai multe – și erau extrem de buni gospodari. Dar pe aici aud că se făcea o foame legendară, ostoită numai după 4-5 cozi pe zi cu niște creveți vietnamezi. Am văzut primii blugi pe la 12-13 ani și cînd primeam o sticlă de pepsi o țineam și 3 luni în vitrină. Bibelou. Cînd ne veneau prietenii nemți în vizită, din ăia plecați în Germania, îmi aduceau juma de kil de bomboane și gume, din alea ce să găsesc azi pe toate drumurile și le drămuiam de-mi ajungeau un an. O ciocolată o mîncam într-o săptămîna-două-trei, în funcție de cît de rară era marca. Și eu am trăit puțin și bine în comunism. Vreți la ruși? Să ne scopească ăia și de ultimele oo, după cîteva găleți de Stalinskaya? Vreți la chinezi? Să mîncăm tăiței de plastic? Să ne transformăm într-o țară lohn? dar vreți ceva, dragi români, în afară să fim neputincioși și plini de spume?

E rău azi, nu? A fost dezamăgitor postcomunismul. Știu, doar și eu am greșit direcția la 18 ani și în loc s-o iau spre vest am luat-o spre est. Doar că nu putem da la nesfîrșit vina pe niște conspirații extraordinare, pe niște conjucturi planetare nefericite care se împotrivesc poporului român. În ăștia 25 de aveam tot timpul să ne trezim la realitate. Și să-ncepem să ne facem o viață așa cum vrem. Sîntem săraci, sîntem dezumflați, flasci, nu mai vrem nimic… da, știu, dar cine să vină să ne scoată din asta în afară de noi? Căci tot noi ne-am băgat aici.

Eu sînt de acord să nu mai legitimăm actuala clasă politică. Dar nu sînt de acord să stăm cu mîinile în sîn și să așteptăm să vină cineva să facă ceva. Să dăm din gură de pe margine permanent nemulțumiți de tot și toate dar neîncercînd vreodată să facem vreun pas cît de mic spre o rezolvare, spre un alt viitor. Dacă nu ieșiți la vot și nu votați în așa fel încît puterea să NU SE ADUNE TOATĂ LA UN SINGUR PARTID-STAT, atunci vă aștept pe stradă, de pe 3 noiembrie, pentru că înseamnă că sînteți gata de o revoluție.

Ce ziceți? Vă doare suficient de tare ca să faceți ieșiți din comdul rol al victimei? Sau vreți să muriți așa, neîmpliniți și nemîngîiați. Se duce viața pe lîngă noi, pe lîngă voi… cît? Cît mai lăsăm de la noi?

 

100 % ce, robert turcescu?

 

100% pe surse din serviciile de informații?
100% manipulare?
100% ipocrizie?
100% prefăcătorie?
100% o carieră construită pe… nemuncă, necinste, necolegialitate?
100% aservit unor interese chiar dacă azi, ele sînt coincidente cu ale mele?
100% NU ești jurnalist ci altceva?

100% ce, Robert Turcescu? În cîteva săptămîni ai avut o revelație, o epifanie chiar, te-ai însurat, ți-ai revenit și te-ai întors la muncă? dar ești un zmeu, pasă-mi-te, alții nu fac atîtea în 10 ani.

*
să-ți fie rușine, robert turcescu, rușine! că nu-ți e absolut deloc. nici dacă mai auzi de 1000 de ori să-ți fie rușine n-o să-ți fie rușine. că n-ai calitatea asta.
*

cît despre reacția entuziastă a talibanilor de dreapta, ce să mai zic? că ofițerul nostru acoperit e bun și ofițerul lor = ponta, e diavolul în persoană? asta să zic?

ba, mersi.

uite de aia sîntem niște ratați: că nu sîntem în stare să sancționăm și să îndreptăm nimic. merge și așa, numai să fie în gașca noastră și nu a lor.

rareș bogdan, între ficțiune și (i)realitate

observ de foartă multă vreme în jurul meu obiceiul unora de a apropria atît de mult ficțiunea de realitate încît ajung să le confunde. Și nu, nu sînt scriitori, poeți sau dramaturgi. Pentru unii, granițele celor două lumi, una reală alta imaginară, se amestecă în așa hal încît ajung să se compare cu personaje din cărți sau filme, să-și dorească ce au sau fac aceste personaje. Să le transforme-n repere morale, în principii de viață, în religie. Pe la sfîrșitul anilor 90 era faimos un nene care-și construise un ranch ca cel din serialul Dallas, o copie aproape identică, la care a mai adăugat o replică la scară mult mai mică a turnului Eiffel. Am vizitat acel loc, mi s-a părut halucinant. Victor Becali, mi se pare, (un Becali cu siguranță), și-a construit o casă în Pipera copiată după casa gangsterului Tony Montana din filmul Scarface (1983), un remake al unui film din 1932. E o casă mare, mare de tot, cu un exterior roșu, dacă treceți vreodată prin Pipera cînd nu e aglomerat, s-ar putea s-o remarcați. Circula prin cîteva cercuri, deasemenea, și ”dorința” acestui membru al clanului Becali de-a muri precum Scarface, împușcîndu-și dușmanii de la balconul interior al casei lui, la fel cum moare Tony ”Scarface” Montana în film. Vitejească, dorință, nu-i așa? Vitejim, Măria Ta. Deși întotdeauna m-am întrebat cine or fi fiind acei dujmani, dujmani care merită să moară secerați de niște ak-uri, de niște kalașnicoave în timp ce și el, ca personajul lui idol, moare luptînd, e posibil ca logica și rațiunea să n-aibe sens în cazul ăsta și explicația ar trebui căutată în folclorul de-acum popular: ”duujmanii-mi poartă pică, căci la valoarea mea, în toată viața loor…”… cam așa ceva.

Cunosc chiar o mamă care și-a pregătit fiica pentru viața adultă spunîndu-i că e posibil să întîlnească dragostea vieții pe stradă, cum se întîmplă în filmele ei favorite: ”Strada Hanovra”, ”Un bărbat și o femeie” etcetera… Am văzut și eu ”Strada Hanovra”, un film vechi și bun, dar sincer, n-am întîlnit pe nimeni, niciodată, la coadă la autobuz. Poate pentru că la noi nu se stă la coadă ci la îmbulzeală, pentru că străinii nu comunică firesc între ei dintr-o rușine care ține de lipsa unei elementare educații sociale, pentru că a i te adresa unui bărbat necunoscut sau unei femei necunoscute e în mintea multor români un apropo sexual și nu o încercare educată de-a fi civilizat și dintr-o discuție civilizată, poate cine știe, nu neapărat și obligatoriu, dar… pentru că sîntem, deci, o altă societate, care funcționează după alte cutume sau pentru că unele lucruri se întîmplă mai ales în filme, și e foarte greu să găsești un exemplu identic și-n realitate, și ăla va fi excepția de la regulă. Ca să nu mai spun că a merge cu zîmbetul pe buze și uitîndu-te plină de speranțe în stînga și-n dreapta în București e egal cu a cere niște scuipături și niște apropouri deloc subtile de la o societate frustrată, misogină și talibanizată. Deci, tinere doamne, nu faceți așa ceva. Cunoașteți și învățați societatea în care trăiți și luptați-vă pentru drepturile voastre eficient. Nu e nevoie să vă consumați cu flegmele unor frustrați.

Pe Facebook, în conversațiile acelea în care toată lumea se contrazice cu toată lumea, e destul de comun să te ”întîlnești virtual” cu vreun nene sau vreo tanti care își argumentează vreo teorie cu exemple ficționale.

– Da, da’ Sheherezada! Sheherezada ce viață bună a avut în lumea musulmană! – intervine un nene din ăsta într-o polemică ce se ducea pe wall-ul meu pe tema condiției femeii în lumea arabă. Schimbasem pînă atunci două-trei comentarii cu el fără să-mi dau seama cu cine vorbesc, cum îndeobște nu-ți dai seama cu cine vorbești cînd vorbești cu necunoscuți pe net.

Ceea ce e amuzat și trist în același timp la acești oameni este că, cei mai mulți, se pare, nici n-au înțeles nimic din viața personajelor pe care le dau ca exemplu. Nu știu dacă se poate spune că Sherezada a avut o viață minunată, nici ficțional vorbind. Ea s-a oferit ca victimă sigură unui tiran psihopat care dezvoltase un nou obicei: în fiecare noapte invita în camerele lui o fecioară, căreia îi tăia capul a doua zi. Și pentru că numărul acestor victime tinere nevinovate părea fără sfîrșit, și jalea a cuprins toată împărăția și poate și pentru că într-o zi tot i-ar fi venit rîndul în ritmul ăsta, ea s-a gîndit că ar putea găsi o cale de-a se și le salva. Așa că a făcut ce știm în mare cu toții: l-a distrat pe sultan cu o poveste și jumătate în fiecare noapte, făcîndu-l pe acesta să-i amîne pe termen nedeterminat execuția. O viață a-ntîia, nu?

*

Da, dar oameni din ăștia care confundă ficțiunea cu realitatea există mai ales sau numai în cercurile inferioare ale societății, nu? Cumva credem asta și ne spunem asta. Nu pot fi printre noi. Printre noi sînt oameni raționali care au discernămînt, nu?

Asta pînă-l vezi pe unul ca Rareș Bogdan, acum pe mare val la Realitatea TV, făcînd pe larg și cu multă, foarte multă convingere și chiar indignare, o paralelă între ”filmele acelea cu mafioți” – vorba lui – și familia lui Hrebenciuc și mai ales Hrebenciuc Sr. însuși, filmele acelea cu mafioți și mafioții din filmele cu mafioți ieșind în avantaj. Ieșind… superiori. Exemple! Niște exemple de la care hrebe sr. are de învățat – după părerea lui. (Rareș Bogdan declarînd în cîteva rînduri în ultimele săptămîni că-l cunoaște pe hrebe jr. care-i e și prieten, un lucru care se pare că nu miră pe nimeni. De ce nu miră pe nimeni că R.B. e prieten cu hrebe jr.?) Rareș Bogdan nu numai că are o emisiune în prime time la Realitatea TV, dar e și plin de atîta convingere că tot ce-i trece prin cap și iese pe gură e un adevăr sfînt, că el e o sentință morală în lumea asta păcătoasă, încît relaxarea și autoritatea cu care slobozește în eter astfel de comparații între ficțiune și realitate te lasă întîi cu gura căscată înainte să te facă să rîzi.

Ca să vă explic mai pe larg, ieri dimineață era invitat într-o altă emisiune decît a lui, și-l certa de la întălțimea pupitrului din teveu pe hrebe sr. că n-a învățat nimic din filmele acelea cu mafioți (?), în care, uite dom’le, pînă și ăia își fereau copiii și nu-i lăsau să se amestece în afacerile lor murdare. Pînă și personajele din filme își apără copiii și femeile și familia!!

(Și animalele vorbesc, cum văzut cu toții în ”Madagascar”, oamenii răi se îmbunează-n fața copiilor ca-n ”Despicable Me”, roboțeii roboțesc pînă găsesc dragostea ca-n ”Wall-E”… ce mai, e o viață minunată, asta pe care o trăim, nu, domnule Rareș Bogdan? Nu-l cunosc pe hrebe jr. și nici nu știu cum mi-am permis să mă adresez așa, dintr-o dată dvs., poate, și eu, cîteodată, am senzația că trăiesc într-un film…)

Am două comentarii de făcut pentru ”domnia sa”. (Ați observat cum se domnesc ăștia prin studiourile tv? Mai ales bărbații: ”Domnia sa, ”Domnia ta”, ”Domnia lui”… Sînt adevărate dinastii acolo, aristocrații, care se închină unii la alții, care își perie tronurile reciproc, care își consolidează zi de zi rangul și voi nu știti nimic.)

1. cred că orice om care nu mai face diferența între ficțiune și realitate ar trebui să facă o pauză și un control. La cap. Pentru igiena lui mentală, pentru igiena familiei lui, a grupului lui, și în cazul unui moderator în vogă, pentru igiena noastră, a tuturor. La nebunia generală din această țară fix un moderator și realizator tv care să ne spună că filmele de ficțiune sînt adevărate și că trebuie să le luăm ca modele de viață ne mai trebuie.

2. nu știu la care filme cu mafioți s-a referit că n-a precizat dar, ca și-n cazul domnului cu Sheherezada, n-a înțeles prea multe din ele. Și cînd citează, citează dintr-un fel de colecție personală de impresii, mult diferită de ce se întîmplă în filmele respective. Dacă s-a gîndit la trilogia ”Nașul”, îi reamintesc că în acea trilogie, în familia mafioată conducătoare existau 5 copii, 4 băieți (unul adoptat) și o fată. Dintre cei 5 copiii, 4 erau implicați direct în ”afacerile” familiei: Sonny Corleone fiind primul în linia… ăăă… dinastică, Tom Hagen, fiul adoptat fiind consigliere, Connie Corleone măritată într-o altă famiglie mafiotă și fiul mijlociu, Fredo Corleone…. avînd și el un rol pe acolo. Doar cel mai mic dintre fii, Michael Corleone scăpase din acea caracatiță, cu acordul întregii familii și la începutul filmului se îndrepta înspre alt loc în viață, ca mai apoi să fie nevoit să preia chiar el conducerea. O concluzie ar fi, dacă tot facem atîtea referințe cinematografice, că din astfel de famiglii nimeni nu scapă. În ”Once Upon a Time in America”, viața de gangster începe din copilărie și singura valoare și virtute a eroilor din acest film fiind pînă la un moment dat prietenia și ea cumplit trădată. În filmele italiene cu și despre mafioți am văzut copii care luptă cot la cot cu părinții lor, omorînd, siluind, furînd ca să-și apere famiglia, ”afacerile”, teritoriul. Femeile din aceste famiglii sînt complici tăcuți ai taților, soților, fraților sau fiilor lor, ajungînd pînă la diverse grade în armată. Repet, mesajul acestor filme e tocmai pe dos de cum l-a înțeles domnul Rareș Bogdan: copiii și femeile nu scapă. Și nici n-au cum: o astfel de afacere poate fi păstrată doar în famiglie.

*

Arta este o imitație a vieții – ne spunea Aristotel acum peste 2000 de ani și mare dreptate are. Doar că Arta, și cea de-a șaptea artă în cazul nostru, are – chiar și în cazul documentarelor sau a filmelor biografice – o inevitabilă caracteristică ficțională. Întotdeauna mai e cineva între spectator și poveste: un operator, un regizor, un actor… Iar cînd e vorba de filme de ficțiune… nici nu știu de ce ar trebui să explic că ele nu-s reale și nu pot fi luate ca exemple. Rareș Bogdan pică – odată cu aceste referințe pe care el probabil le crede culturale și pe care le declamă cu multă autoritate și superioritate, cu emfază și aplomb din televizoarele noastre, ale tuturor – fix în categoria adolescentelor care-l așteaptă pe Făt Frumos, respectiv pe Edward Cullen din trilogia Twilight, să vină să se îndrăgostească de ele.

Din păcate pentru noi, am impresia (ca să citez și eu din impresiile personale, evident, fără audiența domnului Rareș Bogdan), că acest caz e doar un exemplu al unui sindrom mult mai larg și mai grav. Presa, Politica și Biserica trăiesc într-o lume paralelă cu realitatea, într-un triumvirat nefericit și nociv pentru România, într-o ierarhie și-o aristocrație proprie și ermetică. Tot Rareș Bogdan își citează frecvent în emisiunile lui ca ”argumente” prietenii: x, y și z, îi invită în studio, și ei la rîndul lor citează alți ”prieteni” și tot așa. Totul e o mare gașcă acolo, și toți din gașca aia sînt atenți doar la ei. Se legimitează în permanență între ei: ”prietenul meu x a zis că y a făcut împreună cu z… și x și y sînt prietenii mei buni.” Legăturile lor cu lumea reală sînt tot mai firave și mai inexistente. Lumea lor se aseamănă foarte tare cu lumea din filmele cu mafioți, în care tot felul de grupuri sociale care dețin puterea sînt interconectate și se luptă între ele pentru putere. De aici și senzația noastră de nesfîrșit film sau nesfîrșită telenovelă cînd ne uităm la o televiziune de știri: oamenii aceia care apar frecvent la televizor trăiesc în propria lor realitate, care are anumite carcateristici asemănătoare filmelor cu și despre mafioți și care are în comun cu realitatea noastră doar faptul nefericit că în prezent ne conduce și ne influențează negativ viața.

De asta vă zic: uitați-vă de două ori la omul care vă dă argumente din irealitate. Mai ales dacă apare la televizor, ca moderator, realizator. S-ar putea să fie……….

de ce se cred baronii intangibili?

nu știu unde mai încape atîta mirare și indignare în mine, chiar nu știu. dar cînd văd stupefacția de pe fața lui hrebe în fața arestării fiului lui care și cu care a vrut să șterpelească mii de hectare de pădure, asta fiind doar unul din cine știe cîte alte șmenuri a(u) mai făcut dumnealui/dumnealor, rămîn cu gura căscată. apoi mă apucă indignarea. care e, în ultimii ani, starea mea aproape firească, care se activează imediat ce dau drumul la televizor, ies din casă, în fine, iau cumva contact cu exteriorul propriului meu turn.

de ce se cred baronii ăștia, șmenarii istorici ai României cu care aproape m-am născut și cu siguranță am crescut și m-am maturizat, intangibili? puteți să-mi spuneți și mie? de unde convingerea lor că sînt nevinovați și că în țara asta trebuie făcută o ALTĂ justiție, una care să-i protejeze pe hoți și să-i hăituiască eventual pe ăia mai cinstiți sau cel puțin mai fraieri și mai înceți la minte?

poți să minți, să furi, să jecmănești, să te fălești, să te lăcomești, să conduci această țară timp de 25 de ani și apoi asta să devină normalitatea ta, firescul tău?

probabil că da.

probabil că sufletul omului se poate strica pînă la a șaptea spiță. cum ar veni, ca-n vechiul testament: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii” (Iezechiel cap.18,2). și apoi, după apocalipsă, poate ne-om mîntui. sau nu.

ce să mai zic?

și după ce în valuri trecute de indignare i-am acuzat pe toți că nu s-au ridicat și n-au protestat și n-au luptat și n-au făcut nu știu ce, mă gîndesc că s-ar putea ca și ei să fie la fel de mirați ca mine. poate unii oameni nu-și pot închipui că alți oameni pot fi atît de nenorociți, atît de nocivi, atît de distructivi.

poate baronii se cred intangibili pentru că pînă acum au fost protejați de incredulitatea noastră. pur și simplu majoritatea am crezut că răul s-a terminat în 1989 și că mai fură omul dar se mai și oprește. ei, uite că n-a fost așa. și acum ne trezim, și unii și alții față în față, nevenindu-ne să credem că existăm.

postcomunismul

… ne-a adus cam toate lucrurile pe care și le-au dorit românii înainte de 1989 mai puțin prosperitate și fericire. Mai puțin ceva numit foarte bine în vest: calitate a vieții. Ciudat nu? Dar și-au dorit românii prosperitate și fericire? O viață de calitate? Își doresc acum? Mă întreb și vă întreb cu toată seriozitatea.

Pentru că eu am impresia că… nu.

Dorințele pe care le-am auzit cel mai des în ultimele 25 de ani sînt foarte simple, dar au puțină legătură cu prosperitatea durabilă și fericirea constantă.

Oamenii, mă rog, marea lor parte, și-au dorit în egală măsură: țigări, cafea, blugi, televizune multă, filme, seriale, burgeri, chipsuri, whisky, rock, telenovele, să dea lovitura peste noapte, să înregistreze un nume de site și să-l vîndă la o companie străină pe 1 milion de dolari, să dea lovitura peste noapte, să-și construiască o casă fără autorizație, oriunde și oricum, să taie pădurea din spatele casei, să se îmbogățească peste  noapte, să-și cumpere un merțan sau un beamveu, fie și la mîna a doua, mulți cred și azi că mai bine la mîna a doua, că… (multe teorii și motive), să călătorească, să fie bine văzuți în străinătate fără să facă nimic pentru asta, să se îmbogățească, să mult televizor, să cîștige cupa mondială la fotbal fără să se antreneze și fără un plan, să se angajeze la 22 de ani fără experiență la un job cu un salariu de minim 1000 de euro și să avanseze într-un an, să-și cumpere numai mobilă nouă, să slăbească fără efort, toți să ne cunoască istoria pe de rost, pînă și teoriile care spun că dacii sau triburile dinaintea lor sînt de fapt ză madăr and ză fadăr of Italia, Spania și a întregii lumi latine, deci a jumătate de glob ce mai încoa-încolo, să-și ia o plasmă de un km în diametru, să iasă la pensie la 40 de ani, să se îmbogățească peste noapte, să mici și bere și grătare și tort de grătare cu glazură de mici și bere pînă crapă și ajung la spital, să le scadă colesterolul și trigliceridele de la sine, să se lase de țigările pe care și le-au dorit acum 25 de ani fără efort, să revină bula imobiliară pe care au ratat-o, să se îmbogățească, să ia bacul fără să învețe, să intre la facultă fără să învețe, să termine faculta fără să dea pe la facultate, să se îmbogăească de cum au terminat faculta aia, să-și dea masteratul și doctoratul fără să-și scrie ei tezele de disertație și lucrările de doctorat, să se îmbogățească fără efort și repede, cît mai repede, să-și pună cîte-o plasmă în fiecare cameră și unele mai mici în băi și bucătărie, să-și mai ia niște mașini la mîna a doua, să se îmbogățească, să se îmbogățească, să vîndă și să cumpere apartamente și să se îmbogățească peste noapte, fără efort, să bage-n ei pînă se sparg tot ce găsesc în hipermerketuri fără să le crească colesterolul și trigliceridele, să-și vîndă casa imensă și inutilă cu cel puțin 10 camere, făcută în afara orașului, la capătul unui drum neasfaltat, fără canalizare și gaze, cu un generator de rezervă pe bază de motorină în caz că se întrerupe curentul pe cel puțin juma’ de milion de euro, să se îmbogățească peste noapte, să asculte muzică la maxim și vecinii să se obișnuiască cu asta, să arunce gunoaiele pe geam și să vină altcineva să le strîngă, să-și ia o nevastă mai tînără și cu carnea mai tare ca a femeii care le-a fost alături în ultimii 15-20 de ani, un bărbat plin de bani care să le plimbe la Monte Carlo și pe Coasta de azur, să se îmbogățească peste noapte……………………………………………… să se întoarcă 1989 înapoi și s-o ia de la capăt cu furatul și delapidatul că de data asta n-au făcut-o cu suficient spor.

eu cred că le-am făcut și le avem pe toate astea.

doar că toate astea nu duc nici la prosperitate, nici la fericire.

ci la ceea ce vedem astăzi în jur.