azi: „Hamlet. Next Hours”, la Godot Cafe Teatru


azi are loc (avan)premiera mondială, cum sună asta, uau!, a piesei mele: „Hamlet. Hext Hours”. La Godot Cafe Teatru. M-am trezit de dimineață cu „nu-mi vine să cred” în brațe. Și încă îl țin strîns îmbrățișat. Chiar nu-mi vine să cred. În rest, liniște în suflet. În sfîrșit puțină pace după atîta zgomot de fond.

IMG_9866

Azi nu-i o zi ca toate celelalte. Și luați-mă în serios, chiar dacă nu vă explic pe larg aici, de ce. Mi-a luat ani de zile să mă decid să ies în public cu ceea ce scriu cu adevărat. Pentru că scriu de ani de zile. Mai ales pentru mine.

IMG_9717

În rest, n-am multe cuvinte azi, în vîrful degetelor.  Tocmai eu, care nu mă mai opresc cîteodată din scris. Nu am ce să vă spun: trebuie să veniți să vedeți.

IMG_9738

De astăzi începînd, spectacolul se va juca la Godot Cafe Teatru, minunatul teatru independent creat de Geo Remeș în centrul vechi, locul cel mai viu din punct de vedere artistic din București. De azi, de la ora 20:00 …..

IMG_9739

Hamlet. Next Hours

                          de Laura Ili(N)ca

Domnul F.:     Bogdan Dumitrache

Domnul C.:     Ion Grosu

Horatio:          Istvan Teglas

Groparul:       Ionuț Radu Burlan

Regina (dead or alive): Laura Ili(N)ca

Regia:              Dan Vasile

Scenografia:  Cristian Ivan / Mobexpert

Costume:        Dan Vasile / Tudor Personal Tailor

Coloana sonoră: Dan Vasile

IMG_9836

din 29 septembrie, la Godot Cafe Teatru, (strada Blănari, nr. 14).
Telefon rezervări: 021 31 61 682 / 0736 414 244 L – D 12:00 – 19:00

Îi mulțumim lui Geo Remeș pentru tot ajutorul dat. Mulțumim Andra Horatsch, mulțumim Bella și tuturor celor care ne-ați susținut.

Reclame

cîinii noștri


m-am abținut să comentez pînă acum pe tema cîinilor maidanezi, așa, ca să-mi mai treacă stările extreme. Și bine am făcut, bineînțeles. Căci timpul aduce și o imagine mai clară a situației de față.
*
Problema cîinilor e veche de zeci de ani, poate sute, nu s-a născut cu post-comunismul. Pare-se că n-a rezolvat-o nimeni niciodată. Și nici acum n-o s-o rezolve. Nu există, în București cel puțin, ÎN INSTITUȚIILE STATULUI, capacitate logistică pentru adunarea lor urgentă de pe străzi, eutanasierea lor și mai urgentă și cu cît mai puține chinuri. Nici voință. Dacă exista, cîinii se puteau aduna de mult, dacă sînt doar 60 000; deși eu cred că e o cifră optimistă. Pe încercatelea!! În 2006 am făcut voluntariat pentru asociația Zdreanță așa că știu că 5 muieri și 3 bărbați cu 3 mașini pot muta 400 de cîini în 3 ZILE și construi adăposturi, improvizate ce-i drept. Deci, se poate. NU SE VREA.

S-a dat în schimb liber la omor. La sadism. Acum e cool să omori un cîine în chinuri. Să-i dai foc sau pana mea știe ce poate mintea ta chinuită și bolnavă să mai imagineze. Liber la sînge. Că și așa am strîns atîta ură în noi. Pe cineva trebuie să ne răzbunăm. Undeva trebuie să se ducă furia asta. Așa că cineva s-a gîndit bine ce și cum să facă, și și-a adus aminte că uite, cîinii de exemplu sînt sub oameni, integritatea noastră fiind garantată chiar prin Constituție. E adevărat că și un incident extrem de nefericit a ajutat problema să fie pusă astfel pe tapet.
*
așa că, oamenii s-au apucat să omoare. Pe hingheri nu prea i-am văzut pentru că, ați auzit, adăposturile sînt DEJA pline. ȘI AUTORITĂȚILE NU VOR SĂ SE BAGE ÎN PROBLEMA ASTA. CĂ E CU DUS ȘI ÎNTORS. COSTĂ LA ALEGERI. ORICE OPȚIUNE. DE AIA O LASĂ LA NOI. În schimb, nebunul care trăgea cu pușca de la geam înainte să apară legea care proteja animalele, și-a scos-o de la naftalină. De cînd scriu articolul ăsta a tras de două ori. Vînează, dragă. E vînător. Avem un vînător amator în cartier. Ce bine, asta ne lipsea. Păi nu? Face un bine copiilor. Face lumea mai bună. Mai curată. Mai liniștită. Give piss a chance!

dar, după ce se vor plictisi de omorît animale, oamenii se vor uita la ei. Unii la alții. Ia uite-l și pe ăsta ce moacă are! Ce caută printre noi? Dar chiar, CE CAUTĂ PRINTRE NOI? Deja babele nebune care hrănesc cîinii sînt în vizor. Și încă într-un vizor autorizat de tembelizor. Mama și-a luat flegme și cartofi în cap în vremurile bune, iar acum, de cînd a început isteria și mai e și legală, era să o ia un tînăr într-o zi la omor. Pentru că-și plimba bichonul. Și pe Tzuka, adoptată, spălată, sterilizată. Păi nu? Păi da. Ce baba mă-tii faci p-aici? PE LA MINE PRIN CARTIER? Cine ți-a dat voie să ieși din casă? MARȘ! Un copil nu puteai să crești? A crescut mama un copil, dar cu cine să vorbească? A ajutat alți copii cînd a putut, a dat de pomană ce-a avut. A și sterilizat cîini pe banii ei, a căutat stăpîni pentru alții. Umblă cu punguța în geantă să strîngă răhățelul. Și ce? Credeți c-a observat cineva? Dar și mai curios, cine a văzut-o, a avut așa, o senzație de vomă ȘI mimica aferentă. BLEAH, uită-te la baba aia ce face! Strînge căcatul de pe jos? Vai, dă-te de aici că-mi vine să vomit! Ce greață!! (Și mie îmi vine să vomit în fiecare dimineața cînd îmi amintesc că m-am trezit tot în România). Vă spun eu. Măcar la atîta mă pricep. La mimică. Deci, de fapt, s-a dat liber la omor. Că oricum de cînd te scoli și pînă te culci tot îți vine să omori pe cineva. DE CE N-AI OMORÎ UN CÎINE? Doar că … va ține? Schema asta făcută de cineva care se crede tare isteț? Cîți cîini poți omorî pînă te liniștești? 1? 100? 150? Și cît o să te bucure schelălăiturile și sîngele lor? 1 zi? 2 zile? 3 săptămîni? O să ai după aia cu ce-ți plăti întreținerea? RATELE LA BANCĂ? O să fii cu adevărat mai fericit? După ce o să îneci străzile în sînge de cățel o să-ți fie cu adevărat copilul mai siguranță? Dar dacă-l violează cineva ziua în amiaza mare pe Ștefan cel Mare și nimeni n-o să facă nimic? O să se uite ca la un thriller cu scene sexi? Văd că fata violată în văzul tuturor n-a impresionat pe nimeni. Dă-o-n paștele mă-sii, nu putea trece pe partea ailaltă? Mi-a zis o deșteaptă aseară că a citit în click că violata se ținea cu violatorul de mînă. Asta da revelație. Hei! Liniște puțin! Vorbesc cu violatorii: apucați-le dragă de-un picior de acum, să nu mai avem confuzii și dileme d-astea. Deci ne-am înțeles? Da? Cît despre ea, nefiind un băiat de 4 ani ci o fată de 22 de ani probabil și-a cerut-o, nu? Sau cum judecați faza asta? Dacă tot sînteți la capătul puterilor, de ce nu vă ocupați de toate? Deci, ai omorît zeci de cîini. În chinuri, javrele naibii. Ce faci după? După un timp o să te gîndești că și vecinii, colegii, amicii sau chiar familia te deranjează. Că ai alte probleme, la fel de grave, ba mult mai grave, pe care nu știi cum să le rezolvi.
*
Pentru mine, mulțimea de cîini de pe străzi e reprezentarea fizică a problemelor noastre psihice. Ne raportăm la ei cum ne raportăm la mulțimea de probleme care ne înconjoară, la viața noastră, plină de bube pe care ori încercăm să le ascundem ori să le dăm jos. Nu știm să le rezolvăm așa că le lăsăm să se înmulțească. Ne apropiem de ei cu emoția, nu cu rațiunea practică și cu soluția. Unora ne e milă, cum ne e milă și de noi și de viața pe care o trăim, de cum am ajuns să trăim, și de aia îi și ocrotim, măcar să facem un bine și așa să ne simțim și noi un pic altfel, altora le e frică, alții îi urăsc, îi urăsc visceral, isteric, cum urăsc multe altele pe care nu le pot controla și în niciun caz domina. Sînt mulți, foarte mulți cîini. Adevărat. Dar multe sînt … multe. Multe, proaste și inutile. Uitați-vă în jur. Ce-am adunat în ultimii 24 de ani? Ce e cu mulțimea asta de nenorociri, frustrări, nimicuri și rahaturi pe care ni s-au dus viața și sănătatea? Toți banii. Ce e cu mulțimea mașinilor proptite-n trotuare, a caselor nelocuite, a imobilelor de patrimoniu părăginite … a gropilor. Totul e la superlativ. Prea mulți cîini dar și prea multe mașini, prea multe borduri, prea multe gropi, prea mulți politicieni, prea mulți hoți, prea mulți parlamentari, prea multe bîrfe, răutăți, prea multă isterie. Prea multă prostie. Excesul ne caracterizează în toate.
*
O să mai omorîm niște cîini, SIGUR nu pe toți, că și isteria, ca toate celelalte ține cît ține. Și otrava e scumpă și mai avem și altele de făcut.

ȘI APOI?

*

ĂȘTIA NE FAC SĂ NE OMORÎM ÎNTRE NOI.

CÎND O SĂ VEDEȚI ASTA?

o tînără de 22 de ani a fost violată pe stradă și nimeni n-a făcut nimic


… și pe mine nu mă miră deloc acest lucru. Ba, mi se pare rezultatul firesc a două decenii de nesimțire, nepăsare, agresivitate și lipsa oricăror limite morale, principiale impuse, educate, naturale. E rezultatul firesc a ceea ce vedem în fiecare zi în jurul nostru, a ceea ce auzim la televizor, la radio chiar …
*
îi mulțumesc încă o dată, pe această cale, lui Mircea Badea, care a susținut încă de acum cîțiva ani, în mod public, de la înălțimea catedrei lui de la Antene, în nenumărate emisuni de-ale dînsului, că NU trebuie să reacționăm cînd vedem că altcineva e agresat pe stradă. Că nu trebuie să facem nimic pentru celălalt. Că cel mai bine pentru toată lumea e să ne băgăm privirea adînc în asfalt, ce bine că au mai lăsat ăștia și niște găuri, să avem pe unde o strecura dacă nu avem forță s-o înfigem din prima, și să n-o ridicăm de acolo pînă nu ieșim noi din zona periculoasă. Predica lui a dat rezultate. Iată-le. Românii îl ascultă. Exact așa au făcut. Au trecut pe lîngă viol, cu ochii-n-vînt sau în pămînt și acum sînt indignați virtual. Bravo. Felicitări. Reparați-i virtual și mintea fetei ăleia. Ce, nu puteți? I-aș spune din nou acestui guru al tinerei generații ce i-am spus acum cîțiva ani, pe acest blog, i-aș face aceleași urări dacă n-aș ști, chiar și așa indignată cum sînt că n-aș face decît să contribui la nebunia generală.
*
Mircea Badea, ești un laș ahtiat după bani dar ăsta nu-i cel mai rău lucru. Cel mai rău lucru este că și tu, ca și alții, ai contribuit CÎT AI PUTUT TU la atmosfera asta otrăvită, isterică, periculoasă care ne îneacă în București.
*
… pe de altă parte, am descoperit Bucureștiul în anii ’90 într-o stare … asemănătoare. Premergătoare. Obrăznicia, impertinența, vulgaritatea și agresivitatea erau la vedere. La purtător. La fel ca hoția la scară industriala. În sfîrșit oamenii erau liberi. Liberi să se poarte cum vor. Și s-au purtat. S-au purtat și se poartă cum le trece lor prin minte. Și simplul fapt că AȘA le trece prin minte și nu altminteri e în sine o garanție că ce fac e bine, OK, îndreptățit, întemeiat. Agresiunea verbală, îndreptată în special împotriva tinerelor m-a izbit din prima zi și a rămas cu mine ani de zile pînă am găsit un sistem lung și foarte complicat de-a mă apăra. Un sistem care include, de pildă, și locul pe care mi-l aleg într-o mașină, sau faptul că încerc oricît ar fi de incomod și scump și ne-ecologic să merg doar cu mașina mea, felul de-a mă îmbrăca, care de multe ori nu-mi e specific, cum mă tund, cum vorbesc despre sau despre, cum privesc sau nu în ochi un bărbat, cum zîmbesc. Ați observat că femeile NU zîmbesc pe stradă? V-ați întrebat vreodată de ce? Sînt ele nașpa și morocănoase, nu? Ele sînt neplăcute. E vina lor. Cam așa se gîndește.

Sistemul meu de apărare include un fel de-a reacționa la glumele stupide care se fac în continuare în jurul meu. Mi-am construit pe cît a fost posibil un radar interior, pe care nu-l aveam înainte, cu care încerc să detectez în permanență gradul de pericol care plutește în aer. Nici acum nu sînt apărată pe deplin, cu toate zidurile pe care le-am creat, doar că flegmele și pumnii se opresc pe geamurile și în caroseria mașinii mele. Și nici nu mai am 20 de ani ca să par așa ușor de manevrat. Dar, încă n-am scăpat și bașca, mama m-a asigurat că nici la 60 de ani nu ai ieșit din raza lor de interes.

Dar atîta timp cît am avut 18, 19, 20 și 20 + de ani, am fost neîncetat ținta glumelor proaste, a vulgarităților, gesturilor obsecene, a curiozităților lor … tactile, a încercărilor de agățare brutală, forțată, și asta, ani de zile, în centrul Bucureștiului.
*
Nu trăiesc cu frica-n sîn. Nu îmi mai e frică de mult, ba dimpotrivă am evoluat dintr-o fată mai degrabă timidă și introvertită, care pur și simplu nu înțelegea unde nimerise și ce și de ce, într-o femeie în stare să iasă la bătaie dacă e cazul. Și dacă nu e cazul și ar putea să și-o ia zdravăn, dat fiind raportul inegal de forțe. Și pînă și asta e o evoluție firească în condițiile date.
*
Am locuit la început în zona Universității și în general, singurele drumuri pe care le făceam erau pe distanțe de cîteva sute de metri în jurul casei, de la și pînă la Teatrul Național. Cinci – șase ani am făcut numai asta: casă – teatru; teatru-casă. Erau puține zile în care scăpam. Fără o obscenitate șoptită la ureche. O mînă strecurată pe sub fustă. Printre sîni. M-au luat în toate felurile. Unii strigau la mine că i-am provocat pentru că m-am uitat la ei. Că asta înseamnă că vreau. Alții se apropiau prin spate și-mi șopteau toate visele lor porno la ureche. Unuia i-am rupt o umbrelă în cap. Altuia o poșetă. Dintr-o mașină m-am dat jos aproape din mers. Prima oară cînd am fost pipăită, știți voi, în locul acela, acolo!, într-un autobuz, într-o înghesuială în care nu te puteai mișca, am crezut că sînt eu nebună. Că am halucinații. Mă uitam în ochii tipului și el în ochii mei și nu-mi venea să cred. Nu știu dacă aveam 19 ani. El a coborît și eu am mai mers trei stații pînă am reușit să mă adun cît de cît și să cobor. Cam așa. La un moment dat am ajuns să povestim despre asta într-un grup de fete și așa am descoperit povești la fel ca ale mele și chiar și mai rele. Unele mult mai rele. Ni se întîmpla tuturor. O vreme am ieșit în trupă, cîte 4 deodată,  și ori de cîte ori zicea cineva ceva, săream noi la el/ei. Și-i cotonogeam cu poșetele, plasele, rimelurile, fiecare cu ce-avea la îndemînă.

Doi ani aproape, în fiecare duminică, un exhibiționist și-a expus-o ziua-n amiaza mare pe o tarabă verde, în piața Universității, pe colțul dinspre palatul Șuțu. Doi ani nimeni nu a făcut nimic deși vedeam toți.
*
În toți acești ani de nesfîrșite agresiuni, doar două femei mi-au venit în ajutor. Două necunoscute. Mai în vîrstă ca mine. Care au înțeles prin ce trec. Una s-a apropiat de mine și mi s-a adresat ca și cum nu mă văzuse de mult și agresorul s-a îndepărtat. Alta a rămas lîngă mine pînă m-am liniștit după ce un nene mi-a verificat sutienul. Le mulțumesc. Au fost singurele persoane care au arătat o fărîmă de omenie, pe stradă. În toți acești ani.
*
Mi-e milă de Laura aceea care a ajuns plină de încredere, de speranțe, de vise în București acum atîția ani, plină de gînduri bune și de cărți albe pentru toți oamenii pe care-i întîlnea, doar ca să afle că trebuie să construiască o nouă persoană înauntrul ei ca s-o apere pe prima. Mi-e milă de fetița aceea care n-a înțeles ani de zile nimic, i-a ascultat pe toți și a făcut mai tot ce i s-a spus. Care credea că fiecare ființă chiar merită o șansă, merită să nu fie judecată rapid, și mai ales după aparențe, că există multă bunătate și iubire și generozitate dar că nu le găsește ea … N-a fost violată sau bătută, dar în doze mici, rînd pe rînd, sensibilitatea și candoarea ei interioară s-au pierdut aproape complet. Mda, toți ne maturizăm, dar … Dacă m-aș putea întoarce în timp aș ști ce să-i spun, aș ști cum s-o învăț să se apere. Cum să se apere fizic și cum să-și păstreze în ea nealterate: candoarea, feminitatea, bunătatea, fragilitatea, compasiunea … chiar și timiditatea. Pudoarea. Calități native neprețuite. Rare. Nu pot să mă întorc în timp. Pot doar să scriu articolul ăsta și să-mi mai pun o armură pe mine și încă un cuțit în geantă. În caz că.

*

Și să nu-mi fie în continuare teamă de nimic. Ceea ce, într-un fel, e unul din cele mai periculoase lucruri care ți se pot întîmpla în viață. Pentru că te dezumanizează. Și tocmai asta …

*

dar voi, nebunilor, omorîți cîinii. Ostoiți-vă isteria închipuindu-vă că animalele cresc din asfalt și că e vina lor că și trăiesc acolo. Și că dîndu-le una în cap, sau mai multe, o să vi se rezolve în mod miraculos toate problemele.

*

STIREA OFICIALĂ:

(prealuată de pe RL online)

O jurnalistă a fost violată, marţi, 10 septembrie, în centrul Capitalei. Se pare că incidentul s-a produs pe malul Lacului Floreasca.

Tânăra a fost acostată de un individ, în zona Perla (în apropierea intersecţiei dintre străzile Dorobanţi cu Ştefan cel Mare). Bărbatul a dus-o de mână, sub ameninţarea unui cuţit, până pe malul Lacului Floreasca, unde a obligat-o să întreţină relaţii sexuale orale.

Incidentul s-a produs în jurul orei 17.00.

Jurnalista a spus anchetatorilor că cel care a supus-o la perversiuni sexuale avea un lanţ gros la gât şi avea tenul măsliniu.

„Suntem consternaţi să descoperim că această odioasă întâmplare a fost posibilă pentru că, în plină zi, la ora 16, pe un bulevard central al Capitalei, între zona Perla şi Lacul Floreasca, trecătorii au asistat impasibili la agresarea unei femei, care a fost ameninţată cu un cuţit în zona feţei că îşi va pierde ochiul dacă strigă după ajutor. Deşi colega noastră plângea, era în mod evident ameninţată şi a fost împinsă sute de metri, nimeni nu a intervenit sau sunat la numărul de urgenţă 112. Constatăm cu mâhnire că, din cauza pasivităţii opiniei publice, suntem tot mai des martorii unor atrocităţi de stradă”, susţin reprezentanţii Radio 21 într-un comunicat de presă.

Potrivit jurnaliştilor de la Radio 21, nu este pentru prima dată când una dintre reporteriţe este agresată în plină stradă. În urmă cu trei săptămâni, o altă jurnalistă a fost atacată în zona staţiei de metrou Aurel Vlaicu, dar a scăpat nevătămată fizic.

„În condiţiile în care două angajate ale aceleiaşi companii devin victime ale agresiunilor de stradă într-un interval atât de scurt de timp, ne întrebăm dacă nu cumva ne confruntăm cu un individ obsedat şi dacă nu cumva multe alte femei au fost victimele unor violenţe de stradă, dar, în urma traumelor fizice sau psihice suferite, au ales să păstreze tăcerea şi să nu anunţe autorităţile”, spun reprezentanţii radioului.

LATER EDIT:

Acum cîteva ore în spatele blocului, o baabăăăă, care într-adevăr își merită numele și viața de rahat:

– păi am citit în click că se țineau de mînă.
– așa. și?
– păi se țineau de mînă.
– și ăsta-i un motiv s-o violeze? sau să scuze violul?
– păi dacă se țineau de mînă?

nu vreți să eutanasiați înaintea cîinilor oamenii ăștia retardați?

unde erați pe 11 septembrie 2001?


unde eram acum 12 ani, pe 11 septembrie 2001? Într-un birou al Casei Vernescu. Am prins cam tot atacul. Mă uitam la un CNN și pentru o vreme am crezut că-i un fel de film cu efecte speciale prea bine realizate. Cînd a lovit al doilea avion am simțit fizic cum am pășit în altă realitate. Am fost toată ziua covîrșită, fascinată, îngrozită, înfiorată de atîta adrenalină, de realitatea care se prăvălea peste noi și părea că nu se mai sfîrșește.
*
Și ca orice zi cu adevărat proastă, ziua era cît pe ce să se încheie fatal și pentru mine: am ajuns acasă și am fost atacată de doi bărbați tineri cînd m-am dat jos din mașină, în fața scării blocului unde locuiam. Era cam 1 noaptea. Am scăpat cu niște vînătăi și o sperietură groaznică. Nu mi-a fost frică în timpul atacului. Mi s-a făcut frică la vreo două ore după.
*
a fost foarte ciudat. Îmi amintesc și azi totul, în cele mai mici detalii. Am coborît din mașină gîndindu-mă la altceva. La ce văzusem toată ziua. La grozăvia din America. Nu știu. Eram complet în mintea mea, în altă realitate. Nu i-am văzut. M-au lovit după cap și pentru 2-3 secunde mi-am pierdut cunoștința. Fix ca-n filme. Foarte ciudat. Cu mult noroc am căzut pe spate, pe geantă, cu totul pe geantă, și m-am trezit. Am reacționat instinctiv și am început să urlu cît mă ținea gura. Și mă ține, doar am făcut dicție și impostație cu Gafton. Îl strigam pe prietenul meu cu care locuiam într-un apartament pe la etajul 10. Îl strigam pe nume. Știam că va avea impact. Îmi dădeam seama cumva că n-are cum să ajungă în timp util dar culmea, mintea calcula singură că ăia n-aveau cum să știe la ce etaj stă el. Și că s-ar putea panica și ei. Deși încă nu vedeam prea bine am început să dau din mîini și din picioare ca o nebună, în toate direcțiile …  îi simțeam desupra mea încercînd să-mi smulgă geanta sau să-mi facă ceva, dar n-au reușit, ceva s-a întîmplat, mai tîrziu am realizat că s-au aprins mai multe lumini în bloc, și că o vecină de la etajul 1 a ieșit pe balcon și a strigat la ei. Au fugit. Totul a durat 20-30 de secunde. Probabil mai puțin. 20 de secunde, numărate secundă cu secundă … e mult. Prietenul meu împreună cu un prieten de-al lui care era în vizită la noi au fugit după ei dar nu i-au prins. Erau tineri, căutau bani, ceva de furat si au acționat mai degrabă neprofesionist. Bine, puteam să și mor, clar, dar am avut noroc. Nu s-au ales cu nimic, cum spuneam, am căzut pe geantă. Cu totul pe geantă. Mai aveam o plasă cu mine, în care aveam haine de schimb și CD-uri, pe aceea au rupt-o și le-au împrăștiat pe toate pe cîțiva zeci de metri. Cred că au fost niște hoți foarte proști. Ne-am speriat îngrozitor. Doi ani, în fiecare noapte cînd ajungeam acasă atît de tîrziu (de nevoie, pentru că îmi purta de grijă), prietenul meu se trezea, cobora și apoi ieșeam din mașină.

Îi mulțumesc, și azi, și de cîte ori îmi amintesc, în gînd, și iată și public, pentru faptul că, după aceea, s-a trezit de nenumărate ori în miez de noapte și a coborît doar ca să pot eu ieși în siguranță din mașină.

*

… și de cîte ori îmi amintesc de asta, îmi mai pun un nod la sinapsele din creier: niciodată nu coborî din mașină fără să te uiți în jur, niciodată nu umbla cu capul în nori, cu căștile în urechi sau cu muzica dată la maxim în mașină. Pentru că uite, te lipsești de un simț, sau două, sau trei care te-ar putea ajuta să preîntîmpini …

*

data viitoare s-ar putea să nu mai ai noroc.

*

voi unde erați pe 11 septembrie 2001?

flower heart