Pactul cu diavolul. Cazul Stelian Negrea şi noi toţi


Cazul Stelian Negrea mi se pare emblematic.

Haideţi să ne închipuim o poveste. O poveste care e pînă la un punct povestea noastră, a tuturor: un om se angajează undeva, la o firmă, să zicem că omul a vrut o dată să se facă jurnalist, asta după ce văzuse în adolescenţă „All the President’s Men” (făcut în 1976 după un caz real, în regia lui: Alan J. Pakula, scenariul: Wiliam Goldman după cartea scrisă de Carl Bernstein & Bob Woodward, cu Dustin Hoffman, Robert Redford şi Jack Warden în rolurile principale.), o meserie admirabilă, onorabilă, cel puţin în acel film … exact locul de unde, ca tînăr ambiţios, te poţi transforma într-un fel de erou al umanităţii, sau măcar al urbei tale de provincie. Ce mai, un adevărat prinţ contemporan, înscăunat pe-un maldăr de ziare! Ce vis frumos!

Apropos, cîţi v-aţi făcut jurnalişti pentru că aţi văzut filmul ăsta? Omul, deci, s-a făcut jurnalist învăţînd din film (şi din cazul real), că, din poziţia aia POŢI  răsturna chiar şi un preşedinte, şi nu oricare, ci unul tare şi mare ca Nixon, dacă-ţi pui mintea, ambiţia şi intuiţia la contribuţie, şi mai ales dacă-l prinzi cu mîţa-n sac … Şi după atari promisiuni măreţe, (nu ne promitea viaţa acum 10-20 de ani că NOI vom răsturna lumea cu susu-n jos? nu era, parcă, aşa?), omul s-a angajat, întîmplător la trustul INTACT, (cine bănuia acum 10-15 ani ce va deveni trustul INTACT?), a vieţuit ce a vieţuit pe acolo, şi-a făcut mai multe visuri, poate s-a însurat, a avut ambiţii şi poate că le-a avut pe drept, pe ce şi de ce să şi le construiască, poate a făcut un împrumut la bancă, şi-a cumărat un apartament, o maşină, da, vrea mai sus, mai bine, face un copil, vrea mai mulţi bani şi mai mai multă influenţă, pentru el, pentru familia lui – poate – vrea, vrea, vrea, şi ştiţi voi, dacă eşti un bărbat adevărat te conduci după deviza „I will and I can”, şi, ca să fie în acord cu această viaţă pe care şi-a ales-o, cel mai probabil face tot felul de compromisuri cu conştiinţa lui ca să ajungă acolo unde şi-a propus, compromisuri pe care nu şi-a imaginat niciodată că le va face.

Spun „cel mai probabil” pentru că, modelul aceste e modelul nostru al tuturor, nu neapărat parcursul lui SN. Nici nu l-am întrebat direct pe Stelian Negrea cîte compromisuri a făcut, în cele două minute cît am vorbit faţă în faţă, i-am cerut doar permisiunea să-i duc povestea mai departe, nu ştiu dacă fix aşa s-a întîmplat în viaţa lui, am să aflu, sper, într-o zi, exact cum a fost şi cu el. Deşi, pot să-mi închipui. Poveştile astea sunt atît de tipice, toţi patronii de trusturi sunt atît de înţeleşi între ei, politica asta în privinţa angajaţilor este atît de universal răspîndită … În timp ce ei, mai marii acestei lumi sunt la un anumit nivel aproape prieteni, soldăţeii lor îşi dau răsuflarea în tranşee, în războaie care au trecut de mult dincolo de orice limită a sordidului şi a meschinului… Prinşi între ciocanul şi nicovala trusturilor şi dezamăgiţi de propriile lor aşteptări se află la ora actuală mii de jurnalişti, din TOATE trusturile de presă. Stai de vorbă 60 de secunde cu un om şi deja parcă îi vezi în faţa ochilor şefii, colegii, birourile, atmosfera, calculatoarele jerpelite, viaţa întreagă, ce slalom ameţitor printre valorile propriei conştiinţe şi abisurile în care se pot scălda ceilalţi trebuie să facă. Ce-o mai dăm şi o mai frecăm, TOŢI CEI DIN BREASLĂ ŞTIU EXACT CUM STĂ TREABA. Aşa că îmi închipui uitîndu-mă la programele Antenelor şi mai ştiind şi anumite lucruri şi de prin alte trusturi de presă, că nu poţi ajunge uscat ca un tricou proaspăt călcat şi apretat atît de sus.

Nu-l blamez pentru ambiţia lui. Ba chiar, fiind conştientă că trăim în capitalism, sunt de acord că trebuie să fii în stare să faci multe ca să te caţeri în vîrful piramidei. Senior Editor sau Director Departament de Investigaţii sau ce-o fi fost el acolo, că foştii lui angajatori nici nu mai recunosc că a lucrat la ei, hehehe, deci aşa o poziţie într-un trust mare de presă sună bine. Moamăă, cîte bale se scurg prin toate colţurile numai la gîndul că aşa ceva ţi s-ar putea întîmpla într-o bună zi. Da, cred că tot de prin filmele americane am învăţat că în capitalism trebuie să fim ATÎT de ambiţioşi. Şi că asta-i răsplata supremă după o viaţă de sclavie: să scrie pe cartea ta de vizită ŞĂF. Şi apoi viaţa noastră, a românilor, e foarte complicată. Şi nimeni nu e vinovat pentru asta, decît noi.

Şi totuşi … Există în toţi nişte limite. Există nişte limite în noi, chiar dacă societatea nu le mai reglementează, nu ni le mai cere, nu ne mai educă în sensul ăsta, chiar dacă şcoala condusă de Abramburica e harcea-parcea şi numai la valori morale nu se gîndeşte, chiar dacă valorile în general par să nu mai însemne nimic, chiar dacă biserica ne-a lăsat de izbelişte iar familia vrea numai de mîncare, mai multe tzoale şi excursii în străinătate. Sunt limitele acelea ale umanităţii, ale bunului simţ înnăscut, nu numai făcut, sunt valorile fundamentale ale omului, şi n-am să le enumăr aici pentru că le ştiţi cu toţii, sunt cele cu care unii dintre foştii lui colegi: Gâdea, Badea, Dana Grecu & Co. şi mulţi alţii, s-au luptat din toate puterile lor în aceşti ultimi 23 de ani … şi … s-au înfrînt. Au trecut dincolo. Şi dincolo de aceste limite mă îndoiesc profund, mai ales după vara asta, după anii ăştia, după tot ce-am făcut din noi şi din viaţa noastră în ultimii 23 de ani că te mai poţi numi om.

Cred că într-o zi, Stelian Negrea s-a izbit de aceste limite ale lui. Şi a zis: pînă aici.

Fix în acel moment Sistemul l-a scuipat în afară cu o virulenţă care are nevoie de TOATĂ atenţia noastră, dacă vrem să mai avem o lume sănătoasă în care să trăim. Nu doar a plecat, demis sau dat afară, nu are nicio importanţă, ci a început să fie hăituit. Da, de gaşca aia de caftitori pe care-i vedem seară de seară la teveu. A fost dat în judecată, i s-au cerut daune materiale ce cumulează, dacă am înţeles bine cam un milion de lei noi, în condiţiile în care cea mai mare amendă care i se poate da Antenei 3 pentru gravele derapaje pe care le face pe bandă rulantă nu poate fi mai mare de două sute de mii de lei noi. A trimis 11 dosare CNA-ului despre cazul lui şi presiunea la care e supus în prezent, şi a fost tot el admonestat pentru o prezumtivă şi înţeleg neadevărată lipsă de probe.

Nu l-a mai angajat nimeni. „Ce credeţi că fac?” – mi-a răspuns oţărît. „Mai nimic. Mai colaborez pe ici pe colo.”. Adică e prea fierbinte ca să pună cineva acum mîna pe el. Un parcurs, ăă, firesc în România de azi.
*
Acest firesc este ABSOLUT ÎN-SPĂI-MÎN-TĂ-TOR. ÎNSPĂIMÎNTĂTOR.
*
Să-l salvăm pe Stelian Negrea? „Salvînd un om, salvezi lumea toată” – eu cred cu tărie în acest principiu talmudic. Păi cum să facem? Ce pot eu să fac? Mai vine cineva? Cîţi se înghesuie? Cîţi s-au înghesuit pînă acum? De un an de zile de cînd e cazul ăsta pe tava tuturor meşterilor în ale televiziunii şi informaţiilor şi mai ştiu eu ce, s-a făcut ceva, s-a întîmplat cu adevărat ceva? Şi cînd te gîndeşti cîte informaţii are omul ăsta din interior! Pfiii … Dar poate toate interioarele-s la fel, mai ştii? Dar cum a ajuns în situaţia asta? Cum a ajuns să se murdărească aşa? Dar cum am ajuns toţi să ne murdărim aşa? Cum am ajuns în această situaţie aparent fără ieşire? De ce am lăsat să ne fie furate visele? Cum s-a întîmplat?
*
dar de ce am ajuns să ne întrebăm toate acestea? Unde este reacţia firească, normală, de apărare împotriva unui Sistem care te atacă neîncetat? Unde-i solidaritatea firească, normală, a grupului împotriva unui singur TIP asupritor? Să fim serioşi, TOŢI PATRONII din acest sistem, hai, să fac o concesie, APROAPE toţi sunt la fel. Unde-i sistemul imunitar al unui popor infestat, infectat cu boli comparabile cu comunismul şi care, multe derivă din el? Unde-s anticorpii? Unde-s românii? Ce-aţi făcut cu noi? Ce-aţi făcut cu voi?
*
eu am sărit ca arsă când am auzit în fine, acum cîteva zile la GDS, această poveste, relativ necunoscută. A ajuns şi prin ceva grupuri pe FB. Reacţia? Mai bine nu vă spun.
*
am putea să folosim cazul lui Stelian Negrea ca o autentică şi generoasă temă de campanie în următoarele luni? Că şi aşa se vor vorbi necontenit verzi şi uscate, se va da cu petarde şi mult fum în ochi. În loc să discutăm în limba aia de lemn cu care am crescut şi care nu se mai sfîr-şeş-te despre NIMIC? Am putea? Am putea. De ce n-o s-o facem, cel mai probabil? Pentru că sunt puţini cei ce înţeleg că o luptă se începe de undeva. Pentru că puţini au simţul a ceea ce e important ACUM. Pentru că am senzaţia destul de amară că puţini nu sunt atinşi de inutile şi gogonate orgolii şi mîndrii. Pentru că încă mai avem de unde sărăci. Pentru că habar n-am de ce.

Am putea să ne solidarizăm cu el numai şi numai pentru această lecţie de conştiinţă? Am putea. De ce n-o facem?

Poate pentru că mai mulţi ca mai puţini au făcut deja pactul cu diavolul. Şi nu prea mai e cale înapoi.

*

P.S.: La dezbaterea de la GDS dedicată cazului Stelian Negrea, Andreea Pora spunea: „(…) Stelian Negrea e singur. Poate mai puţin în raport cu instituţiile statului care sunt încorsetate de legi, judecă ce e pe ecran, e singur din cauza lipsei de reacţie a societăţii civile, a ONG-urilor care se ocupă de media, a celorlalţi jurnalişti. Ce poate face un ziarist în situaţia lui Stelian Negrea de unul singur împotriva unui trust ca a lui Dan Voiculescu, cu bani şi cu o hoardă de avocaţi? Ajungi la puşcăria datornicilor dacă pierzi ….
Aceasta lipsă de reacţie legată de ce se întîmplă în interiorul trusturilor …. Informaţii mai există. Dacă oamenii ar fi sprijiniţi, dacă s-ar simţi susţinuţi, protejaţi poate ar spune mai mulţi, poate ar căpăta curaj să denunţe mai multe lucruri din ceea ce se petrece în spatele unor astfel de trusturi media.”

Reclame

Doina Jela: Vis recurent


În aşteptarea târgului de carte de la Paris, visul compensatoriu al unei fiinţe îngrijorate.

Cunosc o mulţime de oameni disperaţi pur şi simplu de soarta ICR-ului după plecarea echipei lui Horia Roman Patapievici şi înlocuirea oamenilor din teritoriu, – adică din 27 de capitale ale lumii, unde în ultimii ani începuseră să se audă despre noi şi lucruri bune, – cu nume care mai de care mai neverosimile, când nu cu oameni fără nume. Sunt, mărturisesc, la fel de disperată. Nu am reacţie, nici măcar la articole şi luări de atitudine cu care rezonez întrutotul. Ca acela al dlui Papahagi de mai ieri. Fiindcă de pildă, nu exclud, în totalitate, ca o persoană cultivată şi inteligentă, ca Doina Uricariu, să fie şi suficient de orgolioasă şi să vrea să nu se lase mai prejos decât predecesoarea ei şi să-şi şi convingă şefii de la Bucureşti să-i permite să arate că poate. Nu exclud posibilitatea ca prin inteligenţă şi cultură, dl. Dobrescu să nu strice prea mult din ce s-a făcut la Paris, de bine de rău. Nu ignor nici că în unele locuri echipele nu erau chiar o lumină şi nici posibilitatea ca unele echipe, excelente, să rămână pe loc. La Praga, de exemplu, se fac lucruri minunate la ICR. Toţi cehii care au avut misiuni în România, au rămas cu o nostalgie a Bucureştiului cultural pe care şi-o potolesc acolo. Asta se mai poate întâmpla şi în alte locuri, ca la ICR-ul din Israel, de exemplu, model de eficienţă şi deschidere, şi oriunde, acolo unde bătălia pe  post nu este aşa de aprigă. Fiindcă de fapt, aici e aici. Nu calitatea profesională, pe care nu o cunoaştem în prezent,  mai mult decât o ştiam pe cea a oamenilor dlui Patapievici, la început, ne aduce la deznădejde. Nici faptul că, întocmai ca într-un fel de autosabotaj, multe din numiri sunt rezultatul nu doar neinspirat al neinspiratei numiri a dlui Marga acolo unde nu-i era locul ( fiindcă la urma urmei unde-i era locul, te întrebi; şi unde le era  la urma urmei locul lui Ponta, sau al lui Antonescu, sau al lui Voiculescu, care l-au numit?) Ceea ce mă face să disper este lăcomia cu care  artişti, scriitori, ”au pus botu”, (cum se spune, atât de dur şi expresiv pe forumuri), la bani şi sinecuri, în schimbul bunului lor nume, în vreme ce tripleta de mai sus, penală, se împărtăşeşte şi se legitimează din şi prin fosta lor onoare, respectabilitate şi nume bun.

Un episod îmi vine în minte atunci când pun pe hârtie cuvintele acestea trei ce par la noi atât de lipsite de greutate. Şi el îmi inspiră presupun, visul recurent legat de coşmarul prezenţei noastre la târgul de la Paris, din primăvară. În contrast cu deznădejdea, e un vis mai degrabă exuberant. În tot cazul, care iese din registrul dramatismului, al disperării mute, ca şi cum în timpul lui aş uita că pagubele sunt serioase şi că nu am decât o singură speranţă, anume ca în decembrie, banda aceasta de hoţi mărunţi să nu câştige alegerile şi lucrurile să revină, cât de cât la normal.

Trebuie, ca să-l fac ceva mai transparent, să conturez mai întâi contextul lui. Episodul de care îl leg, s-a petrecut în mod real, tot la Târgul de carte de la Paris. Iar el îmi revine frecvent în minte, întrucât, ca fiinţă interesată de carte, sunt, în general, mai neliniştită de pagubele din domeniu, şi mai în particular,  mă gândesc cu groază şi ruşine la ce va fi acolo în martie 2013, când, graţie prestigiului lui Patapievici şi muncii oamenilor lui de acolo, România este ţară invitată. După ce la Torino, la Londra, la Frankfurt şi la Praga, cu cheltuieli nu exorbitante, anii trecuţi prezenţa românească a atras atenţia prin graţie, imaginaţie, inteligenţă şi umor, mă tem că ne vom întoarce la prăfuiala, stânjeneala, penibilul standului pustiu ca o librărie de gară de provincie, de acum opt-nouă ani, când întorceam ochii, trecând prin dreptul lui, ca un copil complexat care nu vrea să fie recunoscut în tovărăşia ponosită a celor dragi, la ieşirea din şcoală. O vedeam acolo de ani şi ani pe aceeaşi doamnă din Ministerul Culturii, supravieţuind regimurilor politice şi propriei inadecvări, stând stingheră pe scaunul ei din spatele tejghelei unde nu se oprea nimeni, şi măsurând cu ochi severi trecătorii, ca şi cum toţi i-ar fi fost subalterni.

Dacă îmi amintesc bine, în 2006, când s-a petrecut evenimentul care-i împrumută visului meu acea ţandără de real necesară, lucrurile începeau să se îndrepte, deşi doamna de la minister era tot acolo. Era, din fericire secondată de câteva domnişoare mai relaxate, mai sprintene, vorbind  bine măcar franceza şi ştiind câte ceva despre comunicare şi public-relations. Eram chiar la standul nostru, când un fel de  curent a trecut prin imensa hală, făcând-o să frisoneze şi un freamăt a străbătut mulţimea, care şi-a întors brusc ochii în aceeaşi direcţie. O şoaptă, reluată de mai familiarizaţii vizitatori, amestec de admiraţie, teamă, respect, satisfacţie şi veselie: l’Entarteur!

Era prima dată când auzeam de personajul acesta şi iniţial am crezut că este un fel de animator al târgului, cam ca, la noi, poetul Paul Daian cu cocoşul lui, cu barba lui în culori multicolore, pijamaua lui şi bucata de telemea pe care o purta în palmă, strigând ”Veniţi să vedeţi ce brânză a făcut editura cutare, anul acesta!”.

Nu, l’Entarteur  este altceva. Întâi şi întâi că nu e un tip plătit de organizatorii târgului, lucrează pe cont propriu, iar treaba lui este pe cât de temută, pe atât de riscantă.

Foarte pe scurt, fiindcă foarte multe se pot afla azi de pe internet, scriindu-i numele în căsuţa de Google, l’Entarteur  este deja în lumea francofonă o instituţie în toată regula; o instanţă morală care sancţionează necinstea, emfaza, contrastul dintre vorbe şi fapte, derizoriul drapat în pretenţie, obrăznicia şi minciuna, alegându-şi periodic un personaj care consideră el că le întruchipează, pândindu-l unde se găseşte, în parlament, pe croasetă la Cannes, în amfiteatrul unei universităţi celebre, în aeroport, de regulă în zone cu multă lume, camere de luat vederi şi aparate de filmat. Şi acolo unde-l prinde, îi lipeşte de figură un tort, în care se găseşte de fiecare dată şi un mesaj care explică alegerea. E un fel de premiu de excelenţă, la care nu râvneşte nimeni, fiindcă vizează persoane publice care se vor şi trec drept respectabile.

Indeobşte este vorba de genul şi cu slănina-n pod şi cu varza unsă. Lumea francofonă zice    „care vrea să aibă şi untul şi banii pe unt”. Ca să vă faceţi o idee, în martie 2006, la Târgul de la Paris, cel căruia l’Entarteur  i-a lipit de  figură tortul, a fost filosoful Bernard-Henry Lévy, (foto stânga), şi a făcut-o, semnificativă onoare, el personal. De aproape 40 de ani, anume din 1968, când îi venise Entarteur-ului ideea, BHL-ul fusese în vizorul lui de mai multe ori. Acum, infatuatul şi cam demagogul apărător al tuturor cauzelor bune, niciodată altfel decât în lumina tuturor reflectoarelor, păţea pentru a şasea oară ruşinea. Dar au păţit-o şi înaintea lui şi după el, alte numeroase nume strălucite: Marguerite Duras, Patrick Poivre d Arvor (vedetă de televiziune care a transformat un film cu Castro, al altcuiva, în interviu propriu, montând întrebările), Nicolas Sarkosy, Jean Luc Godard , Bill Gates. Lista poate şi ea fi găsită pe Google, ca şi episodul care-l priveşte pe fiecare, relatat în detaliu, uneori cu secvenţe video.

Ceea ce este şi mai remarcabil, este faptul că din 1968, întreprinderea cu un singur angajat a acestui umorist anarhist belgian, pe numele lui adevărat Noël Godin (născut la Liège în 1945), a crescut şi s-a dezvoltat, el ajungând să aibă un staff, presupun, consilieri, o echipă şi chiar o Internationale Patissière admirabil de activă şi de eficientă. Activiştii lui se costumează, se travestesc, se deplasează urmărindu-şi şi găsindu-şi victima şi în gaură de şarpe, reuşesc să treacă de portari, de body guarzi, să scape de poliţişti şi să nu se aleagă de cele mai multe ori decât cu o amendă, cu câteva ore de arest, sau, mă rog, cu o bătaie zdravănă.

Acesta este visul pe care-l tot visez, pesemne fiindcă mă gândesc cu jale şi ruşine la ce va fi la Budapesta, unde Brânduşa Armanca nu mai e, la New York, de unde a plecat Corina Şuteu (foto dreapta), la Madrid şi cum spuneam, la Paris, unde  o să o vedem probabil pe aceeaşi eternă doamnă din Ministerul Culturii, care a supravieţuit lui Ceauşescu, Iliescu, din nou Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, cu taiorul ei ţeapăn, cu vârsta ei tot mai respectabilă, cu totala ei necunoaştere a vreunei limbi străine, bătând la ochi între frumuseţile tinere, deştepte, şcolite, fireşti, de la standurile din jur, dar de ale cărei priviri autoritar-stânjenite fug vizitatorii ca dracu de tămâie.  Visez că i-am cerut în prealabil ajutor, nu dlui Barosso sau dnei Viviane Reding, ci  acestui Lenin post-comunist, şef al Internaţionalei Patisiere, care mi-a răspuns prompt, la care m-am afiliat şi activez frenetic şi cu folos. Că am strâns deja o groază de adepţi, voluntari, şi că am împânzit deja imensa hală de la Porte de Versailles, fiecare ducând în mâini, totuşi invizibil, un imens tort cu frişcă. Cu doamna de la minister nu avem nimic. Mai precis am decis că n-aş strica pe ea un tort. Fiindcă am uitat să vă spun că sunt  deja şefa Filialei Româneşti a Internaţionalei. În aceasta calitate nu am decis încă dacă să stric sau nu un tort  pe nişte inşi ca Ponta, Antonescu,Voiculescu, care sunt aşteptaţi acolo, să taie unele panglici şi pe altele să le scoată pe nas.  Ei nu intră în sfera noastră de activitate, ei sunt penali. Se face în vis că am lista mea, a noastră. Iar ea începe şi se termină cu aceia  dintre intelectualii noştri până mai ieri onorabili şi oneşti, sau aproape, care au căzut atât de uşor în păcatul lăcomiei şi ”au pus botu”, cum spun forumiştii. În visul meu, mai ales pe ei îi văd asaltaţi de tinerii afiliaţi cu mic cu mare la Internationale Patissière, ascultându-mă cum niciun şef n-a fost vreodată ascultat, formând rapid şi eficient comandouri şi urmărindu-i, cu torturile în braţe, în toate misiunile lor de reprezentare, de peste tot, (în visul meu suntem ubicui şi eu şi echipa, sau toate misiunile se desfăşoară acolo, nu mi-e prea clar) şi umplându-le gura de frişcă, acoperindu-le faţa, sub camerele de luat vederi ale tuturor televiziunilor, inclusiv Antena 3. Mă trezesc în hohotul de râs al mulţimii şi al meu propriu şi râd aşa, până realizez că n-a fost decât un vis, câteva minute delicioase.

Nu ştiu dacă e de bine sau de rău, visul meu, ştiu doar că soluţii reale pentru târgul din primăvară, îngrijorarea şi chiar disperarea noastră, nu am. Asta înseamnă că funcţia de compensare măcar, tot şi-o realizează.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

*

24 de ore


 (pentru Ruxandra,  care mi-a amintit de Nuri Bilge Ceylan, un articol pe care cred că l-am publicat doar pe blogul lui Marius Manole)

mi-era cald şi parcă nici nu mai aveam chef după „The Tree of Life” să văd alt film. Nici pe acela nu apucasem să-l cuprind, nici în minte, nici în suflet, nici chiar în memorie, (şi poate un astfel de film nu poate fi cuprins, chiar aşa … oricînd, oricum), şi îl văzusem printre pupăturile zgomotase şi lipicioase ale iubăreţilor din faţa mea, ţigările aprinse ale fumătorilor care cereau mereu cîte-o ţigară de la altcineva, sau un foc, sau altceva şi acompaniată de înfometaţii care ronţăiau liniştiţi nişte snacks-uri cu aromă falsă de chilli pe fundalul sonor al Simfoniei no. 4 în E minor de Brahms. Coloana sonoră, ah!, coloana sonoră! Am reascultat-o de dimineaţă, thanks Google, thanks Brahms, Berlioz, Bach, Schumann, Thanks God!, (nu, NU în ordinea asta, aoleo!), gîndindu-mă cît de mişto se face Brad Pitt de cînd îmbătrîneşte şi se urîţeşte. Iar Sean Penn, ah, Sean Penn … de el nu vă mai spun pentru că el rămîne al meu, să nu vă stea prea mult gîndul la el, că nu e voie. Şi mă minunam cu voce tare cum a venit el din Haiti, din iadul de acolo, unde a făcut voluntariat, şi s-a arătat de trei ori în filmul ăsta, şi o fată m-a auzit şi mi-a şoptit la ureche că s-a despărţit şi de Scarlet. Yes! – mi-am zis în sinea mea, de parcă …
*
aşa că, mergeam la film, alt film, parcasem maşina mai departe ca să mai merg şi eu pe jos, (cîte tertipuri trebuie să înveţi în viaţă!), transpiram şi mă gîndeam că mă ţin doar de-o promisiune, că n-am

Uzak

Uzak (Photo credit: Wikipedia)

chef de un alt film, că de ce?, ce poate să-mi spună Nuri Bilge Ceylan peste Terence Malick? Mergeam să văd Uzak / Distant / Departe, şi nu ştiam nimic de filmul ăsta, dar mai bine, poate aşa mă surprinde cu ceva – mă tot încurajam. Şi 110 minute m-am minunat cum doi bărbaţi urîţi, dar urîţi frate, şi şleampeţi şi neraşi, unul cu o pungă vizibilă de grăsime pe o pleoapă, altul, ăl’ tînăr, cu o umflatură dubioasă pe o tîmplă, şi un regizor care n-are mijloacele materiale a lu’ Terence (şi-a filmat filmul în propriul apartament, în propria maşină, ş.a.m.d.) îmi spuneau simplu şi genial povestea universală a omului, a apropierii, a cunoaşterii, a vieţii aşa cum e, a întîlnirii dintre oameni, atît de grea, ATÎT de grea, atît de aproape, atît de departe. Şi ăl mai bătrîn, la vreo 40 aşa, avea o privire, avea o privire, avea o privire … Avea O Privire, DA!
*
Top that if you can!
*
am plecat cu sufletul plin, din nou, gîndindu-mă la ochii negri, privirea aia, of, şi la faţa negricioasă şi nerasă a turcului rămas să privească Bosforul (să se uite şi la mine cineva aşa, vă rog!) şi mi-am adus aminte brusc că ziua mea nu s-a încheiat. Şi m-a cuprins aşa, un fel de panică. Mîinile mi s-au ridicat singure în aer, s-au prins de propriul meu păr şi au început să-l facă cîrlionţi. Repede-repede-uite-aşa. Teatru, aoleo, teatru! Mai e şi teatru în seara asta. Prietena mea N. făcuse rezervare la Godot, şi mai trebuia să vad o piesă de teatru. Dar ce piesă de teatru? Cum să-mi amintesc printre Terence Malick, Nuri Bilge Ceylan (în foto, stînga), Sean Penn şi turcul ăla neras, pe care l-am lăsat pe-o bancă cam părăginită, privind apa cam cenuşie a mării neliniștite, ce piesă o să văd eu în seara asta? Dar de ce mi-am făcut un program aşa de complicat? Dar cîte poate omul să sufere într-o zi? Hai, o zi şi-o noapte, căci The Tree of Life s-a întîmplat cu o seară înainte. Doamnee, să vezi că n-o să-mi placăăă! Cum să-mi mai placă ceva după Uzak / Distant / Departe li după The Tree of Life? Dă-i şi smiorcăie-te. În gînd, fireşte. Dar ce piesă o fi?
*
nu mi-am adus aminte. Iar la Godot m-am luat cu una, cu alta, căci amica mea N. mi-a arătat pozele din Burkina Faso, de unde tocmai venise, unde crocodilii sunt sfinţi – pe bune! – şi nu muşcă pe nimeni, și ea și-a făcut poze cu ei, și ei chiar păreau blînzi, și totul părea ireal, dar era real, căci ea nu minte și mai erau și pozele și toate alea, și ca să mă ajute să cred ȘI în Asta mi-a făcut cadou o cutiuță cu unt de karite (sau de shea? N-am înțeles.), cu care m-am dat imediat pe buze să văd ce se întîmplă. Apoi m-am salutat cu unii și cu alții, am trimis bezele cu aroma de karite (sau de Shea?) și am primit altele înapoi cu gust de bere, nu mai știu cîte și nici sigur-sigur cui şi de la cine, apoi, în fine, am comandat o Pina Colada (parcă? Parcă.). M-am mai mutat de la o masă la alta şi, taman înainte să se stingă lumina, tipa din stînga mea mi-a zis că piesa se numește „Stă să ploua”, e scrisa de Lia Bugnar și mai joaca și Marius Manole în ea.
*
Hait!
*
pe Marius asta îl şi cunosc. Pe ăsta din poză.
*
M-am uitat în sus şi nu l-am văzut pe Dumnezeul lui Terence Malick, care cîteodată nu-ţi dă nimic, ba chiar îți ia tot și alteori îți dă mai mult decît ceri. Nu m-am prins cum face asta, și cînd, și de ce, dar se pare că aşa e. Am văzut doar candelabrul foarte frumos al sălii, și, pentru o clipă, mi s-a părut că se sparge în mii de bucăți, care cad toate înspre mine, încet, cinematografic, ca-n filmele holywoodiene. Ca-n Matrix, sau nu știu, unde am mai văzut aşa ceva? În Harry Potter? Poate. Şi toate o să mă străpungă, (cuvîntul ăsta are vreo legătură cu pungă?), nu știu nici eu de ce. Poate pentru că vreau prea multe. Acum nu că m-aş simți obligată să-mi placă toate lucrurile făcute de cei pe care-i cunosc, dar e o senzație acolo inexplicabilă de așteptare, aștept să se Întîmple ceva, și dacă nu se Întîmplă am senzația că mor, și, după filmele văzute înainte emoția asta devenise acută ca un atac de cord.
*
Ieri, Cineva a fost generos cu mine. Maybe God. Perhaps. Pe la finalul piesei, și eu, ca toate fetele din sală, ne uitam la MM și oftam în suflețel că nu ne iubește nimeni și pe noi aşa cum o iubea el ( personajul) pe fata din piesă. „Hai te rog, treci și pe lîngă noi, aşa încordat de emoție și copleșit de iubire! Adică treci și prin noi! Să simțim si noi, o data, aşa ceva. Te rugăm.” – auzeam clar un cor în capul meu, format din glasurile celor din jur, și parcă şi glasul meu se amesteca printre ele. Dar nu, nu-s eu aşa de, aşa de … Şi iar: „vrem și noi să plîngă cineva pentru noi și să vrea să ne înțeleagă şi să vrea să rupă zidul pe care naiba știe de ce îl facem”…. Şi cînd nu era asta erau fetele de pe scena (Lia, Maria, Antoaneta), ah fetele, ne-au transmis de toate, energii pozitive, și speranță, și voioșie, și, și, și …
*
cîteodată Dumnezeu e generos. Şi totul îți merge din plin. Şi primești daruri peste daruri. Şi zilele se numără în minuni. Şi peste toate tragi concluzia că îți trebuie o doză mare de sensibilitate, de generozitate, de bunătate chiar, de bunăvoinţă ca să vezi toate lucrurile astea şi să le dai altcuiva. Altora. Să le împărtăşeşti. Toate Astea sunt calități rare și neprețuite azi. Cele pe care le căutăm și le găsim rar. Cele care ne lipsesc acut. Cele care te îmbogățesc … și singurele care contează.
*
și acum chiar vă las, căci am nespus de multe lucruri de aranjat în sertare, de filtrat, rememorat, de cugetat, de simțit, de aflat, de respirat

filmul de azi: Sophie’s Choice


să încep cu sfîrşitul.

„Nehmen Sie mein Tochter!” înseamnă: „Ia-o pe fată!”, (textual înseamnă „ia-o pe fiica mea”), nicidecum: „nu-mi lua fata” cum am văzut că a fost tradus în varianta care rulează mai nou pe Cinemax. Nu înţeleg cum poţi rata ca traducător miza ÎNTREGULUI FILM, schimbînd cu 180 de grade sensul acestei replici. Nici ca distribuitor de filme nu înţeleg cum poţi accepta aşa ceva.  Tocmai aceasta e alegerea Sophiei: „ia-o pe fată”, într-un context absolut îngrozitor, într-o vreme cînd, vorba lui Shakespeare, iadul era probabil gol pentru că toţi diavolii coborîseră pe pămînt. Sophie a ales între fiul şi fiica ei. Despre asta e vorba în toate cele 150 de minute ale filmului.
*
Filmul ne povestește despre situațiile îngrozitoare și alegerile imposibile pe care suntem uneori în viaţă forțați să le facem. E despre oameni buni care fac lucruri teribile, despre ce oameni trebuie să întîlneşti ca să înţelegi cît de complexă e viaţa (ca să poţi ajunge mai apoi scriitor, cum îşi doreşte unul dintre personaje), şi, poate, după această ultimă vizionare, sau după mintea mea de acum, despre inutilitatea unor alegeri. Orice alegi e rău. Sau, orice alegi e bine. Nu ai nicio certitudine. Te descurci cum poţi. Important e să păstrezi cît mai mult din ce ai mai bun în tine pînă la capăt. Şi să arunci peste bord cît mai mult din ceea ce este rău.
*
În rest, sătula cum sunt de ultra-realismul românesc, de pasiunea autorilor de film români de azi pentru mici meschinării, dar și de şabloanele americane tot mai uzate, mai palide şi mai fără suflare, am apreciat de data asta cu mult mai mult micile detalii care altădată, şocată fiind probabil şi de grozăvia poveştii, le-am trecut cu vederea. Văzîndu-le, observîndu-le, realizez cît de mult îmi lipsesc din filmele de azi, (dar lasă că şi din teatru), candoarea aceasta, felul acela de a spune poveşti, cadrele aproape picturale, ritmul, felul în care poveştile se întrepătrund, culorile (povestea începe într-o casă de culoare roz fané!), costumele şi felul în care naratorul îmbina răul cu binele, frumosul cu urîtul, meschinul cu grandiosul, fără a avea pretenţia radicalismului şi a realismului de azi. Îmi lipseşte felul în care acum 30 de ani (da, da, Sophie’s Choice a fost făcut în 1982), Alan J. Pakula jongla cu perspectivele, lăsîndu-mi şi mie, ca spectator, putinţa de-a alege ceva.
*
Vi-l recomand din toată inima.
*

Sophie’s Choice (1982)

Directed by: Alan J. Pakula
Writing credits: William Styron (novel „Sophie’s Choice”), Alan J. Pakula  (screenplay)
With:
Meryl Streep    …   Sophie
Kevin Kline      …  Nathan
Peter MacNicol … Stingo
*

Sophie's Choice (novel)

Sophie’s Choice (novel) (Photo credit: Wikipedia)

Later edit:
Are dreptate Doina Jela în comentariul pe care mi l-a lăsat: filmul e făcut după o carte, nu mă îndoiesc, remarcabilă. Eh, tot timpul înveţi cîte ceva. Pînă la această ultimă re-vizionare, nu ştiusem nici eu.

Later edit 2: fetelor, nu cred că am văzut niciodată o interpretare mai nuanțată … fiecare cuvînt parcă e o notă muzicală. Meryl Streep nu numai că vorbeşte în mai multe limbi în film – personajul fiind poliglot – dar reuşeşte să dea impresia unui accent polonez unei engleze de abia învăţate. Fabuloasă lecţie de actorie. Şi ce personaj feminin! Putem să-l comparăm, oare, cu Hamlet?

Domnule Mihai Răzvan Ungureanu


nu pot să nu mă întreb şi azi, ca şi ieri, şi ca şi în toate zilele trecute, mai ales după dialogul dvs de azi cu internauţii, dialog în care n-aţi răspuns la mai nicio întrebare importantă, ce mai faceţi? Sau, ce aveţi de gînd să faceţi?

Știți, noi, mulţi dintre ăştia „dă dreapta”, cum se spune prin această capitală, (într-un mod care pe mine mă zgîrie cel puţin în urechea stîngă), ne-am săturat „dă” politichie. „Dă” genul ăsta de politichie. Mda, noi ăştia de la care aşteptaţi voturi multe, multe, avem senzaţia că le aşteptaţi aşa, doar ca să nu ne lăsaţi pe mîinile ălorlalţi. Ne simţim ca şi cum ne-aţi spune: „vedeţi, dacă n-aţi ieşit să ne votaţi? Acu’ o să vedeţi voi care drac îi mai negru.”. Pe bune? Chiar aşa? Asta aşteptaţi? Cred că … cred că … o să fie cam naşpa, cum se spune tot pe aici. S-ar putea să aveţi mari surprize. Chiar aşteptaţi să muncim noi cumva, pentru voi? Să vă dăm neshte putere şi neshte privilegii de-a gata? Ştiţi ce? Mulţi dintre noi ne-am săturat „dă” atîtea fasoneli „dă” stînga şi „dă” dreapta. De etichete care oricum nu înseamnă nimic. Dacă mă caut la pingele, am probabil mai multe păreri stîngiste decît însuşi Ponta care-i un fel de J.R. de cîmpie, fără farmecul aceluia. Adică-i fix un capitalist veros, nu unul interesat de „binile poporului obidit”, gata s-o vîndă şi pe mă-sa ca să dea mîna cu vreun Barosso sau să mai pună un ban cu însemnele EU de-o-parte. Aşa că, treaba asta, că vezi Doamne, noi suntem de dreapta şi că de aia nu vom vota cu stînga, că în ţara asta mai există stînga şi dreapta, nu mai ţine. Nu votăm cu stînga pentru că, într-adevăr, nu înghiţim aşa comunişti şi turnători nesimţiţi deghizaţi în gheişe. Dar asta nu înseamnă că vă vom vota neapărat pe voi.

Faza e că ne-am săturat. De răspunsuri ambigue. Deopotrivă, de isterici, de sfertodocţi şi de oameni educaţi, așezați şi adunaţi, care dau frumos la teveu şi nu dau nimic altceva. Ne-am săturat să tot aşteptăm să vă reglaţi scaunele, volanul, tetiera, farurile, să vă programaţi GPS-ul, să vă alegeţi cel mai bun traseu. Cei mai mulţi dintre noi ne-am trăit adolescenţa şi cei mai buni ani din tinereţe într-o vînzoleală şi o mizerie morală de nedescris, neştiind mai mereu ce rău să mai alegem dintre toate. Am făcut pe rînd toate depresiile din lume, am căzut în toate abisurile posibile, ca să supravieţuim am făcut compromisuri pe care nu vrem să ni le amintim şi cîndva nu ni le puteam imagina. Nu mai avem ce să aşteptăm. Nu mai vrem să trăim aşa.

Ne-am săturat să vă aşteptăm ca pe sfintele moaşte. Să vă aplaudăm şi să vă încurajăm orice mic gest, orice ieşire periscopică din găoace. Ieşiţi odată! Ieşiţi acum! Ce mama naibii faceţi? ce aşteptaţi? Potopul?

Acționați, numai acţionaţi! (ca să-l parafrazez pe Maiorescu, că şi aşa, de pe vremea lui … ). Acționați o dată!, reformaţi-vă, deveniţi, reinventaţi-vă, aşa cum suntem TOŢI obligaţi să facem din cauza timpurilor în care trăim, fiţi pe măsura acestor timpuri şi pe măsura oamenilor care credem că suntem! Fiţi prezenţi, vorbiţi pe înţelesul nostru, COMUNICAŢI, nu vă mai comportaţi ca nişte cadîne care ne ademenesc cu privirile lor jilave de după porticele decupate în armonii florale. Mai bine greşiţi şi vă admiteţi şi corectaţi apoi greşelile decît lîncezeala asta ce n-aduce nimic bun.

ce aşteptaţi? Să cumpere unul ca Dan Diaconescu Oltchim-ul și să crească vertiginos în sondaje? Nah, că v-a făcut voia şi l-a cumpărat. Sau a cîştigat licitaţia. Sau s-a dat mare. Sau ce-a făcut el acolo. V-a făcut azi, ăsta-i adevărul. Şi acum, prostimea sireaca, tot ea e de vină?  Pulimea, nu?, cum ziceţi toţi pe ascuns, pardon … bate-m-aş singură peste gură, cum am putut să spun aşa ceva lîngă nişte urechi atît de delicate … Luaţi-vă toţi acum de el să vedeţi, ce se întîmplă? Să vedem, cum reacționează prostimea asta … Chiar vă minţiţi cu gîndul că lumea o să vadă acum cît e, vezi Doamne, de mîrşav DD ot PPDD? N-o sî vadă, sau n-o sî li piese, pentru că nici voi nu faceţi nimic. Pentru că omul de rînd se întreabă de ani zile: ce fac bogații noștri? De ce nu investesc în nimic? De ce nu creează locuri de munca? De ce nu cumpără EI Oltchim? Ei bine, iată, el le arată că se poate. Măcar le DĂ SPERANŢA asta!  IMPRESIA ASTA! Voi nici impresii nu ne mai dati. Deşi nu cred ca va face nimic, bineînţeles că-i o mascaradă împuţită, bineînţeles că se folosește de Oltchim ca de un excelent vehicul electoral. Şi-i iese, fir-ar să fie. Tot pentru că VOI nu faceţi nimic. Ah, da, voi nu sunteți ca el! Mda, am uitat. Ce bine. Ce uşurare. Ce-o să ne mai mîngîiem cu asta din decembrie încolo! Ce să-ţi spun!

Dar cum sunteți? Că nu vă vede nimeni făcînd nimic altceva decît înțelegeri și paraînţelegeri și certîndu-vă pe fustele uneia și vuitoanele alteia. Că de aia v-ați ales în conduceri NUMAI BĂRBAȚI.

Ce aşteptaţi? Să pierdeți dramatic in alegeri? să votam iar din ură, din jale, de frică și neputință?

A dat virusul Miorița în voi?

ce este un partid (politic)?


o adunare de fecioare? Un grup de domni batosi si cateodata barbosi care vin la intalnire cu o carte in mana si daca nu-i asculti cand iti citesc iti mai si trag una cu ea in cap? Un grup de intelectuali exaltati? Conteaza sexul? Conteaza religia? Conteaza inaltimea? Perfectiunea fizica? Sa fie grasi? sa fie slabi? sa le masuram colesterolul si trigliceridele? Grasimile saturate si alea nesaturate? Intensitatea din priviri? Acuitatea auzului? Daca n-au miros bine dezvoltat, mai au ce cauta aici? in discutia noastra? Deci … Cum sa fie? Sa aibe ochi albastri? Sau ochii negrii si tenul marmorean? Sunt mai eligibili daca au ochelari?
*
Nu cumva oamenii se asociaza in functie de interese? Mai degraba in functie de asemanari decat de ‘osebiri? In functie de cum isi imagineaza ei viitorul? In mod natural puristii – si cei ce doar se cred puristi – vor sta cu puristii, cei ahtiati dupa bani alaturi de cei ce gandesc la fel, reformatorii vor fi cu ai lor. Oamenii se „sorteaza” dupa interesele lor, puterea (financiara sau influenta) ne imparte natural in clase sociale; si, istoria ne invata, chiar si dezamagitoarea istorie a ultimilor 23 de ani ca cei ce joaca azi in liga mare sunt urmariti indeaproape de cei din liga de mijloc si tot asa.

*

Recentele ciorovaieli din sanul dreptei mi se par rezultatul firesc al unor noi asezari in sanul societatii. Ne ciorovaim pentru ca, in sfarsit ne cunoastem, acceptam ce si cum suntem, si, fiecare dintre noi vrem sa ajungem pe locul potrivit noua … ne ciorovaim pentru ca, in sfarsit, s-au mai coagulat si alte grupuri sociale, nu mai avem doar comunisti, dizidenti si din aia, a treia cale: mai putin comunistii. Ne ciorovaim pentru ca unii, pana acum stangisti de profesie, s-au trezit ca ei de fapt n-au nicio legatura cu stanga, ca foamea mare de bani i-ar incadra mai degraba intr-un partid care vrea sa promoveze un capitalism feroce, o economie dereglementata unde sa poata face ei, daca se poate chiar legal, legea. Ne ciorovaim pentru ca, multe lucruri nu sunt asezate in societate. Pentru ca, tot un reformator entuziast – ca sa nu zic exaltat – ca domnul Neamtu, arunca in aer nervii si asa fragili ai femeilor, atacandu-le ba vuitoanele, ba locul neclar in ierarhiile profesionale, familiale … Ne ciorovaim pentru ca, multi intelectuali si artisti simt in sinea lor, iarasi in mod natural, ca ei ar fi mai degraba de stanga, dar vezi, cum la noi stanga miroase gros, dar gros a „valori” comuniste, intelectualii si artistii nostri intorc capul cu destula lehamite spre centru-dreapta. Ne mai ciorovaim si pentru ca, grupurile astea de interese se reunesc tot mai fatis si negocieaza tot mai pe fata ce poate pune fiecare pe masa. Si asta contrazice foarte tare imaginea angelica pe care am avut-o pana acuma despre ceea ce putem noi. Ne mai ciorovaim si pentru ca asa ne e firea, mai cu seama de o vreme incoace, si pentru ca nu ne simtitm bine cu noi. Si eu m-as ciorovai cu mai toti barbatii din politica romaneasca, (mai putin cu Presedintele Basescu in privinta asta),  pentru ca, dupa cate vad, in echipele de conducere ale noilor partide, misoginismul da in floare.

Acestea fiind zise, consider ca in prezent avem de toate in politica romaneasca. De la ultrasii lui Neamtu, care o data cu Vade Retro arunca in arena funia cu usturoi (normal, nu?, la retorica si ideologia lor, cu fundatie teologic-crestina, cu vagi arome legionare, sa faca asa … mi se pare amuzant dar in acelasi timp consecvent din partea lor. Da, sunt consecventi cu ei insisi.), trecand pe la MRU si prin Partidul Forta Civica, (facut mai degraba dupa criterii pragmatice si foarte in ton cu realitatea sociatatii romanesti si cu nerabdarea „generatiei de 40 de ani”, din care dealtminteri, face parte si Ponta), pana la varanii tot mai puturosi de tipul lui Voiculescu. Si toti acestia, sa nu uitam!, vor fi colegi cu Dan Diaconescu, (poate si in vreo alianta parlamentara, mai stii?), cel ce manipuleaza fara rusine mentalul colectiv, ala obscur si intortocheat ce colcaie de stereotipii, imagini false despre sine, cel ce mulge seara de seara TOATE asteptarile nerealiste a cel putin 10 % din populatie. Da, DD, cel ce a anuntat ieri ca va cumpara impreuna cu poporul Oltchimul. Chiar el.

Toti avem interese financiare.

Multi am vrea sa avem un cuvant de spus legat de cum se tin fraiele economiei. Multi credem despre noi ca am sti ce sa facem dac-am reusi sa ajungem in varful piramidei. Interesant de observat este ca, alaturi de toate astea, alaturi de furia cu care ne-am pornit sa zmotocim societatea ca s-o facem cumva mai buna pentru noi, fiecare grup de interese in parte mai adauga nitica etica, morala,  ceva citate biblice, sau niste fuste noi. INTERESANT este ca, mai nou, alegatorii sunt tentati sa aleaga SI in functie de acestea din urma.

Dar nu pot sa nu ma intreb ce se ascunde in spatele noilor vuitoane agitate si ce mai vine la pachet cu funia de usturoi.

*

Foto: Octav Dragan

Fotografiile au fost facute la Conventia Nationala a Partidului Forta Civica. In fotografii, de sus in jos si de la stanga la dreapta: Mihai Razvan Ungureanu, Adrian Iurascu (fostul presedinte FC, actual prim-vice presedinte), MRU (presedinte FC), Stefan Daniel Pirpiliu (secretar general), Smaranda Vornicu (VP), Danut Liga (VP).

Echipa completa: Mihai Razvan Ungureanu, Adrian Iurascu – prim-vicepresedinte, Stefan Pirpiliu – secretar general, Ion Bazac, Dan Liga, Doru Maries, Dan Cristian Popescu, Marian Saniuta, Gabriel Biris, Florin Bolchis, Radu Botezatu, Sergiu Fendrihan, Daniel Ionascu, Ioan Mircea Hancu, Adrian Semcu, Smaranda Vornicu – vicepresedinti, Gheorghe Moisescu si Valentin Suvar – secretari generali adjuncti, Despina Munteanu si Denis Soare – secretari executivi, Sorin Parcalabu – trezorier.

de ce nu fac eu un proiect cultural


– de ce nu te apuci tu, asa frumos, sa scrii un proiect cultural?  vrei totul sa se intample foarte repede, vezi, asta e problema ta. Si nu se poate asa … – ma tot certa azi Roxana la telefon.
– ce proiect cultural? – am mai intrebat eu o data inainte sa cam incep sa zbier …
– un proiect cultural, uite eu am fost la Ministerul Culturii, ne pregatim pentru noul exercitiu bugetar …
*
cam pana aici m-au tinut nervii.
*
moment in care, motiv arhisuficient de iritare, mi-au cazut ochii pe televizor unde Crin Antonescu, Crinel al nostru, cel cu cartile de vizita pe care scria ceva gen „prezidente al interim”, (Oare o fi pastrat tot setu’? Sau, ma rog, aproape tot? Ma gandesc, va dati seama ce editie limitata a fost, peste 30 de ani cat va valora o asa colectie? Crin Antonescu, prezident ov Rumania. Ad Interim. Ala.) dadea interviuri. Raspundea intrebarilor jurnalistilor. Ca picat din Luna, cum e el deobicei. Indignat. Indignat ca l-au intrebat de ce n-a fost la prima sedinta a Senatului. „Ce s-a intamplat draga, atat de important, in prima sedinta a Senatului?”, arunca el, de dupa buba aia supradimensionata de orgoliu ranit care-i tine loc de orisice, retinandu-si cu multa greutate saliva pe care i-ar fi scuipat-o reporteritei in ochi, daca ar fi fost chiar dupa el.
*
Uite de aia, draga Roxana, nu fac eu, nu mai fac eu proiecte culturale in Romania. Pentru ca in Romania eu nu sunt un exemplu de succes. Ba, dimpotriva. La noi, in Romania, Crinel e un exemplu de succes. De amplu succes. Cunoscut mai cu seama pentru nimic, dar si pentru absenteismul masiv de la locul lui de munca, actualmente Parlamentul Romaniei, unde este number 1 in topul celor care nu vin aproape deloc la serviciu (cred ca are o prezenta de 1 %, daca nu ma insel), Crin Antonescu a ajuns, nefacand nimic, Presedintele Romaniei. Fie si interimar. Cum vrei sa concurez eu cu el? Cu un proiectel inedit, original, gandit in detaliu, scris in amanunt? Cred ca vrei sa razi de mine. Pe cuvant. Asa cred.

*

daca asta, surescitatu’ asta de se viseaza Presedintele Romaniei e exemplu de succes, daca plagiatorul notoriu Ponta e un model de succes, daca Mircea Badea e un exemplu de succes, daca Gadea, Ciutacu, Dana Grecu, sau Zavoranca, Prigoana & Bahmu si toti ceilalti ca ei sunt exemple de succes, mai ales pentru cei din generatia mea, atunci eu sunt o idioata. Pe astia vrei sa-i sperii eu cu un proiectel cultural? Pe astia? Pai in lumea lor, da’ las’ ca si in toate lumile dinainte, NIMENI nu a facut niciodata proiecte culturale. Cele mai mari sanse sa ajung sa fac ceva concret in zona asta a proiectelelor culturale, e s-o tin tot asa, cu ce am facut mai bun in ultimele luni in directia asta: adica nimic. Cu nimicul asta si mult, muuult mai mult networking ca inainte, networking printre ceva oameni influenti, si, o reteta mult mai sigura si de milenii verificata: gasirea unui Mecena cat mai influent, sigur o sa ajung ceva şăfă de proiecte culturale in cateva luni. Hai, un an. Draga Roxana, dupa atatia ani de proiecte nebagate de nimeni in seama, proiecte pe care, dupa cum ti-am zis, le-am aruncat recent, adunate frumos in doi saci mari de plastic, (de fapt le-am dat unei familii care traieste din reciclat hartie, pet-uri, etc), cred ca singura cale sa reusesc e cea pe care au apucat-o cei ce au succes acum. Adica: cercuri influente, barbati cu bani, politica, multa nepasare si obraznicie, multa lene, cat mai putina implicare, cat mai putina pregatire si niciun fel de proiect cultural scris. Las’, ca stiu si altii sa scrie. Cand proiectul va fi gata, aprobat si antamat si finantat, o sa platim un studentas sa faca ceva frumos colorat.

Ce zici de planul meu?

Eu zic ca in fine incepe sa semene cu ceva realizabil.

Realizabil la noi, in Romania.

Pai nu?

Later edit:

Oameni buni, eu tot nu-mi revin. Ei sunt indignati? TOT EI SUNT INDIGNATI! Cum? pai cum? Cum de sunt tot ei indignati?? Si noi ce sa mai fim, daca ei sunt indignati?? Pai fir-ar ai naibii ei sa fie … n-apucam noi o data sa le …