Călătorie sprâncenată, Doamnă Dragotescu!


un articol de Vanesa Paradiz

Ştiu cât este de delicată postura în care mă pun făcând public acest mesaj de adio. Aproape că aş putea să-mi scriu singură comentariile din subsolul paginii, epuizând toate categoriile de răstălmăciri pe care le risc. Fiindcă este vorba de o femeie, anume de o femeie frumoasă, bogată şi superelegantă, care, după ce a avut un succes şi-o notorietate demne de invidiat, ne anunţă, cu lacrimi în ochi, ce-i drept, în direct  şi la o oră de maximă audienţă, că ne părăseşte. Cel mai bine ar fi să dezamorsez riscul,  jurând pe ce vrea oricine că nu, nu mă roade viermele invidiei. Ştiu ce înseamnă să simţi că eşti la tine acasă şi că aici ai un rost, în proprii tăi ochi cel puţin şi cum e să fii transparent, perfect transparent, într-o străinătate mirifică. Şi că uneori e minunat şi alteori e teribil.

Am din contră  un fel de satisfacţie că nici surprinsă nu sunt, deşi întreaga traiectorie a Corinei Dragotescu, de la fosta strungăriţă de la Adevărul lui Dumitru Tinu, invitată  pe la televiziuni să susţină, îmbrăcată într-un bluzon de trening şi cu coada împletită de spate, cauza clasei muncitoare, împotriva capitaliştilor hrăpăreţi, la supervedeta cu cercei lungi şi decolteuri romantice, de la Realitatea TV,  de până mai ieri, este în sine o spectaculoasă surpriză. O traiectorie cum este, într-un fel, orice poveste de succes, din  revistele pentru doamne, dar în plus, cu ceva miraculos, ca povestea Cenuşăresei, a Răţuştii celei urâte, fiindcă, totuşi, doamna Dragotescu a început prin a scrie două amărâte de articole, în 1990 şi a le trimite, nesusţinută decît de visul ei de a face presă, la două ziare. Chiar la întîmplare nu, căci, fosta strungăriţă scria, sinistră precocitate, împotriva PNTCD-ului, despre care nu ştiam la data aceea, decât de cei 20 de ani de puşcărie ai unora dintre liderii lor. E ca şi cum ar fi investit amărâtul acela de talant iniţial, atât de bine, încât a rodit o întreagă avere, tradusă în notorietate, eleganţă, putere, case multe, aud, şi, zice dumneaei, de profesionalism. Aiurea. Jurnalism de presă scrisă a învăţat  să zicem pe lângă Dumitru Tinu, dar nu acesta a făcut-o pe ea vedeta cu cerceii lungi, bluzele de dantelă şi fustele ample, de five a clock , de la emisiunile de bârfă politică de la miezul nopţii. Cum singură mărturiseşte, jurnalism de televiziune a învăţat de la marele Andrei Gheorghe. Talantul ei a fost această mare voinţă de a face, coroborată cu abilitatea de a se ţine în şa, alcătuită la rându-i, din ce se vede pe sticlă în aliaj cu mult-mult servilism (vezi pertu-ul tandru-supus cu Vântu, puternic mai ieri, cam cât Voiculescu azi: Da, Sorin, sigur, Sorin, aşa facem, Sorin, bineînţeles Sorin, am înţeles, Sorin). Corina Dragotescu este ilustrarea  perfectă a ştachetei intelectuale joase a televiziunilor mogulilor de la noi, somez pe oricine să-mi enunţe o idee, una singură, care să fi ieşit în cei 5-6 ani de carieră de televiziune din gura acestei doamne, numai hlizeală şi otravă,  combinată cu capacitatea de a se prostitua în scopul unei idei nobile: banii.

Ce-i drept, odată ajunsă vedetă, fie la Realitatea, fie la RTV, partea rea rezultată din sciziparitatea survenită după încarcerarea patronului, Corina Dragotescu nu şi-a ascuns niciodată, nici cinismul, nici nepăsarea pentru consecinţele manipulărilor sale, nici faptul că e conştientă de rolul ei în a face România o ţară şi mai toxică decât era înainte de intrarea ei în soldă. Şi, în ciuda faptului că am pariat încă de acum vreun an că sfârşitul carierei sale nu poate fi decât acesta: într-o lume mai bună, din grijă pentru viitorul copiiilor ei, vestea m-a luat cumva pe nepregpătite.. Apropo de veste, am constatat în treacăt otevizarea tuturor televiziunilor noastre, pentru a face faţă  dementei cerinţe a ratingului: toate anunţau aseară ştiri despre lucruri care mai de care mai halucinante  de genul, ”Războiul iminent pe care o ţară din NATO îl declară altei ţări”, amânate cu jumătăţile de oră ca să te ţină agăţat, ca pe vremea  când ni se dădea ca sigură apariţia în direct a Elodiei.  Ştirea despre plecarea dnei Dragotescu, anunţată de pe la 19, amânată întâi până la orele 22,  apoi până la 23, apoi nu mai ştiu că m-am culcat, am aflat-o azi dimineaţă, pe net.  Esenţialul în otevizare, era însă altul: dna Corina Dragostescu nu nouă, telespectatorilor ei fideli, avea să ne facă un  anunţ  important, ci marelui ei adversar, Traian Băsescu. Cavalereşte, după ce a luptat din răsputeri, femeia se declară învinsă şi părăseşte ringul, ţi-ai putea spune. N-ar fi tocmai o suprainterpretare. Eurile gonflate din naştere şi gonflate în plus de accesul pe sticlă seară de seară şi în regim de rating, nu mi  se adresează niciodată mie, umilului spectator, ci acestui adversar personal, Traian Băsescu. Luaţi-i pe rând, fiecare are ceva foarte foarte personal cu el: cu excepţia lui Dan Diaconescu care nu mai are un interlocutor pe măsură decât în însuşi poporul român, fiecare din adversarii lui Băsescu au cu el un litigiu personal: lui CT Popescu i-a spus că ştie să înoate tot atât de bine cât ştie el, jurnalistul să scrie. Aşa ceva se poate ierta? Pe Mircea Dinescu l-a invitat jos de pe podiumul unde îşi ţinea metingul, trimiţându-l la Realitatea TV. Pe Stelian Tănase, Dumitrescu, Gâdea şi alţii nici nu i-a mai nominalizat, i-a făcut en gros, tonomate. Pe Corina Dragotescu, frumoasă, strălucitoare, elegantă, a repezit-o de nu s-a văzut, insensibil la feminitatea ei, cum numai un bărbat altminteri sensibil la femei, dar care antipatizează profund o anumită femeie, poate să fie. Şi noi ştim, din mai multe incidente de astea ce urât poate nedelicatul nostru preşedinte să facă. În fine, a făcut-o cu ea. E un mecanism care funcţionează fără greşi la persoane hipersensibile. Să ne amintim cum pe vremuri, un intelectual, altminteri subţire, ca regretatul Edgar Papu s-a trezit în haznaua de la România Mare, numai fiindcă  breasla s-a delimitat net de ceauşista deşi bine intenţionata lui teorie a protocronismului. Sigur trebuie să păstrăm proporţiile alăturîndu-l pe Edgar Papu de oricare dintre adversarii săi de azi, şi mai ales pe Corina Dragotescu de fiecare dintre ei. Să te socoteşti adversar personal al preşedintelui ţării, fiindcă te-a bruftuluit când ai spus una din multele prostii spuse în viaţă, îţi trebuie o mare îndrăzneală.

În fine, n-are a face, Corina Dragostescu ne părăseşte. Este, după ce s-a dat de ceasul morţii, în toate chipurile şi din toate poziţiile să scape acest popor de dictatorul care îl sufoca şi să ridice această ţară până la înţelegerea primejdiei, a doua vedetă care ne părăseşte, după Mihaela Rădulescu. Eu ştiu şi un al treilea, pe care nu-l numesc, fiindcă mi-a declarat confidenţial că o va face, optând să trăiască la Paris, din scârbă pentru ţara asta de nesalvat, după ce va aduna milionul de euro. Părerea mea e că a reuşit să-l adune de mult, dar a şi aflat între timp că la Paris nu se poate trăi multă vreme doar dintr-un milion de euro, dacă nu munceşti.

Mă bucur sincer că Doamna Dragotescu are mai mult de un milion şi poate pleca. Mă bucur pentru ea. Cred că ei banii or să-i ajungă. Un singur lucru mă îngrijorează în legătură cu ea, ca şi în legătură cu ziaristul care se va refugia la Paris. Dar mă îngrijorează pentru mine, şi dovadă că am de ce este însăşi Mihaela Rădulescu, plecată şi revenită. Semn că n-a fost pe atât de fericită acolo, pe cât am fost eu aici fără ea. Pot chiar să pariez că Doamna Dragotescu nu va fi, nici ea, fericită acolo. Cunosc o bătrână care îşi face la Paris mici cărţi de vizită cu antet şi îşi atribuie un titlu nobiliar, pe care  în România nu-l deţine decât  Dracula şi ştiu de ce face asta: a fost aici ceva după care lumea întorcea capul pe stradă, şopocîind, uite-o pe X,  ba chiar trebuia să poarte ochelari, ca să se protejeze de fani, iar acolo nimeni nu ştie cine e. Să nu ştie nimeni cine eşti, pentru persoane ca acestea înseamnă să fii NIMENI: Or să fii un Nimeni, chiar un nimeni relativ plin de bani, în străinătate, este foarte dur, în aceste condiţii. Există sigur şi posibilitatea să se tranforme într-o bunică tandră, anonimă, şi luată cu treburile astea, să ne uite, noi s-o uităm, la rândul nostru. Iar pentru asta, chiar mă bucur. Pentru mine şi pentru noi, telespectatorii. Pentru toţi amărâţii ei de telespectatori. Dacă la o sută de tineri talentaţi, şcoliţi, cinstiţi şi exasperaţi de România toxică pe care a contribuit să o lase în urmă, mai pleacă şi câte un tonomat de acesta, toxic şi îmbătrânit în rele, mă bucur, fără invidie şi fără gând ascuns, din toată inima. Şi-i spun: Călătorie sprâncenată, Doamnă Dragotescu!

Anunțuri

O recomandare negativa: „Adevărata faţă a lui Traian Băsescu”


O carte despre dicotiledonate

un articol de: Vanesa Paradiz

S-o spun din capul locului. De mult n-am mai citit o carte atât de proastă. Nu că nu s-ar scrie cărţi proaste, cu duiumul, ci pentru că în principiu,  faci mereu o selecţie când dai bani pe cărţi şi alegi, după subiect şi, mai ales, după numele autorului. În vremurile de azi, şi după preţ, dar în cazul cărţii de care vorbesc, acesta nu constituie chiar un criteriu decisiv, fiindcă publicată de trustul Intact, ca supliment al Jurnalului naţional, aud că lucrarea a costat 2,5 lei, cât o pâine relativ ieftină şi  că a ieşit în tiraje succesive, generoase, ca să ajungă pentru tot poporul.Numai Mihai Beniuc s-a mai bucurat  de o aşa glorie, prin anii 50, când cerea editorilor să-i facă opusurile de dimensiunile unui buzunar de salopetă, să o poarte cu ei toţi oamenii muncii şi să o citească în pauza de masă.

Ca să mă întorc la Adevărata faţă a lui Traian Băsescu, fiindcă despre această carte semnată Marius Oprea vreau să vorbesc, am putea-o socoti o biografie. Expeditivă la maximum în această privinţă şi bazându-se exclusiv pe surse deja publicate în diverse ziare, reviste, apărute la diverse televiziuni, latura de documentare în biografia personajului este totuşi sporadică, şi mai ales, foarte selectivă. La drept vorbind  cred că avem de-a face, iar titlul ne sprijină supoziţia, cu o demascare. O scoatere deci a măştii de pe faţa actuală a lui Traian Băsescu, operaţie în care  incursiunile în biografia lui vin doar cu fapte care servesc acestei demascări: ”Camionul cu margarină” de la care a început fulminanta carieră de om de afaceri a lui Traian Băsescu, blugii, casetofoanele şi cafeaua pe care el le aducea şi soţia le comercializa, pe vremea comuniştilor (urât şi nedemn atac la adresa acestei adevărate First Lady!), tatăl lui, ofiţer, şi fost subordonat cândva al Vasile Milea (veţi vedea ce relevanţă are apropierea!), din nou Doamna Maria Băsescu plângându-se la o vecină că soţul o lasă singură când merge pe mare (altă grosolană ingerinţă, de data asta chiar fără relevanţă, toţi navigatorii îşi lasă soţiile singure, cum ar putea face altfel?), şi în fine, mai aproape de zilele noastre, tot despre Doamna,  care şi acum e singură, când vine la Bucureşti spălând vase şi făcând curat. (Aici parcă i-ar fi suflat Dana Grecu informaţia!) ; salariul lui la Navrom, comparat cu salariile din epocă ale tuturor categoriilor profesionale, de la profesori la femei de serviciu ( ca să vedem ce bine trăia el anume, comparativ cu restul ţării) ; şi în fine, în detaliu,  ce aducea actualul preşedinte acasă şi deci cum trăia această familie. Iar aici, îmi cer iertare, trebuie să dau un citat amplu:

”Pentru români, 1985, anul abia încheiat nu fusese tocmai unul al biruinţei. « Practica agricolă» a studenţilor şi elevilor (nu erau lăsaţi deoparte nici copii de zece ani),«muncile agricole» ale militarilor, civilii «concentraţi» la Canal, alături de brigăzile de «utecişti» erau formele de robie care asigurau «construirea socialismului», sau, după expresia de departe a Comandantului Băsescu de pe «Biruinţa», «succesele obţinute de poporul nostru în anul care a trecut».

Rostul acestei lungi fraze nu cred că vă scapă: în 1985, când TB era comandant pe Biruinţa, a trimis în această calitate o telegramă lui Nicolae Ceauşescu! Ce i-a scăpat în avântul lui demascator,  lui Marius Oprea însuşi, istoric, este că în mai 1984, Canalul Dunăre Marea Neagră fusese deja inaugurat. Nu ştiu dacă Traian Băsescu fusese şi acolo.

Știu însă că tot în contul domniei sale sunt puse, tot în acest an, şi următoarele injustiţii care se petreceau în România lui Ceauşescu: raţionalizarea alimentelor, autorul le înşiră (ulei, zahăr,ouă, făină, mezeuri); sărăcia mărfurilor din magazine, înregistrate şi ele cu o acurateţe demnă de un istoric: mazăre, oţet, creveţi vietnamezi; autorul dă cu destulă precizie  şi lista celor lipsă, pe care nu o mai înşir, fiindcă, sunt de acord cu Marius Oprea, erau multe. Vine la rând raţionalizarea căldurii, luminii, programul de televiziune de două ore, demolările de biserici, şi chiar moartea inginerului Gheorghe Ursu. Avorturile sunt şi ele amintite, dar în alt context, tot legat de bunăstarea familiei Băsescu.

Nu pot să urmăresc soliditatea demonstraţiei privind  marile ”probleme” din biografia lui Băsescu, vânzarea flotei şi colaborarea cu Securitatea, nu sunt specialistă. Am să dau însă citate din care rezultă că nici autorul nu este. Și că toate informaţiile legate de aceste două aspecte cruciale în demascarea lui Traian Băsescu, sunt ambalate, prudent, în formele retorice ale prezumtivului: un subaltern prins cu furtişagul ”ar fi vrut” să ceară (p. 80) azil politic în Belgia şi comandantul a prevenit dezertarea, raportând despre caz (p.80); un document anume ”ar fi autorizat” Navromul să transporte echipamente  militare occidentale supuse embargoului, cât Traian Băsescu era acolo (p.82) în biroul lui Milea, cel sinucis, ”s-ar fi găsit” o notă prin care se solicita pentru ofiţerul acoperit Traian Băsescu , aprobarea de trecere în structurile de spionaj ale securităţii (p.83),  o firmă olandeză, ”nu ar fi străină” de ”aceste acţiuni” ale lui Traian Băsescu.(p.84); în fine într-o zi, la Sinteză zilei, Cristoiu a prezentat un document potrivit căruia un anume Vasile Stanciu ”ar fi fost” ofiţer sub acoperire la Bruxelles, unde era, ”posibil”, legătura lui Traian Băsescu.(p.91). Nu ne rămâne decât să-i vedem argumentele, dar, de pildă, despre legăturile cu ofiţeri dovediţi, atunci când un Silvian Ionescu declară că ştie că Băsescu era la Anvers în 1989, dar că l-a cunoscut doar în 1995, autorul  se întreabă cum e posibil din moment ce erau amândoi în acelaşi oraş(p.87).

Încă o dată,  e greu să-l urmăreşti, să-l contrazici pe Oprea care ştie Securitatea ca pe propriile buzunare, dar nu e obligatoriu să fii receptiv nici la argumente de genul că tot în Belgia era şi un nod de transporturi speciale de armament şi chiar de trafic de droguri şi prostituţie, şi că în acel moment Băsescu se afla acolo. Iar aici nici nu mai osteneşte să adauge un ”se pare”. Mai e un fapt care nu e pus sub sigla prezumtivului, şi pe bună dreptate, anume că navele Navromului aduceau în ţară creveţii vietnamezi pomeniţi mai sus, de care ni se acrise la toţi, iar la Navrom lucra Traian Băsescu.

Cum cred că scopul mi l-am atins, acela de a incita lumea să cumnpere şi să citească,  ca şi din grijă pentru spaţiul tipografic ocupat, mă opresc aici cu citatele.

Prin anii 70-80 era foarte popular la unicul post de televiziune, care emitea, cum exact spune autorul, două ore pe zi, un scheci cu un elev care, cam fuşerea îndatoririle şcolare şi venise să-şi ia corijenţele, nepregătind bine decât lecţia despre castravete. Și nici măcar pe aceea, în întregime, ci doar prima frază. Anume că respectiva legumă face parte din familia dicotiledonatelor. Indiferent ce era întrebat, că era o temă de istorie, latină, matematică, anatomie ori muzică, corigentul nostru se întorcea la dicotiledonate.

Cam aşa stau lucrurile cu Adevărata faţă a lui Traian Băsescu, apărută la  trustul Intact şi semnată de istoricul Marius Oprea.

Am fost tentată să spun „regretatul  istoric al Securităţii, Marius Oprea”, într-atât conversiunea acestuia într-un publicist prezent la televiziunile celui mai de succes securist al zilelor noastre şi acum, iată, într-un autor lamentabil, este consternantă şi dureroasă. Oricât ai întoarce pe toate feţele fenomenul, el se refuză încadrărilor: Marius Oprea nu are un băiat căpătuit la Ministerul de Externe ca doamna Zoe Petre. Nu este bolnav de arghirofilie ca Stelian Tănase. Nu este nici atât de  răsucit în vrej şi egolatru ca C. T. Popescu. Aş mai putea continua, dar nu vreau să mi-i pun pe toţi o dată în  cap. Aşa că mi-este mai confortabil să presupun pur şi simplu că, de fapt, cartea de care vorbesc nu e semnată de acel Marius Oprea, ci de un altul.

Și totuşi, nu avem ca scriitori, mai buni sau mai proşti, fiecare după cum ne ţin puterile,  nimic mai preţios decât numele nostru. Ca să şi-l protejeze, Marius Oprea ar fi avut o singură opţiune: să nu semneze mizeria asta nu numele Marius Oprea. Să-şi găsească un pseudonim, iar pe acela să-l lase, nepătat, doar pe coperta unor cărţi precum Banalitatea răului, sau Moştenitorii securităţii.

Oare de ce n-a făcut-o? Să fie vorba de copilăroasa, iniţial, dar enorma lui vanitate (nu-i place lui să se compare cu  Avram Iancu? nu s-a autointitulat el „vânătorul de securişti”, ca şi cum Vasile Paraschiv, de exemplu, ca să nu amintesc decât de această uzurpare, dar mai sunt şi altele, n-ar fi existat? N-a spus el, de pe poziţia unui funcţionar guvernamental că  „nu-i e frică de căcaţii de la putere”?  Nu a spus el că se duce la Antena fiindcă alţii nu-l cheamă, ca şi cum nu mai poate respira decât într-un studio de televiziune? Idem, n-a spus el că a făcut foame cât n-a fost director la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului,  ca şi cum s-ar  fi născut funcţionar guvernamental?) Vanitatea, atunci când este combinată cu acea perseverare în greşeală, care se dovedeşte diabolică, poate să-l fi dus unde l-a dus.  (De cele mai multe ori, când spui A spui şi B, şi de exemplu, fiica născută în munţi a celui mai superb  cuplu de partizani, s-a trezit pe la tot felul de evenimente, din recunoştinţă, alături de Lucia Hossu Longin, care s-a trezit, dânsa ştie de ce, alături de Voiculescu, unde şi domnia-sa pare să se simtă foarte bine, iar acesta e doar un exemplu). În cazul lui Marius Oprea, ar mai fi de luat în calcul un aspect, deloc neglijabil, dacă nu cumva hotărâtor: anume veneraţia, transformată în ură, faţă de un fost idol profesional, Vladimir Tismăneanu, şi litigiul din jurul Institutului respectiv, unde mai tânărul istoric  n-a suportat, se pare, subordonarea, nici măcar sub forma girului ştiinţific, faţă de mult mai proeminentul confrate.

Sunt acestea motive suficiente ca să scrii o carte atât de nedemnă de propriul tău nume şi renume? Uite că sunt. În tot cazul Marius Oprea a scris-o.

*

N.R.: Alte articole pe aceeași temă:

https://laurailica.wordpress.com/2012/10/06/un-bilet-de-multumire-adevarata-fata-a-lui-traian-basescu/

Vladimir Tismăneanu vorbeşte despre aceeaşi carte aici:

http://tismaneanu.wordpress.com/2012/10/05/marius-oprea-traian-basescu-si-istoria-contemporana-a-romaniei/

şi aici:

http://hydepark.ro/articol/articol/marius-oprea-traian-basescu-si-istoria-contemporana-a-romanei-1095.html

 

*
P.S.: In urma articolului Vanesei Paradiz, de care trebuie sa va povestesc o data, e o tipa pe cinste, mi-am facut rost si eu de carte si o sa revin cu propria mea cronica. Parca nici nu-mi vine sa cred ca Marius Oprea a reusit sa incalceasca in asa hal avorturile cu casetele video si vinderea flotei cu Maria Basescu. Care e umilita in toate felurile posibile, dupa cate inteleg. DE CE?? Deci, NU CUMPARATI cartea, adica nu mai imbogatiti trustul Intact, dupa ce o termin am sa v-o imprumut eu.

Doina Jela: Vis recurent


În aşteptarea târgului de carte de la Paris, visul compensatoriu al unei fiinţe îngrijorate.

Cunosc o mulţime de oameni disperaţi pur şi simplu de soarta ICR-ului după plecarea echipei lui Horia Roman Patapievici şi înlocuirea oamenilor din teritoriu, – adică din 27 de capitale ale lumii, unde în ultimii ani începuseră să se audă despre noi şi lucruri bune, – cu nume care mai de care mai neverosimile, când nu cu oameni fără nume. Sunt, mărturisesc, la fel de disperată. Nu am reacţie, nici măcar la articole şi luări de atitudine cu care rezonez întrutotul. Ca acela al dlui Papahagi de mai ieri. Fiindcă de pildă, nu exclud, în totalitate, ca o persoană cultivată şi inteligentă, ca Doina Uricariu, să fie şi suficient de orgolioasă şi să vrea să nu se lase mai prejos decât predecesoarea ei şi să-şi şi convingă şefii de la Bucureşti să-i permite să arate că poate. Nu exclud posibilitatea ca prin inteligenţă şi cultură, dl. Dobrescu să nu strice prea mult din ce s-a făcut la Paris, de bine de rău. Nu ignor nici că în unele locuri echipele nu erau chiar o lumină şi nici posibilitatea ca unele echipe, excelente, să rămână pe loc. La Praga, de exemplu, se fac lucruri minunate la ICR. Toţi cehii care au avut misiuni în România, au rămas cu o nostalgie a Bucureştiului cultural pe care şi-o potolesc acolo. Asta se mai poate întâmpla şi în alte locuri, ca la ICR-ul din Israel, de exemplu, model de eficienţă şi deschidere, şi oriunde, acolo unde bătălia pe  post nu este aşa de aprigă. Fiindcă de fapt, aici e aici. Nu calitatea profesională, pe care nu o cunoaştem în prezent,  mai mult decât o ştiam pe cea a oamenilor dlui Patapievici, la început, ne aduce la deznădejde. Nici faptul că, întocmai ca într-un fel de autosabotaj, multe din numiri sunt rezultatul nu doar neinspirat al neinspiratei numiri a dlui Marga acolo unde nu-i era locul ( fiindcă la urma urmei unde-i era locul, te întrebi; şi unde le era  la urma urmei locul lui Ponta, sau al lui Antonescu, sau al lui Voiculescu, care l-au numit?) Ceea ce mă face să disper este lăcomia cu care  artişti, scriitori, ”au pus botu”, (cum se spune, atât de dur şi expresiv pe forumuri), la bani şi sinecuri, în schimbul bunului lor nume, în vreme ce tripleta de mai sus, penală, se împărtăşeşte şi se legitimează din şi prin fosta lor onoare, respectabilitate şi nume bun.

Un episod îmi vine în minte atunci când pun pe hârtie cuvintele acestea trei ce par la noi atât de lipsite de greutate. Şi el îmi inspiră presupun, visul recurent legat de coşmarul prezenţei noastre la târgul de la Paris, din primăvară. În contrast cu deznădejdea, e un vis mai degrabă exuberant. În tot cazul, care iese din registrul dramatismului, al disperării mute, ca şi cum în timpul lui aş uita că pagubele sunt serioase şi că nu am decât o singură speranţă, anume ca în decembrie, banda aceasta de hoţi mărunţi să nu câştige alegerile şi lucrurile să revină, cât de cât la normal.

Trebuie, ca să-l fac ceva mai transparent, să conturez mai întâi contextul lui. Episodul de care îl leg, s-a petrecut în mod real, tot la Târgul de carte de la Paris. Iar el îmi revine frecvent în minte, întrucât, ca fiinţă interesată de carte, sunt, în general, mai neliniştită de pagubele din domeniu, şi mai în particular,  mă gândesc cu groază şi ruşine la ce va fi acolo în martie 2013, când, graţie prestigiului lui Patapievici şi muncii oamenilor lui de acolo, România este ţară invitată. După ce la Torino, la Londra, la Frankfurt şi la Praga, cu cheltuieli nu exorbitante, anii trecuţi prezenţa românească a atras atenţia prin graţie, imaginaţie, inteligenţă şi umor, mă tem că ne vom întoarce la prăfuiala, stânjeneala, penibilul standului pustiu ca o librărie de gară de provincie, de acum opt-nouă ani, când întorceam ochii, trecând prin dreptul lui, ca un copil complexat care nu vrea să fie recunoscut în tovărăşia ponosită a celor dragi, la ieşirea din şcoală. O vedeam acolo de ani şi ani pe aceeaşi doamnă din Ministerul Culturii, supravieţuind regimurilor politice şi propriei inadecvări, stând stingheră pe scaunul ei din spatele tejghelei unde nu se oprea nimeni, şi măsurând cu ochi severi trecătorii, ca şi cum toţi i-ar fi fost subalterni.

Dacă îmi amintesc bine, în 2006, când s-a petrecut evenimentul care-i împrumută visului meu acea ţandără de real necesară, lucrurile începeau să se îndrepte, deşi doamna de la minister era tot acolo. Era, din fericire secondată de câteva domnişoare mai relaxate, mai sprintene, vorbind  bine măcar franceza şi ştiind câte ceva despre comunicare şi public-relations. Eram chiar la standul nostru, când un fel de  curent a trecut prin imensa hală, făcând-o să frisoneze şi un freamăt a străbătut mulţimea, care şi-a întors brusc ochii în aceeaşi direcţie. O şoaptă, reluată de mai familiarizaţii vizitatori, amestec de admiraţie, teamă, respect, satisfacţie şi veselie: l’Entarteur!

Era prima dată când auzeam de personajul acesta şi iniţial am crezut că este un fel de animator al târgului, cam ca, la noi, poetul Paul Daian cu cocoşul lui, cu barba lui în culori multicolore, pijamaua lui şi bucata de telemea pe care o purta în palmă, strigând ”Veniţi să vedeţi ce brânză a făcut editura cutare, anul acesta!”.

Nu, l’Entarteur  este altceva. Întâi şi întâi că nu e un tip plătit de organizatorii târgului, lucrează pe cont propriu, iar treaba lui este pe cât de temută, pe atât de riscantă.

Foarte pe scurt, fiindcă foarte multe se pot afla azi de pe internet, scriindu-i numele în căsuţa de Google, l’Entarteur  este deja în lumea francofonă o instituţie în toată regula; o instanţă morală care sancţionează necinstea, emfaza, contrastul dintre vorbe şi fapte, derizoriul drapat în pretenţie, obrăznicia şi minciuna, alegându-şi periodic un personaj care consideră el că le întruchipează, pândindu-l unde se găseşte, în parlament, pe croasetă la Cannes, în amfiteatrul unei universităţi celebre, în aeroport, de regulă în zone cu multă lume, camere de luat vederi şi aparate de filmat. Şi acolo unde-l prinde, îi lipeşte de figură un tort, în care se găseşte de fiecare dată şi un mesaj care explică alegerea. E un fel de premiu de excelenţă, la care nu râvneşte nimeni, fiindcă vizează persoane publice care se vor şi trec drept respectabile.

Indeobşte este vorba de genul şi cu slănina-n pod şi cu varza unsă. Lumea francofonă zice    „care vrea să aibă şi untul şi banii pe unt”. Ca să vă faceţi o idee, în martie 2006, la Târgul de la Paris, cel căruia l’Entarteur  i-a lipit de  figură tortul, a fost filosoful Bernard-Henry Lévy, (foto stânga), şi a făcut-o, semnificativă onoare, el personal. De aproape 40 de ani, anume din 1968, când îi venise Entarteur-ului ideea, BHL-ul fusese în vizorul lui de mai multe ori. Acum, infatuatul şi cam demagogul apărător al tuturor cauzelor bune, niciodată altfel decât în lumina tuturor reflectoarelor, păţea pentru a şasea oară ruşinea. Dar au păţit-o şi înaintea lui şi după el, alte numeroase nume strălucite: Marguerite Duras, Patrick Poivre d Arvor (vedetă de televiziune care a transformat un film cu Castro, al altcuiva, în interviu propriu, montând întrebările), Nicolas Sarkosy, Jean Luc Godard , Bill Gates. Lista poate şi ea fi găsită pe Google, ca şi episodul care-l priveşte pe fiecare, relatat în detaliu, uneori cu secvenţe video.

Ceea ce este şi mai remarcabil, este faptul că din 1968, întreprinderea cu un singur angajat a acestui umorist anarhist belgian, pe numele lui adevărat Noël Godin (născut la Liège în 1945), a crescut şi s-a dezvoltat, el ajungând să aibă un staff, presupun, consilieri, o echipă şi chiar o Internationale Patissière admirabil de activă şi de eficientă. Activiştii lui se costumează, se travestesc, se deplasează urmărindu-şi şi găsindu-şi victima şi în gaură de şarpe, reuşesc să treacă de portari, de body guarzi, să scape de poliţişti şi să nu se aleagă de cele mai multe ori decât cu o amendă, cu câteva ore de arest, sau, mă rog, cu o bătaie zdravănă.

Acesta este visul pe care-l tot visez, pesemne fiindcă mă gândesc cu jale şi ruşine la ce va fi la Budapesta, unde Brânduşa Armanca nu mai e, la New York, de unde a plecat Corina Şuteu (foto dreapta), la Madrid şi cum spuneam, la Paris, unde  o să o vedem probabil pe aceeaşi eternă doamnă din Ministerul Culturii, care a supravieţuit lui Ceauşescu, Iliescu, din nou Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, cu taiorul ei ţeapăn, cu vârsta ei tot mai respectabilă, cu totala ei necunoaştere a vreunei limbi străine, bătând la ochi între frumuseţile tinere, deştepte, şcolite, fireşti, de la standurile din jur, dar de ale cărei priviri autoritar-stânjenite fug vizitatorii ca dracu de tămâie.  Visez că i-am cerut în prealabil ajutor, nu dlui Barosso sau dnei Viviane Reding, ci  acestui Lenin post-comunist, şef al Internaţionalei Patisiere, care mi-a răspuns prompt, la care m-am afiliat şi activez frenetic şi cu folos. Că am strâns deja o groază de adepţi, voluntari, şi că am împânzit deja imensa hală de la Porte de Versailles, fiecare ducând în mâini, totuşi invizibil, un imens tort cu frişcă. Cu doamna de la minister nu avem nimic. Mai precis am decis că n-aş strica pe ea un tort. Fiindcă am uitat să vă spun că sunt  deja şefa Filialei Româneşti a Internaţionalei. În aceasta calitate nu am decis încă dacă să stric sau nu un tort  pe nişte inşi ca Ponta, Antonescu,Voiculescu, care sunt aşteptaţi acolo, să taie unele panglici şi pe altele să le scoată pe nas.  Ei nu intră în sfera noastră de activitate, ei sunt penali. Se face în vis că am lista mea, a noastră. Iar ea începe şi se termină cu aceia  dintre intelectualii noştri până mai ieri onorabili şi oneşti, sau aproape, care au căzut atât de uşor în păcatul lăcomiei şi ”au pus botu”, cum spun forumiştii. În visul meu, mai ales pe ei îi văd asaltaţi de tinerii afiliaţi cu mic cu mare la Internationale Patissière, ascultându-mă cum niciun şef n-a fost vreodată ascultat, formând rapid şi eficient comandouri şi urmărindu-i, cu torturile în braţe, în toate misiunile lor de reprezentare, de peste tot, (în visul meu suntem ubicui şi eu şi echipa, sau toate misiunile se desfăşoară acolo, nu mi-e prea clar) şi umplându-le gura de frişcă, acoperindu-le faţa, sub camerele de luat vederi ale tuturor televiziunilor, inclusiv Antena 3. Mă trezesc în hohotul de râs al mulţimii şi al meu propriu şi râd aşa, până realizez că n-a fost decât un vis, câteva minute delicioase.

Nu ştiu dacă e de bine sau de rău, visul meu, ştiu doar că soluţii reale pentru târgul din primăvară, îngrijorarea şi chiar disperarea noastră, nu am. Asta înseamnă că funcţia de compensare măcar, tot şi-o realizează.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

*

Ruxandra Cartianu: Duminica unui roman din America


Neliniștea unui român din America din Duminica referendumului

Nu știu exact ce vor face  Duminică românii din America. Dar cred că în marea lor majoritate nu se vor prezenta la referendum.  Vor proceda astfel  fiindcă au perceput gravitatea evenimentelor ce se petrec acum în țara de origine și răspund  cu simț civic îndemnurilor de a sta acasă? Sau din comoditatea imprimată de apolitismul stilului de viață american  coroborată cu  un fel de nepăsare,  lehamiseală, lipsă de informare sau deformare? ”Good  question”,  ar spune  americanul.  Inclin să pledez pentru cea de a doua variantă. Argumentele sunt personale și provin din reacțiile celor în mijlocul cărora trăiesc în prezent.

Majoritatea cunoscuților mei din America au plecat demult din țară, fac parte din categoria azilanților politici, cei care au plecat greu și cu durere,  cu sentimentul acela îngrozitor că pleacă pentru totdeauna,   dar și cu speranța că nu vor mai fi obligați să se întoarcă vreodată  în România. Au plecat cu totul, au aruncat în valiză amintiri, diplome, poze de familie, câte un disc cu Maria Tănase sau colinde de Crăciun, o carte de Creangă sau Eminescu să le țină de urât, o cămașă de borangic  pe care să o poarte cu mândrie națională la diferite sărbători ale comunităților românești,  și încet, încet au început să uite limba pe care copiii lor născuți  în țara lor de adopție  au refuzat să o învețe.  Acești  români au pierdut contactul cu realitatea românească, nu-i mai aparțin decât prin simțire.  Revoluția decembristă i-a însuflețit puțin, s-au năpustit spre țara mamă cu dor și iubiri înăbușite, i-am văzut chiar sărutând pământul  la ultimul  pas  de pe scara avionului, unora dintre ei li s-a cuibărit în suflet pentru o clipă speranța că s-ar  putea întoarce să-și  reia viața din punctual în care o   abandonaseră,  să-și regăsească  prietenii, atmosfera familiară a  cluburilor de bridge  și de șah în care se refugiau de realitate… Și-au revenit rapid din visare.  ”Ce mai e prin țară?”, asta e  întrebare pe care ți-o adresează  acum, atunci când află că tocmai te-ai întors din România și se uită ciudat la tine dacă le spui că ai stat vreo 2-3 luni pe-acolo și că abia aștepți să te mai duci la toamnă. Cum de-o fi rezistat? Te căinesc în sinea lor. Iac-așa bine, îți vine să le răspunzi obraznic.  Îi înțeleg și îi respect.  Viața lor a prins rădăcini aici. Pentru acești români americani ceea ce se întâmplă acum în România este imposibil de înțeles  și de digerat.  Abia de pricep cei ce trăiesc acolo în vâltoarea evenimentelor.  Pe cât e de greu să le explici, pe atât de greu să înțeleagă. Și chiar de-ar înțelege, nu i-ar mai durea atât. Sunt atâtea nenorociri și pe aici…

Probabil că unii dintre ei,  mai interesați de politică,  republicani convinși cum cred ca sunt instinctiv  majoritatea  românilor  care au poposit în America înainte de 89, care asociază orice orientare social democratică  socialismului și comunismului din cauza căruia și-au luat traista la spinare, porniți rău pe Obama,  n-au văzut cu ochi buni semnarea parteneriatului strategic dintre acesta și  Băsescu. I-am auzit  spunând că nu-nțeleg de ce îl mai vor unii pe  ”marinarul mitocan aflat la Președinția țării”,  că pe ei nu prea-i interesează ce mai mișcă prin România, și că problema lor acum este ce se întâmplă cu America, cum va reuși ea să reziste ca bastion al libertății, democrației, proprietății private, și capitalismului în fața avalanșei socialiste europene.  Frumos și patriotic. Dar cam astea ar fi și problemele noastre acum, nu-i așa?!

Altcineva, fără vreo admirație deosebită pentru Băsescu, probabil din cauza acelorași parteneriate, își afirmă deschis inapetența pentru politica românească declarând  ”Nu știu cine e Ponta, nu vreau sa mă enervez cu politica româneasca, dar știu sigur că Patapievici îmi produce o repulsie care mă poate îmbolnăvi (sic!)”. Unde dai și unde crapă!

Aceasta ar fi categoria celor pentru  care motivația neparticipării la referendum este dezinteresul și  lehamiseală.

Urmează apoi categoria românilor postdecembriști,  a ne-azilanților, a celor  care au venit cu acte în regulă, direct, fără lagăre, din spirit de aventură sau din dorința de a se confrunta cu marea provocare,  care au venit prin muncă, merit,  și talent,  sau pur  și simplu prin noroc.  Sunt cei care au rămas legați de țară, cei care mai tineri fiind, nu exclud posibilitatea întoarcerii în România atunci când își vor fi terminat studiile înalte sau vor fi strâns banii necesari să încropească o afacere la ei acasă. Aceștia stau de veghe, cu ochiul întors spre România, atenți la tot ce  mișcă acolo, bine informați  și vigilenți. Îi întâlnești pe rețelele de socializare condamnând derapajele, acționând, inițiind demersuri, semnând petiții, amendând greșelile, dezamăgiți,  dar ne-abandonând lupta și speranța. Aceștia  în mod cert nu vor voi ca prin participarea  la referendum să legitimeze fărădelegea.

Și totuși,  mai este o categorie,  cea a  românilor  de pretutindeni  care votând în 2009 pentru  Băsescu i-au rămas credincioși până la capăt, cei care mai au idealuri și  încă mai cred  că lupta va fi cinstită și că cel mai  bun va trebui negreșit să învingă,  cei care l-au văzut pe Băsescu la începutul acestei campanii hotărât să lupte și au închis apoi  liniștiți televizoarele,  cei care au strigat că se vor duce la vot și vor pune cu sufletul ștampila pe NU, cei care i-au promis că vor fi alături de el  și nu vor să-l lase singur acum în fața urnelor,   cei care au inițiat și au semnat petiții cerând respectarea regulilor jocului și suplimentarea secțiilor de votare dinafara granițelor, pentru a-și putea exprima nestingheriți opțiunea, cei la care nu a ajuns mesajul ”non-combatului” sau poate nu l-au înțeles, cei  care vor considera ca inacceptabilă și nedemnă pentru ei și președintele lor luptător ideea  de a sta acasă și a aștepta deciderea viitorului țării la ”masa verde”, cei care nu mai au deloc încredere că Parlamentul va juca cinstit și va respecta Constituția, și  mai ales cei cărora le e pur și simplu teamă că Președintele lor va sfârși tragic în cazul în care se va întoarce la Cotroceni  nevalidat de voința populară și nu vor să fie părtași la semnarea acestei sentințe.  Câți de mulți români americani vor fi în această categorie?! Și ce vor  face ei!?

De ei și pentru ei îmi este teamă.

Cu aceste neliniști, în această Duminică, eu NU votez, voi merge la recitalul fiului meu într-o biserică americană, voi asculta muzică și voi încerca să sper. Vă invit pe toți să fim împreună!

Ruxandra Cartianu

 Update: 29 iulie

Erată

Nu este  vorba de o greșeală de tipar în articolul meu, ci de una de fond. Chiar una gravă, cu consecințe. Analiza mea s-a dovedit a fi incompletă. Am refuzat, deopotrivă cu mintea și cu sufletul, să cred că în această țară liberă și democratică, în care criza își face încă de cap,  guvernul este nevoit se ia măsuri  dur, în care șomajul depășește  9%, prețul benzinei își face de cap,  bugetul  local este la jumătatea anului în deficit, oamenii își pierd casele și de disperare chiar și viețile,   cureaua se strânge peste tot, și la stat și la privat, învățământul este în criză, se taie din pensia și așa mică de social secutrity  dar nimeni nu iese în stradă  să dea cu Obama de pământ, ar putea să existe români care să gândească antenește.

…..“Cred ca -i sta mai bine sa plece si sa ne lase in pace!!chiar nu intelege ca romanii vor o tara ca afara????”, ”ptr. Romani din Romania trebeiue stima d-na sa MERGEM , de unde a-ti plecat ?? cine va crescut? cine va educat ? cine va facut bine atunci cand a-ti avut nevoie de spilale, ptr ai nostri STRAMOSI ,PARINTII,ca RESPECT TREBUIE MERS”, ”noi cei SINCERI , CEI CARE AU ONOARE SI CU SUFLETUL CURAT VOM VOTA DREPTATEA”, ”presa straina a fost ionformata GRASIT asa cum procedati si d-v si D-NA Laura” ….transcriu mot a-mot cu ghilimele de rigoare câteva comentarii primate drept replică la un mesaj  pe care l-am postat pe pagina de Facebook a grupului numit Romani în Los Angeles.

Încercam să-i informez pe cei ce nu se vor duce la vot despre calea de urmat  pentru prevenirea fraudării. Știam că încalc regulile acestei pagini. Fără politică și fără religie, mă avertizase organizatorul grupului, un tânăr cu ochii mult prea albaștri ca să nu-ți trezească neliniști,  la prima mea încercare de a socializa cu membrii grupului. Fiindcă seara de poezie eminesciana cu Ion Caramitru organizată de ICR care urma să se desfășoare  la începutul lunii iulie, fusese anunțată pe această pagină, am postat în replică un mesaj prin care îi îndemnam discret pe cei ce urmau să participe la eveniment la o atitudine, fireasca mi s-a părut mie:  sa purtăm alb în seara românească ce urma să vină, sau papioane sau măcar o carte la subraț.  Pusă la punct oarecum politicos,  m-am scuzat pentru deranj și m-am retras ca și cum greșisem ușa.  Am devenit complet inactivă pe această pagină , dezertând de la orice activități de grup cu sarmale și mititei și hore în aer liber. Dar astăzi n-am rezistat. Mă cuprinsese așa o neliniște că absenteismul nostru , al celor din diaspora, ar  putea fi fructificat de tabăra cealaltă, încât  mi-am călcat pe inimă și înarmată cu câteva sfaturi procedurale oferite de Laura Ștefan am postat un mesaj de avertizare. Au urmat comentariile de mai sus, un schimb civilizat de replici, apoi intervenția decisivă a șefului: Va rog să considerați acest mesaj ultimul avertisment. V-am spus sa încetați cu politica pe acest grup dar nu m-ați ascultat. Înca o greșeala si v-a dau afara de pe grup”.

Mi-a răsunat brusc în cap zicerea ilustrului nostru conducător interimar (citez din memorie):  Să fie exclus din partid dl. Chiliman și să i se trimită și DNA-ul pe cap…. N-am mai așteptat să fiu exclusă, m-am dat singură afară.

In mod sigur oamenii din acest grup se vor duce astăzi la vot și vor pune cu zăduf ștampila pe DA.

Doina Jela: Cu consternare şi durere, foştilor mei prieteni, chinezii


     La început, în vremuri totuși calme, evitam cu prudență subiectul, punând dezacordurile noastre pe seama diferențelor de opinii, a apolitismului, a neutralității. Erau prietenii mei, sau pur și simplu oameni pe care îi prețuiam, îmi plăcea să-i întâlnesc, să-i ascult, să mă asociez cu ei, îi creditam și simțeam că avem, în general aceleași valori din sfera onestității intelectuale, cu toate idiosincraziile pe care, din motive subiective, fiecare, nu ni le depășeam și nu era cazul să ne cerem să le depășim. ”Cine nu e cu mine e împotriva mea” este, în general, o atitudine în capcana căreia, nimeni, onest intelectual, cu excepția marilor fanatici, nu-și dorește să cadă.

Așadar, aveam o listă de oameni cărora le citeam cărțile, le urmăream evoluția, cariera, le încredințam cu plăcere opiniile mele și le ascultam pe ale lor. Despre Băsescu nu mai vorbeam de câțiva ani buni. Nu-l puteau suferi. Dreptul lor. Erau oameni subțiri, iar tipul se hăhăia, ceva de groază. Ei citiseră  tone de cărți, iar el nu știa cine este Cărtărescu. Și această ultimă obiecție este de înțeles: aflat la a treia-a patra generație de vorbitori, scriitori și consumatori de limbă română cu alfabet propriu, intelectualul român are o oroare specială, de oamenii necultivați. Există excepții, desigur. Una dintre aceste excepții, un om enervat de cât de frecvent se gargarisesc oamenii subțiri din România cu cuvântul ”elite”, a precizat că pentru el ”elită” înseamnă acea categorie de oameni, de indiferent ce profesie, agricultori, vânzători, tâmplari, profesori, medici, care-și fac treaba cât pot ei de bine. Care nu pot, nu concep s-o facă prost cu bună-știință.

Mă intorc deci: se hăhăie, nu a citit, se poartă golănește cu femeile, ziariste obraznice și indiscrete; în general, este autoritar și grăbit, poate chiar violent. Îi plac femeile, ceea ce este evident după câte femei frumoase și nu tocmai virtuoase a promovat. Țineam pentru mine observația că astea sunt cel mult criteriile după care îți alegi un soț, nu un președinte de țară. De dragul de a ne păstra prietenia. În chestiunea că nu  ascultă părerile altora și este prea încrezător în părerile proprii, mai aveam și eu câte o observație, care mi se părea de bun simț: când l-a numit pe H.R.Patapievici, i-a cerut și a ascultat sfatul lui Andrei Pleșu. La fel, când l-a promovat pe Mihai Răzvan Ungureanu. L-am văzut o dată într-o emisiune, în care o mare ziaristă îl critica, iar el o asculta respectuos, cu capul plecat, ca un școlar codaș pe diriginta clasei, aspră dar dreaptă.

În fine, ne aflăm azi, și eu și prietenii mei, într-o situație extremă. Două tabere se înfruntă sub ochii noștri și pe socoteala noastră. De o parte este Voiculescu, de cealaltă parte, Băsescu. De o parte Toni Greblă, de alta Monica Macovei. De o parte clanul Butoane, de alta Toader Paleologu, Sever Voinescu, Andrei Cornea, Sorin Alexandrescu și Ion Vianu, de o parte panouri de 20 de metri pătrați: ”I-AI FUNCȚIA!” cu Radu Mazăre, de alta, toate instituțiile și personalitățile europene. De o parte un plagiator și un aventurier susținuți de același Voiculescu, fiindcă Vântu s-a dezumflat, dispărând ca o bășică de săpun, de alta, în fine, acest președinte autoritar, hăhăit și care tot n-a reușit să-l citească pe Cărtărescu. Nu mai sunt vremuri să fii neutru. Iar prietenii mei nu mai sunt. Și în virtutea aceluiași drept la opinie, ei s-au aliniat în spatele lui Voiculescu, firește, despărțiți sanitar de el, prin girul unor nume onorabile, nu-i așa: Lucia Hossu Longin, Marius Oprea (Marius Oprea!!!!). Iar asta e o dramă pentru mine, indiferent ce se va întâmpla după duminică: prietenii aceștia ai mei, sau, mă rog, oameni pe care îi stimez, îmi plăcea să-i citesc, îmi inspirau încredere și, în ultima vreme, îi înțelegeam: unora le tăiase salariile, ca bugetari, altora le lăsase fără slujbă, soții/ soțiile – bugetari/bugetare, se află acolo. Unora, le-am spus că de pildă, dacă cineva a scris cu titlu de o șchioapă, în ziare, în timp ce era funcționar public: NU MI-E FRICĂ NICI DE SECURIȘTI, NICI DE CĂCAȚII ĂȘTIA DE LA PETERE (sic și pardon!), era cam de așteptat, să i se ia funcția. Că acest om, adevărată legendă a luptei antisecuristică, a trebuit să facă foame, îmi pare rău, firește,  dar că alt loc de muncă, decât în subordinea unui guvern pe care l-au  tratat astfel, n-a putut cu nici un chip să mai ocupe, n-am mai înțeles. Că acum trage în securiști cu gloanțe furnizate de Dan Voiculescu mi se pare halucinant.

Dar nu mă doare. Ce nu te omoară, te întărește, zicea un filosof. Mă doare însă că neutralitatea aceasta, în vremurile noatre de criză, când nu ești totuși, pus să alegi între ciumă și holeră, ci între ciumă bubonică și un guturai, nu a mai funcționat în cazul prietenilor mei; și îi văd zilele acestea alegând, senin, ba chiar cu convingere, – dreptul inalienabil al fiecăruia la alegere, nu? –  , ciuma bubonică. Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată coșmarul de acum, când îmi văd prietenii, sau mă rog, prietenii de idei, aliniindu-se, senin, în spatele Antenelor, a lui Voiculescu, a lui Victor Ponta și a lui Antonescu, cauționând, e prea mult spus senin, dar n-am alt cuvânt, fărădelegile lor, minciunile lor, dublul lor limbaj, proasta lor calitate umană și intelectuală, lipsa lor de onestitate și de caracter. Nimic din tot ce-am înșirat eu aici să nu aibă pentru ei vreo valoare  nici înainte și eu să fi crezut asta?

Imediat după mineriadele din 1990, dacă nu mă înșel, eminentul critic Valeriu Cristea a scris un articol în care-și exprima compasiunea și înțelegerea pentru….Ion Iliescu. Monica Lovinescu, care-l prețuia foarte mult pe Valeriu Cristea, a scris atunci, consternată și îndurerată, un articol care se intitula ”Valeriu Cristea este un chinez”.  Era absolut pentru prima dată, când această femeie de o probitate morală și de o capacitate de înțelegere ieșite din comun, își exprima totala neputință de a înțelege.

Sunt convinsă că nu sunt singura care, în aceste zile, nu-și mai înțelege prietenii.  În ce mă privește,  minții mele total blocate i-ar fi cred mult mai ușor să înțeleagă un chinez-chinez, care-și vorbește în fața mea limba maternă, din care nu știu semnificația nici unui sunet. Și cât de bine mi-i înțelegeam, până mai ieri, pe prietenii mei…

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Doina Jela: Referendum pe Corabia Nebunilor


Într-una din cărțile lui autobiografice, cunoscutul disident rus Vladimir Bukovski, invocă  faimoasă anecdotă cu cele două nave care se întâlnesc în mijlocul oceanului, una plină cu idealiști care se îndreaptă spre paradisul comunist din Uniunea Sovietică, iar alta plină cu realiști care evadează din acest paradis. Pasagerii fiecăreia dintre cele  două nave sunt toți pe punte și le strigă din rărunchi celor de la bordul navei ”adverse”: ”Sunteți nebuni!”

Surdă de fapt la argumente și chiar la fapte, populația României a optat azi pentru una dintre cele două nave și strigă isteric, în direcția celeilalte. Cu siguranță, niciuna dintre cele două  nave nu duce în paradis. Foarte probabil ca, din cauza haosului și furiei pasagerilor, care mai și votează, în privința direcției de urmat, ori de câte ori le vine pe chelie, nu cum se face în locuri sănătoase mintal, la intervale clar convenite o dată pentru întotdeauna, amândouă să ducă până la urmă tot în iad, iadul pe care de bine de rău l-am evitat până acum. Dar cel mai sigur vom avea onoarea să ne ducă în iad corabia beată  condusă de Ponta și Antonescu,  fiindcă tot a spus primul la Bruxelles, că o țară nu e o navă. Dar ce e? O corabie a nebunilor în care nebunii au legat fedeleș echipajul și s-au îmbrăcat în uniformele lor. Cel mai sigur asta ne așteaptă și mă tem că bani de redresare nu vom primi, dacă-i trimitem la cerșit pe barcagiii ăștia doi. Nu numai fiindcă sunt plini de țâfnă și tupeu ciocoiesc, atunci când întind mâna, ci pur și simplu fiindcă sunt hoți dovediți. Ce mă interesează pe mine acum este întrebarea cum Dumnezeu se face că din nou, în cel mai nepotrivit  moment, românii se aruncă în acest război sinucigaș cu ei înșiși, așa cum se aruncă ori de câte ori la mijloc este soarta lor pur și simplu.

Nu am nicio certitudine că suntem, în mod fatal, mai învrăjbiți unii cu alții decât alte neamuri, nu există în sprijinul speculațiilor astea autodenigratoare nici un argument, cu excepția poftei într-adevăr remarcabile de autodenigrare și voluptuos autodispreț. Să nu-mi spună cineva că se poate extrage ceva serios despre identitate națională dintr-o singură frază, datând de mai bine de două mii de ani, a lui Herodot, dacă nu mă înșel, care ar fi spus că dacii sunt cei mai viteji dintre traci și ce minune ar realiza ei dacă ar fi uniți. Dezbinarea, ori unitatea populației unei țări, care, în ce ne privește, nu are două mii de ani, ci doar ceva mai mult de 150, fiindcă de atunci există statul său și conștiința sa de sine, nu vine din genă. Nimeni din cei care nu reușesc în ruptul capului să ne înțeleagă nu caută explicațiile acestui mister în urmă cu două mii de ani. Și nu e deloc indiferent dacă suntem sau nu înțeleși, fiindcă, din nou amintesc, plecăm curând cu traista în băț la cerșit prin Europa și prin lume. Ceea ce îi izbește pe ei, pe europeni, dincolo de acest dubios, clinic morb al autoderiziunii, este absența totală a unui set comun de valori, absolut indiscutabile pentru absolut toată lumea. Că este Constituția, sau Republica, sau Edith Piaf, sau Jean Monnet, sau democrația, sau Mohamed, toate popoarele structurate, coerente și funcționând ca o entitate aparte într-un ansamblu de entități, sunt alcătuite din indivizi, individualități care împărtășesc una, sau mai multe dintre aceste valori pe care nimeni nu le neagă nesancționat, nimeni nu le ia în râs fără risc și nimeni nu le pune la îndoială. Cum și în ce fel se formează o națiune, o comunitate în jurul unor asemenea valori, este foarte lung și complicat de spus. O spune istoria fiecărei nații în parte. Până atunci, constat doar că nu-mi vine în minte niciuna dintre aceste valori despre care să se poată spune că este împărtășită de absolut toți românii, iar asta cu siguranță pentru că ea nu există. Și cu siguranță niște dezbateri pe această temă organizate în instituții de învățământ, educație și cercetare, în programele școlare, prin tematica  de reflecție dată copiilor, ori la atât de lipsita de viziune, obedienta, slugarnica televiziune națională, ar da rezultate interesante. În anii 90, când s-au publicat memoriile Regelui Mihai consemnate de marele scriitor Mircea Ciobanu, iar mai apoi, când Regele însuși a venit pentru prima dată în România, după aproape 50 de ani de absență, am fost uimită de  profunda, statornica, fireasca iubire a acestui rege pentru poporul său. Știu că fără să fiu conștientă atunci de marea noastră carență națională, mi-am spus: Dacă un om de calitatea acestui om, ne iubește atât, înseamnă că este ceva de iubit în noi, iar noi nu vedem.

De la începutul anilor 90, ani ai tuturor speranțelor, e de spus că nefondate pe nimic, lucrurile n-au avut timp să se  amelioreze în direcția acestui autoexamen lucid-iubitor. Dacă întrebați astăzi o sută de adolescenți ”Ce iubești tu la poporul tău?” mă tem că 80 dintre ei vă vor râde în nas, iar de la ceilați 20 veți obține 20 de răspunsuri diferite.

Veți vedea mai ales că în mai toate cazurile, răspunsul va trăda o endemică, alarmantă absență a stimei de sine, adică rușinea de a fi român, a atât de popularului Cioran.

Construirea unui set de valori comune ar putea începe cu un vast program național de reclădire a stimei de sine. Într-adevăr, dacă regele Mihai ne-a iubit 50 de ani, o fi ceva de iubit în noi înșine. Și numai când ne vom iubi destul pe noi înșine, nu ne vom mai îmbarca pe două corăbii, urlând isteric unii la alții, frați la frați, copii la părinți, prieteni la prieteni, în loc să privim atenți  la barcagii noștri care nu-și iubesc decât propria piele și nu vor deloc, săracii, să ajungă cu ea la răcoare.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Invitata de azi: Doina Jela


Alertă maximă: în România 2+2 incep să facă 5!

Sau despre ineficiența stranie a împotrivirii românești la rău.

M-am gândit intens zilele acestea la această temă și am și scris câte ceva. Spuneam că atunci când am vizitat, în urmă cu vreo zece ani, Biblioteca de Samizdat ”Libri prohibiti” de la Praga, condusă de un apropiat al lui Havel în ale disidenței, Jiri Gruntorad, am fost izbită de o trăsătură a aproape tuturor documentelor și obiectelor expuse acolo: imaginația, umorul, relaxarea și stăpânirea de sine care le generase, pe toate, aproape fără excepție.  Atunci am interpretat fenomenul într-un fel foarte congruent cu datele mele în materie de disidență românească. Comparându-i cu încrâncenarea, năduful, dramatismul efortului persuasiv al disidenței noastre, ca și violența sângeroasa, sălbatică a reacției care i-a corespuns, mi-am spus că cehii erau superficiali, ușuratici, puși pe distracție și pe voioșie, atunci când totul în jurul lor se prăbușea. O singură nedumerire persista: de ce disidența lor fusese atât de eficientă, iar a noastră dăduse doar victime  solitare și eroi și uneori victime eroice?

Văd altfel lucrurile azi: și ele nu sunt în favoarea noastră. În spatele seriozității cu care dialoga Vasile Paraschiv cu Nicolae Ceaușescu și sălbăticia cu care a fost bătut apoi, stătea, de o parte și de alta paralizantă, frica. În spatele umorului ceh stătea, relaxată, matură, neclintită, încrederea în sine și în dreptatea proprie…

Câtă eficiență are să te adresezi unui nebun, cu ”Mult Simate și Iubite, uitați ce ne-ați promis și ce ne dați?” într-o scrisoare plină de adevăr și de curaj, pe care o citește doar el, dacă o citește, și securiștii care apoi îți înscenează sinuciderea. Sigur, o ascultă la Europa Liberă o țară întreagă, încremenită de frică și empatizând cu tine, sau nu, dar și dacă empatizează o face practicând  ”disidența în gând” de care tot noi, cu autoderiziune, am omologat-o.

Nu vreau să intru acum în detaliile elaborărilor prin care fiecare își justifica neputința solidarizării și frica. Nimănui nu i se poate cere să fie erou. Fiecare își poate cere asta doar sieși. Este adevărat că în România a mai existat o formă de a respinge solidarizarea tipic națională: o anume megalomanie. Paul Goma nu era destul de talentat, ca să se coboare scriitorul român la solidarizarea cu el, Vasile Paraschiv nu era destul de reprezentativ, pentru ca intelectualul român să-și pună semnătura sub el, și la fel, ceva a avut și Radu Filipescu, și Doina Cornea, și Dinescu. Niciunul nu era destul de bun să ne solidarizăm cu el, nu? Dar sigur, mai ales frica infantilă de un părinte care și-a pierdut mințile, cu atât mai mult cu cât și-a pierdut mințile.

Un argument că ea a fost cel mai puternic factor de inhibiție, este că și grațioasele și atât de eficientele pere din plop n-au apărut decât prin noiembrie 1989, când colosul își arătase de jur împrejur, picioarele de lut și găunoșenia. Or cehii uzaseră de mult, aproape de la bun început, de un întreg arsenal de asemenea mijloace cu care câștigaseră o simpatie nevăzută, surdă, de  neidentificat, de nepersonalizat și de nestăvilit. Nu mai dau exemple.

Trăim azi, în România democratică  frica a dispărut. Dar n-a rămas în locul ei eficiența și ingeniozitatea.  Dovadă că trăim aici și acum în plină ficțiune orwelliană. Absurdul și nu frica, a amuțit pe toată lumea, sau a  creat o așa hărmălaie încât nimeni nu mai aude pe nimeni, ceea ce tot muțenie înseamnă, din punct de vedere al eficienței.

Ceea ce mă face să mă întorc din nou la admirația mea pentru cehi și să mă întreb ce-ar face ei în situația asta, a cărei descâlcire trebuie începută dintr-o margine, adică, demisia premierului Victor Ponta. Și ce-mi imaginez eu că ar face ei, inventivi și ingenioși și apți să găsească mereu soluții  eficiente, chiar și pentru cele mai absurde situații, sunt următoarele: ar ieși la o terasă, ar lua câte o bere Pilz și în timp ce o beau,  relaxați  și calmi, și-ar aduce aminte cui a promis doctorul în drept Victor Ponta, că, dacă  pagiatul lui se dovedește își va da demisia din funcția deja supremă în stat? În fața cui nu o poate el întoarce ca la Ploiești că n-a  promis demisia dacă se dovedește plagiatul, ci dacă el îl recunoaște și iaca, nu-l recunoaște?  În fața cui nu poate spune el că uite, acum trece prin parlament  o hotărâre de guvern, că plagiat este doar dacă nu schimbi copertele unei lucrări, nu dacă furi din ea, 80 de pagini. Promisiunea că-și dă demisia, pur și simplu, a făcut-o decât unui jurnalist de la El Pais. Sunt sigură că niștre cehi, în locul nostru, decât să trăncănească până la leșin la TV, pe Facebook, sau în presă, s-ar amuza să scrie, care mai de care mai plin de umor, la El Pais, în nume propriu, sau al organizației pe care o reprezintă,  cerându-i să găsească el o comisie internațională de experți, care să decidă asupra vinovăție sau nevinovăției  lui Victor Ponta, primul ministru al țării lor, ajutându-l astfel, să-și țină promisiunea. Nu este nici o opțiune atât de riscantă și de dramatică, precum a fost disidența singuratică a disidenților noștri, iar curajul cerut nu are de înfruntat frica imensă cu care au avut de luptat ei, când cei mai mulți s-au resemnat să se lase stăpâniți de ea . Nu trebuie decât umor, tenacitate și eficientă, vreme de o jumătate de oră.

Asta fiindcă trecerea de la statul de drept la arbitrarul total se face printr-un prag aparent neimportant: pragul lui 2 plus 2 fac 4, acum și în eternitate,  în orice loc de pe glob. Fie și în România unde s-a născut absurdul și unde îi merge azi mai bine ca oricând.

DOINA JELA

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu (Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu”, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).