trofeul calitatii pentru cea mai proasta regie


o hiper-telenovela ruleaza de zile in sir pe multe posturi TV din Romania: „despre marirea si decaderea unui neo-comunist: Adrian Nastase”. Are absolut toate ingredientele acestui gen de serial: intorsaturi bruste de situatie, surprize, rafuieli, arme care apar din paginile unei carti, arestari care nu-s arestari, ambulante, pseudo-sinucideri, isterie, minciuna, tradare, prefacatorie, viloaie si masini de lux, si cel putin un brand cu nume greu de pronuntat pentru cei ce nu vorbesc nicio limba straina: Burberry. Hiper – din cauza duratei si a obsesiei cu care este difuzata si discutata. De catre unii. Altii, ca si in cazul telenovelelor obisnuite, isi intorc privirea si inchid televizoarele dezgustati si superiori. Politica facuta astfel le face scarba. Sincer, si mie. Doar ca scarba asta nu ne foloseste la nimic.

Povestea, pe scurt, este urmatoarea: ultima mare pitzipoanca a Romaniei, Adrian Nastase, nu vrea sa se duca la inchisoare. Desi a fost condamnat definitiv la doi ani de detentie. Punct. De fapt nu, nu punct. De fapt condamnatul Nastase tipa, urla, da din maini si din picioare, face scandal, trezeste toata ulita Zambaccian, si, cand nu mai stie ce sa faca altceva, apeleaza la reteta „tine-ma tzatzo de maini, ca altfel ma omor! Ma omoor!”. Nastase e o pitzipoanca autentica, probabil ultima mare pitzipoanca a Romaniei, pe care putem face si un studiu de caz. Are vocea potrivita: aerata si pitigaiata mai ales pe vocale, vibrante si siflante, vorbeste mereu ca si cum ar fredona ceva in falset, are aerele de superioritate necesare, stie sa se dea lebada, si, mai presus de orisice, stie sa faca mahala. Asa cum se face pe aici, pe la Bucuresti. Cred ca calitatea principala a unei pitzipoance, principala ei trasatura este aceasta abilitate de a monopoliza atentia celor din jur cu ajutorul unui scandal si a unei aplecari serioase catre dramatic si teatralitate.

Pitzipoanca nu are alte calitati in afara celor insirate mai sus. Aceasta lipsa a unor virtuti sau calitati pozitive si consistente este o alta trasatura obligatorie a pitzipoancelor. Ele sunt suficiente lor insele si, printr-un efect temporar de orbire, pentru o vreme, aceasta lipsa a calitatilor si virtutilor este suficienta si altora. Nu degeaba lui Nastase i se spunea in vremurile lui bune „el insusi”. Pitzipoancele stralucesc, intr-un fel arzator; te seaca de energie si, daca te lasi, te tampesc. N-au mama, n-au tata, nu pot exista intr-un spatiu social care nu le cade invariabil la picioare. Depind de atentia celor din jur ca de aer. In general, pitizipoancele autentice se considera deasupra tuturor legilor si regulamentelor. Sunt fascinate si interesate doar de propria importanta si postura sociala. Iar viata lor trebuie musai sa contina macar o falsa tentativa de sinucidere.

*

Ca mai toate pitzipoancele pe care le-am cunoscut, cand a ajuns la capat de linie, pitzipoanca Nastase a pus mana pe ceva ce putea sa-i fie fatal. Femeile apeleaza deobicei la folii intregi extraveral, diazepam, sau, in fine, orisice seamana cu o pilula. Cunosc o pitzipoanca care a inghitit vreo 4 folii de paracetamol. By the way, tot la Floreasca a ajuns, pentru 24 de ore. Masochistele se cresteaza, eventual cu lama (au senzatia ca e mai interesant asa, au vazut ele ceva prin filme). Cele care la un moment dat trec granita dintre prefacatorie si realitate si se ating de viata concreta, inghit furadan. Mult. Barbatii, iata, pun mana pe un pistol. Daca pitzipoanca e profesionista, va agita arma in fata unui spectator important. Nastase a excelat aici; el a facut recurs la arma in fata politistilor si, totodata in fata a zeci de jurnalisti si camere de luat vederi si a sute de mii de spectatori.

*

Niciodata o pitzipoanca adevarata nu incearca cu adevarat sa se sinucida. Ea doar creeaza un urias scandal al carei personaj principal, fie ca mai apare pe parcurs sau nu, este ea. Miza acestui scandal este recapatarea pozitiei pe care a avut-o si este, iata, in pericol sa o piarda. Ani de zile, aceste tactici au mers la fix, pitzipoancele ramanand ferme conducatoare in topul atentiei si chiar a preferintelor. Un numar incredibil de mare de oameni pun botul la asa ceva. Daca azi aceasta strategie pare sa esueze, este pentru ca societatea a mai evoluat si ca epoca pitzipoancelor e pe sfarsite.

*

Nastase a fost o pitzipoanca excelenta. Si un prim ministru odios, dar despre asta in alt articol. Si-a jucat toate cartile perfect pentru lumea pitzipoancelor.

*

De aceea am vrea astazi, sa acordam trofeul calitatii pentru cea mai proasta regie celor care au regizat aceasta „intamplare”. Aceasta hiper-telenovela. Prin toate gafele de 2 lei pe care le-ati facut, ati afectat jocul magistral al acestei gonflabile nepretuite, ultima, cum am mai spus, in lungul sir al pitzipoancelor, ce-ncepe chiar cu un personaj vestit: Zoe, a lui Trahanache si a lui Tipatescu. Si a lui Caragiale! I-ati distrus iesirea din scena, sau reintrarea in scena, cum vreti s-o luati. N-ati luat in calcul ca publicul s-a mai schimbat. Degeaba ati angajat aplaudaci, ati fost fluierati la premiera. Nasol!

*

De aceea mai vin o data si spun: Pitzi, fufi, asta, cum ii zice? asa, Nastase!, fii barbata!, mama, se poate? Te vede lumea la TEMBELIZOR!

Anunțuri

de ce am crezut …


ca o sa ne dea de bunavoie puterea? De ce am crezut in 1989 ca toti gandim la fel? Ca nomenclaturisti, securistii, turnatorii, lichelele s-au pocait si s-au schimbat ca prin minune? Ca, se vor retrage elegant in umbra vietii lor si ii vor lasa pe cei neintinati sa croiasca o Romania noua? De ce mai credeam asta si dupa cativa ani, dupa ce au au preluat tot ei puterea, dupa ce l-au impiedicat pe rege sa vina in tara, dupa ce au infestat PNTCD cu manipulatorii lor … De ce ne mai incapatanam azi sa fim cuminti, sa luam palma dupa palma, sa nu dam pumni inapoi si, cand nu ne mai ramane nicio solutie, sa ne caram cumva in Italia, ca sa ne tinem acolo de baierile pampers-ilor cu vreo distinsa nonagenara pentru 800 de euro? DE CE? De unde atata naivitate? De unde atata ingaduinta? De unde atata rabdare? De ce? De ce facem asta? Timpul care trece, nu trece si din timpul nostru?
*
Eu una nu mai am solutii si nici rabdare. Nici nu mai pot, nici nu mai vreau sa inteleg. Refuz sa traiesc in lumea unora ca Badea, Gadea & Co., am mai scris asta aici.
*
Si nici pe voi nu va inteleg. Va place cum traiti? Daca nu facem azi ceva, daca nu ne unim azi si nu ne propunem acum sa schimbam TOT ce trebuia schimbat de la bun inceput, nici eu, nici voi nu mai avem scapare. Eu … ma sufoc aici.
*
Si n-o sa mai am altceva de facut decat sa plec.

ce mi-a placut la Jubileul Reginei


Englezii. Am sa pastrez multa vreme intr-un buzunar al mintii corul acela de tineri care a interpretat „God Save The Queen”, impreuna cu orchestra, pe o ploaie torentiala. Trebuie sa fi fost uzi pana la piele si totusi, nu dadeau niciun inch inapoi. Niciun supus al dominionului n-a dat inapoi in fata ploii. Regina si printul consort, (86 de ani, mereu demna, 90 de ani, drept ca un pin), au stat pe puntea vasului cu care au defilat pe Tamisa cel putin o ora sau chiar doua, in picioare, (ea pe tocuri), neobositi, zambind mai mereu, facand gesturi prietenoase cu mana.

Toata parada a iesit perfect; Tower Bridge si-a ridicat cele doua travee centrale, in unghi maxim de 83 de grade, pentru a-si saluta suverana. Vasul care o purta a facut o complicata manevra de acostare si a oprit perfect aliniat cu docul plutitor. Membrii casei regale au purtat alb, rosu si albastru … culorile drapelului englez.
*
Dar dincolo de toate mi-au placut englezii. Incapatanati, infruntand ploaia, nelasandu-se intimidati, alungati, frustrati. Perseverenti. Consecventi. Cu picioarele bine infipte in pamantul acoperit de apa. Pamantul lor. Imbratisand cu privirea cerul lor. Nici pe departe la fel de frumos ca al nostru – caci rar ai sa vezi in lume ceruri splendide ca-n Romania, nu toti au asa noroc. Englezi mandri ca au asa ceva de sarbatorit si participand toti, intr-un fel sau altul, activ la sarbatoare.
*
Bravo lor!
*
As fi vrut sa fiu englezoaica, ieri. Si azi. Aici, nu prea am cu ce ma mandri. Cu cine as putea? Cu ce? Cu concetatenii mei care-l voteaza din nou pe Oprescu, cel care ne-a „dat” Arena Nationala, planuita de altii, si vreo 3 gazoane dezastruoase, rusinoase, cu ajutorul carora a mai facut rost de niste bani? Asa, pe fata? Care ne-a facut niste transee prin mijlocul Bucurestiului, adica prin Buzesti-Berzei, de care-i foarte incantat? O s-o punem de-un razbel aici, in Bucuresti, la vreo 800 de metri de Piata Victoriei, cred ca a uitat sa ne spuna. Da, de Oprescu si Ontanu care viseaza telegondole si autostrazi suspendate peste Herastrau si Plumbuita? Cu cine sa ma mandresc eu? Cu cei care-l schimba pe Basescu cu Ponta si Antonescu? Cu Boc sa ma mandresc? Doar pentru ca-i ardelean? Cu Tariceanu care si-a facut legi pentru firmele lui? Cu ministrul educatiei care n-a plagiat, ca doar nu si-a scris el lucrarile de doctorat si profesorat? Cu „plici de-aici, vine Prigoana”? Cu Irinel? Cu Becali: „In slujba Crucii si a Bucurestiului”? Cu DD din PPDD? Cel care a convins mii de oameni ca, daca-l voteaza, o sa ne dea la toti 20 000 de euro de caciula? Cine-s caraghiosii astia? Dar idiotii care pot fi manipulati asa usor? Campania asta electorala are accente atat … de exagerat de comice, de-de penibile, incat se transforma in drama … . Chiar traim o drama. Nu vream sa admitem asta? De ce? Cine sunt toti nebunii astia care-si vand bruma din tara asupra careia au putintica putere pentru a mai castiga un dram de faima de doi bani? De unde au scapat? S-au spart portile vreunui spital ascuns? Sunt ei, romani?  Cum am ajuns aici? Cum au ajuns ei aici? Parca nici nu-mi vine sa cred ca am ajuns atat de rau. Astia, cei pe care-i vedem pe toate gardurile, pe toti stalpii prin Romania, sunt romani? Eu nu pot sa cred asa ceva. Daca ei sunt romani, atunci eu nu sunt. Daca ei apartin acestui popor atunci eu nu apartin. Cine-s descreieratii astia care nici macar nu se mai fac ca ne conduc? Dar cine-s cei care inca ii mai voteaza? Nesocotitii care accepta asa ceva? Astia sunt de-un neam cu mine? Eu nu pot sa cred asa ceva. Nu. Nu. Nu. Cine-s nesabuitii, smintitii de pe la teveu care cred ca-s cineva pentru ca se spurca in fiecare seara intrecandu-se in marsavii si minciuni … si astia sunt romani? Dar ce am eu in comun cu ei? Nimic. Absolut nimic. Atunci se prea poate ca-s cehoaica, slovena sau svaboaica, sasoaica (ca tot m-am nascut langa granita), poate bulgaroaica (mai bine!), vreo englezoaica ratacita prin tara asta, dupa toata estimarile recente, cu un nivel si standard de viata sub Burkina Faso.
*
Cine-s toti nebunii astia din jurul meu, carora nu le pasa de nimic? Cei care-si bat joc de prezentul si viitorul meu? Cei care fac totul praf, distrug totul pentru … nimic. Pur si simplu pentru nimic? Nu pot numi ceva pentru care fac asta. Bani? Dar banii nu stiu sa-i cheltuiasca si cei mai multi i-au aruncat efectiv pe prostii: toale, masini, mancare, toale, toale, telefoane, fite, telefoane, toale, prostii. Faima? Asta-i un popor care uita tot in trei zile, nu-si poate forma amintiri de data recenta. Un trai mai bun? Nu. Nu intereseaza pe nimeni. Bucurestiul e un jeg aglomerat, poluat, agresiv, foarte agresiv si urat mirositor de la un capat la altul. ASTA e un trai bun? Iar prin restul tarii, cati traiesc bine? Pentru ce, pentru cine fac ceea ce fac? Pentru copii? Hai, lasati-ma! Scutiti-ma! Care copii? Cei ce nici numai stiu scrie romaneste? Cei pe care nimeni nu mai vrea sa-i invete nimic si care nici nu vor sa invete nimic?  Generatia „stie kr-va dece nam l-uat baku”?
*
Nu stiu ce s-a intamplat cu poporul roman. Daca sunt romanca, aici nu ma simt acasa. Poate nu sunt. Nu, nu sunt. N-am cum. Nu pot fi intre noi diferente ATAT de mari. Trebuie sa fie o explicatie rationala la mijloc, ceva genetic … Si atunci …
*
Daca tot nu sunt romanca si am de ales, astazi aleg sa fiu englezoaica. God Save The Queen!

*

Update:

„Unde esti tu, Tepes Doamne
Ca punand mana pe ei,
Sa-i imparti in doua cete,
In smintiti si in misei?”
Mihai Eminescu

Foto: Laura Ilica, Robert Lupu

din nou, despre „Osama”


am revazut cam jumatate din filmul lui Siddiq Barmak, „Osama„, aseara, pe TVR Cultural, chiar la cateva ore dupa ce am avut o discutie care m-a pus tare pe ganduri, cu noua mea angajata, A.

A. vrea sa plece in Irak, impreuna cu niste irakieni. Viseaza la asta. Ia niste cuvinte spuse de ei in nu stiu ce context, drept promisiuni. Isi tese tot felul de scenarii. In care ea e in rolul principal si duce o viata exotica, aventuroasa, dar, in fond, frumoasa. Am vrut s-o sun, sa-i spun sa se uite, dar am renuntat. Nu stiu de ce, dar cred ca n-ar fi inteles. Astazi, aici, in Bucuresti, Romania, anul 2012, oamenii ti-o iau in nume de rau daca le spui ca-si doresc ceva ce, in ultima instanta le va face viata un iad.

Irakul face parte din tarile din lume de care nici n-ar trebui sa te apropii, daca vrei sa pleci din Romania si esti … FEMEIE. Izbuteste cred, „performanta”, sa fie intr-un macabru, sumbru Top 5, dupa Afganistan, Pakistan si, probabil Iran, de la toamna, dupa ce va incepe razboiul.

*

Draga mea A.,

Filmul lui Siddiq Barmak se petrece in Afganistan, dupa venirea la putere a talibanilor. Adica prin anii 90. 1990 si ceva. Acum 15 – 20 ani! Nu in Evul Mediu!! (care, conform teoriilor recente, nici nu era atat de intunecat precum se spune). Talibanii sunt niste extremisti religiosi care aplica invataturile Coranului asa cum cred ei. De pilda, au inteles de acolo, desi nu stiu sa spuna Coranul textual asa ceva, ca femeile sunt un fel de diavoli incarnati care nu fac decat sa-i „starneasca” pe barbati si sa-i indeparteze de mantuire si de bunavointa lui Allah. Drept pentru care, femeile au fost pedepsite sa fie infasurate vesnic in niste saci albastri, numiti burka (saci care au doar o mica fanta prin care poti sa te uiti aproximativ pe unde calci), sa nu iasa neinsotite de barbati in oras, sa nu se duca la scoala, la serviciu, la piata, in vizita la familie, la prieteni sau la moschee, si cate si mai cate. Filmul incepe cu o scena sugestiva si brutala: talibanii le alunga pe femei de pe strazi cu tunuri de apa, focuri trase pe unde se nimerea din pustile lor rusesti si batai. Da, batai. Pe cele ce se incapataneaza si raman pe strada, le aduna si le inchid in niste custi … laolalta cu gainile. Pentru multi dintre acesti barbati, femeile valoreaza fix cat o gaina (asta spune si Barmak prin aceasta alaturare: gaini – femei); de fapt, dupa ce nasc suficienti fii, nu mai valoreaza nimic.

Osama (film)

Osama (film) (Photo credit: Wikipedia)

E mai crunt decat atat. A fost o vreme in Afganistan cand femeile au devenit normale. Fara sa-si abandoneze credinta si toate obiceiurile, s-au dus la scoala, s-au angajat, au inceput sa duca o viata obisnuita. Unele au ajuns sa lucreze ca asistente sau doctorite in spitale, cum e absolut firesc in societatea occidentala sa ajungi sa faci. Talibanii le-au luat toata aceasta viata. Le-au obligat sa ramana in case, unde, fara un barbat care sa le asigure traiul zilnic, erau fortate sa moara de foame. E cazul eroinelor noastre, trei generatii: bunica, mama, fiica, consemnate indaratul unor ziduri inalte fara niciun fel de sprijin barbatesc.

Of :(.

Batrana, bunica, isi rezuma concluziile unei vieti foarte simplu, foarte direct: „am trait atatia ani dar n-am vazut nicio diferenta intre barbati si femei. Toti (si barbatii, si femeile) sunt la fel de nefericiti. Un barbat ras si imbracat in burka arata la fel ca o femeie.” Pe aceasta concluzie se bazeaza decizia lor de o imbraca pe fata in baiat si de a o trimite la munca pentru a le salva de la moartea prin foamete. Sotul si fratele mamei au murit, ba intr-un razboi, ba pur si simplu. Au ramas singure. „Te iubesc atat de mult, mi-as da viata pentru tine” – ii spune mama fiicei. Dar nu poate. Nu poate sa-si dea viata pentru ea. Si daca s-ar sinucide nu ar castiga nimic. Acest regim absurd, ingrozitor, iti ia pana si aceasta ultima si disperata solutie: sa-ti dai viata pentru aproapele tau pentru a-i face lui sau ei viata mai buna.

Fata se tunde, se imbraca in baiat si se duce la munca. E remarcata in oras de un lider taliban. Se stie azi ca talibanii preferau sa se insoteasca, sexual si sentimental, cu adolescenti de sex masculin, deoarece acestia erau mai cultivati. Lipsa unui partener sentimental si sexual educat nu i-a facut sa-si reconsidere atitudinea fata de femei. Dimpotriva. I-a facut sa le dispretuiasca mai mult. Fata – eroina principala – e luata si dusa intr-o tabara talibana pentru a fi indoctrinata. Aici, si datorita stresului, ii vine ciclul (singura diferenta palpabila dintre barbati si femei), e „desconspirata” si trimisa pentru a fi judecata.
*
De un tribunal taliban, care aplica sharia si, destul de multe condamnari la moarte prin lapidare (cu pietre).
*
N-o sa va spun cum se termina. Trebuie sa-l vedeti.
*
In ciuda subiectului absolut ingrozitor, e un film foarte bun. Foarte bun. Primele doua dati cand l-am vazut am fost terifiata de poveste, dar ieri, am reusit sa-l urmaresc cu mai multa relaxare. Exceleaza prin cadrele frumoase, bine alcatuite, prin ritm, prin metaforele extrem de simple si sugestive. Prin folosirea foarte inspirata a culorii, in acest desert al umanitatii. Tensiunii inerente i se opune simplitatea unei vieti duse langa un foc aprins in vatra si o lampa simpla, cu petrol … amintiti-va!, toate acestea se petrec in anii 90. Desi in Afganistan nu mai e decat piatra pe piatra si petrol, Barmak reuseste sa gaseasca sarmul caselor din chirpici si a strazilor strajuite de pereti inalti si lipsite de vegetatie. Din loc in loc se mai deschide cate o poarta prin care ies sau nu, oameni. Detaliile, ah detaliile, sunt absolut zguduitoare … cum sunt tratati strainii – care nu inteleg nimic din ce li se intampla, nici atunci cand sunt trimisi la moarte -, cat si cum traiesc afganii, ce viata urata au femeile, cat de rau traiesc barbatii … absolut terifiant, naucitor. Si se intampla si acum, in acest moment, in acest timp …. oarecum, aparent paralel cu noi …
*
A.! Nu te duce in Irak! Nu e o tara pentru femei ….

UPDATE:

P.S.: Amatoarelor de emotii arabe, de povesti din 1001 de nopti care li se pot intampla lor (ha!), le mai recomand, daca acest film nu le convinge, un altul, mai recent, din 2009: „No One Knows About Persian Cats„, de Bahman Ghobadi, produs de Wild Bunch (Premiul special al juriului Ex-aequo in sectiunea Un Certain Regard la Cannes, 2009). Se petrece in Iranul zilelor noastre, chiar in Teheran. Sa vedeti ce patesc in anul 2009, in Iran, niste copii care vor sa cante indie rock.