4 more years …


a macanit Obama pe Twitter … lasandu-l pe Mitt Romney absolut fara grai. Daca nu ma insel, a castigat aceste alegeri cu o majoritate a electorilor mai mare ca acum 4 ani. Iar daca voturile Floridei se vor duce tot la Obama, Romney poate sa organizeze o sesiune publica de stropsit, urecheat, si apostrofat cu toti consilierii lui de campanie (luati aminte la Coreea de Nord, ei stiu sa-si puna la punct cetatenii. Va mai amintiti ce le-au facut antrenorilor si jucatorilor echipei de fotbal care se prezentat rusinos la nush ce campionat mondial?), consilieri care l-au sfatuit, dupa cum se vede, destul de prost. Foarte prost. Cu situatia economica a Americii si cu piedicile pe care republicanii le-au pus programului de reformare a sistemului de sanatate – ObamaCare -, impiedicandu-l si incalcindu-l prin institutiile lor legislative la fel de abil cum impiedica si ai nostri tot felul de legi care nu le convin, nu e de acceptat ca Romney a pierdut. Mai ales ca, votul popular (care NU da presedintele in America), a fost aproape fifty-fifty.

*

In toata aceasta euforie pre si post alegeri americane – chiar si eu am fost incantata de rezultat desi, pana la urma, habar n-am de ce – am citit pe FB cateva comentarii surprinzatoare ale romanilor. De pilda un domn ce detine un ziar online prin America astepta cu nerabdare ca Mitt Romney sa iasa invingator, precizand ca nu-i place Obama pentru ca s-a „bagat” in treburile noastre romanesti prin intermediul lui Gittenstein si a tinut partea presedintelui Basescu si a PDL-ului. Nu-i inteleg logica, marturisesc. Mitt Romney imi pare mai degraba un cowboy pus pe harta, gata de razboi cu oricine si mai ales cu adversarii traditionali cum e Rusia. Gata sa implementeze fortat „democratia” oriunde in lume daca asta ii poate aduce ceva faima de Salvator Universal si neshte viitoare afaceri … Tocmai unul ca Mitt Romney i-ar fi facut praf si pulbere in an instant pe Ponta si a lui ceata de ametiti mai ales dupa declaratiile lor usor ticnite privind apropierea de mama Rossia, dupa incantarea cu care Marga a lasat balta salonul de carte de la Paris ca sa deschida un ICR taman la Moscova …. Asa, cu Obama, care pare mai inclinat sa se bucure de acesti urmatori 4 ani si s-o pupe infocat pe nevasta-sa de cate ori are ocazia, decat sa porneasca razboaie inutile, e mai liniste pe terenul de joaca. Adica ai nostri isi pot trage la gioale mai in voie, cat Big Brother e neinteresat si ocupat cu altele.

*

Apropos, ati observat cat de incordati erau combatantii nostri azi, la intalnirea de la Cotroceni? prima, cred, de la destituirea nereusita din vara? Pareau aproape de explozie. Sau implozie. Nici Romney nu era asa suparat. Si el a pierdut juma’ de continent si titlul neoficial sau semi-oficial de cel mai influent om din lume. Presedintele Basescu era de-a dreptul congestionat, ca sa nu zic extrem de buhait, parca luase in greutate 10 kilograme intr-o noapte, iar Ponta privea in jos prin ochelarii aburiti de emotie ca o scolarita prinsa cu tema nefacuta. Zau, ego-urile dambovite au ajuns de rasul curcilor. Caci eu nu mai rad de mult.

*

aud ca Bill se pregateste de un nou desant la Casa Alba. Al naibii Bill, asta, ce sa mai zic. Tare. Cum care Bill? L-ati si uitat? Ce oameni mai sunteti si voi, pe cuvant acum … Bill „Trabuce” Clinton. (Stiu, pluralul e trabucuri, dar in cazul lui, Trabuce suna mai bine. Nu?). Mda. El. De data asta in calitate de prima doamna. Ca titlul de prim domn inca nu s-a inventat. Cum nici situatia asta in care sotia unui fost presedinte vrea sa candideze ea insasi la presedentia aceluiasi stat inca nu s-a … mai intamplat niciunde in lume. Bineineteles sunt curioasa, in cazul in care Hilary Rodham Clinton va ajunge prima femeie presedinte al SUA, daca Bill va mai avea acees la Biroul Oval. Sau il vor inchide in vreo pivnita pe acolo si il vor hrani printr-o ferestruica. Nu de alta dar omul e periculos. Trage-n tot ce-i trece prin vizor. Ce credeti,  importul de trabucuri va avea de suferit incepand din 2016 incolo? Hm … sau credeti ca productia de rochite cu pete din dotare va cunoaste o crestere spectaculoasa? I’m thinking, breathing, talking business here … you know. Zic sa ne imbogatim. Da-o-ncolo de politica. Chiar n-are niciun haz.

Reclame

Ruxandra Cartianu: Duminica unui roman din America


Neliniștea unui român din America din Duminica referendumului

Nu știu exact ce vor face  Duminică românii din America. Dar cred că în marea lor majoritate nu se vor prezenta la referendum.  Vor proceda astfel  fiindcă au perceput gravitatea evenimentelor ce se petrec acum în țara de origine și răspund  cu simț civic îndemnurilor de a sta acasă? Sau din comoditatea imprimată de apolitismul stilului de viață american  coroborată cu  un fel de nepăsare,  lehamiseală, lipsă de informare sau deformare? ”Good  question”,  ar spune  americanul.  Inclin să pledez pentru cea de a doua variantă. Argumentele sunt personale și provin din reacțiile celor în mijlocul cărora trăiesc în prezent.

Majoritatea cunoscuților mei din America au plecat demult din țară, fac parte din categoria azilanților politici, cei care au plecat greu și cu durere,  cu sentimentul acela îngrozitor că pleacă pentru totdeauna,   dar și cu speranța că nu vor mai fi obligați să se întoarcă vreodată  în România. Au plecat cu totul, au aruncat în valiză amintiri, diplome, poze de familie, câte un disc cu Maria Tănase sau colinde de Crăciun, o carte de Creangă sau Eminescu să le țină de urât, o cămașă de borangic  pe care să o poarte cu mândrie națională la diferite sărbători ale comunităților românești,  și încet, încet au început să uite limba pe care copiii lor născuți  în țara lor de adopție  au refuzat să o învețe.  Acești  români au pierdut contactul cu realitatea românească, nu-i mai aparțin decât prin simțire.  Revoluția decembristă i-a însuflețit puțin, s-au năpustit spre țara mamă cu dor și iubiri înăbușite, i-am văzut chiar sărutând pământul  la ultimul  pas  de pe scara avionului, unora dintre ei li s-a cuibărit în suflet pentru o clipă speranța că s-ar  putea întoarce să-și  reia viața din punctual în care o   abandonaseră,  să-și regăsească  prietenii, atmosfera familiară a  cluburilor de bridge  și de șah în care se refugiau de realitate… Și-au revenit rapid din visare.  ”Ce mai e prin țară?”, asta e  întrebare pe care ți-o adresează  acum, atunci când află că tocmai te-ai întors din România și se uită ciudat la tine dacă le spui că ai stat vreo 2-3 luni pe-acolo și că abia aștepți să te mai duci la toamnă. Cum de-o fi rezistat? Te căinesc în sinea lor. Iac-așa bine, îți vine să le răspunzi obraznic.  Îi înțeleg și îi respect.  Viața lor a prins rădăcini aici. Pentru acești români americani ceea ce se întâmplă acum în România este imposibil de înțeles  și de digerat.  Abia de pricep cei ce trăiesc acolo în vâltoarea evenimentelor.  Pe cât e de greu să le explici, pe atât de greu să înțeleagă. Și chiar de-ar înțelege, nu i-ar mai durea atât. Sunt atâtea nenorociri și pe aici…

Probabil că unii dintre ei,  mai interesați de politică,  republicani convinși cum cred ca sunt instinctiv  majoritatea  românilor  care au poposit în America înainte de 89, care asociază orice orientare social democratică  socialismului și comunismului din cauza căruia și-au luat traista la spinare, porniți rău pe Obama,  n-au văzut cu ochi buni semnarea parteneriatului strategic dintre acesta și  Băsescu. I-am auzit  spunând că nu-nțeleg de ce îl mai vor unii pe  ”marinarul mitocan aflat la Președinția țării”,  că pe ei nu prea-i interesează ce mai mișcă prin România, și că problema lor acum este ce se întâmplă cu America, cum va reuși ea să reziste ca bastion al libertății, democrației, proprietății private, și capitalismului în fața avalanșei socialiste europene.  Frumos și patriotic. Dar cam astea ar fi și problemele noastre acum, nu-i așa?!

Altcineva, fără vreo admirație deosebită pentru Băsescu, probabil din cauza acelorași parteneriate, își afirmă deschis inapetența pentru politica românească declarând  ”Nu știu cine e Ponta, nu vreau sa mă enervez cu politica româneasca, dar știu sigur că Patapievici îmi produce o repulsie care mă poate îmbolnăvi (sic!)”. Unde dai și unde crapă!

Aceasta ar fi categoria celor pentru  care motivația neparticipării la referendum este dezinteresul și  lehamiseală.

Urmează apoi categoria românilor postdecembriști,  a ne-azilanților, a celor  care au venit cu acte în regulă, direct, fără lagăre, din spirit de aventură sau din dorința de a se confrunta cu marea provocare,  care au venit prin muncă, merit,  și talent,  sau pur  și simplu prin noroc.  Sunt cei care au rămas legați de țară, cei care mai tineri fiind, nu exclud posibilitatea întoarcerii în România atunci când își vor fi terminat studiile înalte sau vor fi strâns banii necesari să încropească o afacere la ei acasă. Aceștia stau de veghe, cu ochiul întors spre România, atenți la tot ce  mișcă acolo, bine informați  și vigilenți. Îi întâlnești pe rețelele de socializare condamnând derapajele, acționând, inițiind demersuri, semnând petiții, amendând greșelile, dezamăgiți,  dar ne-abandonând lupta și speranța. Aceștia  în mod cert nu vor voi ca prin participarea  la referendum să legitimeze fărădelegea.

Și totuși,  mai este o categorie,  cea a  românilor  de pretutindeni  care votând în 2009 pentru  Băsescu i-au rămas credincioși până la capăt, cei care mai au idealuri și  încă mai cred  că lupta va fi cinstită și că cel mai  bun va trebui negreșit să învingă,  cei care l-au văzut pe Băsescu la începutul acestei campanii hotărât să lupte și au închis apoi  liniștiți televizoarele,  cei care au strigat că se vor duce la vot și vor pune cu sufletul ștampila pe NU, cei care i-au promis că vor fi alături de el  și nu vor să-l lase singur acum în fața urnelor,   cei care au inițiat și au semnat petiții cerând respectarea regulilor jocului și suplimentarea secțiilor de votare dinafara granițelor, pentru a-și putea exprima nestingheriți opțiunea, cei la care nu a ajuns mesajul ”non-combatului” sau poate nu l-au înțeles, cei  care vor considera ca inacceptabilă și nedemnă pentru ei și președintele lor luptător ideea  de a sta acasă și a aștepta deciderea viitorului țării la ”masa verde”, cei care nu mai au deloc încredere că Parlamentul va juca cinstit și va respecta Constituția, și  mai ales cei cărora le e pur și simplu teamă că Președintele lor va sfârși tragic în cazul în care se va întoarce la Cotroceni  nevalidat de voința populară și nu vor să fie părtași la semnarea acestei sentințe.  Câți de mulți români americani vor fi în această categorie?! Și ce vor  face ei!?

De ei și pentru ei îmi este teamă.

Cu aceste neliniști, în această Duminică, eu NU votez, voi merge la recitalul fiului meu într-o biserică americană, voi asculta muzică și voi încerca să sper. Vă invit pe toți să fim împreună!

Ruxandra Cartianu

 Update: 29 iulie

Erată

Nu este  vorba de o greșeală de tipar în articolul meu, ci de una de fond. Chiar una gravă, cu consecințe. Analiza mea s-a dovedit a fi incompletă. Am refuzat, deopotrivă cu mintea și cu sufletul, să cred că în această țară liberă și democratică, în care criza își face încă de cap,  guvernul este nevoit se ia măsuri  dur, în care șomajul depășește  9%, prețul benzinei își face de cap,  bugetul  local este la jumătatea anului în deficit, oamenii își pierd casele și de disperare chiar și viețile,   cureaua se strânge peste tot, și la stat și la privat, învățământul este în criză, se taie din pensia și așa mică de social secutrity  dar nimeni nu iese în stradă  să dea cu Obama de pământ, ar putea să existe români care să gândească antenește.

…..“Cred ca -i sta mai bine sa plece si sa ne lase in pace!!chiar nu intelege ca romanii vor o tara ca afara????”, ”ptr. Romani din Romania trebeiue stima d-na sa MERGEM , de unde a-ti plecat ?? cine va crescut? cine va educat ? cine va facut bine atunci cand a-ti avut nevoie de spilale, ptr ai nostri STRAMOSI ,PARINTII,ca RESPECT TREBUIE MERS”, ”noi cei SINCERI , CEI CARE AU ONOARE SI CU SUFLETUL CURAT VOM VOTA DREPTATEA”, ”presa straina a fost ionformata GRASIT asa cum procedati si d-v si D-NA Laura” ….transcriu mot a-mot cu ghilimele de rigoare câteva comentarii primate drept replică la un mesaj  pe care l-am postat pe pagina de Facebook a grupului numit Romani în Los Angeles.

Încercam să-i informez pe cei ce nu se vor duce la vot despre calea de urmat  pentru prevenirea fraudării. Știam că încalc regulile acestei pagini. Fără politică și fără religie, mă avertizase organizatorul grupului, un tânăr cu ochii mult prea albaștri ca să nu-ți trezească neliniști,  la prima mea încercare de a socializa cu membrii grupului. Fiindcă seara de poezie eminesciana cu Ion Caramitru organizată de ICR care urma să se desfășoare  la începutul lunii iulie, fusese anunțată pe această pagină, am postat în replică un mesaj prin care îi îndemnam discret pe cei ce urmau să participe la eveniment la o atitudine, fireasca mi s-a părut mie:  sa purtăm alb în seara românească ce urma să vină, sau papioane sau măcar o carte la subraț.  Pusă la punct oarecum politicos,  m-am scuzat pentru deranj și m-am retras ca și cum greșisem ușa.  Am devenit complet inactivă pe această pagină , dezertând de la orice activități de grup cu sarmale și mititei și hore în aer liber. Dar astăzi n-am rezistat. Mă cuprinsese așa o neliniște că absenteismul nostru , al celor din diaspora, ar  putea fi fructificat de tabăra cealaltă, încât  mi-am călcat pe inimă și înarmată cu câteva sfaturi procedurale oferite de Laura Ștefan am postat un mesaj de avertizare. Au urmat comentariile de mai sus, un schimb civilizat de replici, apoi intervenția decisivă a șefului: Va rog să considerați acest mesaj ultimul avertisment. V-am spus sa încetați cu politica pe acest grup dar nu m-ați ascultat. Înca o greșeala si v-a dau afara de pe grup”.

Mi-a răsunat brusc în cap zicerea ilustrului nostru conducător interimar (citez din memorie):  Să fie exclus din partid dl. Chiliman și să i se trimită și DNA-ul pe cap…. N-am mai așteptat să fiu exclusă, m-am dat singură afară.

In mod sigur oamenii din acest grup se vor duce astăzi la vot și vor pune cu zăduf ștampila pe DA.

matineu


nu sunt o matinala, nu mi-a placut niciodata sa ma trezesc devreme. Sau asa mi-a placut sa cred despre mine. Totusi, de cate ori o fac, vad orasul intr-o lumina deosebita, pe care altfel n-apuc s-o vad niciodata. E ceva in aer, straveziu dar natural, un fel de respiratie a noptii, ultima inaintea unei zile obositoare. O dara de autenticitate de mult pierduta. Orasul e spalat si curatat, pregatit pentru multe ore de folosire intensiva. La 8 fara 10, totul e un pic mai frumos ca doua ore mai tarziu. Si mai curat.
*
Nu prea se aud claxoane, masinile circula rapid si fara sa-si ia fata una alteia. Dimineata parca suntem alti oameni, cu fete mai destinse, mai frumoase. Traversez o buna bucata din oras in ritm alert, fara sa ma incomodeze nimeni. Imi intra soarele in ochi si-mi place. E primavara si e atat de placut s-o simti pe obraz.
*
9.50: totul incepe sa arate asa cum stiu. Atmosfera redevine familiara. Imi vine sa zambesc. Pe o straduta mai ingusta din Cotroceni, un van blocheaza ambele benzi. In spatele lui, o femeie tipa si claxoneaza in acelasi timp. Urmaresc scena. Indiferenta usor posomorata a soferului si a insotitorului lui probabil ca m-ar fi enervat si pe mine. Au parcat acolo pentru ca au de descarcat marfa. Informatia suna ca o sentinta implacabila. In fond cine-i poate deranja pe lumea asta pe descarcatorii de marfa? „De ce nu ocoliti?” – arata unul din tipi catre o strada alaturata, asa ca-ntr-un acees de generozitate. E inca devreme, mai are in el un pic de umanitate. Doamna din masina ii blagosloveste si mai enervata. Pentru ea ziua incepe prost. Un timp ramane acolo claxonand si tipand. Barbatii care i-au blocat drumul ei obisnuit de dimineata o ignora complet. Au epiderma atat de batucita de claxoane si injuraturi incat istericalele astea matinale n-au cum sa-i deranjeze mai mult decat i-ar deranja un tantar. Unul ii face semn cu mana la cap: „Esti ticnita? Du-te de te trateaza …”
*
10.30, Dorobanti, in zona cafenelelor. Aici lumea nu s-a trezit pe deplin. Floraresele uda trotuarele cu apa veche de la flori. Ma masoara din cap pana in picioare. Nu arat a fi genul care-ar cumpara un buchet. Intru sa-mi iau un croasant, mi-e foame, n-am mancat nimic azi. In fata mea un domn original, dar original cum poti gasi aici: mocasini de piele (cred ca imblaniti pe dinauntru sau ceva de genul), fara sosete, cu pantaloni de trening, cu o haina faina de velur albastru, fular bine innodat la gat (stil: „I am travelling a lot in Western Europe and I do not dress like those lowlifes from my country”), fes, ochelari, mimica blazata. Parca a coborat acum din pat sa-si ia micul dejun. Probabil asa e. Acum s-a trezit si a iesit si el sa-si cumpere ceva pentru micul-dejun. Ies, muscand cu pofta din croasantul incalzit. De cand mi s-a confirmat banuiala ca nu-s facuti loco ci doar niste biete congelate date putin prin cuptor, parca chiar nu mai au hazul de demult.
*
La stop il remarc pe Becali. In Rollsul lui alb, imens fata de strada destul de mica si meschina. Cu numar – cum altcumva – B 100 BGT ( de la Gigi Becali si un alt nume pe care nu-l stiu dar poate, de ce nu, si de la BoGaT – ma gandesc). Ma uit in jur: chiar ca-i o masina nepotrivita in ambianta asta. Tipul insa nu baga in seama gandurile mele. Who cares girl?, ce gandesti tu! Sta pe locul soferului (hahahaha – e soferul propriei limuzine Rolls!), aplecat intr-o rana, foarte pe spate dar cu scaunul ridicat sus, astfel incat pare mai mare decat e. Tine moale telefonul in mana dreapta si vorbeste inspre el – cam cum le vezi pe pitzipoancele de Holywood ca fac, in cine stie ce inregistrari pe MTV sau Fashion TV. Isi studiaza fata in oglinda retrovizoare. Ranjeste satisfacut. N-are nimic intre dinti. Nici in nas. Norocul il iubeste. Si, bineinteles, Dumnezeu. Absolut. E o dimineata minunata si el se indrepta spre noi orizonturi pline de succes. Verde! Rollsul rateaza plecarea … nu-l claxoneaza nimeni. Pacat …
*
Astazi, viata e frumoasa!
*
P.S.: Cand te gandesti ca sunt contemporana cu toti oamenii astia :))))))))

Romanii la cumparaturi … no.2


Pai si de ce sa merite faptul asta atenţia din partea mea? Sa merite 1-2 posturi pe blog? Doar marea masa e neşcolită la noi (indiferent câte mastere ar avea, ştim cu totii cum se intra la facultate, cum se intra la master, etcetera).

Pai, pentru ca am văzut tineri, cu pretenţii mari de la ei şi de la cei din jurul lor, înroşiţi de emoţie şi de mândrie pentru ca au stat la coada la casa la C&A sa-şi cumpere o buleandra de acolo.  Manageri în multinaţionale. Cu salarii de 4 – 5 ooo de lei.  Am auzit de altii care organizau excursii duminicale pana la ieşirea din Militari (înainte sa se deschidă AFI Palace).  Unora le-am spus, pe un ton scăzut şi lipsit de nuanţe: „pai asta nu e vreun brand, ceva de calitate”, şi m-am ales cu priviri total nedumerite – cum adică C&A nu-i un brand??? şi nu e de calitate? doar e din vest, nu???!!!” ori cu replici enervate şi bufniri de dispreţ.

Da Paul, romanii nu gândesc. N-au nevoie. Se duc doar şi cumpără. La fel cum „cumpără” toate cretinismele de la TV, cum nu digera nimic şi nu cern nimic din ce li se întâmplă. Iau totul cum vine, nu învaţă nimic şi trec mai departe încredinţaţi ca sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cu cea mai mare ….. da, aia, cei mai buni în pat, ca se vor descurca mereu, oriunde în lume, cu inventivitatea şi creativitatea lor excepţională. Noi, undeva în adâncul nostru suntem convinşi ca dacă ne-om duce mâine în străinătate, şi ne-om angaja la un bar, vom ajunge cu uşurinţă şi cu siguranţă în 6 luni maxim – maximorum, şefi peste toţi de acolo. Pentru ca aia – englejii, francejii, americanii – prostii aia nu ştiu sa se descurce. Noi ştim. Se vede după cum arata viata noastră, după cum arata România. NU?

Fiti sinceri …


„Sau ce va imaginați… ca dacă la comuniști trei munceau și șapte o lălăiau iar salariile erau egale la toți, acum este altfel? Cel mult putem spune ca împărțeala banilor se face prin alte mijloace (ex.: inflația, deflația, moneda tipărită fără acoperire etc.),  dar tot în calul care trage se da cu biciul.”*

* comentariu la un blog cu tematica economica

Fiți sinceri … Câți dintre voi, cei care ați apucat puțin și din comunism și stiti ce-i aia, v-ati capatuit si o duceti muuult mai bine dupa ’89? ( Bine, cei care n-ati furat, nu v-ati nascut in Primaverii sau Cotroceni, n-ati avut parinti cadre importante in partid sau mari directori prin inteprinderile comuniste? ) Realmente, ce avem de castigat traind in capitalism? In afara ca magazinele sunt pline (printre altele de multe prostii, lucruri inutile si otravitoare, E-uri, pesticide, legume/fructe tratate hormonal si modificate genetic)? In afara ca aveti libertate de exprimare, pe care oricum n-o folositi decat ca s-o comentati pe EBA, sa radeti de Vanghelie si sa-l mai injurati pe marinar? Ca puteti alege liber si aveti mai mult de un candidat pe buletinele de vot? Cine s-a dus la vot, macar sa-si anuleze buletinul?

Cine foloseste intr-un fel pozitiv, eficient, creativ libertatea castigata cu pretul unor vieti in ’89?