băieți, voi și spuneți cînd simțiți ceva?


NU? Adică faceți ceva. Faceți să se întîmple. Adică nu lăsați lucrurile așa. Doar așa. Să cadă înlăuntrul vostru și să facă implozie acolo. Să vă roadă pe dinăuntru, ani de zile, poate zeci de ani, pînă ajungeți din oameni neoameni. Pînă ajungeți din niște oameni plini de sentimente frumoase … niște fîntîni care se umplu permanent cu dacă, de ce n-am, de ce n-a, de-aș fi, cum ar fi fost să, cum am trecut pe lîngă și n-am, poate, poate, poate …. Adică știți, ați realizat la un moment dat în viața asta, așa cum e ea, că simțim ceva autentic și irepetabil în legătură cu și împreună cu altă persoană rareori în viață și de fiecare dată cînd lăsăm momentele astea să treacă în loc să le prindem bine și să le tragem lîngă noi, între noi, în noi, în loc să ni le prindem de suflet cu un nod cît mai greu de desfăcut, pierdem ceva ce nu vom putea niciodată recupera, ceva atît de prețios și …

*

De ziua mea am primit darul unor priviri pline de regrete. Regrete nu pentru ce s-a făcut ci pentru ce NU s-a întîmplat. Întotdeauna am crezut că acestea sînt cele mai negre regrete pe care le putem avea. Regrete ce cuprind în ele un univers întreg pe lîngă care am trecut pentru că așa am … ales. Pe care l-am ratat pur și simplu. Și care e posibil să nu ne mai fie dat niciodată.

Am și eu regretele mele. Îmi pare rău pentru multe. Multe pe care le-am făcut, care mi s-au făcut, care s-au întîmplat. Sînt sertare în mintea, inima, sufletul meu pe care nu vreau să le deschid. Pentru că mă doare. Pentru că acolo e multă furie sau dezamăgire, sau cine știe ce. Sertare înțesate de regrete. Dar astea-s un fel de regrete firești, pe care le pot suporta, pot chiar face ceva cu ele. Pot să le scot și să le arăt ca pe un tricou găurit: uite gaura asta din tricou e regretul meu. N-am însă așa multe regrete din celelalte. Regrete că n-am încercat. Că ușa a fost în fața mea deschisă, și eu n-am intrat. Regret, da, multe. Regret că mi-a ieșit prost, că n-am dat bine, că poate m-am făcut de rîs, c-am fost penibilă, că nu m-am făcut înțeleasă, că m-am purtat nasol, egoist, obraznic, înfumurat, regret că n-am ținut cont de sensibilitățile altora, îmi regret nemîplinirile, regret multe, multe, multe … dar … nu regret gesturile simple, privirile, încurajările, toate emoțiile pe care le-am lăsat să se vadă, uneori prea crude … tot ce-am făcut să ajung la celălalt care, dintr-un motiv sau altul, a ales să se prefacă că nu.

N-am regretul ăsta. Regretul ăsta că NU am făcut o dată un simplu gest, cel mai simplu posibil, o mîngîiere, o atingere, că nu am spus cîteva cuvinte care să cuprindă în ele tot. Că nu am spui stai, rămîi, vino … doar vino și atît.

 Regretul ăsta e insuportabil. E pur și simplu de nesuportat. Am văzut asta în ochii lui.

… am primit darul asta peste mese, peste masă, printre sticle și pahare și rotocoale de fum, printre umerii, brațele și capetele celorlalți, din niște ochi tot mai înnegurați și mai îngîndurați. Profund îndurerați. Timp de cîteva ore.

579150_10151691616263379_1078658199_n

*

… momentul acesta poate fi ultimul, și n-ai făcut nimic. Și asta nu te doare? Te doare mai mult să spui ce simți? Nu te doare că nu s-a întîmplat?

*

Vino. Doar vino. Atît.

mix, remix și de la capăt


de mult, în viața mea lucruri extrem de diverse se amestecă într-un mod foarte abrupt. Ai zice că pînă acum ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu viața mea, așa cum e ea, dar uite că nu. Nu mă obișnuiesc. Fiecare întîmplare mă afectează în mod independent și ce se întîmplă mai apoi în mintea mea e greu de descris …

… săptămîna trecută, de pildă, am continuat repetițiile la „Hamlet. Next Hours”, am dormit foarte puțin, am strîns de pe jos cîini otrăviți cu furadan și anticoagulante, pe ăia care mai supraviețuiau i-am dus la doctor, nu prea am dormit, am mai citit cîteva pagini din „Viața lui Pi”, am făcut multă mișcare, am propus să-l identificăm pe ăla care împarte furadan cu atîta dărnicie și să-i facem plîngere la poliție pentru posesie ilegală de otravă, am ascultat părerile pro și contra unuia dintre personaje din piesă: este sau nu este bine conturat dramatic?, am făcut fotografii – am suficiente pentru proiectul H2O -, mai rămîne să-mi găsesc un sponsor și să și organizez expoziția, am tînjit enorm să fiu altundeva, mai ales la mare, am reînceput să scriu la „Jurnalul lui A&E”, am dormit puțin, cîinii au murit, și ăia pe care i-am dus la doctor, în chinuri cumplite, am mîncat multe fructe: afine, preferatele mele, pepene galbene și roșu, m-am trezit ieri la 5.50 hotărîtă să mă mut de aici, mi-am căutat casă și mi-am găsit taman la Lipova, m-am întîlnit cu oameni pe care nu i-am văzut de mult, am promis unui copil că-l duc în parc, am ascultat poveștile îngrozitoareși plînsetele/urletele de disperare ale celor care ocrotesc cîinii comunitari din zonă, după o vreme le-am zis să nu-mi mai povestească nimic pentru că-mi vine să vomit, am promis și mi-am promis că voi rescrie părți din piesă, n-am dus copilul în parc – rămîne pe data viitoare dar am văzut „Crimă și pedeapsă” la Bulandra, remixul lui Yuri Kordonski după propria lui punere în scenă din 2006, de data asta și cu Richard Bovnoczki și Marian Râlea în distribuție pe lîngă Marius Manole, Vlad Logigan, Rodica Lazăr …… am revăzut alți cunoscuți, am cunoscut alți oameni ……….

*

și în noaptea asta am dormit fix 10 ore și 32 de minute.

Azi poate reușesc să scriu ceva.

The Artist (vs. media)


Artistul meu preferat în copilărie era Michael Jackson. Am dat 2 mărci germane (o avere!) pe un poster cu el, pe care l-am lipit la loc de cinste (în centru) pe peretele camerei mele alături de George Michael, Madona și mulți alți artiști, azi uitați. Ascultam cîntecele lui cîteodată ore în șir, pe întuneric, pentru că aveau o intensitate aparte care m-a 243264atins de la prima audiție, o intensitate pe care mai apoi am căutat-o toată viața în tot, în toți și-n toate. I-am învățat versurile pe de rost și cînd mă plictiseam la școală le caligrafiam pe bancă. (Unde or fi băncile alea pe care atîția elevi și-au lăsat emoțiile și confuziile lor? Trebuie să fie de acum adevărate opere de artă …). L-am văzut prima oară în Dirty Diana, (danke, Gunti!), un videoclip de referință pentru mine și azi, din punctul de vedere al filmărilor, efectelor, editării, imaginii, luminii, ritmului, dansului, etc … un clip (pe care acum cînd îl revăd îmi dau seama)  m-a influențat în multe, de la atitudine, mișcare scenică, pînă la … ambiția de a fi un artist complet. Ce-i drept, e un mare dar de Sus dacă ai măcar UN TALENT (sau talant, cum vreți s-o luați), darămite atîtea cîte avea el! Se întîmplă doar o dată la un miliard și ceva și sîntem doar vreo 7 pe aici …

Apoi am crescut, preferințele muzicale inevitabil s-au mai schimbat, au mai apărut și alți preferați, tot mai diferiți, am trecut prin următoarele etape din viață. M-am îndrăgostit. Am adoptat muzica altora. Am pierdut-o odată cu ei. M-am pierdut și pe mine. M-am regăsit. Pe el l-am cam uitat.

Michael a început o luptă pe viață și pe moarte cu sistemul din care făcea parte și care l-a lansat. Cu invidia, lăcomia și iresponsabilitatea celor din jur. Cu supermiliardarii (pe atunci) de la Sony. Sigur că un astfel de talent (și o astfel de devenire) nu putea să se însoțească decît cu un om dezechilibrat. Nu cred că Michael era un om normal și nu înțeleg de ce se făcea atîta caz de anormalitatea lui. (Înțeleg: anormalitatea lui le aducea bani altora. Cu cît era mai anormal cu atît banii erau mai mulți.) Ar fi fost anormal să fie normal, și nu invers. Da, era negru și probabil își dorea să fie alb și să arate cît mai androgin. Și sigur nu avea o relație normală cu nimeni.

L-am redescoperit cu simpatie și compasiune în 2004, cred că era de Crăciun și eu eram într-un hotel fancy din Paris. Michael era în cea mai neagră perioadă a vieții lui: la al doilea proces de pedofilie, un circ mediatic mondial în care și el se comporta exact precum era și regia șoului: ca un

Michael Jackson performing The Way You Make Me...

Michael Jackson performing The Way You Make Me Feel in 1988 (Photo credit: Wikipedia)

claun. Am făcut atunci un pariu cu Lucien că Michael nu va fi condamnat și că nu e vinovat. Timpul a dovedit că așa e, eu am cîștigat pariul și Michael procesul, dar circul și-a atins scopul: l-a făcut praf și l-a mînjit pe timp nedeterminat cu ceva atît de murdar încît … încît l-a otrăvit ireversibil, mai mult pe dinăuntru decît pe dinafară.

Astăzi știm că cei doi copii care l-au acuzat de pedofilie au revenit asupra acuzațiilor lor, renegîndu-le, (au spus ulterior că părinții, că mama, că tata, că avocatul i-au învățat să spună că …), iar unul dintre ei, pare-mi-se, s-a sinucis. Dar media și-a făcut treaba în tot timpul ăsta lăsînd o dîră groasă de mizerie pe unul dintre cei mai mari artiști ai secolului XX. Massmedia, adică niște oameni incomparabil mai mici și indiscutabil incapabili să producă altceva decît torente de învolburare publică. De tot mai multe ori valuri de mizerie ce nu se mai spală, ori se spală doar în timp, se plătesc pur și simplu în timp, în foarte mult timp și foarte greu. Vedem și noi asta de 24 de ani, vedem că se poate, vedem cum se face, și am simțit-o pe pielea noastră mai ales, mai ales în ultimii 5-10 ani. Nu?

A murit brusc, la 50 de ani, după aproximativ 45 de ani de carieră. Înainte să apuce să le dea o palmă detractorilor. Sugătorilor și lipitorilor. Cu un mic ajutor de la un doctor obscur și iresponsabil care a primit o pedeapsă prea mică comparativ cu răul ireversibil pe care l-a făcut.

Peste 15-20 tinerii o să-l caute prin fișierele media, o să-l șteargă de praf și o să-l pună la locul lui. SUS. O să-și spună unul altuia: „moamă, ce ARTIST era ăsta!” Să sperăm că pînă atunci, familia lui disfuncțională: surorile, frații, părinții, TOȚI cei care trăiesc bine-merci de pe urma lui, n-o să-i omoare și copii din dorința de-a mai ajunge o dată pe prima pagină a ziarelor.

Miss you M!

P.S.: Mulțumesc Popy, Alina & Luga pentru că mi-ați amintit.

Mulțumesc că mi-ați amintit că atunci puteam fi diferite și ERAM diferite. Fiecare avea formația ei preferată, culoarea ei preferată, stilul ei propriu vestimentar și fiecare pornise să-și descopere propria identitate și ASTA ni se părea NORMAL. Azi, toți tinerii sînt la fel. Toți au aceeași privire, pe jumătate goală pe jumătate sfidătoare, se tund la fel, întorc capul la fel, vorbesc la fel, țin țigarea la fel, desfac doza de Cola în același fel. Au aceleași certitudini, și toate sînt de fier. Azi toți trebuie să fim LA FEL cu cei cu care lucrăm, colaborăm … cu vecinii de pe stradă, cu cei din cartier. Azi originalitatea e un păcat. Să fii uniform și banal – iată noul crez și ideal. Asta ni se impune și n-o mai face un singur partid și o singură familie ci o încîlceală de mediocrități, interese, iresponsabilitate și prostie. Să ferească Dumnezeu să încerci să fii ca tine! O să fii amarnic, ASPRU judecat.

*

Citiți și:

Michael

un bilet in plus


George Enescu

Image via Wikipedia

i-am cunoscut prin prietena mea N. şi apoi i-am tot văzut pe la Operă, Ateneu, Flarmonică, la festivalul George Enescu, pe la alte evenimente de nişă şi implicit de calitate; făceau parte din mica masă de bucureşteni care vînează serile culturale speciale ale capitalei (RARE!) cu satisfacţia cu care fură copii toamna nucile direct din pom.
¤
mi-au plăcut din prima: un cuplu echilibrat, omogen, seren, care infirma (fără pic de insolenţă) toate sloganurile infantile: „dragostea nu ţine, se transformă în altceva”, toată literatura superficială dar trendy, consumată la greu azi: „Dragostea durează 3 ani”. Durează 3 ani dacă eşti tu …. prost am vrut să zic, dar nu zic. Erau dintotdeauna împreună, aşa-mi păreau, se ţineau de mînă, avea aceleaşi gusturi, iar EL – mi se spune – „EL era de-o delicateţe, şi de-o discreţiee ….”. Îmi amintesc cum erau astă-toamnă, ne-am întîlnit mai mulţi prin faţa Ateneului, pe la concertele acelea în aer liber: „suntem bine, suntem foarte bine, atîtea lucruri bune ni s-au întîmplat în ultima vreme, am fost acolo şi acolo, am călătorit, toate s-au aranjat, s-au pus pe făgaşul lor, totul e perfect, prea perfect, parcă prea bine … parcă prea, prea bine” – rîdea EA, în felul acela reţinut, fericită …
¤
Parcă erau din altă lume.
¤
– hai măi N., de ce stai tu cu profa de franceză şi nu stai cu noi, îi spuneam amicei mele aseară, la transmisiunea în direct de la MetOpera, ce!, dacă are un bilet în plus înseamnă că poate să ni te şi răpească? Nu ne-am văzut de atîta timp …
– păi tu nu ştii de ce are un bilet în plus, de aia vorbeşti aşa …
¤
Într-o zi, EL a plecat cu cîinele la plimbare, s-a întors acasă şi a murit. Aşa. Cum ai zice: adio. Atît. End of story.
¤
„Life changes fast.
Life changes in an instant.
You sit down to dinner and life as you know it ends.”

… aşa începe The Year of Magical Thinking de Joan DidionEnglish: Joan Didion at the 2008 Brooklyn Book...

o carte care se bazează pe întâmplări similare, trăite de autoare, (recomandată tot de N. În fotografie: Joan Didion).
¤
„Life changes fast.”

Şi nimic nu durează la nesfârşit.
Totul se sfârşeşte.
Şi binele. Şi răul.

Totul.

Se sfârşeşte.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

P.S.: Cartea tulburătoare a lui Joan Didion s-a transformat într-o piesă de teatru. O piesă într-un personaj … interpretat la premiera mondială de Vanessa Redgrave. Magnifica Vanessa, pe care îmi doresc nespus s-o văd pe scenă. Două mici fragmente din acest one-woman-show se găsesc pe youtube, într-unul e chiar începutul: „Life changes fast.” … celălalt e un fragment care mi-a ridicat tensiunea mult … Le puteţi vedea aici şi aici.

Zidul (II)


secundo tempo

(prima parte o puteti citi putin mai jos)

Primul pas desculţ a fost pe iarbă. Iarba mi-a mângâiat degetele obosite de atâta şofat. Crengile mărului sălbăticit s-au aşezat între mine şi soare ca să nu-mi intre în ochi. Cel mai bun parasolar, nu m-am gândit niciodată la asta. Şi n-a făcut numai atât. Mi-a oferit discret şi de mâncare, din merele lui verzi, cele coapte şi chiar din cele putrezite de pe jos. La alegere. La alegere, cu această ocazie puteam să mă împrietenesc şi cu nişte viermişori. Gâze curioase şi tare colorate au început să mă cerceteze temeinic. „Cine eşti tu, piciorule, gigantule, şi de unde vii? Ce-s chestiile astea roşii, ca nişte pătlăgele roşii? Unghii zici? Par coapte. Nu-s bune de mâncat? Cranţ-cranţ. Iacs! Văd că nu. Atunci de ce-s roşii? Ciudat. Aici tot ce-i colorat îi şi bun de mâncat. Aa, păsăroiule, n-am vrut să zic asta …” … şi s-au ascuns sub un fir de iarbă. Două vrăbii s-au oprit din ciorovăiala zilnică ca să mă lase să trec. Cu coada ochiului, l-am văzut în Lumea Cealaltă, pe care de abia o părăsisem, pe Omul pentru care am venit până acolo. E un Om Mare. Cu adevărat. Câţi n-ar da să stea 5 minute măcar de vorbă cu el. Oho …. şi încă câţi! Eram o Norocoasă că m-a chemat. Făceam parte din cei Aleşi. Dar nu m-am întors. N-am ezitat nicio secundă. Ba, chiar am văzut în faţa mea  încă un zid, de data asta de piatră şi m-am hotărât să mă ascund după el. Să nu care-cumva să mă vadă şi să mă cheme El înapoi. Pietre potrivite de alte mâini în alte vremi în formă de scăriţă s-au arătat fix la momentul potrivit în cale şi dusă am fost. Pfiu! Trecând aproape plutind peste el am văzut că din loc în loc e acoperit de muşchi. Doamne, muşchi?! Muşchi? De când n-am mai văzut aşa ceva? De când? Habar n-am … din altă viaţă, probabil. Din viaţa plină de minuni.  Muşchi. Ăştia parcă indicau o dată nordul, sau ceva … era ceva important. Sau Steaua Polară? Sau şi Steaua Polară indica nordul? E clar, cu atâtea semne în jur înseamnă că-s pe drumul cel bun. Un cal alb sub murdăria lui de toate zilele, neţesălat şi netulburat de nimic, ăl mai răpciugos şi mai urâcios cal din poveşti, alunga ritmic muştele ce-l tachinau în roi, cu coada lui stufoasă şi nepieptănată de mult. Parcă era o pendulă, atât de exactă era. Tic-tac. Tac-tic. Fâş-hâş. Hâş-fâş. Fascinant. Mi se părea fascinant. Ce revelaţie! El m-a simţit, a întors capul, şi-a fixat ochiul în direcţia mea, a deschis geana ceva mai tare, a scuturat din coama încâlcită şi n-a zis nimic. M-a mirat într-u-câtva. M-aşteptam să zică ceva. S-a întors la iarba lui verde, pe care o rupea cu dinţii albi şi foarte curaţi dintre două morminte proaspete şi încărcate de coroane şi panglici şi flori adevărate. Doi oameni murisera în aceeaşi lună, la trei zile distanţă. Şi au fost îngropaţi unul lângă altul, la distanţă de trei paşi.
*
cimitirul era pe cât de mic, pe atâta de senin. Câteva morminte acolo, aproape unele de altele, rânduite în spatele unei biserici mici şi vechi ce se sprijinea în chip ciudat de una ceva mai nouă şi despre care am aflat mai târziu c-a fost „făcută” – mă rog, ştiţi ce vreau să zic – de Iorga. Sau mai bine zis aia nouă se sprijinea arogant de cea veche şi mică, „hârşt de-aici că io-s mai nouă, şi-s de cărămidă, şi-s mai făloasă.” N-am ce face cu făloşenia ta, gândii, şi-mbrăţişai duios şi iubitor cu privirea mica mea biserică. De ce-o fi făcut-o Iorga pe aia „nouă”? Nici oamenii mari nu le-nţeleg pe toate întotdeauna. Asta e. I-am dat ocol, celei mici, si am mângâiat-o întâi cu mâna stângă, apoi cu mâna dreaptă. Era albă, dată proaspăt cu var, şi joasă, atât cât să-ţi aminteşti să te smereşti atunci când intri în ea. Lângă mormintele mai vechi, erau şi nişte bănci. M-am aşezat şi eu acolo, fericită. Glasul unui preot se auzi dinăuntru. Glas limpede şi sigur. Aleluia  Doamne. Aleluia. Trebuia să fi fost o slujbă de seară. Nu ştiu care. Sufletul începu să-mi tremure uşor. Nu a spaimă. A altceva. Şi stăteam pe banca aceea, împreună cu cei din familia Eminovici îngropaţi acolo, în dreapta şi în stânga mea, şi-n spatele meu şi mă întrebam, şi îi auzeam şi pe ei că se întreabă la fel, mă-ntreabă şi pe mine chiar, de ce unul de-al lor, cel de care ştim c-a iubit cel mai mult locurile acelea, e îngropat departe, taman în Bucureşti, pe o alee, într-un cimitir mare, între tot felul de necunoscuţi, între care s-a simţit în timpul vieţii trist, neiubit şi neînţeles, de ce e îngropat atât de departe de casă. Şi un oftat uşor s-a întrupat din aerul tăcut şi m-a învăluit ca o mantie de seară.
*
„Mai am un singur dor …”
*
nimeni nu ascultă dorurile noastre.

Zidul


Mi-am dat sandalele jos la marginea aleii de piatră – piatră prinsă în chingi de beton – una câte una, le-am agăţat de degetul mic de la mâna stângă, apoi de la mâna dreaptă, apoi le-am prins mai bine cu două degete, le-am legănat uşor, am respirat adânc, am murmurat ceva în străfundul meu, ceva ca o rugăciune incomprehensibilă, (chiar şi pentru mine, sper că măcar Dumnezeu s-a prins ce-am vrut să spun), şi am păşit cu grijă peste graniţa invizibilă. Cu grijă, să nu se împotrivească, să nu se supere, să nu strige. Să nu mă arunce înapoi. Abracadabra.( Where is my wand? I lost it somewhere in between … am ceva în comun cu Harry Potter: credinţa că aceste două lumi – cea magică şi cea reală – există, coexistă, trebuie să existe amândouă, doar că eu, pentru cine ştie ce păcate pe care nu le-am înţeles niciodată şi nici nu mi le-am asumat, am fost exilată doar într-una dintre ele. În cea pe care n-o doream. Şi nu mai nimeresc nicicum poarta către peronul 9 şi 3/4 ca să mă întorc înapoi). Iar lumea asta, lumea asta în care am fost eu exilată, e de ciment, polistiren expandat şi extrudat, şi nervi şi sticlă şi claxoane, are breaking news-uri perpetuue, războaie trase pe ecrane cu funcţie picture in picture (ca să te poţi uita şi la Fashion TV între timp), cu orori arătate la rezoluţie maximă, e foarte important să vedem exact, dar exact culoarea sângelui din altă parte a lumii, dacă-i diferită de a noastră?, şi cu depresii deja imposibil de explicat de către toate institutele de cercetare din lume şi de toţi oamenii de ştiinţă reuniţi la un loc şi toate netratabile după câte se pare, toate stările astea care nu trec cu ceaiuri, cu picături, cu trucurile pe care le ştii, de care-ai auzit sau pe care le-ai găsit pe net, ce te faci cu lumea asta? cum o dregi? cum o repari? cum o îndrepţi? cum o lecuieşti? nici xanaxul nu merge, nici piramidonul, nici nimic. Iar tu eşti aici, taman aici, deşi n-ai vrea, şi nu mai ştii ce să faci. Cum s-o dai? Cum s-o întorci? Ar merge o îmbrăţişare sinceră, două, trei, dar cu cine? Cine să ţi le dea? Ursuleţul tău de pluş din copilărie, dacă nu l-ai aruncat desupra pungii cu coji de cartofi, fix în tomberonul de plastic albastru-murdar (da, da, ca-n filmele alea siropoase) atunci când ai crezut că te-ai făcut mare. Când ai crezut că n-o să mai ai nevoie de aşa ceva. O îmbrăţişare? Poate un ridicat din umeri mai pronunţat şi un „hai că trece” sau „şi eu mă simt la fel, ce vrei să-ţi fac?”, ori „bem o bere?”, o bătaie pe umăr uscată şi searbădă sau un „da’ ce ţi s-a întâmplat? Ce-i cu tine?” atât de indiferent şi de fals că-ţi vine să … Las-o baltă. Tuturor le e frică de aşa ceva. Nimeni n-are nevoie de aşa ceva. Şi mai mult şi mai mult, şi asta e cel mai greu, există oameni cu care vorbeşti şi nu comunici şi câini fără stăpân ce stăpânesc maidane întregi dar care-s mai omenoşi decât stăpânii care i-au lepădat pe stradă când s-au plictisit de ei, cu ei chiar poţi negocia.

*

între lumea asta şi lumea cealaltă există un zid pe care n-ai cum să-l mai vezi după o perioadă de adaptări şi transformări succesive. Cine eşti, ce-ai fost, de unde ai plecat, de ce, cum ai ajuns aici, încotro te îndrepţi? Ai suficient „succes”?, pfoa, asta e întrebarea cea mai grea, pentru care ai făcut probabil cele mai multe. Ce naiba-i ăla „succes”, cu ce să-l mai măsurăm ca să ne iasă mai bine? Cu cardul, cu gardul? Cu pilele, cu vilele? În ce să te măsori? În ştrasuri, în popasuri prin lume? „Anul ăsta am fost în Bora-Bora, da’ nu mai e ce-a fost. Nu vă recomand. Am înţeles în schimb că poţi să-ţi închiriezi gheţari din ăia care se desprind din aia, cum îi zice, cum îi zice mă, aşa, din calota glaciară, şi plutesc, hăhăhă, printre vapoare. Cre’ că asta am să fac la iarnă. Dacă nu, la poiană. Poate mai bine în poiană. Sărbătorile se petrec acasă, nu?” Să ai, să te compari, să ieşi în câştig – pe bune, lumea asta nu are sloganurile potrivite. Sau: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” – bine-a zis ăla care-a zis. Ia scormoneşte-te prin buzunare, să vezi. Te găseşti pe acolo? Cum e? Îţi dă cu rest? „Am mai multe ca colegu’ de bancă din facultă, dar mai puţine ca ăla din şcoala generală, riduri mai adânci, silicoane mai reuşite.” „Măă, io am doi copii, să-mi trăiască, ei sunt toată viaţa mea, fără ei nu eram nimic.” Să-ţi trăiască, dar … tu? Treaba asta cu succesul, întrebarea asta, mai bine te transformi în maimuţă, în mormoloc, în hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac – asta de fapt ar fi chiar mişto – întrebarea asta, nu, mai bine nu. Ce să răspunzi? „Da frate, am rupt, sunt tare, ce?, io sunt ca distruşii ăia?”

*

de câte ori o întrebare din asta ţi se părea importantă şi te străduiai să-i răspunzi, de atâtea ori mai schimbai o piele de şarpe. Te transformai, gândindu-te că o să-ţi fie uşor să te faci înapoi. Pocneşti din degete, te dai de trei ori peste cap şi totul o ia de la început. Sau simplu, nu te mai gândeai la nimic. Just Do It. Ce ai de pierdut?

*

Şi apoi mai erau Oglinzile. Oglinzile celor din jur. Ochii lor, gândurile lor impenetrabile, feţele. Mîinile. Privirile, ah privirile. Nu. Pe alea nu le mai privesc demult. Uneori mă îngrozesc. Părerile lor. Ce crede Cutare despre mine? Oare i-oi fi plăcând? Oare îi place mai mult dacă sunt Aşa? Sau Aşa? Azi se uită mai mult în stânga decât la mine. Dacă-mi cresc o cocoaşă pe umărul stâng o să fie nevoit să se uite la ea.

*

am uitat cine sunt. Am uitat şi că am uitat cine sunt. M-am trezit pur si simplu, într-o zi, Aşa. Acum sunt Aşa. De ce? Aşa. Când îmi dădeam jos sandalele nu ştiam de fapt ce mă aşteaptă, ce-o să se întâmple. Doar mi se părea interesant. Un joc interesant. Hai să ne jucăm de-a iarba şi de-a „nu există ce-a existat până acum”.

*

– fine primo tempo –

ultima noapte de vara


Fluturi in stomac. Fluturi in stomac. Mai bine s-ar chema broaste in stomac, un firiz care trece prin stomac, un concasor care s-a mutat acolo, fara sa te anunte asupra intentiilor sale. Si, pe cand te pregateai sa pasesti serena pe betoanele orasului tau, spre inca o noapte fierbinte de vara ce se scurge istovita pe paharul de bere (fara alcool, iar fara alcool! Asta-i blestemul automobilistilor, sta-le-ar frana de mana in … mana), deci, pe cand faceai tzoc-poc pe caldaram, cu eleganta din dotare (aia nativa) sau invatata de prin filme vechi, sau cumparata de prin mall-uri, in ultimele zile de sales, cum mergeai tu asa tinand capul sus, peste privirile iscoditoare ale celor asezati la mese, peste masuratorile facute pervers de rapid din ochiometru: „90 cm, cupa C, ba nu, D, cat or fi de lasate?, putea sa fie mai slaba, are talie subtirica totusi, deci, cu ce treaba pe aici?”. Privirea sus, da, dar nici prea sus sa nu dai cumva in vreo groapa-capcana plantata de primarie si sa cazi, lata si lunga cata esti, cum ai mai facut in cazuri de jalnica amintire, si sa te faci de ras iremediabil (concetatenii tai sunt ai naibii de cruzi, parc-ar fi venit direct din Evul Mediu, ii stii bine, i-ai testat, nu-s deloc sensibili la necazu’ altuia), deci tocmai in momentul acesta pregatit in a-ma-nunt, repetat si corectat pana la sange, Susnumitul, Paratul, incepe sa sfarme piatra. Da, daa, mai bine i-ar zice Sfarma-Piatra. Sfarma-Piatra-Statu-Palma-Barba-n-Cot, caci de dureri si de opinteli pe care incerci sa le ascunzi, doar asa ajungi sa te mai proptesti in masa (la care ai ajuns sfarsita, de parca seara a-nceput cu susu-n-jos. Adica cu sfarsitu’, in loc sa-nceapa cu-nceputu’.). Ai ajuns, bine c-ai ajuns intreaga, acuma ce sa-ti zic. Ai ajuns. Si stai. Ca’ de asta ai venit. Si stai. De ce-ai venit? Si stai. Cu barba-n palma si palma-n cot. Si cotu-n masa. Intre pata de cafea si aia indefinita cu amintire de alcool. Aaa …ah … lcool! Asta te-ar ajuta. Da’ tu n-ai voie. Astazi n-ai voie la nimic din ce te-ar putea ajuta. Descurca-te fara proptele. Descurca-te cum poti. Printre buzele botite de atata framantat intre degete (vezi daca nu fumezi? Daca fumai, dadeai gata juma’ de pachet de slim-uri in primele cinspe minute si nu mai pareai asa dez-ocupata), printre buzele botite (si bine ca nu te dai cu ruj, ca ti-l intindeai pe toata fata, iti dai seama cum aratai dupa aia?), printre buzele botite ii zambesti aluia din dreptul tau care ii tot spune ceva ce pare interesant celei din dreapta ta.

–         pe bunee? Chiar asa?

Te bagi in vorba crezand ca asa maschezi cele 5 minute in care ai lipsit complet din ecuatie, din conversatie, din grup, din lumea asta. Tipul se uita la tine (ingaduitor? confuz? ce se baga si asta in seama? of …) si continua ce-avea de spus, tu oricum ai pierdut sirul, n-are rost sa incerci sa mai intelegi, ca n-ai sa poti, oricat ai incerca. Bine ca te-a iertat de un raspuns care oricum nu te interesa. Si, intoarce-te la ale tale …
*
dar ce-o fi cu noaptea asta? Ca parca n-aveai nimic cand ai plecat de acasa?
*
sau aveai?
*
aveai tu ceva-n cap si-n suflet, si chiar si-n minte. Dar, pana ai ajuns aici, Statu-Palma-Barba-ala-Sfarma-Tot chiar a facut praf tot. Nimic nu e cum ti-ai imaginat. Nimic. Nici oamenii parca nu-s aia dinainte. Locurile, scaunele, masa, paharele. Berea fara alcool nu mai are gust de bere fara alcool. Poate-i alta bere. Dar nu-i.

Fetele-ti par cunoscute, dar nu recunosti nimic. Nu te recunosti pe tine in toata situatia aia. Ai emotii. Desi, astea-s niste chestii …. ce ti s-au mai intamplat. Doar ai crezut ca ai scapat de ele. De fapt … nimic nu s-a schimbat. E la fel. La fel ca atunci cand … bati la o usa necunoscuta, o deschizi, privesti pe cineva pentru prima oara cu adevarat in ochi, pe cineva care-ti place, spui te iubesc fara sa stii ce-o sa auzi dupa aia … ti se spune te iubesc si nu te-ai asteptat …. da, da. Dar, asa e?, nu e asa? – uite asa te freaca indoiala, si iar ai niste crampe ciudate, ori cineva drag e bolnav sau e pe moarte si … te uiti la cainele tau si te gandesti ca el imbatraneste de 7 ori mai repede ca tine … si ca va veni o zi … Da. Da. In toate cazurile astea. Asa e de inteles, dar restul? In restul zilelor banele? Ca acum. De ce simti acum ceva? O zi ca multe altele, penultima zi de vara calendaristica, ultima noapte de vara pe care te-ai gandit s-o petreci in oras. Asa ca, la ce-s bune emotiile astea … venite aiurea-n tramvai, cu trepidatie ametitoare de ciocan in stomac? Bum-bum-bum! Pana-n inima-l simti. Bine ca ai, ce mai!, ai la ce sa faci tahicardie, altii nu mai au nici atat, hahaha – iti spui singura glume sinistre in gand, poate te mai inveselesti si iesi din starea asta aiurea in care ai intrat. Emotiile, ce-s emotiile? Sunt, bune, sunt rele? Both. Trebuie sa inveti sa le recunosti. Sa le cunosti. Sunt ale tale. Independente. Pleaca si vin cand vor ele. Doar locuiesc in propriul tau trup. Pe care-l folosesc cum si cand vor. Si totusi, daca stii sa le asculti, intotdeauna iti semnalizeaza ceva (bineinteles intr-o alta limba, ca de ce-ar invata ele romaneste?). Tic-tic-tic. Bum-bum-bum. Ta-ta-ta. Intelege si tu ceva daca poti. Poti? Ce-ti spun ele acolo? Cateodata dinainte de-a se intampla. Tie asa ti se intampla. Oare si altora? Oare altii cum simt? Ce gandesc? Ce ocupati si integrati par toti cei din jurul tau. Sunt in lumea lor. E lumea lor. E ca si cum tu n-ai avea ce cauta aici.
*
hai, gata. Nu, ca s-a terminat. N-o sa lasi tu asa, ca o emotie sa-ti strice seara. Te muti pe un scaun, apoi pe un alt scaun, apoi la toate mesele la care cunosti pe cineva. Pacat ca nu-s mai multi, doar vreo 5-6. Vorbesti cu toti. Ce? Nu stiu, ceva acolo. De fapt nu vorbesti cu toti. Aha. Exista o exceptie. Asta e, dar nu recunosti nici in ruptul capului. Ba recunosti, dar dupa ce Barba-n-Cot ala te-a-ntors de tot pe dos. Si stii. Stii foarte bine. Nu mai negi. Admiti. Accepti. Cu cine-ai vrea sa vorbesti, nu vorbesti nimic, nu, deloc, ba te feresti, nici nu te uiti intr-acolo. Nu, nu spui nimic. Ce poti sa spui? Ce ai putea sa spui? Ce pot cuvintele face pentru tine? Nimic. Lasi emotiile sa vorbeasca. Poate se descurca mai bine. Pai nu? Pai da. Ca de aia le-ai adus atata drum de acasa.
*
si fluturele din stomac, bate din aripile lui mari, albastre, pudrate cu pulbere fina de safire, si tremoloul ala ce acolo abia se simte, se amplifica pana ajunge ca o cumplita avalansa. Ca un bulgare imens. Bulgarele ti se opreste in gat, in limbaj uzual i se spune nod, e al naibii de greu de inghitit sau de scuipat si te intrebi, fix a mia oara, daca si ziua de azi o sa treaca, banala ca toate celelalte.
*
sau va fi ultima noapte de vara si prima noapte de dragoste, nu de razboi.