Pactul cu diavolul. Cazul Stelian Negrea şi noi toţi

Cazul Stelian Negrea mi se pare emblematic.

Haideţi să ne închipuim o poveste. O poveste care e pînă la un punct povestea noastră, a tuturor: un om se angajează undeva, la o firmă, să zicem că omul a vrut o dată să se facă jurnalist, asta după ce văzuse în adolescenţă „All the President’s Men” (făcut în 1976 după un caz real, în regia lui: Alan J. Pakula, scenariul: Wiliam Goldman după cartea scrisă de Carl Bernstein & Bob Woodward, cu Dustin Hoffman, Robert Redford şi Jack Warden în rolurile principale.), o meserie admirabilă, onorabilă, cel puţin în acel film … exact locul de unde, ca tînăr ambiţios, te poţi transforma într-un fel de erou al umanităţii, sau măcar al urbei tale de provincie. Ce mai, un adevărat prinţ contemporan, înscăunat pe-un maldăr de ziare! Ce vis frumos!

Apropos, cîţi v-aţi făcut jurnalişti pentru că aţi văzut filmul ăsta? Omul, deci, s-a făcut jurnalist învăţînd din film (şi din cazul real), că, din poziţia aia POŢI  răsturna chiar şi un preşedinte, şi nu oricare, ci unul tare şi mare ca Nixon, dacă-ţi pui mintea, ambiţia şi intuiţia la contribuţie, şi mai ales dacă-l prinzi cu mîţa-n sac … Şi după atari promisiuni măreţe, (nu ne promitea viaţa acum 10-20 de ani că NOI vom răsturna lumea cu susu-n jos? nu era, parcă, aşa?), omul s-a angajat, întîmplător la trustul INTACT, (cine bănuia acum 10-15 ani ce va deveni trustul INTACT?), a vieţuit ce a vieţuit pe acolo, şi-a făcut mai multe visuri, poate s-a însurat, a avut ambiţii şi poate că le-a avut pe drept, pe ce şi de ce să şi le construiască, poate a făcut un împrumut la bancă, şi-a cumărat un apartament, o maşină, da, vrea mai sus, mai bine, face un copil, vrea mai mulţi bani şi mai mai multă influenţă, pentru el, pentru familia lui – poate – vrea, vrea, vrea, şi ştiţi voi, dacă eşti un bărbat adevărat te conduci după deviza „I will and I can”, şi, ca să fie în acord cu această viaţă pe care şi-a ales-o, cel mai probabil face tot felul de compromisuri cu conştiinţa lui ca să ajungă acolo unde şi-a propus, compromisuri pe care nu şi-a imaginat niciodată că le va face.

Spun „cel mai probabil” pentru că, modelul aceste e modelul nostru al tuturor, nu neapărat parcursul lui SN. Nici nu l-am întrebat direct pe Stelian Negrea cîte compromisuri a făcut, în cele două minute cît am vorbit faţă în faţă, i-am cerut doar permisiunea să-i duc povestea mai departe, nu ştiu dacă fix aşa s-a întîmplat în viaţa lui, am să aflu, sper, într-o zi, exact cum a fost şi cu el. Deşi, pot să-mi închipui. Poveştile astea sunt atît de tipice, toţi patronii de trusturi sunt atît de înţeleşi între ei, politica asta în privinţa angajaţilor este atît de universal răspîndită … În timp ce ei, mai marii acestei lumi sunt la un anumit nivel aproape prieteni, soldăţeii lor îşi dau răsuflarea în tranşee, în războaie care au trecut de mult dincolo de orice limită a sordidului şi a meschinului… Prinşi între ciocanul şi nicovala trusturilor şi dezamăgiţi de propriile lor aşteptări se află la ora actuală mii de jurnalişti, din TOATE trusturile de presă. Stai de vorbă 60 de secunde cu un om şi deja parcă îi vezi în faţa ochilor şefii, colegii, birourile, atmosfera, calculatoarele jerpelite, viaţa întreagă, ce slalom ameţitor printre valorile propriei conştiinţe şi abisurile în care se pot scălda ceilalţi trebuie să facă. Ce-o mai dăm şi o mai frecăm, TOŢI CEI DIN BREASLĂ ŞTIU EXACT CUM STĂ TREABA. Aşa că îmi închipui uitîndu-mă la programele Antenelor şi mai ştiind şi anumite lucruri şi de prin alte trusturi de presă, că nu poţi ajunge uscat ca un tricou proaspăt călcat şi apretat atît de sus.

Nu-l blamez pentru ambiţia lui. Ba chiar, fiind conştientă că trăim în capitalism, sunt de acord că trebuie să fii în stare să faci multe ca să te caţeri în vîrful piramidei. Senior Editor sau Director Departament de Investigaţii sau ce-o fi fost el acolo, că foştii lui angajatori nici nu mai recunosc că a lucrat la ei, hehehe, deci aşa o poziţie într-un trust mare de presă sună bine. Moamăă, cîte bale se scurg prin toate colţurile numai la gîndul că aşa ceva ţi s-ar putea întîmpla într-o bună zi. Da, cred că tot de prin filmele americane am învăţat că în capitalism trebuie să fim ATÎT de ambiţioşi. Şi că asta-i răsplata supremă după o viaţă de sclavie: să scrie pe cartea ta de vizită ŞĂF. Şi apoi viaţa noastră, a românilor, e foarte complicată. Şi nimeni nu e vinovat pentru asta, decît noi.

Şi totuşi … Există în toţi nişte limite. Există nişte limite în noi, chiar dacă societatea nu le mai reglementează, nu ni le mai cere, nu ne mai educă în sensul ăsta, chiar dacă şcoala condusă de Abramburica e harcea-parcea şi numai la valori morale nu se gîndeşte, chiar dacă valorile în general par să nu mai însemne nimic, chiar dacă biserica ne-a lăsat de izbelişte iar familia vrea numai de mîncare, mai multe tzoale şi excursii în străinătate. Sunt limitele acelea ale umanităţii, ale bunului simţ înnăscut, nu numai făcut, sunt valorile fundamentale ale omului, şi n-am să le enumăr aici pentru că le ştiţi cu toţii, sunt cele cu care unii dintre foştii lui colegi: Gâdea, Badea, Dana Grecu & Co. şi mulţi alţii, s-au luptat din toate puterile lor în aceşti ultimi 23 de ani … şi … s-au înfrînt. Au trecut dincolo. Şi dincolo de aceste limite mă îndoiesc profund, mai ales după vara asta, după anii ăştia, după tot ce-am făcut din noi şi din viaţa noastră în ultimii 23 de ani că te mai poţi numi om.

Cred că într-o zi, Stelian Negrea s-a izbit de aceste limite ale lui. Şi a zis: pînă aici.

Fix în acel moment Sistemul l-a scuipat în afară cu o virulenţă care are nevoie de TOATĂ atenţia noastră, dacă vrem să mai avem o lume sănătoasă în care să trăim. Nu doar a plecat, demis sau dat afară, nu are nicio importanţă, ci a început să fie hăituit. Da, de gaşca aia de caftitori pe care-i vedem seară de seară la teveu. A fost dat în judecată, i s-au cerut daune materiale ce cumulează, dacă am înţeles bine cam un milion de lei noi, în condiţiile în care cea mai mare amendă care i se poate da Antenei 3 pentru gravele derapaje pe care le face pe bandă rulantă nu poate fi mai mare de două sute de mii de lei noi. A trimis 11 dosare CNA-ului despre cazul lui şi presiunea la care e supus în prezent, şi a fost tot el admonestat pentru o prezumtivă şi înţeleg neadevărată lipsă de probe.

Nu l-a mai angajat nimeni. „Ce credeţi că fac?” – mi-a răspuns oţărît. „Mai nimic. Mai colaborez pe ici pe colo.”. Adică e prea fierbinte ca să pună cineva acum mîna pe el. Un parcurs, ăă, firesc în România de azi.
*
Acest firesc este ABSOLUT ÎN-SPĂI-MÎN-TĂ-TOR. ÎNSPĂIMÎNTĂTOR.
*
Să-l salvăm pe Stelian Negrea? „Salvînd un om, salvezi lumea toată” – eu cred cu tărie în acest principiu talmudic. Păi cum să facem? Ce pot eu să fac? Mai vine cineva? Cîţi se înghesuie? Cîţi s-au înghesuit pînă acum? De un an de zile de cînd e cazul ăsta pe tava tuturor meşterilor în ale televiziunii şi informaţiilor şi mai ştiu eu ce, s-a făcut ceva, s-a întîmplat cu adevărat ceva? Şi cînd te gîndeşti cîte informaţii are omul ăsta din interior! Pfiii … Dar poate toate interioarele-s la fel, mai ştii? Dar cum a ajuns în situaţia asta? Cum a ajuns să se murdărească aşa? Dar cum am ajuns toţi să ne murdărim aşa? Cum am ajuns în această situaţie aparent fără ieşire? De ce am lăsat să ne fie furate visele? Cum s-a întîmplat?
*
dar de ce am ajuns să ne întrebăm toate acestea? Unde este reacţia firească, normală, de apărare împotriva unui Sistem care te atacă neîncetat? Unde-i solidaritatea firească, normală, a grupului împotriva unui singur TIP asupritor? Să fim serioşi, TOŢI PATRONII din acest sistem, hai, să fac o concesie, APROAPE toţi sunt la fel. Unde-i sistemul imunitar al unui popor infestat, infectat cu boli comparabile cu comunismul şi care, multe derivă din el? Unde-s anticorpii? Unde-s românii? Ce-aţi făcut cu noi? Ce-aţi făcut cu voi?
*
eu am sărit ca arsă când am auzit în fine, acum cîteva zile la GDS, această poveste, relativ necunoscută. A ajuns şi prin ceva grupuri pe FB. Reacţia? Mai bine nu vă spun.
*
am putea să folosim cazul lui Stelian Negrea ca o autentică şi generoasă temă de campanie în următoarele luni? Că şi aşa se vor vorbi necontenit verzi şi uscate, se va da cu petarde şi mult fum în ochi. În loc să discutăm în limba aia de lemn cu care am crescut şi care nu se mai sfîr-şeş-te despre NIMIC? Am putea? Am putea. De ce n-o s-o facem, cel mai probabil? Pentru că sunt puţini cei ce înţeleg că o luptă se începe de undeva. Pentru că puţini au simţul a ceea ce e important ACUM. Pentru că am senzaţia destul de amară că puţini nu sunt atinşi de inutile şi gogonate orgolii şi mîndrii. Pentru că încă mai avem de unde sărăci. Pentru că habar n-am de ce.

Am putea să ne solidarizăm cu el numai şi numai pentru această lecţie de conştiinţă? Am putea. De ce n-o facem?

Poate pentru că mai mulţi ca mai puţini au făcut deja pactul cu diavolul. Şi nu prea mai e cale înapoi.

*

P.S.: La dezbaterea de la GDS dedicată cazului Stelian Negrea, Andreea Pora spunea: „(…) Stelian Negrea e singur. Poate mai puţin în raport cu instituţiile statului care sunt încorsetate de legi, judecă ce e pe ecran, e singur din cauza lipsei de reacţie a societăţii civile, a ONG-urilor care se ocupă de media, a celorlalţi jurnalişti. Ce poate face un ziarist în situaţia lui Stelian Negrea de unul singur împotriva unui trust ca a lui Dan Voiculescu, cu bani şi cu o hoardă de avocaţi? Ajungi la puşcăria datornicilor dacă pierzi ….
Aceasta lipsă de reacţie legată de ce se întîmplă în interiorul trusturilor …. Informaţii mai există. Dacă oamenii ar fi sprijiniţi, dacă s-ar simţi susţinuţi, protejaţi poate ar spune mai mulţi, poate ar căpăta curaj să denunţe mai multe lucruri din ceea ce se petrece în spatele unor astfel de trusturi media.”

de ce nu fac eu un proiect cultural

– de ce nu te apuci tu, asa frumos, sa scrii un proiect cultural?  vrei totul sa se intample foarte repede, vezi, asta e problema ta. Si nu se poate asa … – ma tot certa azi Roxana la telefon.
– ce proiect cultural? – am mai intrebat eu o data inainte sa cam incep sa zbier …
– un proiect cultural, uite eu am fost la Ministerul Culturii, ne pregatim pentru noul exercitiu bugetar …
*
cam pana aici m-au tinut nervii.
*
moment in care, motiv arhisuficient de iritare, mi-au cazut ochii pe televizor unde Crin Antonescu, Crinel al nostru, cel cu cartile de vizita pe care scria ceva gen „prezidente al interim”, (Oare o fi pastrat tot setu’? Sau, ma rog, aproape tot? Ma gandesc, va dati seama ce editie limitata a fost, peste 30 de ani cat va valora o asa colectie? Crin Antonescu, prezident ov Rumania. Ad Interim. Ala.) dadea interviuri. Raspundea intrebarilor jurnalistilor. Ca picat din Luna, cum e el deobicei. Indignat. Indignat ca l-au intrebat de ce n-a fost la prima sedinta a Senatului. „Ce s-a intamplat draga, atat de important, in prima sedinta a Senatului?”, arunca el, de dupa buba aia supradimensionata de orgoliu ranit care-i tine loc de orisice, retinandu-si cu multa greutate saliva pe care i-ar fi scuipat-o reporteritei in ochi, daca ar fi fost chiar dupa el.
*
Uite de aia, draga Roxana, nu fac eu, nu mai fac eu proiecte culturale in Romania. Pentru ca in Romania eu nu sunt un exemplu de succes. Ba, dimpotriva. La noi, in Romania, Crinel e un exemplu de succes. De amplu succes. Cunoscut mai cu seama pentru nimic, dar si pentru absenteismul masiv de la locul lui de munca, actualmente Parlamentul Romaniei, unde este number 1 in topul celor care nu vin aproape deloc la serviciu (cred ca are o prezenta de 1 %, daca nu ma insel), Crin Antonescu a ajuns, nefacand nimic, Presedintele Romaniei. Fie si interimar. Cum vrei sa concurez eu cu el? Cu un proiectel inedit, original, gandit in detaliu, scris in amanunt? Cred ca vrei sa razi de mine. Pe cuvant. Asa cred.

*

daca asta, surescitatu’ asta de se viseaza Presedintele Romaniei e exemplu de succes, daca plagiatorul notoriu Ponta e un model de succes, daca Mircea Badea e un exemplu de succes, daca Gadea, Ciutacu, Dana Grecu, sau Zavoranca, Prigoana & Bahmu si toti ceilalti ca ei sunt exemple de succes, mai ales pentru cei din generatia mea, atunci eu sunt o idioata. Pe astia vrei sa-i sperii eu cu un proiectel cultural? Pe astia? Pai in lumea lor, da’ las’ ca si in toate lumile dinainte, NIMENI nu a facut niciodata proiecte culturale. Cele mai mari sanse sa ajung sa fac ceva concret in zona asta a proiectelelor culturale, e s-o tin tot asa, cu ce am facut mai bun in ultimele luni in directia asta: adica nimic. Cu nimicul asta si mult, muuult mai mult networking ca inainte, networking printre ceva oameni influenti, si, o reteta mult mai sigura si de milenii verificata: gasirea unui Mecena cat mai influent, sigur o sa ajung ceva şăfă de proiecte culturale in cateva luni. Hai, un an. Draga Roxana, dupa atatia ani de proiecte nebagate de nimeni in seama, proiecte pe care, dupa cum ti-am zis, le-am aruncat recent, adunate frumos in doi saci mari de plastic, (de fapt le-am dat unei familii care traieste din reciclat hartie, pet-uri, etc), cred ca singura cale sa reusesc e cea pe care au apucat-o cei ce au succes acum. Adica: cercuri influente, barbati cu bani, politica, multa nepasare si obraznicie, multa lene, cat mai putina implicare, cat mai putina pregatire si niciun fel de proiect cultural scris. Las’, ca stiu si altii sa scrie. Cand proiectul va fi gata, aprobat si antamat si finantat, o sa platim un studentas sa faca ceva frumos colorat.

Ce zici de planul meu?

Eu zic ca in fine incepe sa semene cu ceva realizabil.

Realizabil la noi, in Romania.

Pai nu?

Later edit:

Oameni buni, eu tot nu-mi revin. Ei sunt indignati? TOT EI SUNT INDIGNATI! Cum? pai cum? Cum de sunt tot ei indignati?? Si noi ce sa mai fim, daca ei sunt indignati?? Pai fir-ar ai naibii ei sa fie … n-apucam noi o data sa le …

Doina Jela: Democraţia abandonată de câinii ei de pază

Cea mai detestată categorie ”profesională” în România sunt, cu siguranţă,  politicienii. Chiar şi într-un dialog mai raţional, lucru deja rar în România, tot ce-l poţi face pe interlocutorul tău, de cele mai multe ori furios pe ”o tabără sau alta”, să  admită,  este că pot exista şi printre politicieni excepţii. Pot exista, dacă ţii neapărat, dar atunci când nu le ”înghite” regula şi nu le nivelează, aducându-le la numitorul comun al nepăsării arogante faţă de alegători, excepţiile sunt rejectate scurt, fără milă din sistem, iar când nu se lasă rejectate, ele sunt distruse, pur şi simplu.

În cel mai bun caz, războiul dintre Traian Băsescu pe de o parte şi politicienii reuniţi în parlament şi guvern, în curând, poate şi în magistratură, Curte Supremă, Curte Constituţională şi agenţii guvernamentale, este, în viziunea majorităţii, un război între un fost mafiot, care a trădat şi acum trebuie să piară, şi restul clanului mafiot, care-i aplică pedeapsa cuvenită trădătorului.

Trebuie să fie ceva bun simţ şi în percepţia asta. Dar tot atâta bun simţ este şi în ideea că, dacă atunci când s-a aflat printre noi, oamenii decenţi, cum ar veni, care nu ”ne murdărim” intrând în politică şi nu vrem să ne murdărim nici măcar vorbind despre ea, X ne-a apărut ca un om de treabă, decent, ca şi noi, el n-ar fi putut deveni, automat, un exemplar detestabil şi nedemn de încrederea noastră, imediat ce ales de noi, a făcut pasul, aderând la această infamă tagmă. Ştiu, puterea corupe, iar puterea absolută corupe în  mod absolut. Dar o putere pe care X o dobândeşte pentru patru-cinci ani, numai, pe care alegătorii i-o pot retrage aşa cum i-au dat-o, la fiecare tur de alegeri, nu mai are timp să devină absolută ca să-l corupă în chip absolut pe alesul meu. Oricât de proastă şi de coruptibilă ar fi substanţa umană cu care a intrat el, ca politician în acest joc. Să fim serioşi: inşi ca Prigoană, Mazăre, Greblă, şi alţi văcari, văcăroi, catarame, plăcinte, ar fi putut intra prunci de o zi în politică şi i-ar fi fost suficiente şi trei zile puterii ca să-i corupă.

Întrebarea este alta: unde i-a fost capul alegătorului atunci când a votat pentru el? Unde i-a fost flerul, perspicacitatea, bunul simţ  şi priceperea la oameni? Răspunsul este că alegătorul român, care nu mai ia nicio marfă direct de la producător, ci prin intermediari, şi marfa aceasta modernă, reprezentantul său, politicianul, o cumpără tot de la intermediar. Şi de aici pot deduce că, dacă cea mai detestată categorie din România este politicianul, de departe cea mai detestabilă şi periculoasă  este de fapt  categoria profesională a intermediarului, a vânzătorului de iluzii, de imagine, a propagandistului.

Or, din care categorie profesională s-a recrutat în România post-decembristă acest intermediar de lux între omul de rând, alegătorul, şi alesul său. Vă amintiţi cine l-a făcut pe Becali un om politic cum nu se poate mai acceptabil? Cine pe Vântu şi pe Voiculescu? Cine pe Năstase? Cine pe Prigoană, cine pe Mazăre?

Toţi marii agenţi de propagandă au fost recrutaţi dintre cei mai străluciţi oameni din presă, rărind până la ineficienţă şi eroism şi aproape până la dispariţie, efectivele acestei a patra putere în stat, numită generic peste tot”câinele de pază”  al democraţiei.

Visam într-o vreme, mai pe la începutul anilor 90, când îi citeam, sau ascultam  cu emoţie pe Stelian Tănase, sau Emil Hurezeanu, sau Lucia Hossu Login, sau Mircea Dinescu, sau C T Popescu, cum se vor pune ei în fruntea breslei acesteia pentru care am un respect cu totul special, instituind nişte mecanisme de autocontrol şi sancţionare atât de eficiente încât democraţia să poată trăi cu uşile vraişte, perfect păzită de câinii ei de pază. Aş fi văzut filme ca ”Z”, sau ”Toţi oamenii preşedintelui”  de zeci de ori, cu mult mai multă fervoare decât aş fi văzut ”Pe aripile vântului”.  După o vreme, când mi-am dat seama că ziariştii aceştia nu sunt nici ei nişte îngeri, iar codul lor deontologic nu poate fi chiar un jurământ de  sărăcie, castitate şi credinţă, am început să visez la altceva. Am început să-mi imaginez cât de bine i-ar merge democraţiei, dacă ar fi atât de bogată ca Vântu, Voiculescu, Prigoană, Patriciu, încât să le dea jurnaliştilor talentaţi pe care-i privatizează  aceştia, suficienţi bani ca să o păzească pe Ea şi valorile Ei, cu aceeaşi ardoare cu care îi apără acum pe ei şi valorile lor.

Or, mecanismul acesta al intermedierii, deşi corupt azi până la osie, este perfect funcţional: dacă omul politic, ori candidatul la o carieră politică are suficiente mijloace, sau, de ce nu, garanţia că le va acumula  repede, el îşi va putea plăti regeşte intermediarii care să-i ”lucreze” şi să-i vândă imaginea. Cohortele de analişti, politologi, moderatori, care  tranformă albul în negru şi negrul în alb, hoţii în negustori cinstiţi şi delapidatorii în buni gestionari ai avutului public, sunt azi dovada vie a acestei perfecte funcţionalităţi a unei maşinării împotriva naturii.

Ei  zăpăcesc mintea alegătorului, dezinformându-l, voit, şi inoculându-i, fie şi ne-voit, dar ca efect secundar,  percepţia că toţi sunt o apă şi un pământ, nu doar politicieni înbuibaţi şi corupţi, ci şi ei înşişi: câinii de pază ai averilor dobândite prin furt, de politicieni. Totul pentru ca, puterea unei nulităţi absolute ca Radu Mazăre, de pildă, să devină absolută şi, detestat de tot oraşul care s-a ruinat în cei nu mai ştiu câţi ani de când e primar,  acesta să fie ales şi reales, probabil până la moartea lui şi a oraşului.

În ce mă priveşte, am convingerea că într-o bună zi, orice regim instaurat prin forţă cade, şi că orice mecanism corupt sfârşeşte prin a  se dezmembra din toate încheieturile, cotropit de putreziciune. Din experienţa istorică se ştie că atunci când regimurile totalitare cad, agenţii de propagandă plătesc şi ei, ca şi liderii politici în slujba cărora s-au pus. În fond, în dreptul comun, nu doar făptuitorii ci şi instigatorii răspund penal. Nici măcar n-a fost nevoie să vină o democraţie curată, asistată şi cenzurată, pentru ca manipulatorii care au năucit lumea cu minciuni şi au dărâmat prin dezinformare şi propagandă guverne, să fie judecaţi şi pedepsiţi o dată cu stăpânii lor, alungaţi de la putere sau închişi, asemenea unor răufăcători, deloc mai prejos ca aceia. A fost nevoie doar de furie şi dezorientare.

Nici în cele mai rele coşmaruri n-ar trebui să ne dorim aşa ceva. Şi nici nu cred că ne paşte un asemenea pericol. Nu numai fiindcă regimul Ponta/Antonescu nu este unul totalitar, în sensul că nu are vreo ideologie care să-i coaguleze bezmeticele măsuri şi să mobilizeze masele în spatele lor. Ce ar fi însă imperios necesar ar fi ca măcar breasla trădată, atâta câtă a mai rămas din ea, atâta câtă îşi mai merită numele de câine de pază al democraţiei,  să îi sancţioneze cumva pentru trădare,  determinându-i prin  oprobriul exprimat, să-şi mute câştigurile private, de câini de pază privaţi, în vreun paradis fiscal şi să plece şi ei acolo, lăsându-i alegătorului buimăcit răgazul să se dezintoxice, şi să-şi limpezească privirile, bazându-se pe propriul fler, bun simţ, perspicacitate.

Nu spun că n-ar trebui ca şi în România,  fiecare să fie şi pe mai departe, liber să fie câinele de pază al cui vrea el şi să-şi fixeze singur sau împreună cu stăpânul preţul. Ar fi soluţia ideală pentru toată lumea. Dar pentru asta, perioada de dezintoxicare este absolut necesară.

Îi este alegătorului  mai necesar ca aerul răgazul acesta pentru a  deveni, din supus, cetăţean.

Asta fiindcă singurul, absolut singurul care-şi poate apăra mult-puţinul avut şi mult puţina democraţie este chiar el, beneficiarul ei: cetăţean şi nu supus. Nu are de ales, e limpede. El nu are mijloacele materiale să-şi plătească un câine de pază de talia lui Mircea Badea sau Ciutacu. Aceia sunt nişte fiare, nu câini şi oricine şi i-ar dori să-i păzească avutul.  Dar omul de rând, supusul, nu poate aspira nici măcar la un câine de agresivitatea Danei Grecu, de eficienţa  şi distincţia Corinei Dragotescu,  de infatuarea lui Gâdea şi Răzvan Dumitrescu. Nici vorbă  să poată visa  să plătească rafinamentul intelectual al unor analişti politici convertiţi în agenţi de propagandă, care nici nu au nevoie să scoată vreun sunet. Ei costă foarte scump numai dacă apar.

Are dreptate să  simtă că sunt toţi o apă şi-un pământ şi să se declare neputincios: nu are aceşti bani şi gata. Şi n-o să-i aibă nici dacă transformarea aceasta, din cetăţean în supus, adevărată metanoia, s-ar petrece cumva, peste noapte. Şi, totuşi,  nevoia îl va împinge să se transforme într-o bună zi. Va înţelege, în afară de ceea ce ştie deja, că nu trebuie să aştepte nimic de la politicieni, că trebuie să-şi păzească fără intermediari, singur, singurel, sau ajutat de vecinul nemijlocit cunoscut şi de încredere, cu calm şi vigilenţă, puţinul care i-a mai rămas.

Fiindcă altfel, politicienii, prin intermediarii lor,  îl iau chiar tot. Şi, colac peste pupăză, îl vor şi obliga, în curând, să le înalţe imnuri de slavă şi de recunoştinţă, pe care, deocamdată şi le înalţă singuri sau prin propagandişti.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu”, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).