matineu


nu sunt o matinala, nu mi-a placut niciodata sa ma trezesc devreme. Sau asa mi-a placut sa cred despre mine. Totusi, de cate ori o fac, vad orasul intr-o lumina deosebita, pe care altfel n-apuc s-o vad niciodata. E ceva in aer, straveziu dar natural, un fel de respiratie a noptii, ultima inaintea unei zile obositoare. O dara de autenticitate de mult pierduta. Orasul e spalat si curatat, pregatit pentru multe ore de folosire intensiva. La 8 fara 10, totul e un pic mai frumos ca doua ore mai tarziu. Si mai curat.
*
Nu prea se aud claxoane, masinile circula rapid si fara sa-si ia fata una alteia. Dimineata parca suntem alti oameni, cu fete mai destinse, mai frumoase. Traversez o buna bucata din oras in ritm alert, fara sa ma incomodeze nimeni. Imi intra soarele in ochi si-mi place. E primavara si e atat de placut s-o simti pe obraz.
*
9.50: totul incepe sa arate asa cum stiu. Atmosfera redevine familiara. Imi vine sa zambesc. Pe o straduta mai ingusta din Cotroceni, un van blocheaza ambele benzi. In spatele lui, o femeie tipa si claxoneaza in acelasi timp. Urmaresc scena. Indiferenta usor posomorata a soferului si a insotitorului lui probabil ca m-ar fi enervat si pe mine. Au parcat acolo pentru ca au de descarcat marfa. Informatia suna ca o sentinta implacabila. In fond cine-i poate deranja pe lumea asta pe descarcatorii de marfa? „De ce nu ocoliti?” – arata unul din tipi catre o strada alaturata, asa ca-ntr-un acees de generozitate. E inca devreme, mai are in el un pic de umanitate. Doamna din masina ii blagosloveste si mai enervata. Pentru ea ziua incepe prost. Un timp ramane acolo claxonand si tipand. Barbatii care i-au blocat drumul ei obisnuit de dimineata o ignora complet. Au epiderma atat de batucita de claxoane si injuraturi incat istericalele astea matinale n-au cum sa-i deranjeze mai mult decat i-ar deranja un tantar. Unul ii face semn cu mana la cap: „Esti ticnita? Du-te de te trateaza …”
*
10.30, Dorobanti, in zona cafenelelor. Aici lumea nu s-a trezit pe deplin. Floraresele uda trotuarele cu apa veche de la flori. Ma masoara din cap pana in picioare. Nu arat a fi genul care-ar cumpara un buchet. Intru sa-mi iau un croasant, mi-e foame, n-am mancat nimic azi. In fata mea un domn original, dar original cum poti gasi aici: mocasini de piele (cred ca imblaniti pe dinauntru sau ceva de genul), fara sosete, cu pantaloni de trening, cu o haina faina de velur albastru, fular bine innodat la gat (stil: „I am travelling a lot in Western Europe and I do not dress like those lowlifes from my country”), fes, ochelari, mimica blazata. Parca a coborat acum din pat sa-si ia micul dejun. Probabil asa e. Acum s-a trezit si a iesit si el sa-si cumpere ceva pentru micul-dejun. Ies, muscand cu pofta din croasantul incalzit. De cand mi s-a confirmat banuiala ca nu-s facuti loco ci doar niste biete congelate date putin prin cuptor, parca chiar nu mai au hazul de demult.
*
La stop il remarc pe Becali. In Rollsul lui alb, imens fata de strada destul de mica si meschina. Cu numar – cum altcumva – B 100 BGT ( de la Gigi Becali si un alt nume pe care nu-l stiu dar poate, de ce nu, si de la BoGaT – ma gandesc). Ma uit in jur: chiar ca-i o masina nepotrivita in ambianta asta. Tipul insa nu baga in seama gandurile mele. Who cares girl?, ce gandesti tu! Sta pe locul soferului (hahahaha – e soferul propriei limuzine Rolls!), aplecat intr-o rana, foarte pe spate dar cu scaunul ridicat sus, astfel incat pare mai mare decat e. Tine moale telefonul in mana dreapta si vorbeste inspre el – cam cum le vezi pe pitzipoancele de Holywood ca fac, in cine stie ce inregistrari pe MTV sau Fashion TV. Isi studiaza fata in oglinda retrovizoare. Ranjeste satisfacut. N-are nimic intre dinti. Nici in nas. Norocul il iubeste. Si, bineinteles, Dumnezeu. Absolut. E o dimineata minunata si el se indrepta spre noi orizonturi pline de succes. Verde! Rollsul rateaza plecarea … nu-l claxoneaza nimeni. Pacat …
*
Astazi, viata e frumoasa!
*
P.S.: Cand te gandesti ca sunt contemporana cu toti oamenii astia :))))))))

Reclame

cultura si incultura


o gramada de spitale s-au inchis. Pacientii au fost mutati. Personalul medical a fost repartizat si el prin alte parti. Conform noului cod al muncii cel putin unii dintre ei vor fi (re)angajati pe contract determinat de 90 de zile. Care contract nu presupune prelungirea lui dupa acele 90 de zile. Inteleg in fine rostul si scopurile acestui nou cod al muncii. Intrebare: pe cand desfiintarea teatrelor? Hai, curaj!, de vreo 20-30 va puteti scapa usor. Daca pentru sanatate nu reuseste nimeni sa faca nimic, doar n-o sa va apucati acum sa salvati cultura! Zau!

*

Un amic imi trimite un link catre un articol despre si cu actorul Geo Costiniu publicat in jurnalul.ro . A fost o data cineva, acum e un barbat imbatranit prematur si cu multe probleme de sanatate. Iubeste spritul. Nu prea mai joaca pentru ca nu il mai cauta nimeni.  Sau aproape nimeni. Autorul articolului ii plange de mila. Apoi face trimiteri exacte catre guvernul Boc care – conform parerii aceluiasi autor – e singurul de vina pentru ca Geo Costiniu nu se poate pensiona. Are in fond doar 61 de ani. Pai deh, alta epoca, alte generatii de sacrificiu. Nu? Ca-i mai usor asa decat sa concepi un program de protectie sociala detaliat care sa raspunda intr-adevar nevoilor reale ale tarii. Io zic sa-i trimiteti pe toti la azil, sa nu mai stati sa cugetati atata ca o sa va doara neuronu’ acela mult incercat. Doar de aia ati transformat spitalele in azile …?

*

bine, ce sa zic, si Stan Laurel si Oliver Hardy au murit in azil batrani, bolnavi, fara un sfant si nebagati in seama, dar in SUA statul nu subventioneaza cultura, nu e ordonator principal de credite, nu reglementeaza sponsorizarea si o reduce doar la 2%, nu interzice folosirea in comun a banului public si a celui privat … In SUA macar stii de o treaba, daca nu-ti aranjezi tu viitorul, nu are nimeni grija de tine. Aici cica inca nu e asa. Pe buuune?

*

pe alte strazi, prin alte cartiere a venit insa soarele si s-a asternut pacea. Dau drumul la teveu tarziu in noapte, aproape de ora 1.00 . N-am ce sa vad si poposesc o clipa pe Antena 1. Ultra-exclusivitate ma anunta ei mega jurnalistic (deja creierul inca ne-obosit imi vuia de intrebari: pe cand tera-exclusivitati, pe cand un rist sievertic de poluare a informatiei, pe cand giga-stiri? si vreau neaparat cat mai curand peta si exa breaking news!!!)

*

ce era atat de exclusiv? Oana se impacase cu ma-sa, eveniment pe care l-am scapat – ne-inspirata de mine! – pentru ca am fost la o lansare de carte (dramaturgie avangardista rusa ) la teatrul Odeon. Cu niste unii marginali si neimportanti fata de ce probleme are tara asta: Florica Ichim, Toca, Dorina Lazar, Gelu Nitu, domnul Butnaru, si altii tot asa. Am vazut/ascultat o piesa lecturata. Am vazut filmul din 1918 „Domnisoara si huliganul” cu Maiakovski in rolul principal. Am descoperit ca pe Wikipedia exista date inexacte – varianta comunista! – in legatura cu moartea lui. Dar pe cine mai intereseaza azi – vezi Doamne! – ca Maiakovski nu s-a sinucis cum scrie acolo ci a fost executat de comunisti.

*

dupa care, in loc sa dau fuguta acasa, m-am lungit la o vorba cu unii de prin teatru, stiu, neinteresanti comparativ cu tot circul facut de Oana, ma-sa, Pepe & Co. Dar asa sunt eu, ma pasioneaza lucrurile astea, iesita din mode, nevazute pe la teveu …

*

mai interesante insa decat declaratiile de iubire vesnica dintre cele doua patroane de cimitir mi se pareau aseara comentariile trimise de diversi telespectatori si care se puteau citi pe banda rosie de jos.

„oana plang de bucurie pentru voi” … „bravo oana sunt fericita k te-ai impakt cu mama ta” … „sunt f emotionata si cu totul alaturi de voi” … „plang si m bucur. o mama kre a trecut prin aceleasi probleme” … „oana esti cea mai tare … ma bucur ca te-ai impacat” … „felicitari oana esti idolul meu esti cea mai tare”

*

fiecare cu kultura lui, nu? Doar traim in „libertate” …

ultimul casting


dupa ce toata dimineata am mormait imbufnata ca nu ma mai duc la castinguri la reclame pentru ca majoritatea sunt de fatada, asa ca sa mai ia si agentia un ban, iar restul sunt nedrepte pe lumea asta in care impostori-s la putere ……… m-am dus pana la urma pentru ca m-au sunat de 3 ori. Fata buna din mine a invins. Sau actrita. Da, actrita. De fapt speranta. Care speranta?

*

M-am imbracat eu frumusel dar nu m-am asteptat la o asa primire:

– Laura? Lauraaa, sa nu te recunosc! Cum te-ai schimbat! (a???) Daca treceam pe strada pe langa tine nu te recunosteam!

(pauza de respiratie, cine este doamna entuziasmata?, nu stiu!, parca n-am vazut-o niciodata, de ce nu-mi aduc aminte de ea?, de unde ma cunoaste?, repliere rapida, raspuns de manual)

– si dumneavoastra o sa va imbogatiti pentru ca nici eu nu v-am recunoscut. Dar spuneti-mi: e de bine? M-am schimbat in bine sau in rau? Sa stiu ce trebuie sa fac in continuare …

(zambet Colgate, batut languros din gene. Recapitulat fulger raspuns in memorie: cam banal, dar tinand cont de primirea total neasteptata, care m-a bagat complet in ceata, consider ca merge)

– de bineee, de foarte bineee! Am crezut ca esti o manechineza ceva, ca facem acum castinguri si pentru din astea …
– inscrieti-ma si acolo!

(zambet Gucci-Gucci-Gucci-aii-ia. Prins privirea amuzata a unui domn care tasteaza ceva in fata unui monitor. Plasat si lui un zambet indefinit si o replica aparte)

– pana la primul casting pentru modele slabesc 7 kilograme … I promise!

(zambet inocent. Batut din gene. Iau foaia pe care mi-o intinde acelasi domn cu placerea (simulata) cu care as primi un inel cu diamante. Ma asez intr-un colt sa-mi diger „necunoscutele”. Zece minute mai tarziu eram la fel de nedumerita.)

– Mergem sa dam proba? – ma intreaba un tanar pe care l-am mai vazut undeva.

*

Probele sunt toate la fel.

Un zambet la camera … acum profil … zambet … privirea la mine … celalalt profil … zambet … dintii, mainile, asaaa, gata.

Ca la un targ de animale. Trebuie sa ai toti dintii in gura ca sa zambesti Palmolive, a, asta, Paradontax.

Tre sa mai faci si o pirueta pe care o execut si in somn daca e nevoie. Cam toti operatorii de casting rad cu mine in faza aceasta: ma invart atat de undoios in fata lor, zambesc exact cu o jumatate de secunda inainte sa-mi ceara … plasez cate o gluma in fiecare prezentare …

Tipul trage cu nepasare o masa in fata mea. Ma gandesc in timp ce-l privesc ca pe la finalul castingului n-o s-o mai aibe pentru ca i se vor rupe picioarele in ritmul asta. Zambesc discret si nevinovat. Pe masa imi tranteste o oala mica si in ea un polonic de inox.

– Si acum piesa de rezistenta – zice el in timp ce ia de pe manerul unui geam, un sort de bucatarie cam ponosit si mi-l intinde lipsit de energie. Mi-l pun cu multa bunavointa.

– Poti sa-ti scoti esarfa de la gat? Parca nu se potriveste cu sortul.

O scot fara sa comentez.

– Tu ce dai? „Ardeleanca”?
– da, „Ardeleanca”.
– sa-i zici asa mai lent atunci, stii cum sunt aia.
– Stiu, m-am nascut prin zona.
– da? Eu sunt din Brasov.
– pai bine atuncia, ne-om descurca …
– esti gata?
– da.
– motor … actiune!
– „Ciorba mea cu tarhon ii cea mai buna, ca-i pun mult iauurt. Si o sa castigam si concursul acela. O sa videti. Ceau.

„Ceau” e de la mine. In Banat unde m-am nascut eu nu se zice „buna” ori „pa”. Nici in Ardeal. Tipul rade.

– inca o data, mai accentuat.
– Mai accentuat?

(spusesem totul suficient de accentuat cat sa fie o parodie a graiul leganat, ardelenesc)

– da, si eu m-am mirat. Da’ asta vor, asa-s astia de pe la agentii (celelalte agentii, nu astea de castinguri.) … vor tot felul de prostii!

Mai facem o data, totul de la capat, si mai apasat, si mai accentuat. Acum chiar e o parodie a unei gospodine ardelence, a la Bendeac. Rade si acum dar vad din rasul lui neconvingator ca nu e chiar atat de apasat cat trebuia.

– Acum facem la fel, dar mai repede.
– Mai repede? Bine, mai repede.

(mai repede inseamna mai apasat, ce n-a iesit prima oara. Imi vine sa rad dar nu rad.)

– „Ciiorba miea cu tarhon ( gandul ca n-am prea mancat ciiorba cu tarhon prin Ardeal nu-mi da pace) îi şea mai bună, că-i pun mult iauurt. Şi o să câştigăm şi concursul aşela. O să videţi. Cieau.

(fix ca o gaina lesinata si handicapata de undeva dintre Ardeal si Banat. Dar pentru urechea neantrenata a agentiei merge. Habar n-au care-i diferenta, pun pariu)

Rade multumit. Asta isi doreste agentia. Cealalta agentie.

– Foarte bine, ha-ha-ha!
– Daa? – clipesc din gene a neincredere. Am auzit de atatea ori foarte bine si de cam tot atatea ori nu s-a intamplat nimic dupa acel foarte bine incat nu mai cred ca „foarte bine” e chiar de bine.
– Daaa.
–  fac pariu ca o sa vad in spotul asta unele care n-au nicio treaba cu subiectul.
– pai da, ca asa fac astia de la agentii. Habar n-au pe ce lume traiesc. N-ai vazut ce spoturi fac? Ce oameni cauta? Ce obositi? Ce nashpeturi? Asta-i imaginea lor despre noi, daca-ti poti inchipui. Cauta manelisti, iti spun eu!
– si cum eu nu-s manelista …
– pai da, nu mai intelegi nimic.
– Chiar nu. Romanii nu-s chiar asa de prosti si insipizi cum ne arata ei.
– Pai nu. Dar ei nu cauta ceva frumos, care sa placa ochiului!
– mie imi spui? Am fost refuzata din cauza asta.
– pai si trebuia s-o iei ca pe un compliment. Chiar cred ca in cazul tau e un compliment. Oricum, la ce jale e in film si teatru in ultimii 20 de ani, mai bine ca nu ai facut parte din asa ceva.

*

Sunt perplexa. Asta imi spun si eu, dar nu ma astept sa aud acelasi lucru intr-o agentie de casting.

*

– La revederee!
– Paa Laura! Acum ca te-am regasit si am vazut ce bine arati, tinem legatura!

*

Si cum va spuneam, m-am hotarat azi sa nu ma mai duc la castinguri. Arat prea bine pentru asta 🙂

un caz care merita discutat


… e cel al lui Emil Luca, unul din finalistii concursului „Romanii au talent”. Problemele din trecutul lui care ies la iveala acum, o data ce a ajuns vestit prin intermediul acestei emisiuni, pun societatea romaneasca in fata unei dezbateri interesante (pe care n-o porneste nimeni insa … din invidie pentru succesul celor de la PRO?? din prostie si superficialitate?).  Pornind de la acest caz ne putem pune intrebari, si, cred eu, ar trebui sa … ne dam si niste raspunsuri, sa ajungem la niste pozitii clare, fara ambiguitati. Sa ajungem la o atitudine comuna, larg acceptata, dupa care sa putem judeca si alte cazuri similare.

Prin 2002, Emil Luca era primar al localitatii Feleacu din judetul Cluj. Dar si un pasionat al vanatorii din cate inteleg. Drept pentru care, intr-o noapte a purces insotit de inca un domn sa vaneze ceva prin imprejurimi. Ilegal. A auzit un zgomot din directia unui tufis si a tras. Din nefericire a nimerit un baiat de 13 ani – Zsolt – care se pare ca se afla in zona, la cules de iarba pentru iepuri. Baiatul a murit cateva ore mai tarziu.

*

Emil Luca a fost arestat, judecat si condamnat la 4 ani si 6 luni de inchisoare pentru ucidere din culpa si braconaj. A iesit din inchisoare dupa aproximativ 1 an (9 luni am auzit mai nou, dar nu stiu sigur).

*

Astea ar fi datele problemei. Iar intrebarile sunt multe: noi romanii, consideram ca un om care si-a ispasit pedeapsa dupa asa o fapta groaznica poate si trebuie reabilitat? Il putem ierta? Ne-am fi simtit mai bine daca n-ar fi fost eliberat conditionat asa devreme si ar fi stat mai mult la inchisoare? L-am fi putut ierta atunci mai usor?

Pot si trebuie sa primeasca astfel de oameni o a doua sansa? In ce conditii? E drept sa le impunem conditii ca sa le acordam iertarea?

Ar trebui sa i se faca reclama acestui om prin intermediul unui concurs televizat cu o asa mare audienta?

Desigur, nu ma astept ca televiziunile/mass media/presa noastra de 2 lei sa atace frontal asa probleme delicate. Si daca le-ar ataca, ce credeti ca ne-ar spune doamna Tatoiu in aceasta privinta? Hmmm … ori marii jurnalisti specialisti in opiniologie si parerologie la moda acum?

*

nici societatea civila nu e obisnuita cu asa dezbateri grele. Si adevarate. Mai bine discuta de averea Oanei, de custodia Irinei, de dezvaluirile lui Pepe. Desi, mie imi pare clar ca problemele ramase nerezolvate si ne-asezate intr-un fagas de atatea zeci de ani ne-au adus in situatia falimentara si aproape nenorocita in care suntem.

*

Eu i-am votat pe sotii Luca in timpul emisiunii-concurs „Romanii au talent”. Mi-am dorit ca ei sa ajunga in finala. Si au si ajuns. Intrebarea mea pentru mine este: i-as mai fi votat daca stiam dinainte de toata treaba asta?

 

Later edit: am vazut un mini reportaj pe tema asta la Realitatea. Neconcludent. Conform celor vazute la teveu se pare ca a fost iertat de consatenii lui. Desigur, nu de familia baiatului (?). Si totusi, doar atat e de spus pe marginea unui caz atat de sensibil si care scoate bine in evidenta realitatile societatii romanesti?

ce inteleg eu din cele 2 divorturi isterice


… care preocupa o gramada de asa zisi jurnalisti, laolalta cu toate categoriile de populatie degustatoare de o barfa mica, oricand si la orice ora. Si mai ales cu orice garnitura.

– doamna Tatoiu a devenit experta in parerologie si opiniologie; chiar crede ca se pricepe la orice, de la cosmetice pana la psihologie infantila. Si e incordata rau daca vreun psiholog de profesie incearca s-o contrazica. Cel mai tare mi se pare insa faptul ca si altii (tot din categoria asa-zisilor jurnalisti) par chiar sa o creada si sa se bizuie pe parerea ei!

– Iri si-a dat jos in sfarsit ochelarii de cal: a aflat acuuuum! ca Moni se prostitua. Altfel nu pot sa-mi explic perplexitatea si iritarea lui in fata trecutului aproape fostei doamne Columbeanu. Intrebare: n-a verificat-o in noaptea nuntii sa vada daca e noua? Pe bune, putea s-o returneze ca fiind expirata sau deteriorata, in primele zile dupa achizitionare. Legal.

– la noi, in Romania, legea ii apara pe cei bogati, pe cei foarte bogati si pe cei cu pile la secu’ ori in fosta nomenclatura. Asa ca, pazea!, poti fi dat afara fara drept de apel si de reintoarce din domiciliul tau legal, poti ajunge sa bati cu televiziunea pe la fostele tale porti, fara vreo sansa ca ele sa se mai deschida in fata ta, in general, daca esti sarac si un pic mai ne-educat asa, te poti intoarce in mlastina din care ai venit. Ha! Balbadac!

– junele ochioase si cu picioare lungi pot fi aduse de catre actualii mosieri pe mosiile lor pentru prasila fara ca acestora din urma sa li se impute ceva p-orma. Plodul rezultat va fi cautat in toate cele sa se vada daca e conform normelor. Daca e conform normelor va fi retinut la mosie pe termen nelimitat. Apoi mamele pot fi alungate fara mila, fara fasoane, fara tzoale, fara vuitoane si fara Bentley, mai ales daca au cazut in dizgratia stapanului. Moni! si asa erau second-hand, chiar tu ai spus! Ce-ti mai pare atata de rau?

– credeam o data ca Oana e o tipa taare. Azi trag concluzia ca e doar isterica. Sa fie totusi Pepe de vina? Cu cele 8 luni ale lui de servicii neprestate? Sa speram ca Tudy o sa-si faca mai bine treaba. Da, aia! O sa fie mai liniste pe la tembelizor …

– s-a ales prafu’ si de confidentialitatea medic-pacient. Te duci la spital crezand ca esti insarcinata si doctoru’ iese si spune la tot poporu’ ca el n-a gasit urme de asa ceva. Ce sa zic si eu acum, poate nu s-a uitat bine, poate nu s-a uitat unde trebuia … Oana e mai speciala, cine stie pe unde o fi ramas insarcinata. Si apropo, daca datele astea sunt asa de la liber …pe cand o istorie completa, cronologica si cu note de subsol, a tuturor bolilor persoanelor ce apar pe la teveu, incepand cu cele din copilarie? Daca e posibil, m-ar interesa neshte jurnalisti foarte dashtepti, unii de pe la Antene sa zicem… cred ca anumite afectiuni ar putea explica foarte bine iesirile lor publice din ultimii ani

– oare Oana stie ca in noaptea petrecuta la spital a si pierdut copilu’? Sa nu faca un soc cand iese si afla … Sa nu creada ca i l-a luat Marioara Zavoranu si p-ala!

– mi-a placut de Pepe sambata. E in forma, e in formatie, e imbracat tot in negru, e dat tot cu gel, e cu cantec: „hai spune-mi cine, cine, cine, cinee te iubeste mai mult decat mineeeeee …?”. Raspuns: Tudy o iubeste mai mult decat tine, draga Pepe

……..

Mai adaugam, nu va faceti probleme ……………

romanii (chiar) au talent


… am concluzionat aseara, ridicandu-ma amortita din pat, dupa vreo patru ore de nemiscare. Era trecut de miezul noptii, remarcam cu mare stupoare, si era prima data in multi-multi-multi ani cand am stat si am urmarit o emisiune de divertisment cap-coada. Nu mi-am dat seama cand s-a scurs atata timp: am ras, am cantat in gand, am strambat din nas, am fost putin dezamagita, am fost surprinsa placut de unii, am tinut din tot sufletul cu altii … pe scurt, atatea emotii in fata televizorului probabil ca n-am mai incercat din anii ’90.

*

Dar unde s-au ascuns toti acesti romani talentati atatia ani?

*

Pai dincolo de Chitila, ar fi o data (ca sa ma folosesc de o expresie la moda acum, acceptata de bucuresteni si intens folosita, chiar daca in realitate nu stiu ce inseamna pentru ca n-au iesit prea des din Bucuresti, decat eventual pana la Sinaia sau pana la Mamaia…)

Apoi, in cu totul alte locuri decat pe platourile de filmare ale televiziunilor. Cel putin pana acum. Prin platourile si studiourile alea au defilat mai cu seama orice altceva decat talente. Cand stai sa te gandesti, parca mediocritatea, banalitatea, vulgaritatea, agresivitatea, ipocrizia au fost cerintele de baza inaintea unei aparitii TV, nu talentul, originalitatea, autenticitatea … Ura, veninul, atitudinea agresiva, acuzatorii fara argument si fara principii – astea sunt la moda (in mintea realizatorilor TV) … in contrapartida cu barfa ieftina, divorturi penibile, isterii, neveste de fotbalisti si patroni de cluburi doar de fotbal (de parca asta-i singurul sport practicat in Romania ori unul din cele mai performante de la noi) … culesi toti parca de la marginea padurii.

*

Audientele record ale acestei emisiuni poate ar trebui sa dea de gandit „facatorilor” de grile TV. Pupincuristii si ipocritii netalentati n-o sa va aduca in veci rating. Nici fufele si pitzipoancele, oricat v-ar parea voua de interesante. Iar daca maine totusi il dati jos pe Base’ – singurul scop in viata al unora dintre voi – nu stiu despre ce o sa mai vorbiti dupa aia …

*

Romanii au talent, romanii sunt altceva decat ne aratati voi, am putea toti sa invatam din asta; din modestia lui Bernadette si dragostea pe care i-o arata Vandei, din viata sotilor Luca – uite asa am auzit ca mai exista si altfel de nunti decat cele organizate ca la bax, in Bucuresti, ca romanii autentici isi aduc in batatura un staroste la petrecerea aceasta insemnata, nu un MC sau un animator – din orele de munca depuse de duo-ul Ballance, din felul in care unii si-au conservat talentul desi nimeni si nimic din jur nu parea sa-i incurajeze. Impotriva imaginii si parerilor promovate si cultivate de mass media (cand deschizi televizorul si vezi atatia tristi, iti vine chiar sa plangi) si a parerii multora, romanii au ramas talentati. Mi-a parut rau de omul acela – Ionita Marius – care si-a dorit toata viata sa danseze step si sa cante la tobe; un om simplu cu un talent nedescoperit la timp, ce pacat … Mi-a parut rau si ca fratii Paunescu au fost atat de neinspirati sa-si schimbe numarul, ei au fost inainte de emisiunea de aseara printre favoritii mei; uite, si din asta poti invata ceva: cateodata in viata nu trebuie sa supralicitezi, sa vrei sa rupi, sa spargi, sa lasi si mai tare cu gura cascata. Cateodata e suficient sa pastrezi ceea ce ai deja, nivelul pe care l-ai atins, o atitudine atat de rara azi, cand toti iti cer mai mult, mai mult, mai mult. Aseara insa am vazut (si) o demonstratie de „Less is more”.

Si cate editii mai urmeaza! Ce bine …!!!

*

O nota foarte proasta celor care comenteaza pe pagina de web „Romanii au talent”. Show-ul e bun, nu face nicio discriminare, e bine condus, haios prezentat si chiar scoate in evidenta ceva important: ca Romania arata altfel decat cum se vede la televizor sau prin ziarele pe care si asa nu le citeste nimeni. In schimb comentariile ne arata cat de inculti, agramati si prosti sunt unii dintre noi; acolo poti vedea discriminarea dusa la extrem, pe criterii de varsta sau orientare sexuala. Caci in mintea unora, sa fii gay, de la tara sau trecut de 35 de ani e un pacat ce ar trebui pedepsit cu anihilarea totala …