mai aproape, mai aproape (II)


… asa ca, desi cel mai inspaimantator lucru ni se pare a muri, pana atunci lucruri mult mai mici ne paralizeaza orice gand, orice miscare. Suntem morti pe dinauntru cu mult inainte de vreme. Sa te duci sa te asezi langa persoana care iti starneste curiozitatea, de care te simti atras, sa o privesti mai des in ochi, sa-i zambesti, sa-i spui doua, trei, cinci cuvinte, sa astepti un raspuns si daca nu-l primesti sa faci cumva s-o ajuti sa ti-l dea … perspectiva acestor actiuni simple te paralizeaza ca un venin mortal. Sa (-i) dai tu toate sentimentale tale pozitive, toate emotiile candide starnite de ea fara sa astepti o confirmare dinainte. Sa dai, intelegand ca ceea ce primesti in schimb se afla tocmai in gestul asta. Toate lucrurile astea ni se par de fapt imposibile. Tocmai atractia pe care-o simti ridica un zid de netrecut in fata ta.

*

iar cei doi sau trei metri care te despart de acel om interesant se transforma cu viteza luminii intr-un hau de netrecut. In cateva secunde, va aflati pe doua planete diferite, pe doua orbite ce nu se vor intersecta niciodata, doua entitati care vor privi cu un jind permanent nesatisfacut una catre alta.

*

ce ma fac daca … dar daca … Daca nu-s destul de interesant? De bogat, de inzestrat … De inalt, de frumos, de tanar sau de batran? Ce ma fac daca nu ma place?

*

si uite asa, ca-ntr-un ritual ancestral de magie neagra, prin intermediul acestor 4 cuvinte inofensive, ti-ai anulat tocmai sansa de-a intalni persoana care poate ti-ar fi schimbat viata. Si te-ai intors in tine imbufnat si ofticat, cu gust amar si gleznele incordate. Cu dorinta mototolita de teama. Zambetul fals multumit, ti-a mai sapat un rid pe fata. Intre umeri s-a mai pus un nod. Sansa a trecut. Nu te uiti dupa ea, stii ca ai ratat. Dupa ce-ti trece incordarea o s-o cauti mult si bine, si, poate, de multe ori, crezand ca o reintalnesti, o sa te napustesti asupra unor persoane nepotrivite, cu o hotarare oarba: „nu, de data asta o sa vorbesc, o sa-i vorbesc, o sa fac ce n-am facut inainte, nu, n-o s-o mai las sa-mi scape”, crezand, sperand nebuneste ca iti vei lua in felul asta revansa. Revansa nu vine aproape niciodata. Doar sansa aia ratata se razbuna intr-un fel atat de dureros pentru noi.

*

ne e frica sa murim, dar nu ne e frica sa NU traim in fiecare zi, in fiecare ora din  zi, in fiecare clipa din fiecare ora din fiecare zi.

*

stim atatea lucruri, invatam atat de multe, avem mintea atat de plina de informatii pe care aproape niciodata nu le folosim, si totusi, cat de rar invatam sa facem un pas, doi, catre ceilalti, catre tot ce-i mai important in viata noastra

mai aproape, mai aproape


nu stiu de ce ne sperie atat de tare intalnirea cu alti oameni. Parca nimic nu explica pe deplin modul inchistat si intepat in care ne comportam cateodata. Tot mai des. Intotdeauna. Dupa ce iesim din adolescenta, reusim sa strangem intr-un timp record, mecanisme complicate de aparare, tactici de disimulare, masti, scuturi, sisteme defensive si alte moduri mai mult sau mai putin vizibile de-a ne face cat mai de nerecunoscut. In mintea noastra – imposibil de ranit. Practic, cu cat inaintam in varsta ne ingropam sufletul tot mai adanc, undeva unde, eventual, nici nu mai stim cum sa-l regasim, servindu-le celor din jur o imagine comerciala, cat mai vandabila, si cat mai departe de adevarul despre noi.

*

ne ascundem inima intr-un fel de fortareata imaginara, presupus inexpugnabila, inconjurata de 7 ori de rauri de minciuni, mai negre, mai nocive ca Styxul lui Hades.

*

inceputurile se afla desigur in primele rani pe care ni le produce interactiunea cu ceilalti. In frica. Am fost respinsi sau comportamentul nostru n-a fost „validat” de parerea lor, de reactia lor. Asa a fost sau doar asa ni s-a parut. Nu stim sigur dar alegem sa credem asa. De durere, de ciuda, din prea multa umilinta combinata cu orgoliu am inceput sa ne gandim cum sa facem sa nu mai cadem niciodata in capcana asta. „Niciodata, niciodata, niciodata n-o sa mai sufar asa …”. Remediul e aparent la indemana. Societatea moderna ne serveste retete facile pe care le inghitim in graba fara sa ne gandim prea mult la consecinte.

*

nu fa tu primul pas, lasa-l pe el
nu te du’ la ea las’ ca vine ea la tine daca e interesata
nu suna primul
nu suna prima
fii atenta, sa nu pari prea disperata
nu te arata, o sa se sperie si-o sa fuga
nu-i spune te iubesc, si-o ia in cap
nu povesti niciodata tot ce-i in sufletul tau
prietenii te pot rani, dusmanii, niciodata
doar prietenii stiu cum sa te faca sa te doara mai tare
nu-ti construi intreaga lume in jurul lui, cand va pleca, o sa se prabuseasca

*

o sa se prabuseasca cu siguranta, daca va pleca. Dar cum altfel poti sa ai o relatie adevarata? Cum poti sa cunosti pe cineva, o persoana pe care n-ai intalnit-o inainte, daca esti permanent ascuns in spatele unei cercetari circumspecte a teritoriului? Daca te-ai inchis in sensibilitatea ta, ca-ntr-o armura stralucitoare, plina de tepi. Daca tii capul sus si buzele stranse si palma pe inima. Daca-n urechi iti suna zeci de reguli idioate, care niciodata, niciodata, niciodata nu duc la nimic bun. Daca ai sute de prieteni pe FB cu care nu vorbesti, iar atunci cand intalnesti un om interesant nu esti in stare sa te deschizi in fata lui si nici sa-l ajuti pe el sa se deschida in fata ta. Plutim pe un ocean de coordonate si repere false. Oameni interesanti trec pe langa noi si noi ii lasam sa treaca. Mahnirea ca n-am fost in stare sa-i retinem macar pentru o clipa ne adumbreste sufletul, dar nici asta nu vrem sa primim in noi. Si totusi cel mai ades simtim tocmai lipsa celor pe care NU i-am cunoscut.

*

si iar gresim, atunci cand ii intalnim. Si iar ne-nchidem in noi, in atitudinea noastra demna si ireprosabila dupa toate normele false pe care le-am cules in drumul nostru pe lume. Ne intrebam tot mai rar de ce nu ni se intampla nimic. Preferam sa traim resemnati cu gandul ca minunea nu ni s-a intamplat, ca nu ne-a fost data noua viata asta, decat sa traim experienta cunoasterii unui alt suflet, cel mai probabil la fel de speriat si de ranit ca al nostru. Desi demnitatea ori mandria nesifonata nu ne-a tinut niciodata loc de iubire …

back from heaven


imi amintesc …

*

… cimitirul. Pierdut printre copaci, in spatele celor doua biserici construite una langa alta, inainte de nasterea si dupa moartea lui Eminescu. Calul sur, cu pete mari galbui, cu crupele cam murdare care pastea relaxat printre cruci. Ritmul calm pe care-l batea cu coada lunga, peste sale, ca sa alunge mustele. Cele trei morminte inca incarcate de coroane, sapate pentru trei oameni morti anul acesta in aceeasi luna: aprilie. Pasarelele care se certau aprig prin iarba. O vrabiuta care alunga dintr-un copac alta vrabiuta. Insecte atat de fain colorate ma cercetau neinfricate, neincetat. Flori albe, flori albastre. Atata pace ca-mi venea sa oftez. Vechi obsesii care se evapora, se transforma intr-un fum gri, ce se ridica lenes catre cer. Suspinele. O dorinta aproape dureroasa de a nu pleca. Sateanul care ne-a invitat sa ne intoarcem, asigurandu-ne ca-l vom gasi tot acolo, pana se va muta in cimitir. Revelatiile personale, nenumarate inca. Nu mai stiu de cand nu m-am simtit asa de impacata. Chipuri. Oameni care m-au facut sa simt emotii puternice, uitate estimp. Ochii. Mainile. Privirea aceea. Privirea aceea care ma urmarea cateodata. Tacerea, atunci cand noi, oamenii, reuseam sa tacem. Glasul preotului care ma infiora. Ma limpezesc. Imi pare rau ca m-am intors …

*

asa trebuie sa fie si-n rai …

viata de cartier


… are izul ei inconfundabil şi cumva irepetabil. În zilele mele senine îl simt în toată splendoarea lui. Altădată mi se pare greu de suportat. Un fel de iad în care sunt pedepsită să stau pentru toate păcatele mele … Altădată simt că mooor!
*
fetele de la Blue Star (ce nume! maxim, nu?), magazinul din colţ, de unde cumpără mai toată lumea în ciuda crizei şi a preţurilor mai mari ca-n Mega, au unghiile făcute la fel. Un fel de french manicure pe care au pictat un desen îmbogăţit cu nişte sclipici. Or fi fost toate la aceeaşi nuntă/botez sîmbăta asta? Poate la aceea a lui Firea şi a lu’ Pandele? Năşită de Becali? Manicura se potrivea …
*
În faţa magazinului, pe un spaţiu verde, primăria ne-a construit un loc de joacă destul de modern. Asta la cererea expresă a cîtorva rezidenţi, exasperaţi ca acolo se strîng băutorii locali. Profesioniştii, adică. Ăia cu program prelungit.  Vin de dimineaţă, unii chiar de pe la 9, şi nu mai pleacă toată ziua. Nici toată seara. Dar oare mai pleacă vreodată? Au şi ei o casă, undeva? O garsonieră, o cameră, un pat? Nu de alta dar … nu i-am văzut niciodată lipsind … Cred că aşteaptă să facă statu’ pentru ei ceva. Să-i angajeze, să le împartă Fondu’ Proprietatea (n-au auzit că tocmai se mai vinde ceva din el). Să vină cineva, să le dea ceva. Orice. Să-i asculte cînd vorbesc, că între doo sughiţuri ei chiar discută politică. Îl demit pe Băsescu. Să vină Diaconescu. Ia să se construiască iar în Bucureşti fabrici şi uzine, ca-n vremurile bune. Ceauşescu cum putea?
*
Ce-a rezultat de aici? din aceasta inițiativă locală? Bețivii s-au tras mai într-un colţ, la umbră. Nu, că-s băieți buni, înţelegători, chiar fini am putea spune, au făcut loc şi bonelor copiilor chinezi şi vietnamezi, în noul spaţiu de joacă, gospodinelor românce care mai fac un ban din relaţia cu străinătatea, şi s-au retras doar pe două-trei din băncile destinate copiilor.  Aşa, să nu se supere nimeni. Păi de ce să se supere? Întîi şi-ntîi, ei au fost primii acolo. Şi apoi, nu tre’ să-i obişnuim şi pe ăştia mici de l-a-început cum e treaba asta cu viaţa? Ce exemplu pot vedea ei la bețivii de pe terenul lor de joacă? Păi cum, ce exemplu? Ce întrebare e asta? Zic să nu gîndim negativ. Pot vedea că te poţi îmbăta în fiecare zi şi fără să-ţi omori nevasta. Păi nu-i o lecţie tare?
*
Îngrijitul copiilor de chinezi şi vietnamezi e o afacere serioasa în zonă. Vecinii mei de palier au avut grija de Andrei Zhao Zhang vreo 5 ani. Andrei mi-a zis o dată-n lift că el e român, nu vorbește chineza și nu știe cum o cheamă pe mama lui, o asiatică subțire ca o virgulă, care venea să-l vadă o dată pe săptămînă – duminică – şi mai mult îl încurca şi-l plictisea vorbindu-i în limba aceea de neînțeles. El știa româneşte bine, şi de Bunu și Buna ca de tata și mama și … de Ceilalți Părinți.
*
Un băiat simpatic și descurcăreț Andrei ăsta. Mi-a plăcut. Într-o zi, cînd s-a pierdut nu știu cum de Buna, rămasă mai mult în vorba cu fetele de la Blue Star, (chestii de manicura, ştiţi voi) a bătut la uşa mea să-mi spună că e singur în casă. Eu cred c-a fost de fapt un tertip şi a vrut să mă cunoască mai bine. A stat pînă a fost recuperat, cam cu anasîna, timp în care mi-a expus o teorie interesanta despre diferențele dintre adevărații părinti (Bunu și Buna) și Ceilalți Părinți şi cîte ceva despre prietena lui, o vietnameză, dată în grija unei femei de la scara 5. O iubea nespus. Eu cred că voia doar să mă facă geloasă.
*
Afacerea asta de familie, s-a încheiat dramatic, tragic chiar, în ziua în care Ceilalți Părinţi s-au hotărît să-l trimită pe Andrei în patria natală, în care nici nu se născuse de fapt. În ciuda crizelor de plîns, ajunse aproape isterice, a protestelor care ar fi înduioșat și cel mai ne-patriot suflet de român:”eu nu sunt chinez! Nu vreau să mă duc în Chinezia! Eu îi iubesc pe Bunu și pe Buna și nu vreau să plec!”, și a consternării care i-a cuprins chiar pe Bunu și Buna, copilul a fost făcut pachet (asa cum știu ei, chinezii) și trimis la destinație. De acolo a fost lăsat să sune o singură dată „acasă” și bineînțeles că a plîns la telefon. „O să mă întooorc!” – a promis el printre nişte şuvoaie de lacrimi amestecate cu muci,  un titlu potrivit pentru un viitor film made in Hong Kong, cu nepotul lui Jet Li în rolul principal, avînd ca subiect această poveste adevărată.
*
Întocmai ca într-o tragedie greacă, efectele acestei nefericite repatrieri nu s-au încheiat aici. Echilibrul relației dintre Bunu și Buna s-a deteriorat definitiv după plecarea lui Andrei. Cei doi s-au certat strașnic și Buna s-a mutat de acasă. La fiica-sa. Din ciclul „mă mut la mama la fi-mea, aşa să ştii. Boule.„. După aceea, pe Bunu l-a lovit damblaua, aşa că cele două, mamă și fiică, vin aici în fiecare zi să-l îngrijească. De fapt, cred că Buna e pe cale să se mute înapoi.
*
Dacă ați rîs strașnic citind aceste rînduri, vă reamintesc că e o poveste 100 % adevărată.
*
Later Edit (29 septembrie 2012): Bunul şi Buna s-au împăcat. Buna şi fiica s-au mutat acasă cu Bunu, care şi-a revenit binişor din pareză, iar ginerele a plecat la muncă în Spania, Italia sau pe unde-o fi. Vis-a-vis de apartamentul lor s-au mutat un chinez uscat, înalt, cu o vîrstă imposibil de aproximat, undeva între 40-60 de ani, cu care am schimbat doo vorbe în lift, un chinez tînăr, căruia nu-i vezi niciodată ochii oricât te-ai strădui, (tot în lift, căci în lift se întîmplă mai nou să socializezi, aţi observat?) din cauza frezei manga de culoare roşie, şi, din când în cînd o blondă, frumuşică şi la fel de subţire ca ei. Restul vă las să-l ghiciţi. Cine cu cine, care pe care.

P.S.: pe cînd un film făcut pe noul val al stilului cinematografic românesc, care să reflecte într-adevăr realitatea? Care să apropie pe bune o oglindă de viaţa din România? În cazul scenariilor româneşti şi a filmelor făcute după ele, viaţa chiar bate filmul. Autorii contemporani parcă ori nu locuiesc aici, ori, vor să îşi vadă materializate pe ecrane, doar cele mai ascunse și meschine complexe. Complexe care, în loc să fie originale, pentru că sunt ale lor, şi fiecare individ e unic, seamănă mai degrabă cu cele mai ordinare clişee. Ceva nu-i în regulă aici. Pentru că de fapt … curvele nu-s aşa urîte şi proaste, nu-s toate moldovence şi nici atît de fraiere precum ne arată ei. Nici şmecherii nu-s atît de evidenți. Oamenii obișnuiți, eroii lor preferați, nu sunt niciodată atât de banali. Decît să mă duc la un film românesc, la care mă plictisesc cum nu ma plictisesc niciodată în viaţa reală, mai bine mă duc până la colţul străzii, lângă Blue Star şi mă aşez pe piatra pe care stă de obicei nenea de la ziare (alt personaj). De acolo văd o lume de cartier, simplă, dar mult mai colorată şi mult mai interesantă ca cea din filme.

Chiar şi-n zilele mele proaste.

Cadril


João o iubea pe Teresa care îl iubea pe Raimundo
care o iubea pe Maria care îl iubea pe Joaquim care o iubea pe Lili
care nu iubea pe nimeni.
João plecă în Statele Unite, Teresa la mănăstire,
Raimundo muri într-o catastrofă, Maria a rămas cu mătuşa ei,
Joaquim s-a sinucis iar Lili s-a măritat cu J.Pinto Fernandes
care nu făcuse parte din această poveste.

Carlos Drummond de Andrade
traducere (inca nepublicata) de Dinu Flamand