mai aproape, mai aproape (II)


… asa ca, desi cel mai inspaimantator lucru ni se pare a muri, pana atunci lucruri mult mai mici ne paralizeaza orice gand, orice miscare. Suntem morti pe dinauntru cu mult inainte de vreme. Sa te duci sa te asezi langa persoana care iti starneste curiozitatea, de care te simti atras, sa o privesti mai des in ochi, sa-i zambesti, sa-i spui doua, trei, cinci cuvinte, sa astepti un raspuns si daca nu-l primesti sa faci cumva s-o ajuti sa ti-l dea … perspectiva acestor actiuni simple te paralizeaza ca un venin mortal. Sa (-i) dai tu toate sentimentale tale pozitive, toate emotiile candide starnite de ea fara sa astepti o confirmare dinainte. Sa dai, intelegand ca ceea ce primesti in schimb se afla tocmai in gestul asta. Toate lucrurile astea ni se par de fapt imposibile. Tocmai atractia pe care-o simti ridica un zid de netrecut in fata ta.

*

iar cei doi sau trei metri care te despart de acel om interesant se transforma cu viteza luminii intr-un hau de netrecut. In cateva secunde, va aflati pe doua planete diferite, pe doua orbite ce nu se vor intersecta niciodata, doua entitati care vor privi cu un jind permanent nesatisfacut una catre alta.

*

ce ma fac daca … dar daca … Daca nu-s destul de interesant? De bogat, de inzestrat … De inalt, de frumos, de tanar sau de batran? Ce ma fac daca nu ma place?

*

si uite asa, ca-ntr-un ritual ancestral de magie neagra, prin intermediul acestor 4 cuvinte inofensive, ti-ai anulat tocmai sansa de-a intalni persoana care poate ti-ar fi schimbat viata. Si te-ai intors in tine imbufnat si ofticat, cu gust amar si gleznele incordate. Cu dorinta mototolita de teama. Zambetul fals multumit, ti-a mai sapat un rid pe fata. Intre umeri s-a mai pus un nod. Sansa a trecut. Nu te uiti dupa ea, stii ca ai ratat. Dupa ce-ti trece incordarea o s-o cauti mult si bine, si, poate, de multe ori, crezand ca o reintalnesti, o sa te napustesti asupra unor persoane nepotrivite, cu o hotarare oarba: „nu, de data asta o sa vorbesc, o sa-i vorbesc, o sa fac ce n-am facut inainte, nu, n-o s-o mai las sa-mi scape”, crezand, sperand nebuneste ca iti vei lua in felul asta revansa. Revansa nu vine aproape niciodata. Doar sansa aia ratata se razbuna intr-un fel atat de dureros pentru noi.

*

ne e frica sa murim, dar nu ne e frica sa NU traim in fiecare zi, in fiecare ora din  zi, in fiecare clipa din fiecare ora din fiecare zi.

*

stim atatea lucruri, invatam atat de multe, avem mintea atat de plina de informatii pe care aproape niciodata nu le folosim, si totusi, cat de rar invatam sa facem un pas, doi, catre ceilalti, catre tot ce-i mai important in viata noastra

Reclame

mai aproape, mai aproape


nu stiu de ce ne sperie atat de tare intalnirea cu alti oameni. Parca nimic nu explica pe deplin modul inchistat si intepat in care ne comportam cateodata. Tot mai des. Intotdeauna. Dupa ce iesim din adolescenta, reusim sa strangem intr-un timp record, mecanisme complicate de aparare, tactici de disimulare, masti, scuturi, sisteme defensive si alte moduri mai mult sau mai putin vizibile de-a ne face cat mai de nerecunoscut. In mintea noastra – imposibil de ranit. Practic, cu cat inaintam in varsta ne ingropam sufletul tot mai adanc, undeva unde, eventual, nici nu mai stim cum sa-l regasim, servindu-le celor din jur o imagine comerciala, cat mai vandabila, si cat mai departe de adevarul despre noi.

*

ne ascundem inima intr-un fel de fortareata imaginara, presupus inexpugnabila, inconjurata de 7 ori de rauri de minciuni, mai negre, mai nocive ca Styxul lui Hades.

*

inceputurile se afla desigur in primele rani pe care ni le produce interactiunea cu ceilalti. In frica. Am fost respinsi sau comportamentul nostru n-a fost „validat” de parerea lor, de reactia lor. Asa a fost sau doar asa ni s-a parut. Nu stim sigur dar alegem sa credem asa. De durere, de ciuda, din prea multa umilinta combinata cu orgoliu am inceput sa ne gandim cum sa facem sa nu mai cadem niciodata in capcana asta. „Niciodata, niciodata, niciodata n-o sa mai sufar asa …”. Remediul e aparent la indemana. Societatea moderna ne serveste retete facile pe care le inghitim in graba fara sa ne gandim prea mult la consecinte.

*

nu fa tu primul pas, lasa-l pe el
nu te du’ la ea las’ ca vine ea la tine daca e interesata
nu suna primul
nu suna prima
fii atenta, sa nu pari prea disperata
nu te arata, o sa se sperie si-o sa fuga
nu-i spune te iubesc, si-o ia in cap
nu povesti niciodata tot ce-i in sufletul tau
prietenii te pot rani, dusmanii, niciodata
doar prietenii stiu cum sa te faca sa te doara mai tare
nu-ti construi intreaga lume in jurul lui, cand va pleca, o sa se prabuseasca

*

o sa se prabuseasca cu siguranta, daca va pleca. Dar cum altfel poti sa ai o relatie adevarata? Cum poti sa cunosti pe cineva, o persoana pe care n-ai intalnit-o inainte, daca esti permanent ascuns in spatele unei cercetari circumspecte a teritoriului? Daca te-ai inchis in sensibilitatea ta, ca-ntr-o armura stralucitoare, plina de tepi. Daca tii capul sus si buzele stranse si palma pe inima. Daca-n urechi iti suna zeci de reguli idioate, care niciodata, niciodata, niciodata nu duc la nimic bun. Daca ai sute de prieteni pe FB cu care nu vorbesti, iar atunci cand intalnesti un om interesant nu esti in stare sa te deschizi in fata lui si nici sa-l ajuti pe el sa se deschida in fata ta. Plutim pe un ocean de coordonate si repere false. Oameni interesanti trec pe langa noi si noi ii lasam sa treaca. Mahnirea ca n-am fost in stare sa-i retinem macar pentru o clipa ne adumbreste sufletul, dar nici asta nu vrem sa primim in noi. Si totusi cel mai ades simtim tocmai lipsa celor pe care NU i-am cunoscut.

*

si iar gresim, atunci cand ii intalnim. Si iar ne-nchidem in noi, in atitudinea noastra demna si ireprosabila dupa toate normele false pe care le-am cules in drumul nostru pe lume. Ne intrebam tot mai rar de ce nu ni se intampla nimic. Preferam sa traim resemnati cu gandul ca minunea nu ni s-a intamplat, ca nu ne-a fost data noua viata asta, decat sa traim experienta cunoasterii unui alt suflet, cel mai probabil la fel de speriat si de ranit ca al nostru. Desi demnitatea ori mandria nesifonata nu ne-a tinut niciodata loc de iubire …

back from heaven


imi amintesc …

*

… cimitirul. Pierdut printre copaci, in spatele celor doua biserici construite una langa alta, inainte de nasterea si dupa moartea lui Eminescu. Calul sur, cu pete mari galbui, cu crupele cam murdare care pastea relaxat printre cruci. Ritmul calm pe care-l batea cu coada lunga, peste sale, ca sa alunge mustele. Cele trei morminte inca incarcate de coroane, sapate pentru trei oameni morti anul acesta in aceeasi luna: aprilie. Pasarelele care se certau aprig prin iarba. O vrabiuta care alunga dintr-un copac alta vrabiuta. Insecte atat de fain colorate ma cercetau neinfricate, neincetat. Flori albe, flori albastre. Atata pace ca-mi venea sa oftez. Vechi obsesii care se evapora, se transforma intr-un fum gri, ce se ridica lenes catre cer. Suspinele. O dorinta aproape dureroasa de a nu pleca. Sateanul care ne-a invitat sa ne intoarcem, asigurandu-ne ca-l vom gasi tot acolo, pana se va muta in cimitir. Revelatiile personale, nenumarate inca. Nu mai stiu de cand nu m-am simtit asa de impacata. Chipuri. Oameni care m-au facut sa simt emotii puternice, uitate estimp. Ochii. Mainile. Privirea aceea. Privirea aceea care ma urmarea cateodata. Tacerea, atunci cand noi, oamenii, reuseam sa tacem. Glasul preotului care ma infiora. Ma limpezesc. Imi pare rau ca m-am intors …

*

asa trebuie sa fie si-n rai …

viata de cartier


… are izul ei inconfundabil şi cumva irepetabil. În zilele mele senine îl simt în toată splendoarea lui. Altădată mi se pare greu de suportat. Un fel de iad în care sunt pedepsită să stau pentru toate păcatele mele … Altădată simt că mooor!
*
fetele de la Blue Star (ce nume! maxim, nu?), magazinul din colţ, de unde cumpără mai toată lumea în ciuda crizei şi a preţurilor mai mari ca-n Mega, au unghiile făcute la fel. Un fel de french manicure pe care au pictat un desen îmbogăţit cu nişte sclipici. Or fi fost toate la aceeaşi nuntă/botez sîmbăta asta? Poate la aceea a lui Firea şi a lu’ Pandele? Năşită de Becali? Manicura se potrivea …
*
În faţa magazinului, pe un spaţiu verde, primăria ne-a construit un loc de joacă destul de modern. Asta la cererea expresă a cîtorva rezidenţi, exasperaţi ca acolo se strîng băutorii locali. Profesioniştii, adică. Ăia cu program prelungit.  Vin de dimineaţă, unii chiar de pe la 9, şi nu mai pleacă toată ziua. Nici toată seara. Dar oare mai pleacă vreodată? Au şi ei o casă, undeva? O garsonieră, o cameră, un pat? Nu de alta dar … nu i-am văzut niciodată lipsind … Cred că aşteaptă să facă statu’ pentru ei ceva. Să-i angajeze, să le împartă Fondu’ Proprietatea (n-au auzit că tocmai se mai vinde ceva din el). Să vină cineva, să le dea ceva. Orice. Să-i asculte cînd vorbesc, că între doo sughiţuri ei chiar discută politică. Îl demit pe Băsescu. Să vină Diaconescu. Ia să se construiască iar în Bucureşti fabrici şi uzine, ca-n vremurile bune. Ceauşescu cum putea?
*
Ce-a rezultat de aici? din aceasta inițiativă locală? Bețivii s-au tras mai într-un colţ, la umbră. Nu, că-s băieți buni, înţelegători, chiar fini am putea spune, au făcut loc şi bonelor copiilor chinezi şi vietnamezi, în noul spaţiu de joacă, gospodinelor românce care mai fac un ban din relaţia cu străinătatea, şi s-au retras doar pe două-trei din băncile destinate copiilor.  Aşa, să nu se supere nimeni. Păi de ce să se supere? Întîi şi-ntîi, ei au fost primii acolo. Şi apoi, nu tre’ să-i obişnuim şi pe ăştia mici de l-a-început cum e treaba asta cu viaţa? Ce exemplu pot vedea ei la bețivii de pe terenul lor de joacă? Păi cum, ce exemplu? Ce întrebare e asta? Zic să nu gîndim negativ. Pot vedea că te poţi îmbăta în fiecare zi şi fără să-ţi omori nevasta. Păi nu-i o lecţie tare?
*
Îngrijitul copiilor de chinezi şi vietnamezi e o afacere serioasa în zonă. Vecinii mei de palier au avut grija de Andrei Zhao Zhang vreo 5 ani. Andrei mi-a zis o dată-n lift că el e român, nu vorbește chineza și nu știe cum o cheamă pe mama lui, o asiatică subțire ca o virgulă, care venea să-l vadă o dată pe săptămînă – duminică – şi mai mult îl încurca şi-l plictisea vorbindu-i în limba aceea de neînțeles. El știa româneşte bine, şi de Bunu și Buna ca de tata și mama și … de Ceilalți Părinți.
*
Un băiat simpatic și descurcăreț Andrei ăsta. Mi-a plăcut. Într-o zi, cînd s-a pierdut nu știu cum de Buna, rămasă mai mult în vorba cu fetele de la Blue Star, (chestii de manicura, ştiţi voi) a bătut la uşa mea să-mi spună că e singur în casă. Eu cred c-a fost de fapt un tertip şi a vrut să mă cunoască mai bine. A stat pînă a fost recuperat, cam cu anasîna, timp în care mi-a expus o teorie interesanta despre diferențele dintre adevărații părinti (Bunu și Buna) și Ceilalți Părinți şi cîte ceva despre prietena lui, o vietnameză, dată în grija unei femei de la scara 5. O iubea nespus. Eu cred că voia doar să mă facă geloasă.
*
Afacerea asta de familie, s-a încheiat dramatic, tragic chiar, în ziua în care Ceilalți Părinţi s-au hotărît să-l trimită pe Andrei în patria natală, în care nici nu se născuse de fapt. În ciuda crizelor de plîns, ajunse aproape isterice, a protestelor care ar fi înduioșat și cel mai ne-patriot suflet de român:”eu nu sunt chinez! Nu vreau să mă duc în Chinezia! Eu îi iubesc pe Bunu și pe Buna și nu vreau să plec!”, și a consternării care i-a cuprins chiar pe Bunu și Buna, copilul a fost făcut pachet (asa cum știu ei, chinezii) și trimis la destinație. De acolo a fost lăsat să sune o singură dată „acasă” și bineînțeles că a plîns la telefon. „O să mă întooorc!” – a promis el printre nişte şuvoaie de lacrimi amestecate cu muci,  un titlu potrivit pentru un viitor film made in Hong Kong, cu nepotul lui Jet Li în rolul principal, avînd ca subiect această poveste adevărată.
*
Întocmai ca într-o tragedie greacă, efectele acestei nefericite repatrieri nu s-au încheiat aici. Echilibrul relației dintre Bunu și Buna s-a deteriorat definitiv după plecarea lui Andrei. Cei doi s-au certat strașnic și Buna s-a mutat de acasă. La fiica-sa. Din ciclul „mă mut la mama la fi-mea, aşa să ştii. Boule.„. După aceea, pe Bunu l-a lovit damblaua, aşa că cele două, mamă și fiică, vin aici în fiecare zi să-l îngrijească. De fapt, cred că Buna e pe cale să se mute înapoi.
*
Dacă ați rîs strașnic citind aceste rînduri, vă reamintesc că e o poveste 100 % adevărată.
*
Later Edit (29 septembrie 2012): Bunul şi Buna s-au împăcat. Buna şi fiica s-au mutat acasă cu Bunu, care şi-a revenit binişor din pareză, iar ginerele a plecat la muncă în Spania, Italia sau pe unde-o fi. Vis-a-vis de apartamentul lor s-au mutat un chinez uscat, înalt, cu o vîrstă imposibil de aproximat, undeva între 40-60 de ani, cu care am schimbat doo vorbe în lift, un chinez tînăr, căruia nu-i vezi niciodată ochii oricât te-ai strădui, (tot în lift, căci în lift se întîmplă mai nou să socializezi, aţi observat?) din cauza frezei manga de culoare roşie, şi, din când în cînd o blondă, frumuşică şi la fel de subţire ca ei. Restul vă las să-l ghiciţi. Cine cu cine, care pe care.

P.S.: pe cînd un film făcut pe noul val al stilului cinematografic românesc, care să reflecte într-adevăr realitatea? Care să apropie pe bune o oglindă de viaţa din România? În cazul scenariilor româneşti şi a filmelor făcute după ele, viaţa chiar bate filmul. Autorii contemporani parcă ori nu locuiesc aici, ori, vor să îşi vadă materializate pe ecrane, doar cele mai ascunse și meschine complexe. Complexe care, în loc să fie originale, pentru că sunt ale lor, şi fiecare individ e unic, seamănă mai degrabă cu cele mai ordinare clişee. Ceva nu-i în regulă aici. Pentru că de fapt … curvele nu-s aşa urîte şi proaste, nu-s toate moldovence şi nici atît de fraiere precum ne arată ei. Nici şmecherii nu-s atît de evidenți. Oamenii obișnuiți, eroii lor preferați, nu sunt niciodată atât de banali. Decît să mă duc la un film românesc, la care mă plictisesc cum nu ma plictisesc niciodată în viaţa reală, mai bine mă duc până la colţul străzii, lângă Blue Star şi mă aşez pe piatra pe care stă de obicei nenea de la ziare (alt personaj). De acolo văd o lume de cartier, simplă, dar mult mai colorată şi mult mai interesantă ca cea din filme.

Chiar şi-n zilele mele proaste.

Cadril


João o iubea pe Teresa care îl iubea pe Raimundo
care o iubea pe Maria care îl iubea pe Joaquim care o iubea pe Lili
care nu iubea pe nimeni.
João plecă în Statele Unite, Teresa la mănăstire,
Raimundo muri într-o catastrofă, Maria a rămas cu mătuşa ei,
Joaquim s-a sinucis iar Lili s-a măritat cu J.Pinto Fernandes
care nu făcuse parte din această poveste.

Carlos Drummond de Andrade
traducere (inca nepublicata) de Dinu Flamand

felii de catavenci cu catavence


noroc cu amintirile din epoca Medien Holding, altfel n-as fi ajuns prea curand sa cumpar Academia Catavencu SI Catavencii, doua numere la rand!! Mi-a atras atentia scandalul iscat in cazul acestei vanzari-cumparari cu iz politic si m-a amuzat copios preluarea dezastruoasa. Cat si aerele de victima a noii echipe AC. Smiorcaielile si vaicarelile: vai, ne-au parazitat pagina de FB. Vai, nu stiu ce nu ne-au dat si nu ne-au facut. Da, sigur. Scrie undeva ca trebuiau sa va dea, da’ am uitat unde. Catavencii au fentat ca la rugby si au inscris ca la baschet. Peste capul tuturor. Academia a ramas cu hartia.  Sa se considere sponsorizati. De moi. Macar atata sa fac si eu pentru ei, daca nu pot sa le cant: „amintirili ma chinuiesc, amintirili ma rascolesc …”. Ca nu ma rascolesc, ce sa fac. Doua numere la rand!? Moamaa … ce de bani aruncati!

*

totusi amintirili isi fac de cap prin subconstientul meu, pentru ca azi-noapte-n vis ii spuneam uneia care a fost avansata redactor sef la douaj’ de ani (caz real) ca daca vrea sa-mi fie sefa sa invete mai intai sa faca acordul intre subiect si predicat. (Nu era o conditie, acolo.) Afurisit si Freud asta. Omisiunea prin inlocuire, sau cum se numeste asta … Era de fapt Funeriu deghizat de gandul meu ascuns care-mi interzicea sa gandesc asa ceva despre el. Halal basista.

*

Catavencii au plecat sa se plimbe o ora pe afara, cu imprumut, iar eu, am ramas pedepsita sa citesc Academia. La prima vedere, totul e cum stiu. Hartie proasta, glume confuze, fara umor. Mai rasfoiesc, in lipsa de alta ocupatie. O reclama (interna) a revistei Caminul. Din ciclul: pă ăsta micu-l fac camion, pardon, avion. Coperta albastra, cu un monoplan Ikarus C42, mare, pă ea. Si scrisu’ citet, pă fuselaj. Fain. Vintage, asa. Langa el, un fotel. Parca. Nu? Seamana, oricum … Din cuprins: euroluce (foarte sugestiv. Aveti 3 incercari: ce inseamna?), trei interioare cu stil (de avion???) si Dragos Bucurenci (o fi vreun pilot cunoscut).  Langa coperta, pozat articol cu titlu magistral: „relaxare in zbor”. Wow! Stai! Parca am lucrat acolo! Nu era revista de design interior? Hm … or fi facut-o de aeroplane. Si asa nu se vindea. Mai bine.

*

Inainte sa dau foaia remarc ca pe coperta au uitat motto-ul de anţărţ: „arta si design pentru casa ta”.  Hm? O fi vreo casa in avion si n-am vazut-o io, cum am ochii inecati in pizma si tastele mustind amar – de la cafeaua fara zahar de ieri dimineata – a rautate.  Vezi, daca mai lucram acolo iar trebuia sa ma iau la tranta cu ei pentru coperta asta, sa le spun ca n-are legatura cu specificu’ revistei, ca transmite mesaje confuze, ca ce-are sula cu prefectura, ca insiruirea avion-fotel-Bucurenci ma poate duce cu gandul eventual ca acesta din urma a aruncat fotelul din avion si s-a apucat de chilotat avioane pilotat, ca trei notiuni din astea ametite, insailate prost, nu-s lifestyle, nici design interior, ca nu-i bine ce fac, ca o sa se cocleasca tabla avionului pe tarabe vara asta si tot n-o sa intrebe nimeni de ea – vaz ca-i numar dublu – ca-s neprofesionisti, câr-mâr-hâr, iar ne certam, iar aveam palpitatii si mai faceam o vizita la cardiolog … iar ei iar trebuiau sa-mi raspunda ca vin prea nervoasa la servici’, sa ma intrebe daca m-am maritat in sfarsit, si sa concluzioneze ca am o atitudine nasoala, mai ales cand nu-i aprob pe ei. Mai bine ca ne-am despartit. Cu aceasta ocazie ii invit sa-mi recicleze si alte titluri (oricum o fac deja) si de acum sa titreze cam asa: arta in zbor, dupa arta ma omor, Bote’ si arta frecatului de menta (la rubrica culinara) …. Nu prea l-am vazut pe coperte, apropo … sa nu fi fost interesat? da’ acu’, ca ati pus avionu’, sigur vine.

*

Insist, poate totusi gasesc ceva. Si rabdarea-mi fu de data asta ras-platita. Desi nu vad ce legatura are cu satira politica (nici una, va spun tot io, că pe blog adminu-i un fel de zeu. Singurul zeu. Ha.), articolul despre documentarul Metrobranding m-a uns pe suflet. Uimitor, dara adevarat, cineva din redactia AC mai are ceva sensibilitate si chiar s-a dus sa-l vada. Si nu numai ca l-a vazut dar a inteles si marsavenia ascunsa sub chipurile palid-post-juvenile ale „tinerilor” realizatori. Se pare ca n-a ras prosteste cum a ras trei sferturi de sala la premiera. Ba chiar a fost indignat. Mai sa fie si sa fie!

*

Nimic nu m-a indignat mai tare ca acest documentar, anul acesta. Am venit fiarta de furie acasa, dupa ce, exact cum se spune in articol, am vazut vreo ora si juma’ cum neshte tineri ce se cred foarte dashtepti au luat la misto, dindaratul camerei de filmat, nu stiu cati fosti angajati ai unor fabrici de prin centrul Transilvaniei. Si au ales in special oameni care au muncit mult intr-un domeniu, daca se poate, toata viata. Mai ales de acestia au facut misto. De toate amintirile lor, de toata viata lor, de tot timpul ( 30, 40 de ani) investit intr-un loc de munca unde s-au dus cu seriozitate si au invatat ceva. Sa faca masini de cusut, saltele, tenisi, becuri. Mobre. Din varful celui mai fin si superior dispret, Ana Vlad si Adi Voicu, isi rad cu mana la gura, de ce-au avut oamenii aia mai demn si poate mai bun la viata lor. Asa cum a fost. Acompaniati de hohotele de ras – intr-adevar, tot cum se zice in articol – „fasciste” ale salii. Foarte superiori, deh. Oameni cu carte. Teleectuali, probabil.

*

articolul are si o incheiere apoteotica, care-mi place. Drept pentru care o redau aici: „… daca, asa cum ar trebui, veti pleca din sala inainte de sfarsitul filmului, trantati usa cat puteti de tare. Atentie, unele sali n-au usi, ci perdele groase de plus. Sfasiati-le. Va veti simti mai bine. Parol.”

*

Parol.

*

au venit si Catavencii de la plimbare. Dar acum, cu gandul la oamenii aia de care si-au batut joc niste tineri si foarte de succes realizatori de documentare, chiar nu mai am chef de glume deocheate. De inclinatiile politice absolut stravezii. De Dinescu care atungi cand se straduie sa fie sluga, n-are umor. Si-n Academie e tot asa. Minus articolul asta.

*

pe langa profesionistii batjocoriti in Metrobranding, cei ce fac ziarele si revistele de astazi sunt niste ieftini si meschini impostori.

*

chiar nu mai am chef de citit.

luni


niciun breichin niuz, breichin niuz interesant azi, nimic. Doar Funeriu cu amenințarea lui: ori sîntem golani ori nu mai sîntem golani. Frate, deci ți-am zis, da?
*
„băi, m-am dus la bac liniștit, dacă pot copia bine, dacă nu, no problem” – comentariu pe un site, undeva, în marea lume anonimă a netului. So, care-i problema atît de intens dezbătută la teveu? Că unii pe care nu-i interesează școala n-au luat bacul?
*
În ciuda opiniilor pro-organizarea acestui bac, a satisfacției copiilor care chiar învață că n-au mai fost fraudați de proprii lor colegi tupeiști și de un sistem ipocrit, și a comentariilor postate chiar pe site-urile lor, la televiziuni se cîntă aceeași melodie tîmpă: „să găsim vinovați, iemu funeriu. uăă boc. cînd om veni noi la putere scoatem camerele de luat vederi și să vedeți atunci promovabilitate de 110 %”.
*
uau! Și n-o să mai am eu colege cu educație&cultură de coafeze care să-mi ceară egalitate pentru că avem amîndouă facultate și eventual am terminat și un master? ce-o să mă fac?
*
ba o să ai! N-auzi că scoatem camerele și o să avem promovabilitate de 110 %? Proasto! Nu pricepi chiar nimic?!
*
mîine așteptăm controlul surpriză din Antrefrig al gărzii și a mascaților cu ciorapi negri pe cap. Întotdeauna m-am întrebat dacă nu vă sufocați îmbrăcați așa. Bine, prin Antrefrig pe aici, e mai … frig. În fine, faceți cum vreți. Rămîne cum am stabilit, da? Nu ne mai faceți să așteptăm, hai, ce tot faceți acolo, ne țineți așa, pe uscat?
*
venim, nu vă faceți griji. Să treacă vîlva asta cu bacu’, să avem și noi loc la televizor. Ce? Voiați să ne amestecăm cu ăia? Nu se mai înțelegea nimic: „breichin niuz, breichin niuz: razie în antrefrig, 100 000 de picați la bac. Fraudă masivă. Enpse tone de copiuțe confiscate. Cine-i vinovat? Detalii în curînd
*
psst! Schema de plată e tot 20 / 20 milioane d-alea vechi, daca n-aveți probleme bineînțeles, și crește proporțional cu belele pe care le aveți. Cum ne-am obișnuit, nu se schimbă nimic.
*
nici lunea nu mai e ce-a fost, pe cuvînt.
*
Later edit: azi naște nevasta lu’ Beckam. Nu știu cum mi-a scăpat chestia asta. Naște azi, pe 4 iulie pentru că aniversează nu știu cîți ani de căsnicie, dar poate și în virtutea unui contract cu producătorii filmului „Nascut pe 4 iulie – 2”. La Beckami acasa orice aranjament financiar e posibil. Mai ales că Tom Cruise nu mai are niciun haz. Oare aia mică o să iasă direct cu freza făcută, așa ca a lu’ ta-su?
*
și așa mi-am adus aminte că tot azi mai e și ziua Americii. Reporterașii noștri s-au dus acas’ la Mark Gittenstein să-l întrebe dacă afaceriștilor americani le-a fost cerută șpagă în România și după aia moderatorii de studio și veșnicii lor invitați s-au plîns că: „ce mă, așa s-a găsit și ăla să spună despre noi de ziua lor?!”. Da’ de ce l-ați întrebat?