7 directori


Cei 7 directori (diverse specii şi subspecii de şefi) – superiorii mei şi angajaţii unui patron roman, conduc în redacţia mea o echipa formata din 2 redactori şi un fotograf. Acestei „echipe” de directori i se adaugă un Art Director şi un secretar general de redacţie. Ce mai, împreună conduc din greu 3 oameni, probabil atât de anevoie de stăpânit încât e nevoie de 7+1 directori şi un coordonator sa le supravegheze munca.

Cei 7 directori + 1 şi + 1 coordonator, se trezesc în fiecare dimineaţă şi vin la munca plini de speranţe ca ne vor îndruma mai bine, ca vor avea idei mai fructuoase,  ca vor găsi metode mai eficiente de coordonare a celor 3 subalterni ai lor. In acest scop cugeta ore în sir ascunşi în spatele monitoarelor, în micile acvarii în care am fost plasaţi anul asta. Unii se proptesc năvalnic şi zgomotos în tastaturile fragile – ah ce idee le-a venit!!! şi tocmai acum o notează! Altii casca zgomotos, în timp ce ceilalţi se plimba tulburaţi şi agitaţi pe diverse culoare. Unul vine bălăbănindu-şi bratele febril pe lângă corp:

„Cum staţi?”

„Pe scaun” – îmi vine sa-i spun, dar tac.  Eu chiar am treaba, el săracu – n-are, asa ca, îşi face.

Una face pe supărata, alta trage diverse sfori şi probabil  nimeni nu pleacă niciunde, nici la WC de frica sa nu-şi piardă scaunu’.

Încep sa formeze un grup aparte, în sine. Nu comunica intre ei şi nici noua nu ne comunica deciziile pe care le iau – probabil pentru ca printre ei nu exista niciun director de comunicare.

Ii urmăresc cu curiozitate, se înmulţesc în ritm rapid şi cu cât se înmulţesc mai mult cu atât sunt mai trişti, mai agitaţi, mai abătuţi.

Sper ca a fi director, nu-i o boala urata, ceva?

Reclame

Toti fiii mei – la TNB


Simt nevoia de o introducere:

Să găseşti bilete la anumite piese, jucate în anumite teatre (din Bucureşti) cere deja o îndemânare aparte, cere efort, cere atenţie.  Trebuie să te interesezi, să fii alert, să dai telefon, să rezervi, să ştii când se afişează spectacolele pentru perioada următoare, să faci cumva să te duci dimineaţa (când ar trebui să fii la serviciu)  la casa de bilete, să vezi acolo ce şi cum şi când şi de ce şi multe altele. Toate astea mă bucură nespus. Publicul s-a reîntors în teatre. Lumea vrea să vadă spectacole, să vadă teatru, să vadă actori, să vadă idei regizorale.

Şi tocmai acum … nu prea are ce vedea!

Piese sunt. Sunt şi premiere. Pe scenă sunt actori mari. Dar lipseşte tocmai … teatrul. Sunt spectacole, dar nu e magie. Ce păcat!

Aseară am văzut „Toţi fii mei”, piesa lui Arthur Miller, pusă în scenă la TNB de Ion Caramitru, cu Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Dragoş  Stemate în rolurile principale, în scenografia lui Dragoș Buhagiar.

Mmmmmnu. Nu le-a ieşit. Scenografia lui Dragoş înăbuse scena întocmai cum te îneacă şi cartierul Pipera, dar fără prostul gust de acolo. Casa din scenă e una inspirată din bunul gust al unui Breuer sau a unui Frank Lloyd Wright.  Minunată de privit dar fără legătură cu actualitatea. În prezent, în România, noii îmbogăţiţi – ca cei din piesă – îşi construiesc case urâte, nu case frumoase.  Piscina de pe scenă, inutilă – nu se face aproape nicio referire la ea în text, nici măcar actorii „n-o joacă”  – omoară spaţiul de joc. Arată bine cu toate frunzele alea moarte în ea, dar sincer n-am înţeles de ce trebuia să fie acolo. În schimb, una din metaforele cele mai importante din piesă: copacul căzut în furtună, moment căruia toate personajele îi acordă o importanţă aparte, ei bine, treaba cu copacul căzut e aproape trecută cu vederea scenografic.  Si regizoral. Mai ales regizoral. Ca și cum Caramitru s-ar fi ruşinat de o aşa imagine desuetă şi vetustă a decăderii sau căderii unui simbol. Şi a (şi-)zis: „puah, ia stai tu mai colea, mai într-o dungă, mai într-un colţ!”.  Hmm! Dacă vi s-a părut desuetă piesa, de ce aţi mai pus-o? Nu s-or mai plăti drepturi de autor pentru Miller, sau …?

Ca să intri în pielea acelor personaje, trebuie să crezi că mai există oameni care îşi pun problema moralităţii felului în care îşi câştiga banii. Oameni care dacă fac un compromis, suferă, se perpelesc, se zvârcolesc și într-un final, îşi pot anihila viaţa. Asta n-am văzut pe scena. Ha! Ştiu, azi toţi facem compromisuri şi ni se par necesare. Cine nu ştie să se descurce, să facă un ban în viaţă – e prooost. Cine nu face ce trebuie să facă ca să-și cumpere o casă de aia mare în Pipera – e looser.  Dacă n-ai casă ş-o maşină, de ce să mai exişti, chiar aşa! Azi nu ne mai facem probleme dacă „drumul” până la obţinerea acelei case e moral. Arthur Miller îşi făcea. Le și scria. În nişte piese de teatru.  Ca să-l credem – trebuie ca cei de pe scenă să creadă asta.  Să creadă că există oameni cu astfel de probleme sufleteşti. Wow! Da! Ar fi fost o minunataă lecție de viaţă să vedem aşa ceva pe scenă. Reale mustrări de conştiinţă pentru greşelile făcute în numele unor idealuri false sau adevărate. Poate se mai stârnea şi în noi ceva-ceva … o scânteie cât de mică de conştiinţă. Dar n-am văzut.

*

Vă recomand totuşi să-l vedeţi: pentru text, măcar, şi problemele pe care le pune. Pentru casa frumoasă şi inutilă de pe scenă. Să-l vedeţi … dar nu flasci şi blegiţi. Mergeţi la teatru cu spiritul treaz, formulaţi-vă o părere după reprezentaţie, bună sau proastă; comentaţi-o cu cei din jur. Teatrul nu e „ca la televizor”. Altfel v-aţi dus degeaba

Indiferenta Romanie


Cred că … „Indiferenta Românie” e sintagma care ne caracterizează cel mai bine. Suntem pur şi simplu indiferenţi, tociţi, opaci, surzi, ignoranţi, insensibili, indiferenţi în toate sensurile şi interpretările posibile. Nu ne interesează cum trăim, unde trăim, cu cine trăim, cum trăim cu cine trăim, cum ne petrecem timpul liber, ce rămâne în urma noastră, cum ne creştem copii, cum interacţionăm cu alţii.

Nu ne interesează cum ne trece viaţa, cum îi afectează pe alţii felul nostru de a trăi, ce o să se aleagă de noi.

Toată România dă la unison din umeri, flasc, tâmp şi blazat.

„Ei şi? Care-i problema?”

Trăim prost. „Şi ce-i cu asta? Dacă o sa mă revolt, o să trăiesc mai bine?”

„Schimbă tu ceva dacă eşti asa deşteaptă.” – cel mai frecvent răspuns.

Indiferenta Romaniei


Hertha Muller despre indiferenta României

„Numai când mă gândesc la contactul zilnic cu realitatea românească, îmi dau seama că aș înnebuni a doua oară dacă ar trebui să trăiesc în România de azi. Este atâta indiferenţă în ţara asta, de vină pentru tot ce se întâmplă este şi indiferenţa populaţiei. O cunoscută scriitoare mă întreba, revoltată: când o să pot să scriu despre parfum, când terminăm o dată cu dictatura? Răspunsul meu e: nici n-aţi început ca lumea. Una nu o împiedică pe cealaltă, oricum.

N-aş fi putut să rezist să văd zilnic că, în toate locurile importante, sunt aceiaşi oameni ca înainte, sau care au aceeaşi mentalitate. Practic nu s-a schimbat nimic. „

Știți de cînd au femeile drept de vot?


Pe scurt, (adică după ce am goagăl it), pot rezuma conform Wikipedia  și a altor surse online că femeile au început să primească drept la vot universal începând cu secolul XX. Trebuie să precizez că, local, și numai în anumite condiții, femeile au putut vota cîteodată în consiliile municipale încă din 1718 în Suedia și apoi și în alte țări din lume. Cîteodată legile care le dădeau dreptul la vot în consilii au fost schimbate dar ideea generală e că începînd din 1718 mișcarea a prins încet dar sigur amploare.

1889

  •  Franceville grants universal suffrage. Loses self-rule within months.
  • Franceville, o republică autoproclamată din insulele Hebride introduce sufragiul universal în 1889, odată cu proclamarea indepenței, dar totul nu durează decît cîteva luni

1906

  • The Grand Principality of Finland was the first country to have universal suffrage. First country to give the right to vote and right to stand for elections to everyone of age regardless of wealth, race or social class
  • Marele Pincipat al Finlandei a fost prima țară care a avut sufragiu universal. Prima țară care a dat drept la vot și la a fi ales tuturor indiferent de vîrstă, rasă sau clasă socială.

1915

  • Denmark (full voting rights, with Iceland) / drepturi depline de vot în Danemarca și Islanda

1918

  • Anglia & Germania

1920

  • SUA

1938

  • România

1944

  • Franţa

2005

  • Kuweit (!)

Cât despre drepturile femeilor in Afganistan, Pakistan, Iran, Irak, chiar India sau Malaezia … ah, să mai vorbim? Vă recomand un film: Osama (Persian: أسامة‎) făcut în 2003, în Afghanistan, de Siddiq Barmak. Te face să te bucuri că te-ai născut la periferia Europei, fie şi într-o ţară zbuciumată şi amărâtă cum e România.  „Osama” e pseudonimul luat de o fată, care se travesteşte în băiat pentru a-şi ajuta familia: mamă şi bunică, să nu moară de foame. Pe vremea talibanilor (adică din 1995 încoa), vreme ce nu-i sigur deloc că a trecut definitiv; femeilor le era interzis să iasă din casă neînsoţite de bărbaţi (şi bineînţeles le era interzis să muncească pentru a-şi câştiga existenţa), ceea ce le condamna pe cele rămase fără bărbaţi – morţi de exemplu, ca în film, în războaie – să moară de foame în casă.

*

Oricum, lista asta – fie ea şi încropită – anii ăştia, mă, mă … înfioară. Una e să ştii că femeile n-au obţinut de multă vreme dreptul de a vota, alta să conştientizezi de cât de puţină vreme s-a întâmplat asta. Plus că … dreptul la vot n-a adus dreptul la şanse egale, n-a redus discriminarea (nici până azi!!!) şi – în niciun caz – n-a plasat femeia pe poziţia potrivită ei.

*

În cea mai mare parte, lupta feministelor, a sufragetelor a fost deturnată şi pervertită, deformată în doar câteva decenii. Astăzi, în loc de egalităţi şi şanse egale, femeile se supun aproape de bunăvoie unei presiuni sociale extreme, stupide şi nocive: trebuie să facă şi carieră şi bani şi copii (de care să aibe doar ele grijă, căci ce mamă e mamă adevărată dacă îşi lasă copii pe mâna altora??),  şi să n-aibe celulită, și să ţină un bărbat aproape (care de cele mai multe ori n-o merită), etc, etc, etc. Cu alte cuvinte, azi sunt încă şi mai exploatate ca acum 71 de ani, de când au drept de vot în România. Majoritatea femeilor de carieră, cu soţ (cel puţin pe hârtie, ce mai contează dacă-s fericite cu el au ba. S-au măritat? S-au! ) şi copii, femeile care au îndeplinit cu succes cerinţele  societăţii în care trăim, sunt complet lipsite de feminitate, au deseori puseuri asemănătoare cu cele isterice, mustesc de o frustrare neasumată, sunt agresive şi vulgare în limbaj. Ăsta e un portret. Celălalt e cel al sclave de bunăvoie, din lipsă de imaginaţie sau din lipsă de soluţii, care au renunţat complet la identitatea lor pentru a îndeplini toate aceste cerinţe extreme. În toată alergătura asta după succesul iluzoriu al unei societăţi (strâmbe şi bolnave după mintea mea) ne mai gândim la noi, la ceea ce devenim, sau la ce vrem cu adevărat să fim şi să facem?

Fetelor ….. ?
*
Updated: 4 mai, 2012
Updated: 16 septembrie 2014

n-am amintiri


n-am amintiri … ci un film serial sau un film foarte lung așezat în multe fișiere inside my head. Nu-s foarte organizate sau mai degrabă sunt organizate după cât de mult mi-au plăcut anumite „secvențe”. Alte părți din acest ‘film” le-am uitat aproape de tot, spre indignarea și iritarea unora dintre „actori”.

„dar cum ai uitat? Am fost acolo împreună, tu ai făcut aia și ailaltă, eu am zis asa și asa!!! Vai Laura, dar ce se întâmpla cu tine??!!” – mi-a spus de vreo doua ori o prietena din copilărie.

A intuit exact. Indignarea ei n-a fost pe degeaba. Nu-mi aminteam pentru ca pentru mine n-au contat momentele respective. „Secvențele” alea nu s-au salvat în fișierele „cool” si „mișto”, „wow”, „fantastic”, „naspa rău”, „romantic”, „tradatoru’ naibii”, „porci șovini”, „de ținut minte”, „las’ ca pici tu pe mana mea” sau mai știu io ce.

Din când în când mai re-vizionez părți din film. Dar pe măsură ce timpul trece, nu mai îmi produc emoțiile de alta data. Am nevoie de episoade noi, de alte secvențe. De efecte speciale noi. De alte intrigi și de alte povesti sau măcar de aceleași povesti spuse altfel.  Legătura mea sufleteasca cu trecutul se abstractizează. Ma folosesc de el ca de un sistem informativ pentru situațiile curente și ca un generator de urgenta emoțional pentru momentele când n-am alte surse de genuflexiuni sentimentale; atunci mai trag cu ochiu’ la vreo scena frumoasa ori dureroasa, pana mi se încordează vena asta de pe gat și gata, sunt fezandata pana săptămâna viitoare.

Mda … trecutul meu l-am salvat pe un hard disk exterior. Nu de alta dar sa nu ma trezesc ca n-am loc pentru ce trebuie sa se întâmple de acu’ înainte și sa n-am unde sa salvez.

🙂

nu pot imbatrani


Aseară am adormit cu senzația bizara, dar clara, foarte clara ca am 17 ani. Nu ca ma simt ca la 17 ani ci ca și cum am acum 17 ani. Ca și cum spațiul dintre 17 ani și 17 ani mai târziu n-ar fi existat … din punct de vedere temporal. Un fel de 17 ani epurat, revizitat – ca sa folosesc un termen din design și arhitectura.

Anii care s-au succedat după ce-am împlinit 17, hai sa zicem 18 ani, mi-au adus valuri, valuri de emoții și trăiri intense. Viata mea s-a schimbat de multe ori și m-a dat ori frenetic cu capul de nisip – hai sa-i zic poetic, de fundul marii – ori m-a ridicat sus pe val ca sa ma vadă toata lumea. Pe când credeam ca am prins loc și cheag, un nou curent m-a smucit în alta parte. Am avut momente din care n-am crezut c-o sa mai ies și zile care credeam ca n-o sa mai treacă. Si altele de-o neasemuita duioșie și dragoste și romantism și aventura și tot ce vreți.

Ma vad ca-ntr-un film cum stau într-un taxi într-o seara de iarna și sunt prima data la Paris, alături de bărbatul pe care-l iubeam atunci și cum caut nerăbdătoare telefonul s-o sun pe mama ca sa trecem împreună pe lângă Luvru. Ma vad în avion așteptând foarte emoționată sa aterizeze la Amsterdam, ma vad pe scena la Național ascultând aplauzele și îmi place foarte mult amintirea în care la un spectacol cu „Acul Cumetrei Gurton” ceasul mi-a zburat de la mana fix în poalele unui spectator foarte zâmbăreț. Ma vad noaptea în mașină vorbind cu T.P. la telefon și simțindu-ma foarte mandra ca „Apartamentul” a câștigat premiul cel mare la Veneția la secțiunea lui.

Ma vad râzând, ma vad mandra și orgolioasa, ma vad sus, ma vad jos, ma vad fericita, ma vad plângând în hohote.

Si totuși parca toate astea și bunele și relele fac parte dintr-o alta viata a unei alte persoane. Viata mea parca n-a început, parca trebuie sa înceapă acum.

Iar valurile alea pe care călăresc au șters tot ce-a fost în urma pregătindu-mi în fata un nisip alb, curat și fin pe care pot sa calc și sa las noi urme.

Au fost zile pe care credeam ca n-o sa le uit niciodată și azi sunt mai departe ca mine ca nicicând. Ca si cum nu mi-ar aparține mie ci mi-ar fi date spre păstrare.

Pur și simplu nu pot îmbătrâni, acolo undeva în interior.

*

Astăzi e ziua mea.