fimul de la Colectiv – toti sintem de vina

Am vazut filmul de la Colectiv. Ala de-a iesit pe Libertatea. Pe citeva ecrane din mintea mea se derulau simultan urmatoarele filme: soc si fascinatie la vederea imaginilor, groaza si mila pentru victime si familiile si prietenii victimelor (imi inchipuiam parintii si fratii si surorile si prietenii vazind filmul si urlind), greata la anticiparea unor reactii publice.

1. daca sinteti legati sufleteste de victimele de la Colectiv poate ar fi mai bine sa nu vedeti imaginile, cel putin nu imediat.
2. de unde atita uimire, ce v-ati inchipuit? Ca la Colectiv institutiile statului au actionat bine si la Caracal prost? TOATE institutiile sint populate de oameni si guvernate de legi scrise si nescrise, noi sintem oameni, deci toate institutiile din tara asta sint de fapt masura nivelului organizatoric in care traim. Masura eficientei NOASTRE. Pe ici pe colo e mai bine sau mai rau, dar per total media e aceeasi si se masoara in aceleasi cuvinte: dezorganizare, risipa, coruptie, neprofesionalism, lipsa empatiei pentru public, ineficienta, dezastru.
3. institutiile, cum s-au purtat institutiile, cita delasare, vai… dar nu e nimeni sa duca discutia asta mai departe? cit ne mai cramponam in vaicareli din astea inflamatoare? cum facem institutiile, toate, sa mearga mai bine? cum le reformam? cum reformam romania in general? ah. vai, institutiile, cum s-au purtat institutiile. institutiile s-au purtat la nivelu oamanilor angajati acolo, DA, MA REPET. cine i-a angajat pe aia acolo daca habar n-au sau sint ineficienti? si de ce?
4. da de cazul Caracal mai discutati sau ati si uitat deja? institutiile, vai, institutiile…
5. hai sa nu mai spunem institutiile, sa spunem oamenii, poate asa trecem din fantastic in real.
6. apropo, aveti asigurare la casa? ca la cutremur nici atit ca la colectiv n-o sa se intimple.
7. degeaba va ginditi ca noi n-avem nicio vina, ci doar ‘ei’ un grup rareori identificat, citeodata asociat cu psd-ciuma-rosie, alta data cu comunistii au o vina. TOTI SINTEM DE VINA. ati votat? v-ati implicat social? v-ati asociat cu altii in incercarea voastra de a face din rau bine? NU? sinteti mai vinovati ca cei care au incercat, chiar si daca n-au reusit nimic.
8. nu stiu de ce tot asteptam sa ni se ‘intimple’, sa ni se dea ‘o tara ca afara’. adica… cine sa ne faca noua o tara ca afara? si noi ce facem in timpul ala, sau cum?
9. nici nu mai vreau o tara ca afara. vreau o tara buna pentru noi, facuta pentru dorintele si nevoile noastre.
10. da, posibil sa fi aruncat cineva filmul acum in atentia noastra ca s-o impiedice pe dancila, pe ponta… si ce? si asta va uimeste? de ani de zile discutam despre felul in care se maipuleaza prin presa, am facut ceva sa fie mai putina manipulare?
11. daca vine miine USR la guvernare, sau bbr, sau lelere sau cine vreti voi si apare o noua situatie ca la colectiv reactiile vor fi la nivelul institutiilor asa cum sint ele la momentul ala. USR sau orice minunat perfect nou partid nu va schimba nimic fara o schimbare masiva si profunda de mentalitate la nivel national.
12. o sa-l linsati de-acu’ pe ala de-a zis in film ‘lasa-i acolo in p**l mea!’? pai de ce? nu traiti in romania? nu sinteti atenti niciodata la cum va exprimati chiar voi si cum vorbeste lumea din jurul vostru? ia iesiti 10 minute pe o strada mai aglomerata si ascultati lumea din jurul vostru. cite p**a mea ati auzit in 10 minute? ce, ca ala trebuia sa se controleze ca era asa o situatie ingrozitoare? nu se controleaza nimeni intr-o situatie ingrozitoare, toti cadem la nivelul cel mai de jos al educatiei si pregatirii noastre intr-o situatie noua, socanta, surprinzatoare. inainte sa-l terminati public pe ala de umbla cu aia-n gura in fata la colectiv, mai trebuie aflat daca nu cumva voia sa spuna ca in momentul ala poate e mai bine ca ei sa se concentreze pe vii, nu pe cei deja morti. adica fiti rationali voi si la inaltimea asteptarilor pe care le aveti DE LA ALTII.
13. da, in romania lumea in general se exprima oribil. in romania lumea injura la tot pasul, femei, barbati, copii, ‘ce p**a mea’ e mai frecvent ca te rog sau multumesc; vocile noastre sint stridente si latratoare, ascultati-va cind vorbiti. sint mult mai constienta de asta de cind locuiesc in strainatate. cind ma duc in romania ma zgirie pe urechi. facem ceva sa schimbam asta? sau numai vaicareli fara rost?
14. da, n-aveau nici targi. ce facem? cum se poate repara problema asta?
15. DEZORGANIZARE, DEZUMANIZARE, HAOS… etichete stim sa punem, si sa varsam toate emotiile intr-un mod foarte elocvent. asta n-a tinut loc niciodata de solutii. ce facem pe mai departe?

năstase vs. banciu sau cum totul e despre ei

ACESTA ESTE UN PAMFLET. 

^^^^^^^^^^^^^^^^^^

Deschid laptopul. Intru pe Facebook. Surfez. Dau peste cineva care comentează bălăcăreala dintre adrian ”pușcărie” năstase și nenea banciu. Intru și citesc ce-i scrie năstase lu’ banciu. Mă irită îngîmfarea lui, siguranța lui, văd dincolo de veninul pe care-l aruncă înspre banciu convingerea lui că n-a greșit cu nimic.

Comentez despre asta într-un grup pe Facebook unde sînt activă. Și citită.

Și apoi mă lovește.

Toată viața noastră este despre ei. Cum s-ajungă ei la putere. Cum să rămînă ei la putere. Cum să plece ei de la putere. Cum sînt ei hăituiți de DNA. Săracii… Cum îi aleargă Kovesi cu cătușele prin curtea școlii. Cu cine se încuscresc. Ce amante au. Cum îi cheamă pe copiii lor. Cum arată copiii lor. Cu cine se întîlnesc copiii lor. Cu cine se căsătoresc copiii lor. Cum arată nunțile lor. Cum ajung ei la închisoare, băă, năstase, ai fost la închisoare, bă. ai fost la închisoare de două ori! Ai uitat deja? uite, scriu cu bă ca tine, bă, învăț de la ăia mai mari. o fi vreo chestie aristocratică asta, să scrii cu bă tot la două vorbe, bă. Cum fac ei depresii că sînt condamnați pe nedrept. cum se împușcă pe lîngă gît. cum își riscă cariera și onoarea doctorul brădișteanu pentru ei. Cum ies ei de la închisoare. Ce fac ei după ce ies de la închisoare. Cum îi nedreptățește lumea după ce ies de la închisoare. Cum au uitat că au făcut vreodată ceva greșit. Cum ne-au dat ei înapoi pensiile și salariile, ce, bă, ce? nu sînteți mulțumiți? că puteam să nu vi le dăm nici pe alea. cum au scăzut sau au mărit ei tva-ul. cum se îmbracă ei frumos și-n țoale de firmă. cum vorbesc ei la televizor. ce mașini au. cum n-au bani pentru profesori. nici pentru spitale. nici pentru cultură. ce afaceri de succes au ei, rudele lor, pretenarii lor. tu cîte afaceri de succes ți-ai deschis în ultimii 5 ani? cum să-i dăm jos și să mai petrecem o vară prin piețe să strigăm jos ponta, jos băsescu, cum trebuie ei încurajați și periați. cum n-au avut bani să termine o autostradă nici anul ăsta. astea sînt grijile noastre. avem și noi griji. nu, nu vă bateți capul cu noi, lăsați, domniile voastre, noi sîntem niște nimicuri, o masă informă și utilă doar la alegeri. mai murim cîte unul, mai se naște unul și-l învățăm de mic să aibe griji.

între timp ni se duce viața. visele de glorie, de dragoste, totul se duce și nu ni se întîmplă aproape nimic.

noi cînd mai trăim? noi cînd mai trăim? pe noi nu ne mai întreabă nimeni de nimic. nimeni nu se gîndește la noi, ce depresii om avea, ce dureri, ce nevoi, ce îndoieli, ce tristeți. noi unde să ne plimbăm copiii? sau cățeii? unde să ne scoatem nevestele? cu ce să le îmbrăcăm? nevasta ta se îmbracă de la salvatore feragamo? da de ce fratele meu? de ce? de ce ești tu un luzăr și n-ai bani de salvatore feragamo? de ce n-ai șase case? vile? de ce nu te întreabă nimeni cum trăiești? de ce n-ai cămăși de la paul and shark? de ce n-ai lexus? de ce nu se vorbește de tine la televizor? de ce fratele meu? pentru că nu contezi? da, cred că de aia.

pentru că ne-am spălat pe cap și-n cap cu ei.

totul despre casele lor, viețile lor, femeile lor, amantele lor, copii lor, frezele lor, gîndurile lor, durerile lor, părerile lor. totul este numai despre ei.

scriu și eu, ca ei, la începutul articolului: acesta este un pamflet. pentru că e adevărat. toată viața noastră e un pamflet. nimic autentic, nimic serios, nimic adevărat.

cine a omorît-o pe Elena, femeia de serviciu de pe calea victoriei?

după 35 de ore de chin petrecut pe un bloc de 8 etaje, Elena, femeia de serviciu care avea ori 53 ori 60 de ani, (arafat a zis azi că avea 53 de ani, gizăăăs, ”bătrîna” de 53 de ani!), în funcție de surse, s-a ridicat brusc în picioare și s-a aruncat pe trotuarul dintre Biserica Albă și blocul a cărui scară o curăța în fiecare zi lăsînd angajații ISU, poliția, televizioniștii și privitorii cu gura căscată.

erau și mai mulți copii de față.

eram și eu acolo, fix atunci. mda. eram de fapt în drum spre o premieră la cinema studio, care e la cîteva străzi distanță, și am trecut să văd dacă, așa cum am auzit, lîngă bloc NU s-a instalat o saltea pneumatică, o plasă de siguranță, ceva. ieri m-am contrazis pe tema asta:

nu, nu se poate să nu fi pus o plasă, o saltea, așa se face, sigur e acolo, de aia stă toată lumea așa liniștită. sigur e o plasă de salvare. au adus ei o plasă de salvare de atîta timp. nu se poate să fi stat și să se fi uitat la ea cum vrea să se omoare și să nu facă nimic.

În ciuda tuturor semnalelor de alarmă pe care mi le dă de 25 de ani viața în România, mintea mea refuză să creadă sută la sută că societatea asta nu are nicio plasă de salvare. nici la propriu, nici la figurat. că, dacă mă lasă mintea, dacă mă lasă puterile, dacă nu mai îmi găsesc o sursă de bani, pot muri în cîteva zeci de ore, ”cu zile”, cum urlau rudele și prietenii femeii după ce s-a aruncat.

a murit cu zile, să știți.

Știm. Dar era cald și soare, și erau Rusaliile, și ea era bătrînă, BĂTRÎNĂ la 60 de ani 53 de ani!! – că speranța de viață în România la femei e pe la 75 de ani dar noi ne considerăm bătrîni și inutili de la 40 și atunci la ce ne mai folosește speranța de viață? de la 50 de ani pînă la 75 n-ai decît să traversezi 25 de ani de inutilitate după mințile înguste și meschine de azi – și mai era și femeie de serviciu, un păcat de neiertat, o vină. Era un rebut social deci, care nu merita atîta efort. Păi nu? Nu e munca rușinoasă? Să furi zeci de milioane de euro pînă la 39 de ani ca Vâlcov, să-ți ascunzi tablourile în pereții caselor prietenilor, să jefuiești România, astea nu-s rușini. astea-s fapte de laudă. dacă pe acel acoperiș de bloc ar fi stat adrian năstase, cuprins de remușcări pentru cum și-a bătut joc de țară, adrian năstase, un sinucigaș amator după cum ne amintim, sigur nu rămînea el nesalvat. pentru așa un ticălos s-ar fi găsit, cu siguranță, idei și resurse. și-a sacrificat doctorul brădișteanu onoarea, era să-și sacrifice și cariera, a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare, în dosarul privind favorizarea deținutului, pe atunci, Adrian Năstase… nu e rușine să furi, să fii un nenorocit. poate e rușine să furi puțin, să furi o găină, aia da. dar să furi zeci de milioane de euro e ceva mi-nu-nat! rușine e să fii sărac, să fii simplu, să n-ai nu știu ce cultură. e o rușine să-ți moară copiii, să fii trist, să fii melancolic, să ai depresii, să nu știi cum să tratezi cu mîhnirea ta. astea sînt rușini în românia. nu glumesc. nu sînt metafore astea. FIX AȘA SE GÎNDEȘTE. cînd am ajuns lîngă biserica albă, prea albă și prea frumoasă și PREA LINIȘTITĂ în contrast cu tragedia de lîngă ea, lumea care o păzea sau o privea era calmă și mai degrabă plictisită. am auzit de prea multe ori chicoteli, rîsete și remarci foarte crude, făcute în special de tineri. nu pentru că ăia mai bătrîni ar fi fost înzestrați cu mai multă compasiune ci pentru că, dacă mai înaintezi în vîrstă, vezi că-n viață nu e chiar ca-n filme, mai și decazi, te mai și lovești, mai ai și insuccese, nu e totul numai o ascensiune pe un drum presărat cu petale de trandafiri:

nu se aruncă odată? să se arunce odată, să terminăm circul. să se arunce odată, să plecăm acasă. asta-i nebuna aia care stă de ieri pe bloc.

forțele de ordine erau și ele calme și relaxate. de fapt, dacă n-aș fi văzut ceva ce semăna cu un cap pe acel acoperiș, asta mai din depărtare, era ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. poate singurii care chiar s-au stresat în această lungă cumpănă au fost cei de pe acoperiș care îi mai dădeau din cînd în cînd apă. și ea o lua, chiar dacă nu vorbea cu ei. stătea acolo și dădea din picioare. stătea cam în aceeași poziție, vreo 25 de ore a stat aplecată și cu genunchii flexați. în ce hal de disperare să fi fost femeia asta dacă a stat zeci de ore aplecată cu privirea fixată într-un punct și cu genunchii flexați?? la un moment dat s-a așezat. nu vorbea cu nimeni.

aproape nimeni nu mai credea că Elena se va arunca. eu speram că va obosi și va renunța. la un moment dat, angajații ISU au adus salteaua, vestita saltea după care s-a scotocit timp de 35 de ore pînă în Argeș – probabil au mers pe jos pînă acolo după saltea și s-au întors tot pe jos -, și au lăsat-o pe trotuar nedesfăcută. apoi au plecat. după cîteva minute s-au întors și s-au uitat la saltea. au plecat. s-au întors și au luat-o de acolo. au mai trecut cel puțin 5 minute. apoi au adus-o desfăcută și dezumflată și au plecat. și gata. Elena, aflată într-un șoc continuu, într-o criză de 35 de ore, n-a mai suportat să vadă și aceste vînzoleli amatoricești, s-a ridicat brusc în picioare și s-a aruncat. S-a lovit de un balcon, s-a rostogolit în aer și s-a lovit cu un zgomot înfundat de asfalt. capul i s-a făcut țăndări, și chiar de la distanța la care mă aflam am putut vedea asta. nu ca în filme, cu mortul căzut într-o poziție drăguță și cu un firicel de sînge estetic lîngă cap. Lumea a început să țipe și să plîngă. cunoștințe și rude de-ale ei erau de față. groaznic!

erau și copii de față. 

să vadă și ei, de mici cum e viață. sau? un bărbat între două vîrste a început să strige la forțele de ordine:

n-ați făcut nimic! nimic n-ați făcut. n-ați făcut nimic! nimic! nimic!

un cameraman a început să ne filmeze. căuta avid cu camera reacțiile noastre, lacrimile, urletele, frica. un alt bărbat, care venise cu prietenii lui să vadă ce se întîmplă de puțin timp, a început să strige la cameraman:

groparule, groparule, ești un gropar, groparule!!

m-am mai uitat cîteva minute la fețele celor din jur și am plecat. mai mulți din cei prezenți s-au îndepărtat atunci. o sfîrșeală și un sentiment tîmpit de neputință plutea în aer. eram fericită că trăiesc și mă simțeam vinovată că sînt fericită. și apoi iar eram fericită. viața e un dar. cît de des apreciem? sîntem conștienți de asta? de cîteva ori în viață, poate. Pe locul unde-a căzut a rămas o pată albastră. nu roșie, albastră. de la ceva detergent sau cine știe ce.

albastră.

erau și copii de față. 

albastră. o pată albastră. românia n-are plase de siguranță. de niciun fel. doar cei bogați au plase de siguranță. ăsta e adevărul. urmărind drama acestei femei simple m-am gîndit la mine și la cei apropiați. știu că n-o să ne salveze nimeni și nimic dacă vom fi vreodată la vreo nevoie. pentru ei și pentru mine va trebui să mă întăresc 100% în așa fel încît să n-am nevoie de nimic de la cei din jur. doar că atitudinea asta mă dezumanizează. ne dezumanizează. oamenii sînt făcuți și din slăbiciuni nu numai din tării. oamenii sînt făcuți să stea împreună și să trăiască împreună cu slăbiciunile și tăriile lor. cu fericirea dar și cu bolile, cu necazurile. e ca-ntr-o căsătorie: cine ne-a unit ne-a unit la bine și la rău. și cine iese din legămîntul ăsta, nu face bine, face rău. puține lumînări. poate pentru că nici nu știi ce să mai zici. nu niște forțe extraterestre trebuiau s-o salveze pe Elena ci noi. pentru că noi, românii, sîntem angajați și la ISU și la poliție și la ambulanță. cînd instituțiile astea menite să-i salveze pe oameni și de ei înșiși nu funcționează, nu e vina cuiva străin. vina vine din noi. o să plătim, nu mă îndoiesc. la primul cutremur, la prima catastrofă, la prima amenințare externă. tot ce n-am făcut, tot efortul pe care nu l-am depus, toată infeciența, toată indolența, toată nepăsarea, toată impotența, toată nepriceperea, toate zilele în care n-am făcut nimic ca să ne facem viața mai sigură și mai bună, toate astea se vor răzbuna crunt pe noi. o să ne vină toate înapoi.

o să vedeți.

s-a sinucis Elena sau a omorît-o nepăsarea din noi?

*

later edit:

azi, arafat a zis că asta e, nu se putea face mai mult, că au fost probleme cu umflarea saltelei, că și așa, nu se știe dacă salteaua atenua, că poate și Elena ar fi sărit din altă poziție dacă puneau salteaua. că blablabla… dunga pe care stătea era și îngustă și puțin lată, dacă s-ar fi mișcat nu știu cît ar fi ajuns prea aproape de negociatori. ce-i drept era greu de ”agățat” cum au sugerat unii pentru că există o balustradă în spate de juma’ de metru cum se vede în fotografii. singura șansă, mică, ținînd cont că s-a lovit în cădere, era tot o plasă de salvare.

later edit 2:

că mi-am adus aminte: nu tot ISU îi căra pe păcălicii ăștia doi cu barca, prin ape de 15-20 cm? pentru ei s-a găsit o soluție??

mitul Elenei cea în stare să înnebunească un bărbat

mitul Elenei, cea în stare să înnebunească un bărbat, să-l facă din rațional irațional, din om neom, a revenit în forță odată cu alegerea Alinei Gorghiu în fruntea vechiului PNL. E amanta lui cutărică și a lui cutărică și iată că tocmai pe ea s-a grăbit s-o sprijine Iohannis făcînd din PNL un partid de toleranță. Fiecare președinte cu pupila lui, cu elena lui – s-au grăbit să comenteze toți păreriștii de feisbuc, toți cei nebăgați în seamă deloc sau de o vreme, toți nenumiții în funcții, toți cei ce n-au ajuns la sinecura mult visată. Dacă ar fi susținut un barbat cu care a făcut afaceri suspecte Bogdan Olteanu, ar mai fi fost la fel de mare agitația? Sau furtul nu e un păcat așa de mare ca adulterul?

Trec repede peste observația că orice adulter are nevoie de 2 persoane și că n-ai cum să pui vina numai pe o parte, eventual numai pe femei în oricare parte ar fi ele. Partea sau părțile căsătorite, căci pot fi amîndoi căsătoriți, caută activ o scăpare din mariaj de aia ajung într-o relație adulteră sau descoperă cu ocazia adulterului că aveau o problemă majoră în familie, cu ei înșiși, cu locul lor în viață ș.a.m.d. Dar în niciun caz nimeni nu te poate forța să intri într-o relație adulterină. Trec repede iarăși peste faptul că în politică probabil amantlîcurile sînt frecvente și păstrate în interiorul partidelor tocmai pentru a rămîne în familie. Sau peste gîndul că, așa cum e azi politica la noi, oricum trebuie să plătești cumva, să fii a cuiva, ca să faci politică.

Și ajung la mitul Elenei cea atotcorupătoare de suflete perfecte de bărbați.

Mie mi se pare că dragostea împărtășită e foarte rară. Adică acea întîmplare cînd găsești o persoană care nu e numai atractivă fizic dar și din alte puncte de vedere, cu care ai o chimie extraordinară și social și profesional și financiar, persoana aia care îți trebuie ție, ȘI, după ce ai găsit-o realizezi cu un fel de șoc că și persoana aceea simte și gîndește la fel și e și dispusă, ca și tine, să înceapă o relație. În general trebuie cam trei minuni ca asta să se întîmple: să fii în același loc, în același timp și în aceeași dispoziție sufletească cu acea persoană. Și cu posibilitatea ca ea chiar să existe, așa cum îți trebuie ție, tailor fit, iată că se fac patru minuni. Unora ni se întîmplă odată în viață, altora niciodată, puțini cred că au parte de două ori de așa ceva. Așa că dacă un bărbat își întîlnește Elena lui și aceasta e gata să fugă cu el, și ei fug împreună chit că asta distruge lumea din jurul lor, eu cred că aceasta e o relație în care amîndoi au intrat de bunăvoie și relația e atît de puternică încît orice gînd rațional dispare. E o relație care greu poate fi terminată rațional, tocmai pentru că e atît de rară și puternică. Dacă vă mai amintiți cum e să iubești, ei bine, atunci și numai atunci granițele firești dispar, legile lumii în care trăim pot fi și uneori trebuie încălcate, neputințele sînt uitate, găsim în noi rezerve care măcar temporar ne fac să ne simțim ca niște super eroi… asta e dragostea: e încrederea că împreună cu persoana iubită poți face orice. Mai amintesc că în povestea originală, Elena era cea căsătorită cam fără voia ei și Paris corupătorul, și el manipulat de zei, dar vedeți voi, tot femeia e de vină în percepția generală. De parcă ei nu i s-ar putea întîmpla să se îndrăgostească, căsătorită sau necăsătorită fiind și să înnebunească pentru un bărbat. Să fie înnebunită de un bărbat.

Și mi se mai pare că după acest mit, unii bărbați își ascund neputința lor de a evolua dincolo de un anumit proiect, de o anumită fază existențială. Mi se pare că unii bărbați scuză alți bărbați așa: l-a înnebunit aia de cap, nu era așa. Ba, așa era, doar că înainte nu se vedea.

Dacă TB și-a găsit elena lui, atunci a găsit acea persoană într-o viață de om, atunci i s-au întîmplat cele 3+1 minuni. Cu greu va scăpa de asta și pentru el personal nici nu știu dacă trebuie să ne dorim ca să scape. Pentru noi, însă, să ne bucurăm că am scăpat cu atît. Dacă se iubesc atît de tare, bine că și-au făcut partidul lor. Dacă nu se iubesc, TB va scăpa de Elena în curînd.

Și tot pentru noi, pentru calitatea vieții noastre, ar trebuie să mai țesălăm din miturile și clișeele cu care ne populăm mintea de atîta amar de ani. Ne țin pe loc, credeți-mă. Dacă tot rostogolim cu mintea și cu vorba aceleași clișee n-avem cum să obținem alte rezultate, să evoluăm. Ba, mi se pare cîteodată că mai degrabă involuăm.

Aș vrea să întîlnesc și eu o elenă în stare să înnebunească un bărbat fără voia lui. Voi nu? Ar fi ca o întîlnire cu o vrăjitoare adevărată…

Later Edit: De politicieni e ușor să scapi: dai cu puțin ignore peste ei și gata, arivederci și n-am cuvinte. Vin localele și europarlamentarele, nu vă mai îngrijorați din cauza unei pasiuni, dacă TB nu vine cu proiect real care să poată să facă opoziție, partidul lui cu tot cu elena lui o să dispară în neant. Desigur, dacă învățăm pînă atunci să folosim funcția asta ignore cu care sîntem dotați

domnule Iohannis, nu e bun nici MRU

L-am văzut pe MRU de cîteva ori de aproape: la protestele din 2012 din Piața Victoriei, la cîteva întîlniri ale defunctei ICCD, (păcat de acea construcție, mulți oameni buni au intrat în ea și a fost abandonată fix pe marginea drumului cu tot cu oamenii buni), și chiar la congresul de înființare al FC unde m-am dus de curiozitate, bănuind că n-o să mai văd în curînd așa ceva. Omul are cîteva calități dar și cîteva defecte care azi mă fac să mă gîndesc că nu e deloc varianta optimă pentru cancelaria lui Klaus Iohannis. Cei doi s-ar putea să se înțeleagă, avînd în comun un soi de reținere exterioară, de tentație de a munci în spatele ușilor închise, de a comunica puțin. Au în comun pînă și morga țeapănă, statura înaltă și iar, țeapănă, lipsa umorului de tip dîmbovițean, de tip sudist. Par a fi făcuți să fie împreună, deși unul e din dulcele Ieși moldovean și altul taman din Transilvania, de la Sibiu. Dar tocmai aceste puncte comune mi se par o combinație proastă pentru viitorul președinte. Nu ne dorim ca toate aspectele pentru care a fost criticat Klaus Iohannis: încetineală, muțenie, lipsa umorului să sporească, nu-i așa? Nu ne dorim ca Iohannis să înțepenească de tot la Cotroceni…

MRU nu are simțul momentului, al mulțimii. Ceea ce, după o vîrstă e și un semn al lipsei unui tip de inteligență. MRU nu are simțul contactului direct, nealterat de o mască: îți lasă, dimpotrivă, senzația că nu poate comunica cu cineva necunoscut fără o regie. Ceea ce te duce cu gîndul, inevitabil la prefecătorie. MRU poate are un tip de inteligență instituțională, se descurcă în ”servicii” și întîlniri de alcov supraregizate dar este inabil complet în fața publicului. Deși a fost așteptat cu înflăcărare în 2012 în Piața Victoriei, s-a lăsat rugat ȘI așteptat și a venit doar de cîteva ori, pășind pe vîrful picioarelor ca o fecioară care vine timidă să-și culeagă complimentele pentru fecioria ei pe care dorea s-o vîndă dar nu știa cum. Deși ICCD-ul îi acordase apriori rolul de unic mîntuitor el venea la întîlnirile cu susținătorii doar după ce toată lumea se aduna și forma un culoar regulamentar de aplaudaci prin care el trecea ca o primadonă după spectacol. Doar că el nu dăduse încă niciun spectacol.

Putea atunci să se instaureze ca lider pe un val de mînie morală, să-i zicem așa, val care s-ar fi rostogolit (avem astăzi certitudinea asta, valul s-a rostogolit și a produs mari uimiri la alegerile prezidențiale) și l-ar fi putut face azi președintele României. În plus, dacă mișcarea aceea avea un lider de la bun început, probabil că într-adevăr s-ar fi început o revoluție morală în mai multe straturi ale societății. MRU n-a simțit acel val, n-a simțit momementul, a ratat toate ocaziile care i s-au oferit pe tavă!, MULTE, a preferat mereu ușile din dos. A preferat să se ascundă într-o poziție misterioasă, inaccesibilă dar care, neproducînd rezultate, vezi și eșecul FC, arată că de fapt, nu ascundea nimic. Sau ascundea tocmai incapacitatea lui de a capta momentele esențiale și de a le fi lider, cum spuneam. E acesta un semn bun despre el? Dimpotrivă, e un semn rău. Am cunoștințe care ori au intrat în FC sperînd că se va face ceva prin acest partid, ori au gravitat foarte aproape de conducerea lui. Au ieșit din această aventură cu spiritul mai mototolit ca oricînd. MRU nu era disponibil niciodată, aproape pentru nicio întrevedere cu susținătorii lui, era mereu ”într-o întîlnire”. ”Într-o întîlnire” ultrasecretă, ultra importantă, cu cineva ultra important. MRU lasă tot timpul senzația că e undeva, într-o lojă, aflată într-o lojă, ascunsă într-o altă lojă. Ceva la care tu nu ai cum să ai acces, numai el, pentru că tu nu ești important, numai el e important și tu niciodată n-ai cum să fii ca el. Aroganță, aroganță… boală grea. Dar cum nici măcar un consiliu de război nu ține pentru totdeauna, după o vreme te întrebai dacă e posibil așa ceva și dacă nu, de ce se ferește omul să se întîlnească cu tine. Și cum ar putea guverna așa? Păi, voila, n-ar putea.

Mie mi-a lăsat impresia unui curios caz de om care, deși are orgoliul de a pretinde funcții și poziții înalte în stat, nu are anvergura interioară și exterioară necesară unui lider. Pe el îl jenează tocmai acele valuri sociale care produc un lider de anvergură: entuziasmul popular, ieșitul în stradă, euforia, avîntul. El nu poate să pășească printre niște oameni înfierbîntați, printre niște oameni pe care i-a bătut soarele-n cap pe caldarîmul din fața guvernului, la proteste de stradă, după multe după-amieze toride de vară. Energiile lor îl fac să se închidă într-o carapace, să se împleticească, să fugă. Cîte mîini nu s-au întins rugătoare înspre el: scapă-ne de ei, scapă-ne de ei!, și pe cîte le-a strîns? Dintr-un candidat la președenție propus de un val popular acum doi ani a ajuns un candidat la cancelaria prezidențială și pare fericit de situația asta. Nu mai bine ne spunea că nu vrea să fie președinte? Sau voia? Dar nu voia să facă nimic pentru asta, voia să-l punem noi și gata? Nu avea chef nici măcar de o campanie pentru funcția de președinte, ar fi vrut să se trezească direct pe scaun… mda. Și e bun de șef de cancelarie un om care nu mai departe de acum doi ani visa să fie el președintele României și nu i-a ieșit nici măcar de-o candidatură? N-o să vrea el să se transforme într-un fel președinte bis, de președinte doi, din frustrare?

Iohannis, pe de altă parte s-ar putea să aibe mai multă inteligență nativă, ca lider. De capul lui și dacă-și urmează cu atenție intuiția, pînă la urmă se repliază și punctează. Deși are fix aceeași expresie țeapănă și impenetrabilă ca MRU, Iohannis a arătat deja că nu se ferește de public. Am fost la lansarea lui de carte și mulțimea adunată acolo putea să amețească pe oricine. El n-a amețit și n-a plecat acasă. A stat și-a semnat neobosit cărțile alea o oră peste programul obișnuit al tîrgului. De capul lui, Iohannis pare să fie mai bun ca atunci cînd e sfătuit de cei ce-l înconjoară în acest moment. Nu degeaba s-a zvonit pe lîngă zidul lui Țucănberg că la prima întîlnire televizată cu Ponta a plecat tam-nesam de la o ședință nesfîrșită a ACL. S-a ridicat pur și simplu și a plecat la televiziune, așa se spune, pentru că ședința aceea, ca multe altele, nu ajungea la niciun rezultat.

La ora asta nu-i putem imputa lui MRU necinstea sau corupția. Însă ratările lui în plan profesional, atît de recente s-ar putea să-l afecteze într-un post care cere să știi să fii vioara a II-a, să știi să fii un bun PR, o bună conexiune cu toți românii. Nu se va uita el oare, la președinte, gîndindu-se: în locul lui aș putea fi eu? Va fi el în stare să renunțe la excelenta limbă de lemn pe care o vorbește cîteodată? Va fi el în stare să-l completeze pe președinte, în registrele inferioare? Ori vor forma împreună un fel de guvern 2, un guvern paralel, din umbră? Oricît de potriviți par, mie mi se pare nepotrivită această asociere.

Nu cred că cei din jurul lui Iohannis se vor simți la cititul – improbabil – al acestor rînduri, și vor ceda ceva din puterea și privilegiile lor. Mă îndoiesc tot mai tare că mentalitatea acestor oameni poate fi schimbată altfel decît cu forța. Prin presiune populară. Prin amenințarea lor cu debarcarea definitivă de la guvernare. Și și atunci vor fi schimbări minime, de suprafață, mai mult niște retrageri în umbră, abdicări forțate. Dar poate domnul Iohannis ar pricepe că are nevoie de altceva. De altcineva.

Președintele Iohannis are nevoie de oameni care să țină deschisă ușa cancelariei prezindețiale, nu s-o închidă într-o rîncezeală instituțională, atît de specifică mai tuturor instituțiilor statului român. Închidere pe care o practică MRU, care tot timpul se comportă așa. Iohannis are nevoie de cineva care să-l mai deschidă pe el, ca și om, poate chiar de o femeie, el fiind atît de serios-masculin. O tipologie atît de masculină: bărbatul tenace, taciturn, consecvent și serios poate are nevoie lîngă ea de tipologia lipsă: o persoană calină, veselă, blîndă, comunicativă, solară. Ideal ar cineva care să-l pună în valoare, prin contrast, fără să se facă de rîs, o persoană în același timp capabilă și cu imaginea nepătată. Iar MRU are nevoie urgentă de o schimbare profundă, de o trezire, de o urnire din obișnuințele lui, din ticurile lui îmbîcsite altfel își va rata tot viitorul politic.

Mai căutați, domnule Iohannis, mai căutați. Imposbil să nu găsiți ceva mai bun.

P.S.: Domnule Iohannis, nu aveți nevoie de oameni care să vă confirme, să vă gireze, de nume. Dumneavoastră ați fost ales cu un vot exemplar. În acest moment îi puteți gira o vreme dumneavoastră pe alții.