rareș bogdan, între ficțiune și (i)realitate


observ de foartă multă vreme în jurul meu obiceiul unora de a apropria atît de mult ficțiunea de realitate încît ajung să le confunde. Și nu, nu sînt scriitori, poeți sau dramaturgi. Pentru unii, granițele celor două lumi, una reală alta imaginară, se amestecă în așa hal încît ajung să se compare cu personaje din cărți sau filme, să-și dorească ce au sau fac aceste personaje. Să le transforme-n repere morale, în principii de viață, în religie. Pe la sfîrșitul anilor 90 era faimos un nene care-și construise un ranch ca cel din serialul Dallas, o copie aproape identică, la care a mai adăugat o replică la scară mult mai mică a turnului Eiffel. Am vizitat acel loc, mi s-a părut halucinant. Victor Becali, mi se pare, (un Becali cu siguranță), și-a construit o casă în Pipera copiată după casa gangsterului Tony Montana din filmul Scarface (1983), un remake al unui film din 1932. E o casă mare, mare de tot, cu un exterior roșu, dacă treceți vreodată prin Pipera cînd nu e aglomerat, s-ar putea s-o remarcați. Circula prin cîteva cercuri, deasemenea, și ”dorința” acestui membru al clanului Becali de-a muri precum Scarface, împușcîndu-și dușmanii de la balconul interior al casei lui, la fel cum moare Tony ”Scarface” Montana în film. Vitejească, dorință, nu-i așa? Vitejim, Măria Ta. Deși întotdeauna m-am întrebat cine or fi fiind acei dujmani, dujmani care merită să moară secerați de niște ak-uri, de niște kalașnicoave în timp ce și el, ca personajul lui idol, moare luptînd, e posibil ca logica și rațiunea să n-aibe sens în cazul ăsta și explicația ar trebui căutată în folclorul de-acum popular: ”duujmanii-mi poartă pică, căci la valoarea mea, în toată viața loor…”… cam așa ceva.

Cunosc chiar o mamă care și-a pregătit fiica pentru viața adultă spunîndu-i că e posibil să întîlnească dragostea vieții pe stradă, cum se întîmplă în filmele ei favorite: ”Strada Hanovra”, ”Un bărbat și o femeie” etcetera… Am văzut și eu ”Strada Hanovra”, un film vechi și bun, dar sincer, n-am întîlnit pe nimeni, niciodată, la coadă la autobuz. Poate pentru că la noi nu se stă la coadă ci la îmbulzeală, pentru că străinii nu comunică firesc între ei dintr-o rușine care ține de lipsa unei elementare educații sociale, pentru că a i te adresa unui bărbat necunoscut sau unei femei necunoscute e în mintea multor români un apropo sexual și nu o încercare educată de-a fi civilizat și dintr-o discuție civilizată, poate cine știe, nu neapărat și obligatoriu, dar… pentru că sîntem, deci, o altă societate, care funcționează după alte cutume sau pentru că unele lucruri se întîmplă mai ales în filme, și e foarte greu să găsești un exemplu identic și-n realitate, și ăla va fi excepția de la regulă. Ca să nu mai spun că a merge cu zîmbetul pe buze și uitîndu-te plină de speranțe în stînga și-n dreapta în București e egal cu a cere niște scuipături și niște apropouri deloc subtile de la o societate frustrată, misogină și talibanizată. Deci, tinere doamne, nu faceți așa ceva. Cunoașteți și învățați societatea în care trăiți și luptați-vă pentru drepturile voastre eficient. Nu e nevoie să vă consumați cu flegmele unor frustrați.

Pe Facebook, în conversațiile acelea în care toată lumea se contrazice cu toată lumea, e destul de comun să te ”întîlnești virtual” cu vreun nene sau vreo tanti care își argumentează vreo teorie cu exemple ficționale.

– Da, da’ Sheherezada! Sheherezada ce viață bună a avut în lumea musulmană! – intervine un nene din ăsta într-o polemică ce se ducea pe wall-ul meu pe tema condiției femeii în lumea arabă. Schimbasem pînă atunci două-trei comentarii cu el fără să-mi dau seama cu cine vorbesc, cum îndeobște nu-ți dai seama cu cine vorbești cînd vorbești cu necunoscuți pe net.

Ceea ce e amuzat și trist în același timp la acești oameni este că, cei mai mulți, se pare, nici n-au înțeles nimic din viața personajelor pe care le dau ca exemplu. Nu știu dacă se poate spune că Sherezada a avut o viață minunată, nici ficțional vorbind. Ea s-a oferit ca victimă sigură unui tiran psihopat care dezvoltase un nou obicei: în fiecare noapte invita în camerele lui o fecioară, căreia îi tăia capul a doua zi. Și pentru că numărul acestor victime tinere nevinovate părea fără sfîrșit, și jalea a cuprins toată împărăția și poate și pentru că într-o zi tot i-ar fi venit rîndul în ritmul ăsta, ea s-a gîndit că ar putea găsi o cale de-a se și le salva. Așa că a făcut ce știm în mare cu toții: l-a distrat pe sultan cu o poveste și jumătate în fiecare noapte, făcîndu-l pe acesta să-i amîne pe termen nedeterminat execuția. O viață a-ntîia, nu?

*

Da, dar oameni din ăștia care confundă ficțiunea cu realitatea există mai ales sau numai în cercurile inferioare ale societății, nu? Cumva credem asta și ne spunem asta. Nu pot fi printre noi. Printre noi sînt oameni raționali care au discernămînt, nu?

Asta pînă-l vezi pe unul ca Rareș Bogdan, acum pe mare val la Realitatea TV, făcînd pe larg și cu multă, foarte multă convingere și chiar indignare, o paralelă între ”filmele acelea cu mafioți” – vorba lui – și familia lui Hrebenciuc și mai ales Hrebenciuc Sr. însuși, filmele acelea cu mafioți și mafioții din filmele cu mafioți ieșind în avantaj. Ieșind… superiori. Exemple! Niște exemple de la care hrebe sr. are de învățat – după părerea lui. (Rareș Bogdan declarînd în cîteva rînduri în ultimele săptămîni că-l cunoaște pe hrebe jr. care-i e și prieten, un lucru care se pare că nu miră pe nimeni. De ce nu miră pe nimeni că R.B. e prieten cu hrebe jr.?) Rareș Bogdan nu numai că are o emisiune în prime time la Realitatea TV, dar e și plin de atîta convingere că tot ce-i trece prin cap și iese pe gură e un adevăr sfînt, că el e o sentință morală în lumea asta păcătoasă, încît relaxarea și autoritatea cu care slobozește în eter astfel de comparații între ficțiune și realitate te lasă întîi cu gura căscată înainte să te facă să rîzi.

Ca să vă explic mai pe larg, ieri dimineață era invitat într-o altă emisiune decît a lui, și-l certa de la întălțimea pupitrului din teveu pe hrebe sr. că n-a învățat nimic din filmele acelea cu mafioți (?), în care, uite dom’le, pînă și ăia își fereau copiii și nu-i lăsau să se amestece în afacerile lor murdare. Pînă și personajele din filme își apără copiii și femeile și familia!!

(Și animalele vorbesc, cum văzut cu toții în ”Madagascar”, oamenii răi se îmbunează-n fața copiilor ca-n ”Despicable Me”, roboțeii roboțesc pînă găsesc dragostea ca-n ”Wall-E”… ce mai, e o viață minunată, asta pe care o trăim, nu, domnule Rareș Bogdan? Nu-l cunosc pe hrebe jr. și nici nu știu cum mi-am permis să mă adresez așa, dintr-o dată dvs., poate, și eu, cîteodată, am senzația că trăiesc într-un film…)

Am două comentarii de făcut pentru ”domnia sa”. (Ați observat cum se domnesc ăștia prin studiourile tv? Mai ales bărbații: ”Domnia sa, ”Domnia ta”, ”Domnia lui”… Sînt adevărate dinastii acolo, aristocrații, care se închină unii la alții, care își perie tronurile reciproc, care își consolidează zi de zi rangul și voi nu știti nimic.)

1. cred că orice om care nu mai face diferența între ficțiune și realitate ar trebui să facă o pauză și un control. La cap. Pentru igiena lui mentală, pentru igiena familiei lui, a grupului lui, și în cazul unui moderator în vogă, pentru igiena noastră, a tuturor. La nebunia generală din această țară fix un moderator și realizator tv care să ne spună că filmele de ficțiune sînt adevărate și că trebuie să le luăm ca modele de viață ne mai trebuie.

2. nu știu la care filme cu mafioți s-a referit că n-a precizat dar, ca și-n cazul domnului cu Sheherezada, n-a înțeles prea multe din ele. Și cînd citează, citează dintr-un fel de colecție personală de impresii, mult diferită de ce se întîmplă în filmele respective. Dacă s-a gîndit la trilogia ”Nașul”, îi reamintesc că în acea trilogie, în familia mafioată conducătoare existau 5 copii, 4 băieți (unul adoptat) și o fată. Dintre cei 5 copiii, 4 erau implicați direct în ”afacerile” familiei: Sonny Corleone fiind primul în linia… ăăă… dinastică, Tom Hagen, fiul adoptat fiind consigliere, Connie Corleone măritată într-o altă famiglie mafiotă și fiul mijlociu, Fredo Corleone…. avînd și el un rol pe acolo. Doar cel mai mic dintre fii, Michael Corleone scăpase din acea caracatiță, cu acordul întregii familii și la începutul filmului se îndrepta înspre alt loc în viață, ca mai apoi să fie nevoit să preia chiar el conducerea. O concluzie ar fi, dacă tot facem atîtea referințe cinematografice, că din astfel de famiglii nimeni nu scapă. În ”Once Upon a Time in America”, viața de gangster începe din copilărie și singura valoare și virtute a eroilor din acest film fiind pînă la un moment dat prietenia și ea cumplit trădată. În filmele italiene cu și despre mafioți am văzut copii care luptă cot la cot cu părinții lor, omorînd, siluind, furînd ca să-și apere famiglia, ”afacerile”, teritoriul. Femeile din aceste famiglii sînt complici tăcuți ai taților, soților, fraților sau fiilor lor, ajungînd pînă la diverse grade în armată. Repet, mesajul acestor filme e tocmai pe dos de cum l-a înțeles domnul Rareș Bogdan: copiii și femeile nu scapă. Și nici n-au cum: o astfel de afacere poate fi păstrată doar în famiglie.

*

Arta este o imitație a vieții – ne spunea Aristotel acum peste 2000 de ani și mare dreptate are. Doar că Arta, și cea de-a șaptea artă în cazul nostru, are – chiar și în cazul documentarelor sau a filmelor biografice – o inevitabilă caracteristică ficțională. Întotdeauna mai e cineva între spectator și poveste: un operator, un regizor, un actor… Iar cînd e vorba de filme de ficțiune… nici nu știu de ce ar trebui să explic că ele nu-s reale și nu pot fi luate ca exemple. Rareș Bogdan pică – odată cu aceste referințe pe care el probabil le crede culturale și pe care le declamă cu multă autoritate și superioritate, cu emfază și aplomb din televizoarele noastre, ale tuturor – fix în categoria adolescentelor care-l așteaptă pe Făt Frumos, respectiv pe Edward Cullen din trilogia Twilight, să vină să se îndrăgostească de ele.

Din păcate pentru noi, am impresia (ca să citez și eu din impresiile personale, evident, fără audiența domnului Rareș Bogdan), că acest caz e doar un exemplu al unui sindrom mult mai larg și mai grav. Presa, Politica și Biserica trăiesc într-o lume paralelă cu realitatea, într-un triumvirat nefericit și nociv pentru România, într-o ierarhie și-o aristocrație proprie și ermetică. Tot Rareș Bogdan își citează frecvent în emisiunile lui ca ”argumente” prietenii: x, y și z, îi invită în studio, și ei la rîndul lor citează alți ”prieteni” și tot așa. Totul e o mare gașcă acolo, și toți din gașca aia sînt atenți doar la ei. Se legimitează în permanență între ei: ”prietenul meu x a zis că y a făcut împreună cu z… și x și y sînt prietenii mei buni.” Legăturile lor cu lumea reală sînt tot mai firave și mai inexistente. Lumea lor se aseamănă foarte tare cu lumea din filmele cu mafioți, în care tot felul de grupuri sociale care dețin puterea sînt interconectate și se luptă între ele pentru putere. De aici și senzația noastră de nesfîrșit film sau nesfîrșită telenovelă cînd ne uităm la o televiziune de știri: oamenii aceia care apar frecvent la televizor trăiesc în propria lor realitate, care are anumite carcateristici asemănătoare filmelor cu și despre mafioți și care are în comun cu realitatea noastră doar faptul nefericit că în prezent ne conduce și ne influențează negativ viața.

De asta vă zic: uitați-vă de două ori la omul care vă dă argumente din irealitate. Mai ales dacă apare la televizor, ca moderator, realizator. S-ar putea să fie……….

Reclame

Călătorie sprâncenată, Doamnă Dragotescu!


un articol de Vanesa Paradiz

Ştiu cât este de delicată postura în care mă pun făcând public acest mesaj de adio. Aproape că aş putea să-mi scriu singură comentariile din subsolul paginii, epuizând toate categoriile de răstălmăciri pe care le risc. Fiindcă este vorba de o femeie, anume de o femeie frumoasă, bogată şi superelegantă, care, după ce a avut un succes şi-o notorietate demne de invidiat, ne anunţă, cu lacrimi în ochi, ce-i drept, în direct  şi la o oră de maximă audienţă, că ne părăseşte. Cel mai bine ar fi să dezamorsez riscul,  jurând pe ce vrea oricine că nu, nu mă roade viermele invidiei. Ştiu ce înseamnă să simţi că eşti la tine acasă şi că aici ai un rost, în proprii tăi ochi cel puţin şi cum e să fii transparent, perfect transparent, într-o străinătate mirifică. Şi că uneori e minunat şi alteori e teribil.

Am din contră  un fel de satisfacţie că nici surprinsă nu sunt, deşi întreaga traiectorie a Corinei Dragotescu, de la fosta strungăriţă de la Adevărul lui Dumitru Tinu, invitată  pe la televiziuni să susţină, îmbrăcată într-un bluzon de trening şi cu coada împletită de spate, cauza clasei muncitoare, împotriva capitaliştilor hrăpăreţi, la supervedeta cu cercei lungi şi decolteuri romantice, de la Realitatea TV,  de până mai ieri, este în sine o spectaculoasă surpriză. O traiectorie cum este, într-un fel, orice poveste de succes, din  revistele pentru doamne, dar în plus, cu ceva miraculos, ca povestea Cenuşăresei, a Răţuştii celei urâte, fiindcă, totuşi, doamna Dragotescu a început prin a scrie două amărâte de articole, în 1990 şi a le trimite, nesusţinută decît de visul ei de a face presă, la două ziare. Chiar la întîmplare nu, căci, fosta strungăriţă scria, sinistră precocitate, împotriva PNTCD-ului, despre care nu ştiam la data aceea, decât de cei 20 de ani de puşcărie ai unora dintre liderii lor. E ca şi cum ar fi investit amărâtul acela de talant iniţial, atât de bine, încât a rodit o întreagă avere, tradusă în notorietate, eleganţă, putere, case multe, aud, şi, zice dumneaei, de profesionalism. Aiurea. Jurnalism de presă scrisă a învăţat  să zicem pe lângă Dumitru Tinu, dar nu acesta a făcut-o pe ea vedeta cu cerceii lungi, bluzele de dantelă şi fustele ample, de five a clock , de la emisiunile de bârfă politică de la miezul nopţii. Cum singură mărturiseşte, jurnalism de televiziune a învăţat de la marele Andrei Gheorghe. Talantul ei a fost această mare voinţă de a face, coroborată cu abilitatea de a se ţine în şa, alcătuită la rându-i, din ce se vede pe sticlă în aliaj cu mult-mult servilism (vezi pertu-ul tandru-supus cu Vântu, puternic mai ieri, cam cât Voiculescu azi: Da, Sorin, sigur, Sorin, aşa facem, Sorin, bineînţeles Sorin, am înţeles, Sorin). Corina Dragotescu este ilustrarea  perfectă a ştachetei intelectuale joase a televiziunilor mogulilor de la noi, somez pe oricine să-mi enunţe o idee, una singură, care să fi ieşit în cei 5-6 ani de carieră de televiziune din gura acestei doamne, numai hlizeală şi otravă,  combinată cu capacitatea de a se prostitua în scopul unei idei nobile: banii.

Ce-i drept, odată ajunsă vedetă, fie la Realitatea, fie la RTV, partea rea rezultată din sciziparitatea survenită după încarcerarea patronului, Corina Dragotescu nu şi-a ascuns niciodată, nici cinismul, nici nepăsarea pentru consecinţele manipulărilor sale, nici faptul că e conştientă de rolul ei în a face România o ţară şi mai toxică decât era înainte de intrarea ei în soldă. Şi, în ciuda faptului că am pariat încă de acum vreun an că sfârşitul carierei sale nu poate fi decât acesta: într-o lume mai bună, din grijă pentru viitorul copiiilor ei, vestea m-a luat cumva pe nepregpătite.. Apropo de veste, am constatat în treacăt otevizarea tuturor televiziunilor noastre, pentru a face faţă  dementei cerinţe a ratingului: toate anunţau aseară ştiri despre lucruri care mai de care mai halucinante  de genul, ”Războiul iminent pe care o ţară din NATO îl declară altei ţări”, amânate cu jumătăţile de oră ca să te ţină agăţat, ca pe vremea  când ni se dădea ca sigură apariţia în direct a Elodiei.  Ştirea despre plecarea dnei Dragotescu, anunţată de pe la 19, amânată întâi până la orele 22,  apoi până la 23, apoi nu mai ştiu că m-am culcat, am aflat-o azi dimineaţă, pe net.  Esenţialul în otevizare, era însă altul: dna Corina Dragostescu nu nouă, telespectatorilor ei fideli, avea să ne facă un  anunţ  important, ci marelui ei adversar, Traian Băsescu. Cavalereşte, după ce a luptat din răsputeri, femeia se declară învinsă şi părăseşte ringul, ţi-ai putea spune. N-ar fi tocmai o suprainterpretare. Eurile gonflate din naştere şi gonflate în plus de accesul pe sticlă seară de seară şi în regim de rating, nu mi  se adresează niciodată mie, umilului spectator, ci acestui adversar personal, Traian Băsescu. Luaţi-i pe rând, fiecare are ceva foarte foarte personal cu el: cu excepţia lui Dan Diaconescu care nu mai are un interlocutor pe măsură decât în însuşi poporul român, fiecare din adversarii lui Băsescu au cu el un litigiu personal: lui CT Popescu i-a spus că ştie să înoate tot atât de bine cât ştie el, jurnalistul să scrie. Aşa ceva se poate ierta? Pe Mircea Dinescu l-a invitat jos de pe podiumul unde îşi ţinea metingul, trimiţându-l la Realitatea TV. Pe Stelian Tănase, Dumitrescu, Gâdea şi alţii nici nu i-a mai nominalizat, i-a făcut en gros, tonomate. Pe Corina Dragotescu, frumoasă, strălucitoare, elegantă, a repezit-o de nu s-a văzut, insensibil la feminitatea ei, cum numai un bărbat altminteri sensibil la femei, dar care antipatizează profund o anumită femeie, poate să fie. Şi noi ştim, din mai multe incidente de astea ce urât poate nedelicatul nostru preşedinte să facă. În fine, a făcut-o cu ea. E un mecanism care funcţionează fără greşi la persoane hipersensibile. Să ne amintim cum pe vremuri, un intelectual, altminteri subţire, ca regretatul Edgar Papu s-a trezit în haznaua de la România Mare, numai fiindcă  breasla s-a delimitat net de ceauşista deşi bine intenţionata lui teorie a protocronismului. Sigur trebuie să păstrăm proporţiile alăturîndu-l pe Edgar Papu de oricare dintre adversarii săi de azi, şi mai ales pe Corina Dragotescu de fiecare dintre ei. Să te socoteşti adversar personal al preşedintelui ţării, fiindcă te-a bruftuluit când ai spus una din multele prostii spuse în viaţă, îţi trebuie o mare îndrăzneală.

În fine, n-are a face, Corina Dragostescu ne părăseşte. Este, după ce s-a dat de ceasul morţii, în toate chipurile şi din toate poziţiile să scape acest popor de dictatorul care îl sufoca şi să ridice această ţară până la înţelegerea primejdiei, a doua vedetă care ne părăseşte, după Mihaela Rădulescu. Eu ştiu şi un al treilea, pe care nu-l numesc, fiindcă mi-a declarat confidenţial că o va face, optând să trăiască la Paris, din scârbă pentru ţara asta de nesalvat, după ce va aduna milionul de euro. Părerea mea e că a reuşit să-l adune de mult, dar a şi aflat între timp că la Paris nu se poate trăi multă vreme doar dintr-un milion de euro, dacă nu munceşti.

Mă bucur sincer că Doamna Dragotescu are mai mult de un milion şi poate pleca. Mă bucur pentru ea. Cred că ei banii or să-i ajungă. Un singur lucru mă îngrijorează în legătură cu ea, ca şi în legătură cu ziaristul care se va refugia la Paris. Dar mă îngrijorează pentru mine, şi dovadă că am de ce este însăşi Mihaela Rădulescu, plecată şi revenită. Semn că n-a fost pe atât de fericită acolo, pe cât am fost eu aici fără ea. Pot chiar să pariez că Doamna Dragotescu nu va fi, nici ea, fericită acolo. Cunosc o bătrână care îşi face la Paris mici cărţi de vizită cu antet şi îşi atribuie un titlu nobiliar, pe care  în România nu-l deţine decât  Dracula şi ştiu de ce face asta: a fost aici ceva după care lumea întorcea capul pe stradă, şopocîind, uite-o pe X,  ba chiar trebuia să poarte ochelari, ca să se protejeze de fani, iar acolo nimeni nu ştie cine e. Să nu ştie nimeni cine eşti, pentru persoane ca acestea înseamnă să fii NIMENI: Or să fii un Nimeni, chiar un nimeni relativ plin de bani, în străinătate, este foarte dur, în aceste condiţii. Există sigur şi posibilitatea să se tranforme într-o bunică tandră, anonimă, şi luată cu treburile astea, să ne uite, noi s-o uităm, la rândul nostru. Iar pentru asta, chiar mă bucur. Pentru mine şi pentru noi, telespectatorii. Pentru toţi amărâţii ei de telespectatori. Dacă la o sută de tineri talentaţi, şcoliţi, cinstiţi şi exasperaţi de România toxică pe care a contribuit să o lase în urmă, mai pleacă şi câte un tonomat de acesta, toxic şi îmbătrânit în rele, mă bucur, fără invidie şi fără gând ascuns, din toată inima. Şi-i spun: Călătorie sprâncenată, Doamnă Dragotescu!