rareș bogdan, între ficțiune și (i)realitate


observ de foartă multă vreme în jurul meu obiceiul unora de a apropria atît de mult ficțiunea de realitate încît ajung să le confunde. Și nu, nu sînt scriitori, poeți sau dramaturgi. Pentru unii, granițele celor două lumi, una reală alta imaginară, se amestecă în așa hal încît ajung să se compare cu personaje din cărți sau filme, să-și dorească ce au sau fac aceste personaje. Să le transforme-n repere morale, în principii de viață, în religie. Pe la sfîrșitul anilor 90 era faimos un nene care-și construise un ranch ca cel din serialul Dallas, o copie aproape identică, la care a mai adăugat o replică la scară mult mai mică a turnului Eiffel. Am vizitat acel loc, mi s-a părut halucinant. Victor Becali, mi se pare, (un Becali cu siguranță), și-a construit o casă în Pipera copiată după casa gangsterului Tony Montana din filmul Scarface (1983), un remake al unui film din 1932. E o casă mare, mare de tot, cu un exterior roșu, dacă treceți vreodată prin Pipera cînd nu e aglomerat, s-ar putea s-o remarcați. Circula prin cîteva cercuri, deasemenea, și ”dorința” acestui membru al clanului Becali de-a muri precum Scarface, împușcîndu-și dușmanii de la balconul interior al casei lui, la fel cum moare Tony ”Scarface” Montana în film. Vitejească, dorință, nu-i așa? Vitejim, Măria Ta. Deși întotdeauna m-am întrebat cine or fi fiind acei dujmani, dujmani care merită să moară secerați de niște ak-uri, de niște kalașnicoave în timp ce și el, ca personajul lui idol, moare luptînd, e posibil ca logica și rațiunea să n-aibe sens în cazul ăsta și explicația ar trebui căutată în folclorul de-acum popular: ”duujmanii-mi poartă pică, căci la valoarea mea, în toată viața loor…”… cam așa ceva.

Cunosc chiar o mamă care și-a pregătit fiica pentru viața adultă spunîndu-i că e posibil să întîlnească dragostea vieții pe stradă, cum se întîmplă în filmele ei favorite: ”Strada Hanovra”, ”Un bărbat și o femeie” etcetera… Am văzut și eu ”Strada Hanovra”, un film vechi și bun, dar sincer, n-am întîlnit pe nimeni, niciodată, la coadă la autobuz. Poate pentru că la noi nu se stă la coadă ci la îmbulzeală, pentru că străinii nu comunică firesc între ei dintr-o rușine care ține de lipsa unei elementare educații sociale, pentru că a i te adresa unui bărbat necunoscut sau unei femei necunoscute e în mintea multor români un apropo sexual și nu o încercare educată de-a fi civilizat și dintr-o discuție civilizată, poate cine știe, nu neapărat și obligatoriu, dar… pentru că sîntem, deci, o altă societate, care funcționează după alte cutume sau pentru că unele lucruri se întîmplă mai ales în filme, și e foarte greu să găsești un exemplu identic și-n realitate, și ăla va fi excepția de la regulă. Ca să nu mai spun că a merge cu zîmbetul pe buze și uitîndu-te plină de speranțe în stînga și-n dreapta în București e egal cu a cere niște scuipături și niște apropouri deloc subtile de la o societate frustrată, misogină și talibanizată. Deci, tinere doamne, nu faceți așa ceva. Cunoașteți și învățați societatea în care trăiți și luptați-vă pentru drepturile voastre eficient. Nu e nevoie să vă consumați cu flegmele unor frustrați.

Pe Facebook, în conversațiile acelea în care toată lumea se contrazice cu toată lumea, e destul de comun să te ”întîlnești virtual” cu vreun nene sau vreo tanti care își argumentează vreo teorie cu exemple ficționale.

– Da, da’ Sheherezada! Sheherezada ce viață bună a avut în lumea musulmană! – intervine un nene din ăsta într-o polemică ce se ducea pe wall-ul meu pe tema condiției femeii în lumea arabă. Schimbasem pînă atunci două-trei comentarii cu el fără să-mi dau seama cu cine vorbesc, cum îndeobște nu-ți dai seama cu cine vorbești cînd vorbești cu necunoscuți pe net.

Ceea ce e amuzat și trist în același timp la acești oameni este că, cei mai mulți, se pare, nici n-au înțeles nimic din viața personajelor pe care le dau ca exemplu. Nu știu dacă se poate spune că Sherezada a avut o viață minunată, nici ficțional vorbind. Ea s-a oferit ca victimă sigură unui tiran psihopat care dezvoltase un nou obicei: în fiecare noapte invita în camerele lui o fecioară, căreia îi tăia capul a doua zi. Și pentru că numărul acestor victime tinere nevinovate părea fără sfîrșit, și jalea a cuprins toată împărăția și poate și pentru că într-o zi tot i-ar fi venit rîndul în ritmul ăsta, ea s-a gîndit că ar putea găsi o cale de-a se și le salva. Așa că a făcut ce știm în mare cu toții: l-a distrat pe sultan cu o poveste și jumătate în fiecare noapte, făcîndu-l pe acesta să-i amîne pe termen nedeterminat execuția. O viață a-ntîia, nu?

*

Da, dar oameni din ăștia care confundă ficțiunea cu realitatea există mai ales sau numai în cercurile inferioare ale societății, nu? Cumva credem asta și ne spunem asta. Nu pot fi printre noi. Printre noi sînt oameni raționali care au discernămînt, nu?

Asta pînă-l vezi pe unul ca Rareș Bogdan, acum pe mare val la Realitatea TV, făcînd pe larg și cu multă, foarte multă convingere și chiar indignare, o paralelă între ”filmele acelea cu mafioți” – vorba lui – și familia lui Hrebenciuc și mai ales Hrebenciuc Sr. însuși, filmele acelea cu mafioți și mafioții din filmele cu mafioți ieșind în avantaj. Ieșind… superiori. Exemple! Niște exemple de la care hrebe sr. are de învățat – după părerea lui. (Rareș Bogdan declarînd în cîteva rînduri în ultimele săptămîni că-l cunoaște pe hrebe jr. care-i e și prieten, un lucru care se pare că nu miră pe nimeni. De ce nu miră pe nimeni că R.B. e prieten cu hrebe jr.?) Rareș Bogdan nu numai că are o emisiune în prime time la Realitatea TV, dar e și plin de atîta convingere că tot ce-i trece prin cap și iese pe gură e un adevăr sfînt, că el e o sentință morală în lumea asta păcătoasă, încît relaxarea și autoritatea cu care slobozește în eter astfel de comparații între ficțiune și realitate te lasă întîi cu gura căscată înainte să te facă să rîzi.

Ca să vă explic mai pe larg, ieri dimineață era invitat într-o altă emisiune decît a lui, și-l certa de la întălțimea pupitrului din teveu pe hrebe sr. că n-a învățat nimic din filmele acelea cu mafioți (?), în care, uite dom’le, pînă și ăia își fereau copiii și nu-i lăsau să se amestece în afacerile lor murdare. Pînă și personajele din filme își apără copiii și femeile și familia!!

(Și animalele vorbesc, cum văzut cu toții în ”Madagascar”, oamenii răi se îmbunează-n fața copiilor ca-n ”Despicable Me”, roboțeii roboțesc pînă găsesc dragostea ca-n ”Wall-E”… ce mai, e o viață minunată, asta pe care o trăim, nu, domnule Rareș Bogdan? Nu-l cunosc pe hrebe jr. și nici nu știu cum mi-am permis să mă adresez așa, dintr-o dată dvs., poate, și eu, cîteodată, am senzația că trăiesc într-un film…)

Am două comentarii de făcut pentru ”domnia sa”. (Ați observat cum se domnesc ăștia prin studiourile tv? Mai ales bărbații: ”Domnia sa, ”Domnia ta”, ”Domnia lui”… Sînt adevărate dinastii acolo, aristocrații, care se închină unii la alții, care își perie tronurile reciproc, care își consolidează zi de zi rangul și voi nu știti nimic.)

1. cred că orice om care nu mai face diferența între ficțiune și realitate ar trebui să facă o pauză și un control. La cap. Pentru igiena lui mentală, pentru igiena familiei lui, a grupului lui, și în cazul unui moderator în vogă, pentru igiena noastră, a tuturor. La nebunia generală din această țară fix un moderator și realizator tv care să ne spună că filmele de ficțiune sînt adevărate și că trebuie să le luăm ca modele de viață ne mai trebuie.

2. nu știu la care filme cu mafioți s-a referit că n-a precizat dar, ca și-n cazul domnului cu Sheherezada, n-a înțeles prea multe din ele. Și cînd citează, citează dintr-un fel de colecție personală de impresii, mult diferită de ce se întîmplă în filmele respective. Dacă s-a gîndit la trilogia ”Nașul”, îi reamintesc că în acea trilogie, în familia mafioată conducătoare existau 5 copii, 4 băieți (unul adoptat) și o fată. Dintre cei 5 copiii, 4 erau implicați direct în ”afacerile” familiei: Sonny Corleone fiind primul în linia… ăăă… dinastică, Tom Hagen, fiul adoptat fiind consigliere, Connie Corleone măritată într-o altă famiglie mafiotă și fiul mijlociu, Fredo Corleone…. avînd și el un rol pe acolo. Doar cel mai mic dintre fii, Michael Corleone scăpase din acea caracatiță, cu acordul întregii familii și la începutul filmului se îndrepta înspre alt loc în viață, ca mai apoi să fie nevoit să preia chiar el conducerea. O concluzie ar fi, dacă tot facem atîtea referințe cinematografice, că din astfel de famiglii nimeni nu scapă. În ”Once Upon a Time in America”, viața de gangster începe din copilărie și singura valoare și virtute a eroilor din acest film fiind pînă la un moment dat prietenia și ea cumplit trădată. În filmele italiene cu și despre mafioți am văzut copii care luptă cot la cot cu părinții lor, omorînd, siluind, furînd ca să-și apere famiglia, ”afacerile”, teritoriul. Femeile din aceste famiglii sînt complici tăcuți ai taților, soților, fraților sau fiilor lor, ajungînd pînă la diverse grade în armată. Repet, mesajul acestor filme e tocmai pe dos de cum l-a înțeles domnul Rareș Bogdan: copiii și femeile nu scapă. Și nici n-au cum: o astfel de afacere poate fi păstrată doar în famiglie.

*

Arta este o imitație a vieții – ne spunea Aristotel acum peste 2000 de ani și mare dreptate are. Doar că Arta, și cea de-a șaptea artă în cazul nostru, are – chiar și în cazul documentarelor sau a filmelor biografice – o inevitabilă caracteristică ficțională. Întotdeauna mai e cineva între spectator și poveste: un operator, un regizor, un actor… Iar cînd e vorba de filme de ficțiune… nici nu știu de ce ar trebui să explic că ele nu-s reale și nu pot fi luate ca exemple. Rareș Bogdan pică – odată cu aceste referințe pe care el probabil le crede culturale și pe care le declamă cu multă autoritate și superioritate, cu emfază și aplomb din televizoarele noastre, ale tuturor – fix în categoria adolescentelor care-l așteaptă pe Făt Frumos, respectiv pe Edward Cullen din trilogia Twilight, să vină să se îndrăgostească de ele.

Din păcate pentru noi, am impresia (ca să citez și eu din impresiile personale, evident, fără audiența domnului Rareș Bogdan), că acest caz e doar un exemplu al unui sindrom mult mai larg și mai grav. Presa, Politica și Biserica trăiesc într-o lume paralelă cu realitatea, într-un triumvirat nefericit și nociv pentru România, într-o ierarhie și-o aristocrație proprie și ermetică. Tot Rareș Bogdan își citează frecvent în emisiunile lui ca ”argumente” prietenii: x, y și z, îi invită în studio, și ei la rîndul lor citează alți ”prieteni” și tot așa. Totul e o mare gașcă acolo, și toți din gașca aia sînt atenți doar la ei. Se legimitează în permanență între ei: ”prietenul meu x a zis că y a făcut împreună cu z… și x și y sînt prietenii mei buni.” Legăturile lor cu lumea reală sînt tot mai firave și mai inexistente. Lumea lor se aseamănă foarte tare cu lumea din filmele cu mafioți, în care tot felul de grupuri sociale care dețin puterea sînt interconectate și se luptă între ele pentru putere. De aici și senzația noastră de nesfîrșit film sau nesfîrșită telenovelă cînd ne uităm la o televiziune de știri: oamenii aceia care apar frecvent la televizor trăiesc în propria lor realitate, care are anumite carcateristici asemănătoare filmelor cu și despre mafioți și care are în comun cu realitatea noastră doar faptul nefericit că în prezent ne conduce și ne influențează negativ viața.

De asta vă zic: uitați-vă de două ori la omul care vă dă argumente din irealitate. Mai ales dacă apare la televizor, ca moderator, realizator. S-ar putea să fie……….

Reclame

Ce mai zice Plesu :)


TREBUIE sa-l citez, nu am ce face, ma obliga, imi tine loc de ganduri, imi exprima parerile, o face excelent in scris cu un stil fermecator, comunica in locul meu, mai ales zilele astea cand n-am mai avut timp sa scriu ceva personal, original p-aci-silea (am scris corect?), pe blog. Maria Sa, Andrei Plesu:

„Moderatorul român nu moderează: ia la întrebări, dojeneşte, demonstrează şi condamnă.

Am mai scris, în treacăt, despre unii dintre moderatorii noştri de televiziune. Degeaba. Nu că m-aş aştepta să-i văd transformându-se peste noapte în figuri exemplare ale meseriei. Dar mi-aş dori să întrezăresc, pe chipul lor, măcar din când în când, o umbră de reflexivitate, un mic dubiu de sine, un minim efort de autoeducaţie. Mi s-ar părea normal să simt că îi preocupă statutul lor profesional, rolul şi rostul prestaţiei lor. Inutil. Dacă e să dau o definiţie globală a „breslei” aş spune că e vorba de o sumedenie de inşi cu trei caracteristici:

1. o suverană siguranţă (şi mulţumire) de sine,

2. un fond nevindecabil de proastă dispoziţie şi arţag şi

3. conştiinţa unei competenţe fără breşă, în toate domeniile, dublată de convingeri politice ferme.

(… … …) Moderatorul român nu moderează: ia la întrebări, dojeneşte, demonstrează şi condamnă. Nu e o fire interogativă: are, încă dinaintea emisiunii, toate răspunsurile.

Acest tip de comportament e la antipodul tuturor definiţiilor pe care termenul „moderator” le subînţelege. Moderatorul e un „prezentator”, adică cineva care facilitează prezenţa a ceva sau a cuiva, în beneficiul publicului. Evident, treaba lui nu e să se prezinte pe sine. Mai departe: moderatorul e, structuralmente, „gazdă”. El invită, primeşte şi se străduieşte să-şi slujească cu graţie musafirii, aşa încât toată lumea să se simtă bine: nu-i ceartă, nu le varsă vinul în poală, nu le dă lecţii. Şi face tot ce poate ca să stimuleze conversaţia. Când unii dintre invitaţi intră în contradicţie cu alţii, rolul moderatorului este să potolească asperităţile, să destindă atmosfera, să asigure tonul civilizat al discuţiei. Moderatorul e, prin excelenţă, un „arbitru”. Nu ţine partea nimănui, nu acceptă complicităţi cu o opinie împotriva alteia. Aliatul lui este telespectatorul care vrea să se lămurească, ascultând argumentele tuturor celor angajaţi în dispută. Moderatorul e un „mediator”: el încearcă să creeze o punte între exponenţii taberelor opuse, să întreţină şi să modeleze dialogul, astfel încât fiecare voce să se audă distinct, iar cei care ascultă să-şi facă o idee proprie despre subiectul aflat în dezbatere. Aud că, în Statele Unite, moderatorului i se spune, prescurtat, MC, adică „maestru de ceremonii”. E o bună circumscriere a profilului său: el administrează „protocolul” unei confruntări, o pune în scenă, are grijă ca regulile „coreografiei” dialogale să fie respectate. Înţeles astfel, moderatorul e responsabil cu „ţinuta” şi cu „stilul” evenimentului. Mai nou, a apărut şi conceptul „moderatorului de forum” care, în principiu, se îngrijeşte tocmai de igiena textelor expediate pe internet, suprimând insulta, divagaţia, manifestările extreme. (La noi e o meserie încă inexistentă). În sfârşit, până şi în fizică, se numeşte „moderator” o substanţă folosită în reactoarele nucleare pentru a tempera viteza neutronilor prea rapizi. E vorba, aşadar, tot de un agent regulator, de o instanţă care „încetineşte” pripelile, care ţine energiile disparate sau excesive sub control.

Mă întreb dacă moderatorii noştri s-au gândit vreodată la această semantică a posturii lor. Nu le-ar strica. Ar înţelege, poate, că nu trebuie să-şi ia aere de dresori severi, de gospodine nervoase sau de diriginţi nemulţumiţi. Şi că nu ne interesează foarte mult ce cred ei despre lume şi viaţă, pentru simplul motiv că, deocamdată, nu au de raportat nicio ispravă personală, în afara micilor lor bombăneli pe sticlă.”