rareș bogdan, între ficțiune și (i)realitate


observ de foartă multă vreme în jurul meu obiceiul unora de a apropria atît de mult ficțiunea de realitate încît ajung să le confunde. Și nu, nu sînt scriitori, poeți sau dramaturgi. Pentru unii, granițele celor două lumi, una reală alta imaginară, se amestecă în așa hal încît ajung să se compare cu personaje din cărți sau filme, să-și dorească ce au sau fac aceste personaje. Să le transforme-n repere morale, în principii de viață, în religie. Pe la sfîrșitul anilor 90 era faimos un nene care-și construise un ranch ca cel din serialul Dallas, o copie aproape identică, la care a mai adăugat o replică la scară mult mai mică a turnului Eiffel. Am vizitat acel loc, mi s-a părut halucinant. Victor Becali, mi se pare, (un Becali cu siguranță), și-a construit o casă în Pipera copiată după casa gangsterului Tony Montana din filmul Scarface (1983), un remake al unui film din 1932. E o casă mare, mare de tot, cu un exterior roșu, dacă treceți vreodată prin Pipera cînd nu e aglomerat, s-ar putea s-o remarcați. Circula prin cîteva cercuri, deasemenea, și ”dorința” acestui membru al clanului Becali de-a muri precum Scarface, împușcîndu-și dușmanii de la balconul interior al casei lui, la fel cum moare Tony ”Scarface” Montana în film. Vitejească, dorință, nu-i așa? Vitejim, Măria Ta. Deși întotdeauna m-am întrebat cine or fi fiind acei dujmani, dujmani care merită să moară secerați de niște ak-uri, de niște kalașnicoave în timp ce și el, ca personajul lui idol, moare luptînd, e posibil ca logica și rațiunea să n-aibe sens în cazul ăsta și explicația ar trebui căutată în folclorul de-acum popular: ”duujmanii-mi poartă pică, căci la valoarea mea, în toată viața loor…”… cam așa ceva.

Cunosc chiar o mamă care și-a pregătit fiica pentru viața adultă spunîndu-i că e posibil să întîlnească dragostea vieții pe stradă, cum se întîmplă în filmele ei favorite: ”Strada Hanovra”, ”Un bărbat și o femeie” etcetera… Am văzut și eu ”Strada Hanovra”, un film vechi și bun, dar sincer, n-am întîlnit pe nimeni, niciodată, la coadă la autobuz. Poate pentru că la noi nu se stă la coadă ci la îmbulzeală, pentru că străinii nu comunică firesc între ei dintr-o rușine care ține de lipsa unei elementare educații sociale, pentru că a i te adresa unui bărbat necunoscut sau unei femei necunoscute e în mintea multor români un apropo sexual și nu o încercare educată de-a fi civilizat și dintr-o discuție civilizată, poate cine știe, nu neapărat și obligatoriu, dar… pentru că sîntem, deci, o altă societate, care funcționează după alte cutume sau pentru că unele lucruri se întîmplă mai ales în filme, și e foarte greu să găsești un exemplu identic și-n realitate, și ăla va fi excepția de la regulă. Ca să nu mai spun că a merge cu zîmbetul pe buze și uitîndu-te plină de speranțe în stînga și-n dreapta în București e egal cu a cere niște scuipături și niște apropouri deloc subtile de la o societate frustrată, misogină și talibanizată. Deci, tinere doamne, nu faceți așa ceva. Cunoașteți și învățați societatea în care trăiți și luptați-vă pentru drepturile voastre eficient. Nu e nevoie să vă consumați cu flegmele unor frustrați.

Pe Facebook, în conversațiile acelea în care toată lumea se contrazice cu toată lumea, e destul de comun să te ”întîlnești virtual” cu vreun nene sau vreo tanti care își argumentează vreo teorie cu exemple ficționale.

– Da, da’ Sheherezada! Sheherezada ce viață bună a avut în lumea musulmană! – intervine un nene din ăsta într-o polemică ce se ducea pe wall-ul meu pe tema condiției femeii în lumea arabă. Schimbasem pînă atunci două-trei comentarii cu el fără să-mi dau seama cu cine vorbesc, cum îndeobște nu-ți dai seama cu cine vorbești cînd vorbești cu necunoscuți pe net.

Ceea ce e amuzat și trist în același timp la acești oameni este că, cei mai mulți, se pare, nici n-au înțeles nimic din viața personajelor pe care le dau ca exemplu. Nu știu dacă se poate spune că Sherezada a avut o viață minunată, nici ficțional vorbind. Ea s-a oferit ca victimă sigură unui tiran psihopat care dezvoltase un nou obicei: în fiecare noapte invita în camerele lui o fecioară, căreia îi tăia capul a doua zi. Și pentru că numărul acestor victime tinere nevinovate părea fără sfîrșit, și jalea a cuprins toată împărăția și poate și pentru că într-o zi tot i-ar fi venit rîndul în ritmul ăsta, ea s-a gîndit că ar putea găsi o cale de-a se și le salva. Așa că a făcut ce știm în mare cu toții: l-a distrat pe sultan cu o poveste și jumătate în fiecare noapte, făcîndu-l pe acesta să-i amîne pe termen nedeterminat execuția. O viață a-ntîia, nu?

*

Da, dar oameni din ăștia care confundă ficțiunea cu realitatea există mai ales sau numai în cercurile inferioare ale societății, nu? Cumva credem asta și ne spunem asta. Nu pot fi printre noi. Printre noi sînt oameni raționali care au discernămînt, nu?

Asta pînă-l vezi pe unul ca Rareș Bogdan, acum pe mare val la Realitatea TV, făcînd pe larg și cu multă, foarte multă convingere și chiar indignare, o paralelă între ”filmele acelea cu mafioți” – vorba lui – și familia lui Hrebenciuc și mai ales Hrebenciuc Sr. însuși, filmele acelea cu mafioți și mafioții din filmele cu mafioți ieșind în avantaj. Ieșind… superiori. Exemple! Niște exemple de la care hrebe sr. are de învățat – după părerea lui. (Rareș Bogdan declarînd în cîteva rînduri în ultimele săptămîni că-l cunoaște pe hrebe jr. care-i e și prieten, un lucru care se pare că nu miră pe nimeni. De ce nu miră pe nimeni că R.B. e prieten cu hrebe jr.?) Rareș Bogdan nu numai că are o emisiune în prime time la Realitatea TV, dar e și plin de atîta convingere că tot ce-i trece prin cap și iese pe gură e un adevăr sfînt, că el e o sentință morală în lumea asta păcătoasă, încît relaxarea și autoritatea cu care slobozește în eter astfel de comparații între ficțiune și realitate te lasă întîi cu gura căscată înainte să te facă să rîzi.

Ca să vă explic mai pe larg, ieri dimineață era invitat într-o altă emisiune decît a lui, și-l certa de la întălțimea pupitrului din teveu pe hrebe sr. că n-a învățat nimic din filmele acelea cu mafioți (?), în care, uite dom’le, pînă și ăia își fereau copiii și nu-i lăsau să se amestece în afacerile lor murdare. Pînă și personajele din filme își apără copiii și femeile și familia!!

(Și animalele vorbesc, cum văzut cu toții în ”Madagascar”, oamenii răi se îmbunează-n fața copiilor ca-n ”Despicable Me”, roboțeii roboțesc pînă găsesc dragostea ca-n ”Wall-E”… ce mai, e o viață minunată, asta pe care o trăim, nu, domnule Rareș Bogdan? Nu-l cunosc pe hrebe jr. și nici nu știu cum mi-am permis să mă adresez așa, dintr-o dată dvs., poate, și eu, cîteodată, am senzația că trăiesc într-un film…)

Am două comentarii de făcut pentru ”domnia sa”. (Ați observat cum se domnesc ăștia prin studiourile tv? Mai ales bărbații: ”Domnia sa, ”Domnia ta”, ”Domnia lui”… Sînt adevărate dinastii acolo, aristocrații, care se închină unii la alții, care își perie tronurile reciproc, care își consolidează zi de zi rangul și voi nu știti nimic.)

1. cred că orice om care nu mai face diferența între ficțiune și realitate ar trebui să facă o pauză și un control. La cap. Pentru igiena lui mentală, pentru igiena familiei lui, a grupului lui, și în cazul unui moderator în vogă, pentru igiena noastră, a tuturor. La nebunia generală din această țară fix un moderator și realizator tv care să ne spună că filmele de ficțiune sînt adevărate și că trebuie să le luăm ca modele de viață ne mai trebuie.

2. nu știu la care filme cu mafioți s-a referit că n-a precizat dar, ca și-n cazul domnului cu Sheherezada, n-a înțeles prea multe din ele. Și cînd citează, citează dintr-un fel de colecție personală de impresii, mult diferită de ce se întîmplă în filmele respective. Dacă s-a gîndit la trilogia ”Nașul”, îi reamintesc că în acea trilogie, în familia mafioată conducătoare existau 5 copii, 4 băieți (unul adoptat) și o fată. Dintre cei 5 copiii, 4 erau implicați direct în ”afacerile” familiei: Sonny Corleone fiind primul în linia… ăăă… dinastică, Tom Hagen, fiul adoptat fiind consigliere, Connie Corleone măritată într-o altă famiglie mafiotă și fiul mijlociu, Fredo Corleone…. avînd și el un rol pe acolo. Doar cel mai mic dintre fii, Michael Corleone scăpase din acea caracatiță, cu acordul întregii familii și la începutul filmului se îndrepta înspre alt loc în viață, ca mai apoi să fie nevoit să preia chiar el conducerea. O concluzie ar fi, dacă tot facem atîtea referințe cinematografice, că din astfel de famiglii nimeni nu scapă. În ”Once Upon a Time in America”, viața de gangster începe din copilărie și singura valoare și virtute a eroilor din acest film fiind pînă la un moment dat prietenia și ea cumplit trădată. În filmele italiene cu și despre mafioți am văzut copii care luptă cot la cot cu părinții lor, omorînd, siluind, furînd ca să-și apere famiglia, ”afacerile”, teritoriul. Femeile din aceste famiglii sînt complici tăcuți ai taților, soților, fraților sau fiilor lor, ajungînd pînă la diverse grade în armată. Repet, mesajul acestor filme e tocmai pe dos de cum l-a înțeles domnul Rareș Bogdan: copiii și femeile nu scapă. Și nici n-au cum: o astfel de afacere poate fi păstrată doar în famiglie.

*

Arta este o imitație a vieții – ne spunea Aristotel acum peste 2000 de ani și mare dreptate are. Doar că Arta, și cea de-a șaptea artă în cazul nostru, are – chiar și în cazul documentarelor sau a filmelor biografice – o inevitabilă caracteristică ficțională. Întotdeauna mai e cineva între spectator și poveste: un operator, un regizor, un actor… Iar cînd e vorba de filme de ficțiune… nici nu știu de ce ar trebui să explic că ele nu-s reale și nu pot fi luate ca exemple. Rareș Bogdan pică – odată cu aceste referințe pe care el probabil le crede culturale și pe care le declamă cu multă autoritate și superioritate, cu emfază și aplomb din televizoarele noastre, ale tuturor – fix în categoria adolescentelor care-l așteaptă pe Făt Frumos, respectiv pe Edward Cullen din trilogia Twilight, să vină să se îndrăgostească de ele.

Din păcate pentru noi, am impresia (ca să citez și eu din impresiile personale, evident, fără audiența domnului Rareș Bogdan), că acest caz e doar un exemplu al unui sindrom mult mai larg și mai grav. Presa, Politica și Biserica trăiesc într-o lume paralelă cu realitatea, într-un triumvirat nefericit și nociv pentru România, într-o ierarhie și-o aristocrație proprie și ermetică. Tot Rareș Bogdan își citează frecvent în emisiunile lui ca ”argumente” prietenii: x, y și z, îi invită în studio, și ei la rîndul lor citează alți ”prieteni” și tot așa. Totul e o mare gașcă acolo, și toți din gașca aia sînt atenți doar la ei. Se legimitează în permanență între ei: ”prietenul meu x a zis că y a făcut împreună cu z… și x și y sînt prietenii mei buni.” Legăturile lor cu lumea reală sînt tot mai firave și mai inexistente. Lumea lor se aseamănă foarte tare cu lumea din filmele cu mafioți, în care tot felul de grupuri sociale care dețin puterea sînt interconectate și se luptă între ele pentru putere. De aici și senzația noastră de nesfîrșit film sau nesfîrșită telenovelă cînd ne uităm la o televiziune de știri: oamenii aceia care apar frecvent la televizor trăiesc în propria lor realitate, care are anumite carcateristici asemănătoare filmelor cu și despre mafioți și care are în comun cu realitatea noastră doar faptul nefericit că în prezent ne conduce și ne influențează negativ viața.

De asta vă zic: uitați-vă de două ori la omul care vă dă argumente din irealitate. Mai ales dacă apare la televizor, ca moderator, realizator. S-ar putea să fie……….

Reclame

în mintea majorității există o legătură directă între corupție și prosperitate


”De ce nu votează poporul oamenii cinstiți?” se întreabă A.T. pe blogul său. Pare așa, o întrebare de campanie, dar dacă stai să te gîndești la ea și să dai niște răspunsuri…

Păi… pentru că, în mintea majorității chiar există o legătură directă între corupție și prosperitate. Și cu cît mă gîndesc mai mult cu atît mi-e mai greu să acuz populația României de prostie din cauza asta sau de hoție ca meteahnă națională. Nu, pur și simplu lumea alege calea cea mai simplă și directă în rezolvarea problemelor = corupția, alege între ușor și bine. Și mulți, foarte mulți pur și simplu nu știu și nu găsesc un alt fel de-a funcționa.

Legătura între corupție și prosperitatea imediată chiar există, și există de foarte multă vreme, chiar din timpul comunismului, dacă nu cumva dinainte. O numim elegant: influență balcanică, ”atenție”, ”ducem și noi ceva că așa-i frumos…”. O conexiune formată prin confruntarea cu exemple clare zi de zi, zi de zi timp zeci, poate sute de ani: ”vrei pe scurtătura asta? bine. nu vrei? stai acasă și mănîncă-ți principiile, morala și demnitatea”. E o conexiune care dă rezultate pe termen scurt și care are efecte extrem, extrem de nocive pe termen mediu și lung. E ca un fel de tumoare care să hrănește fix din indiferența și aprobarea tacită cu care e privită corupția mică și mare. Cît timp legătura aceasta dintre corupție și prosperitate, mă rog, iluzia ei, va exista, corupția nu va dispărea. Ea nu dispare pentru că un număr de boși din fotbal, de politicieni și moguli au ajuns la închisoare. Acești cîțiva sînt doar excrescențele cele mai vizibile, bubele cele mai urîte și mai rău mirositoare care trebuiau cumva înlăturate altfel am fi murit cu toții, rapid, corupți sau nu. Ca s-o extermini, corupția trebuie atacată în miezul ei, în convingerea aproape generală că duce la prosperitate și că, prin ea, prin corupție, îți poți rezolva mai repede și mai bine problemele curente. Altfel… Altfel, în final, corupția va duce la sărăcie generalizată și la colaps. Să-mi explic teoria:

Fiecare a dedus empiric, prin observație proprie și experiență că, uite, cutărică s-a îmbogățit ori furînd, ori mituind, ori căpușînd statul în anii 90, ori făcînd afaceri cu statul în ultimii 25 de ani, ori intrînd în politică, ori căsătorindu-se în familia care trebuie. Aceasta e o convingere aproape generală, bazată, din păcate pe fapte, exemple văzute, auzite, mirosite, simțite. Tinerii bărbați din anii 90 și-au văzut prietenele întorcînd capul după vecinul lor mai descurcăreț care a vîndut el ceva de la fabrica la care lucra, acum suspendată în limbo-ul dintre comunism și capitalism, și-a tras un BMW la mîna a doua și dă ture zgomotoase prin oraș. S-au uitat la bicla lor veche, la mașină și au suspinat. Una-două-trei din fetele astea chiar s-au dus după acel descurcăreț și duse au foste. Deja, cîteva principii au fost sacrificate: dacă nu se grăbeau să facă ceva, băieții aveau să rămînă fără mașini, fără femei… Tinerele femei au observat că mai dulce e viața lîngă un bărbat descurcăreț și mai aproape de genți, țoale și călătorii. Trebuiau doar să închide ochii la tot mai multe nereguli, furturi și învîrteli. Dacă nu închideau ochii și nu-și acceptau locul uneori sau adeseori ingrat de ”podoabe”, riscau să rămînă fără viața aia nemaivăzută, miraculoasă cu multe excursii pe meleaguri străine care se ițea la orizont. Zi de zi, presiunea creștea: rămîneai de căruță dacă nu făceai ceva și, de fapt, mulți am și rămas. Corupția a pătruns și-n zone noi, care s-au născut cu adevărat după 89, de pildă ”presa liberă” a fost cumpărată imediat cu toate că ea se prăbușește cu adevărat doar de cîțiva ani. Cred că cele mai bune poziții din presă au fost aranjată cu ajutorul dosarelor întocmite în anii 90 și a șantajelor făcute cu ele. E drept că de unii se spune că i-a ajuns moartea prin șanțuri, ca pe Dumitru Tinu, dar alții, vezi dinozaurii din industrie, sînt bogați și bine mersi. Corpul profesoral liceal și universitar s-a corupt și el. Dacă părinții îmi povestesc că și pe vremea lor se mai practica ca pentru unul mare de la partid să se ”facă” o teză de doctorat fără ca el să-și aducă aportul, dar nu era o regulă ci o excepție, azi, trebușoara asta e o industrie în sine care produce bani pentru profesori și non-valori pentru societate, o industrie al cărei cel mai cunoscut exponent e Victor Ponta. Încet, încet totul s-a viciat pînă într-acolo încît puțini sînt cei ce n-au avut niciodată nicio muscă pe căciulă.

Măcar o șpagă la un spital pentru unul din familie și tot am dat.

Și apoi, trebuia să ne îngrijoreze de mult liniștea cu care s-a privit formarea marilor averi din România. Nu numai liniștea ci și ADMIRAȚIA. Rîdem noi azi de formula ”am fost un un băiat deștept, descurăreț” a lui Voiculescu, dar adevărul e că mulți au ajuns să-i considere în timp pe acești mega-hoți niște băieți deștepți. Și să-și sacrifice în această admirație pentru hoție și corupție toate principiile și toată demnitatea. Să încerce să-i copieze. Măcar să se angajeze la ei, să stea pe lîngă ei, să le respire aerul… Practic, nu cred că există vreun bogat celebru în România care să nu poată fi acuzat de corupție într-un fel sau altul. Doar că ei nu s-au îmbogățit într-un beci, singuri, ci uneori sub privirile și cu acordul tacit a sute, mii de oameni care știau ce făceau.

Presiunea permanentă pe care au pus-o asupra populației și așa prea confuze și prea idealiste (un mare minus cu care am ieșit din comunism, idealimsul care ne-a făcut să credem că orice e posibil oricum), goana după bani, sărăcia și exemplul altora care au renunțat mai repede la principii, valori și morală au scos din ”noi”, din majoritate, un ”om nou” foarte periculos pentru el însuși în fond.

”Omul nou” din România își periclitează ziua de mîine și calitatea vieții pentru punga de mălai de azi. Și nu pentru că face parte din categoria numită cu atîta dispreț pulime sau prostime, ăsta-i un văl al îngîmfării pe care și-l trage pe față grupul celor care se simt superiori prin ceva, ci pentru că, timp de zeci de ani a văzut că așa merg lucrurile în jurul său. Corupție = o scurtătură spre prosperitate = mai mult, mai bine, mai repede. Absolut, absolut diavolesc :(.

Nu vă vine să credeți? păi… nu se crede în general că dacă dai ceva poți ajunge la un job mai bun, la un doctor mai bun, la un spital mai bun, la un pat mai bun în spital? Am avut senzația că mica corupție e accetabilă cînd, în fond e mai nocivă ca marea corupție.

Dreapta ar trebui să facă spume la gură explicînd că dimpotrivă, corupția ne-a adus aici, în momentul acesta mai degrabă mizerabil din existența României. Nu doar corupția mare: Voiculescu, Adamescu, Burci, Patriciu, Copos, Becali & Co. ci poate și mai mult corupția mică. Tăcerea noastră. Indiferența noastră. Convingerea că NIMIC nu e vina noastră, nimic nu depinde de noi. TOTUL depinde de noi. Admirația ascunsă sau fățișă pentru hoți și corupți, pentru clanurile de interlopi e devastatoare pentru sănătatea morală a României. Am ajuns să credem că nu putem rezolva lucruri arzătoare altfel (un post bun pentru copil, o admitere, o bursă, un job, o casă scoasă la executări) decît prin corupție, și, crezînd asta, ne facem doar un rău din ce în ce mai mare. Întîi ne-am pierdut averile, banii personali, apoi cei comuni prin spolierea lor de către marii bogați gen Voiculescu, apoi prezentul, acum viitorul. De ani de zile prin proliferarea corupției în invățămînt și sănătate, în cultură și cercetare, ba chiar și-n sport, ne furăm singuri viitorul. În viitor n-o să avem oameni responsabili, de nădejde, care să ne facă mîndri și să aibe grijă de noi, atunci bătrîni.

În viitor…

În condițiile astea nici nu vreau să știu cum o să fie-n viitor în România.

patimile românilor. versiunea 2014


Selecția informațiilor și interpretarea pur subiectivă. Pe an ce trece observ că anumite trăsături ale românilor se accentuează (și, evident, altele pălesc). Românii citesc sau ascultă selectiv. Informațiile pe care le primesc de la celălalt (autor, interlocutor), trec printr-o sită. La ei ajung numai anumite informații – ce au ei chef să audă, în general puțin și meschin – și pe alea le interpretează fix cum vor. Le scot din context. Geaba încerci să le spui că tocmai!, n-ai spus ce pretind ei c-au auzit. Să le mulțumim pentru asta ”formatorilor de opinie”, opiniologilor de serviciu, apăruți după ’89 ca o variantă post comunistă a activiștilor de partid, de la tartori (Cristoiu, Tinu, CTP) în jos (Badea, Banciu)? Că ei fac așa. Filtrează informațiile, faptele, le scot din context și le interpretează subiectiv. E posibil să se modeleze mintea unei nații după o schemă simplă de genul ăsta aplicată de TOȚI opiniologii, indiferent de culoarea politică?

Am tot mai multe cunoștințe care nu mai pot ”ține” o conversație. Nici măcar 10 minute. Nu sînt atenți la ce le spui, te întrerup în mijlocul frazei, sar de la una la alta. În general toți au probleme, țin să ți le spună și au nevoie să faci tu ceva pentru ei. Dacă vrei să le spui că și tu ai probleme, dau din umeri și-și amintesc că-s ocupați. Și te mai sună ei, da, da… Același lucru se observă în comentariile postate la diverse articole, de la reportaje, jurnale de călătorie sau simple articole de opinie: nu se încheagă o dezbatere după. Cei mai mulți postează un comentariu care n-are decît o legătură firavă cu articolul la care, chipurile, face referire.

Comunicarea. La pămînt. Răspund tot mai greu la telefoane și mesaje, și așteaptă ”să-i cauți”. Să ”insiști”. Chiar și-ntr-o relație profesională. Asta-i face în sfîrșit, să se simtă speciali, tari, ”cineva”: ”sînt căutat băh, sînt pe val, dar acum n-am cum sau n-am chef să răspund la telefon”. Și să auzi ce epitete-ți trag cînd îi suni în legătură cu o problemă pe care o aveți de rezolvat în comun… mai bine nu auzi, de fapt. Și tu suni. Și ei nu răspund. Nu, nu răspunde, de ce să răspunzi. Că de aia ți-ai luat telefon mobil. Să te dai mare că ești căutat și nu răspunzi tu la mesajele oricui. Și oricînd. O atitudine perfectă. Sigur o să iasă ce ne-am propus împreună dacă faci așa.

Agresivitatea tip mahala. Aia izvorîtă din plictiseală și lipsă telenovele interesante. S-a terminat Suleyman? Că parcă s-a intensificat în ultima vreme, țîfna asta. Oricum, în mahalalele care se formează în România acum, în favelele noastre made in RO, sînt telenovele care bat toate filmele românești sau străine. Bine, pe alea românești e și ușor să le bați. Nu reflectă decît realitatea unor oameni cu orizont foarte, foarte îngust și foarte plicticos. Mai nou (sau mai vechi, poate nu știu eu), agresivitatea e foarte vizibilă și la femei. Agresivitatea. Da, ați auzit bine. Se te ferească cine te-o feri să te atingi de ”ceva” al lor că jihadul se va dezlănțui asupra ta. În forma unor matracuci uneori surprinzător de tinere, care vin la ușa ta cu o falcă-n cer și cu alta-n pămînt și nu ascultă nimic din ceea ce le spui. Dar își dau ochii peste cap: ”ce băă, pînă și eu știam asta, eu care n-am… carnet”, să zicem. Nu rezolvă nimic, tu poate ai crezut că ăsta era scopul: să rezolvați presupusa problemă, dar ai greșit, nu era, căci ele pleacă satisfăcute acasă doar pentru că ți-au zis-o. Adică ți-au urlat-o la ușa ta. Presupun că-n lumea lor asta înseamnă că ele – alea de se dau în spectacol – sînt cineva, pe cînd tu, care te-ai ținut cu dinții de bruma de educație care ți-a mai rămas după atîtea mototoliri post-comuniste și ai răspuns politicos ești varză. Poate chiar ești.

Reducerea discernămîntului la reflexe simple, de tip Pavlov. Exemplu: dacă zice cineva Băse, altcineva va urla Ponta. Și invers. Iar mă gîndesc la teveuri și acei nici prea tineri nici prea neliniștiți care ne vorbesc seară de seară de acolo. Se mai gîndește cineva că ei au creierul spălat și atent selecționat? Că fac doar propagandă? Că da, televiziunea poate fi un instrument de manipulare? Că mai bine ar fii să culegi fapte și informații din jurul tău, singur, și să le mai și analizezi?

Lipsa nuanțelor. Tribalizarea. Ori băsist ori uslamist. Ori cu noi ori împotriva noastră. Ori intelectual ori teleectual. Ori ortodox ori nimic. Ori sfîntă ori curvă. Și mai adăugați și voi.

Întruparea problemelor personale în ceva exterior. Pe sistemul biblic: scoatem dracii din om și-i băgăm în porci. În prezent, în cîini. ”Da’ un copil nu puteai să crești, fă? – și îi mai dau un ou sau un cartof în cap mamei mele cînd își plimbă bichonul. Cîini nu prea mai sînt pe străzi, dar atitudinea a rămas. Și furia. S-au măcelărit niște animale, uneori pe stradă, altora li s-a dat foc, au bătut la ei de-au rupt, recent am văzut un cîine cu nasul tăiat, mi s-a făcut rău, ce contează, dar… n-ajunge. N-ajunge atîta să compenseze frustrările acumulate în 25 de post comunism + aprox 50 de ani de comunism ratat. În curînd, oamenii, vor căuta noi ”diavoli” pe care să se poată răzbuna pentru neputința lor. Să vedem pe cine va cădea beleaua.

PREJUDECĂȚILE. My God, și eu care credeam că m-am născut prea devreme? Că am trăit între niște bărbați cam înapoiați și prea legați de fustele mamelor lor? Unii care sufereau profund dar niciodată conștient de complexul madonna/prostituată? Și că dacă mă nășteam în mileniul trei poate prindeam mai mult o societatea mai evoluată?? Păi să-i auziți pe tinerii de azi cum vorbesc… ce PREJUDECĂȚI au, cît a renăscut misoginismul, ANTIfeminismnul, homofobia, greața de bătrînețe și bătrîni. Toți cei ce sînt trecuți de 35 de ani sînt ”moși” și ”babe”, homofobia este virulentă, toți vorbesc urît unii despre alții și se poartă urît pînă și între ei. Recent, o tînără mi-a povestit de agresiunile fizice și verbale de care are parte în București… m-am îngrozit. Și eu am avut parte de multă agresiune de tipul ăsta, dar acum s-a ajuns la cazuri tip Roxana Babenco, cu pagini întregi pe feisbuc, care o umilesc și o miștocăresc public fără ca feisbucul sau oricine altcineva să ia vreo măsură.

Captură de ecran din 2014.04.13 la 13.34.23

Nici autoritățile în cauză – asistența socială – nu pare a se fi sesizat în cazul acestei fete de vreo 15 ani care, (se pare că), s-a îmbătat și drogat și s-a dus acasă cu 5 băieți de vîrste aproapiate de a ei care au violat-o, filmat-o și au postat totul pe internet. Nimănui nu-i pasă de nimic. Și oricum ea, violata, e de vină, în opinia multora. ”Și-a cerut-o, curva…”. Așa zic adolescenții, tinerii… O mare lume, asta care construiește acum. Mare de tot. O să trăim niște zile… nemaipomenite. O să vedeți. Pînă una alta, încă îmi dau cu părerea: eu nu i-aș învinui și condamna numai pe cei care au violat-o și umilit-o public. Părinții ei n-au scăpat cumva frîiele dacă fata aia a ajuns chiar așa? Apropo de ce ziceam mai sus, FETELE și FEMEILE sînt victime istorice și probabil sînt următoarele pe lista vînătorilor de vrăjitoare cu creierii mici și încinși.

MÎNDRIA. DUAMNEE, ce s-a mai umflat rînza-n români. Cu cît le merge mai prost cu atît sînt mai îngîmfați, mai agresivi și mai complexați, desigur. Pentru că sîntem în săptămîna patimilor, să vorbim de patimi. Și despre cele ale BOR, de exemplu. Aș vrea să le amintesc pe această cale că ei, angajații acestei instituții intens finanțate de stat ȘI DE OAMENI, care nu dă socoteală nimănui cică, numai lui Dumnezeu, că n-au terminat facultatea de construcții sau de arhitectură, sau și mai rău, de managementul finanțelor, ci pe cea de teologie, și că menirea lor nu e aceea de a strînge bani ca să construiască diverse clădiri, care vor fi în general goale și atît de inestetice încît nu vor putea funcționa nici măcar ca muzee precum catedralele din Occident. NU. Menirea lor e să se ocupe de sufletul omului și se vede cu ochiul liber ce treabă ”bună” au făcut și fac. MÎNDRIA, le reamintesc, e primul păcat. Ăla, a lu’ nenea Lucifer. De i-a dat Dumnezeu un bobîrnac de l-a țîpat din rai. Catedrala Neamului ne lipsește, a? Pe bune? Numa’ asta??

LIPSA SOLIDARITĂȚII. E cumva rezultatul a ceea ce am scris mai sus. Solidaritatea se manifestă numai extrem și numai în formații de tip gașcă, trib. Și unde presupune renunțarea la individualitate în favoarea personalității de grup. Foarte, foarte vizibilă la grupările politice, dar nu numai. În domeniul nostru, fiecare știm cum s-a format și cum activează gașca care e acum la putere. Lipsa solidarității există la toate categoriile de vîrstă dar e șocantă la cei foarte tineri care, cu mîndria mai gonflată ca oricine, și susținută doar de hormoni și nimic altceva, aplică toate cele descrise mai sus la extrem. Cu cei mai în vîrstă nu se înțeleg pentru că le-au lăsat o moștenire otrăvită, deși nici ei, ca și predecesorii lor pe care-i disprețuiesc, n-au chef să facă ceva s-o îndrepte, dar culmea, se vezi cum le sare țandăra între ei. Am văzut în discuțiile între foarte tineri (23-25 de ani) niște explozii de mîndrie și mînie urmate de plecări indignate de-am rămas cu gura căscată. Foarte interesanți ăștia care vin din urmă, buni de studiat. ”(…) să-i împarți în două cete (…)”. Pe ăia mai bătrîni măcar poți să-i împarți în mai multe cete, mai sînt și lașii, și leneșii și visătorii incurabili, sinecuriștii, sinucigașii ratați, comuniștii ratați, turnătorii rămași fără ob’ectul muncii…

ÎNGĂDUINȚA FAȚĂ DE APROAPE ȘI INTRASIGENȚA FAȚĂ DE CEILALȚI. Dacă e al tău, poa’ să facă ce vrea. Da’ ce mare lucru a făcut la urma urmei? A omorît pe cineva? Și dacă a omorît, n-a fost el de vină, sigur. Dacă e un străin însă… să dăm în el cu ce putem. Extrem de vizibilă în politică, massmedia… și tot mai aplicată și în societate. Dacă fi-tu îi dă un brînci copilului din vecini e ceva de mare hai prin casă: ”ia zi tată, deci cum ai făcut? și-a plîns? hahaha? i-au curs mucii? un mototol, ca și ta-su, nu ca noi…”. Dar dacă al vecinului îi dă un brînci puradeului tăi și-a dat foc la valiză, ăăă, ăsta, la mașină, nooo? De la un dublu standard s-a ajuns aproape la schizofrenie. Dar cine mai stă să numere, nu? Eu, uite.

INCAPACITATEA DE-A MAI FACE DEDUCȚII SIMPLE.

– ”Da, a furat Mazăre (și alții ca el) da’ uite, a făcut ceva pentru amărîții ăia.”
– Da’ de unde a furat?

Pauză.

– Nu tot din buzunarul nostru a furat?

Pauză.

– Dar de Becali ce crezi?
– Eu l-aș elibera.
– De ce?
– Păi ce, alții n-au furat? Ei de ce nu-s închiși?
– Păi pentru că alții nu-s încă închiși tu i-ai elibera și pe ăia care-s prinși, dovediți și închiși?

Pauză.
Pauză.
Pauză.

*

În mintea românilor se formează tot mai multe ”pauze”. Urmate de zvîrcoliri în general isterice. Ce să mai zici?

*

Eu o să mă scot cu scrisul din toate poveștile astea încîlcite, îngrozitoate și murdare, poate – dacă-mi ies – cu un film, două, am materiale pentru încă 5-6 piese de teatru și vreo 2-3 romane, dar restul nu știu cu ce vă alegeți din realitatea asta.

*

Gîndiți-vă la patimi și la ce fac din om, nu doar la cît o să mîncați și-o să beți de sîmbătă încolo. Mîncăm și bem în fiecare zi. Nu e nimic special în asta.

*

Paște… mai înțelept, vă doresc. Dacă se mai poate.

miercuri


dintre tinerii scriitori de presă online, cea mai bună este de departe Tia Șerbănescu. Ea reușește să comprime cu eleganță și mult șarm în pilulele ei (Bref) hazul nervos al acestei epoci, schimonoselile de mahala ale unora, șmenurile politice ale altora, zvîrcolirile în praful cotidian al unor vedete de plasmă, lăsîndu-mi întotdeauna același sentiment ionescian: dacă nu ne salvează din nenorocire, rîsul măcar ne face pieirea mai ușoară.
*
mi s-a pomis o brățară și acum mă gîndesc numai la ea. Și mă mai gîndesc că, dacă n-ai găsit-o în culoarea potrivită o să trebuiască să-mi schimb aproape toată garderoba. Darurile pot fi adevărate tsunami-uri vestimentare. Chiar și pentru fete ca mine care cetesc mult. Cetitul nu face rău la estrogen. Ba din contră, cînd o citesc pe Jane Austen, (mai ales în engleză), cantitatea mea de estrogen crește destul de mult. Și chiar și părul îmi stă mai bine după.
*
Un domn a făcut o plîngere împotriva unor pomi de la mine din cartier, drept pentru care, alți domni înarmați cu niște drujbe au venit să-i pună la punct. Pe cei din grădini și părculețe nu pe cei de pe marginea drumului. Ca să nu cadă în capul gîzelor și a cîinilor vagabonzi că mașini nu-s parcate în grădini, nici copii n-aleargă pe acolo. Eu m-am dus și i-am speriat cu un telefon și cu întrebările pe care ar trebui să le învățăm toți pe de rost: unde vă e autorizația? Cine sînteți? Aveți o legitimație, ceva? Așa că pomii au scăpat doar jumuliți complet (asta se numește toaletare 1/3 din coronament și tăiere aproximativ 1 m din crengile care atîrnă deasupra carosabilului), dar netăiați. Am dat ce-i drept și vreo 5 telefoane, primărie, garda de mediu, maimultverde, etc, și le-am trimis vreo 20 de poze cu mutilatorii de verdeață și cu ce-am reușit să pozez din autorizația lor pe care scria altceva, NU ce au făcut ei.

M-am întors după 45 de minute să fotografiez pomii jumuliți. Drujbarii plecaseră, rămăseseră niște angajați care strîngeau crengile de pe jos și le aruncau în tocător. Cînd m-au văzut că fotografiez din nou i-a apucat cu „aoleo, face poze iar, ce ne facem„?

Chiar așa? Ce ne facem? ce ne facem cu prostia națională?
*
Năstase nu mai e profesor la facultatea de drept. Întreb și eu: cine o să-i învețe de acum pe studenți cum să plagieze sute de pagini cuvînt cu cuvînt și, drept răsplată să ajungă prim-miniștri după aceea? Ha?
*
Pițurcă e încă antrenorul echipei naționale de fotbal. Un infractor condamnat, un cartofor dovedit, un tată care nu și-a recunoscut de bunăvoie copilul – bărbatul ăsta avea discernămîntul necesar să conducă echipa națională? (Ca să nu mai vorbim de demnitate, onestitate, anvergură personală …). Așa credeți voi? ăsta-i cel mai bun dintre voi? Așa au crezut cei ce l-au numit de două ori în postul acela … așa cred. Putea el să facă strategii de joc, să gîndească cîteva mutări înainte? Să cîștige pe bune vreun meci? Păi, lăsînd deoparte moralitatea de doi bani și iresponsabilitatea paternală, încercarea lui de a fura într-un casino împînzit de camere de luat vederi și de oameni care numai asta făceau: se uitau după trișori și hoți, e demnă de mintea unui copil de 10 ani care a văzut de prea multe ori trilogia Ocean’s Eleven, Twelve, etc, și crede că hoții sînt atît de deștepți, fermecători și frumoși (ca Brad Pitt și George Clooney) încît merită să încerci să fii ca ei. Adică fix visele unui puști cordit, fără prea multă minte-n cap și fără prea multe speranțe că din atîta cîtă este, se va face vreodată mai multă.
*
Becali și-ar putea ispăși pedeapsa la domiciliu. Păi da. Asta are o oarecare logică. La cum e construită și pe locuri cum arată, la traficul sugrumat care-i ține pe cei ce locuiesc acolo mai degrabă „înăuntru”, decît îi lasă să iasă afară, Pipera chiar arată și se comportă ca o închisoare. O închisoare scumpă, poluată și foarte inconfortabilă.
*
ah, și varanul! Dacă nu se mai întoarce, nu-i schimbăm numele de alint în șobolanul?
*
oare o să mai apuc în viața asta să văd și să aud altceva decît despre infractori, barbugii, trișori, afemeiați, amantîcuri, mediocritate, grobianism, prostie? Mă rog, în afara gardului strîmt de amici, cărți, filme și muzică cu care m-am împrejmuit?

*

citiți și:

Luni
Joi
Sîmbătă

matineu


nu sunt o matinala, nu mi-a placut niciodata sa ma trezesc devreme. Sau asa mi-a placut sa cred despre mine. Totusi, de cate ori o fac, vad orasul intr-o lumina deosebita, pe care altfel n-apuc s-o vad niciodata. E ceva in aer, straveziu dar natural, un fel de respiratie a noptii, ultima inaintea unei zile obositoare. O dara de autenticitate de mult pierduta. Orasul e spalat si curatat, pregatit pentru multe ore de folosire intensiva. La 8 fara 10, totul e un pic mai frumos ca doua ore mai tarziu. Si mai curat.
*
Nu prea se aud claxoane, masinile circula rapid si fara sa-si ia fata una alteia. Dimineata parca suntem alti oameni, cu fete mai destinse, mai frumoase. Traversez o buna bucata din oras in ritm alert, fara sa ma incomodeze nimeni. Imi intra soarele in ochi si-mi place. E primavara si e atat de placut s-o simti pe obraz.
*
9.50: totul incepe sa arate asa cum stiu. Atmosfera redevine familiara. Imi vine sa zambesc. Pe o straduta mai ingusta din Cotroceni, un van blocheaza ambele benzi. In spatele lui, o femeie tipa si claxoneaza in acelasi timp. Urmaresc scena. Indiferenta usor posomorata a soferului si a insotitorului lui probabil ca m-ar fi enervat si pe mine. Au parcat acolo pentru ca au de descarcat marfa. Informatia suna ca o sentinta implacabila. In fond cine-i poate deranja pe lumea asta pe descarcatorii de marfa? „De ce nu ocoliti?” – arata unul din tipi catre o strada alaturata, asa ca-ntr-un acees de generozitate. E inca devreme, mai are in el un pic de umanitate. Doamna din masina ii blagosloveste si mai enervata. Pentru ea ziua incepe prost. Un timp ramane acolo claxonand si tipand. Barbatii care i-au blocat drumul ei obisnuit de dimineata o ignora complet. Au epiderma atat de batucita de claxoane si injuraturi incat istericalele astea matinale n-au cum sa-i deranjeze mai mult decat i-ar deranja un tantar. Unul ii face semn cu mana la cap: „Esti ticnita? Du-te de te trateaza …”
*
10.30, Dorobanti, in zona cafenelelor. Aici lumea nu s-a trezit pe deplin. Floraresele uda trotuarele cu apa veche de la flori. Ma masoara din cap pana in picioare. Nu arat a fi genul care-ar cumpara un buchet. Intru sa-mi iau un croasant, mi-e foame, n-am mancat nimic azi. In fata mea un domn original, dar original cum poti gasi aici: mocasini de piele (cred ca imblaniti pe dinauntru sau ceva de genul), fara sosete, cu pantaloni de trening, cu o haina faina de velur albastru, fular bine innodat la gat (stil: „I am travelling a lot in Western Europe and I do not dress like those lowlifes from my country”), fes, ochelari, mimica blazata. Parca a coborat acum din pat sa-si ia micul dejun. Probabil asa e. Acum s-a trezit si a iesit si el sa-si cumpere ceva pentru micul-dejun. Ies, muscand cu pofta din croasantul incalzit. De cand mi s-a confirmat banuiala ca nu-s facuti loco ci doar niste biete congelate date putin prin cuptor, parca chiar nu mai au hazul de demult.
*
La stop il remarc pe Becali. In Rollsul lui alb, imens fata de strada destul de mica si meschina. Cu numar – cum altcumva – B 100 BGT ( de la Gigi Becali si un alt nume pe care nu-l stiu dar poate, de ce nu, si de la BoGaT – ma gandesc). Ma uit in jur: chiar ca-i o masina nepotrivita in ambianta asta. Tipul insa nu baga in seama gandurile mele. Who cares girl?, ce gandesti tu! Sta pe locul soferului (hahahaha – e soferul propriei limuzine Rolls!), aplecat intr-o rana, foarte pe spate dar cu scaunul ridicat sus, astfel incat pare mai mare decat e. Tine moale telefonul in mana dreapta si vorbeste inspre el – cam cum le vezi pe pitzipoancele de Holywood ca fac, in cine stie ce inregistrari pe MTV sau Fashion TV. Isi studiaza fata in oglinda retrovizoare. Ranjeste satisfacut. N-are nimic intre dinti. Nici in nas. Norocul il iubeste. Si, bineinteles, Dumnezeu. Absolut. E o dimineata minunata si el se indrepta spre noi orizonturi pline de succes. Verde! Rollsul rateaza plecarea … nu-l claxoneaza nimeni. Pacat …
*
Astazi, viata e frumoasa!
*
P.S.: Cand te gandesti ca sunt contemporana cu toti oamenii astia :))))))))