alegerile neputinței


se lasă așa un val de neputință peste români, de neputință tot mai conștientă ea însăși, cum n-am mai văzut în timpul vieții mele. O mai fi fost, da’ prin alte vieți. Cum se vor motiva oamenii să se ducă la vot, scremut-gemut, după așa o campanie electorală, habar n-am. De acum îi felicit pe cei care vor face asta. Da, dreptul la vot a fost cîștigat prin moartea unora dintre noi, ce dacă n-au făcut parte din familiile noastre, asta le micșorează jertfa? Absolut deloc. Și cine nu profită de asta ia totul mult prea de-a gata.

Pe de altă parte, înțeleg și greața unora de-a mai legitima această clasă politică. Chiar înțeleg. Clasa asta politică ne-a distrus toată încrederea în viitor, ne-a făcut pilaf moralul și morala, ne-a tîmpit. Visez și eu ca alte zeci de mii de români niște mari țepe în Piața Universității pregătite pentru un ritual de purificare. Și de groază. Și eu îi trag la proțap, le strig măscări, îi batjocoresc, îi țin în cuști ani de zile cum l-a ținut Tamerlan cel Mare pe Baiazid… și? Și ce, oricum nu vom face asta. Sau, Doamne ferește să ajungem în halul ăla de isterie de masă.

Da, clasa politică… ce nenorocire pe capul nostru!

Dar noi? Noi nu sîntem o nenorocire, cumva, pentru noi?

Gîndul celor care nu vor să legitimeze această clasă politică e corect doar pe jumătate. Căci după ce-au stat cu brațele încrucișate în ziua votului, marș, mă, de-aici, gen, de-a doua zi ar trebui să se coaguleze toți într-o mișcare națională care să dea jos toată clasa politică pe care nu mai vor s-o legitimeze și să propună altceva. Aproape niciunul din acești nihiliști nu face așa ceva. Nici măcar nu intenționează, nici în vis, nici ca-n visele cu țepele și proțapul. De fapt, visele alea groaznice sînt mai aproape de noi ca vreo imagine, vreo situație ideală în care am putea schimba ceva. Mai toți cei ce refuză să voteze se învăluie în mantia neputinței și-și pun pe cap coroana disprețului suveran:

– nooooi? păi ce? noi facem politică? să facă ei ceva.
– care ei? nu tocmai i-am dat jos și i-am tras în țeapă?
– păi… să vină cineva, să facă ceva.
– cine?

*

problema este că noi sîntem cei ce trebuie să vină. Nu vine nimeni altcineva, români. Noi trebuie să venim și dacă nu venim e numai vina noastră. Cine vreți să vină? Chiar vreți să vină altcineva?? Aveți vise erotice cu prințul Charles?? E BINE că nu vine nimeni altcineva. Cînd a ales altcineva pentru noi ultima oară am tîrîit-o prin comunism aproape 50 de ani. Am întîlnit la un moment dat niște oameni frumoși, de-o vîrstă înaintată, care plîngeau la bătrînețe că toată tinerețea și-au trăit-o într-un lagăr experimental. Că s-au făcut experimente pe ei. Că cineva, mai mulți, odată, au decis să experimenteze un sistem socio-politic pe un număr de națiuni, fără să le întrebe. Asta vreți? Să vină cineva să experimenteze iar pe noi ceva? Cam cum se mai face încă în Coreea de Nord.

– nooo, că noi nu putem ajunge așa.

Pe bune? De unde știți? Dacă acceptați cu așa ușurință ca alți oameni să decidă pentru voi, la ce vă puteți aștepta? Și nu vă mai faceți că nu vă amintiți s-au n-ați auzit cum era comunismul. Fiecare avea o casă în comunism? Chiar așa?? Atunci de ce n-avem și azi fiecare o casă, din moment ce 4 milioane sînt plecați, natalitatea a scăzut și s-a construit non stop în ultimii 25 de ani? Pînă la ora asta trebuia să avem fiecare două case, nu numai candidații la președenție, dacă mitul ăsta ar fi fost adevărat. Fiecare avea un serviciu? Și toți lucreau unde voiau, ce voiau? Așa e, unii au lucrat 5-10 ani și la canal, alții au fost mutași din Banat în Bărăgan peste noapte, lăsați 5 ani în cîmp și apoi mutați înapoi și cîte și mai cîte. Da, munceau toți. Unii turnau pe la securitate, alții erau doar prietenoși și se aveau bine cu toată lumea, aham. Aveau toți ce mînca? Eu am avut ce mînca, că nu m-am născut în București, și-ai mei aveau grădini – da, mai multe – și erau extrem de buni gospodari. Dar pe aici aud că se făcea o foame legendară, ostoită numai după 4-5 cozi pe zi cu niște creveți vietnamezi. Am văzut primii blugi pe la 12-13 ani și cînd primeam o sticlă de pepsi o țineam și 3 luni în vitrină. Bibelou. Cînd ne veneau prietenii nemți în vizită, din ăia plecați în Germania, îmi aduceau juma de kil de bomboane și gume, din alea ce să găsesc azi pe toate drumurile și le drămuiam de-mi ajungeau un an. O ciocolată o mîncam într-o săptămîna-două-trei, în funcție de cît de rară era marca. Și eu am trăit puțin și bine în comunism. Vreți la ruși? Să ne scopească ăia și de ultimele oo, după cîteva găleți de Stalinskaya? Vreți la chinezi? Să mîncăm tăiței de plastic? Să ne transformăm într-o țară lohn? dar vreți ceva, dragi români, în afară să fim neputincioși și plini de spume?

E rău azi, nu? A fost dezamăgitor postcomunismul. Știu, doar și eu am greșit direcția la 18 ani și în loc s-o iau spre vest am luat-o spre est. Doar că nu putem da la nesfîrșit vina pe niște conspirații extraordinare, pe niște conjucturi planetare nefericite care se împotrivesc poporului român. În ăștia 25 de aveam tot timpul să ne trezim la realitate. Și să-ncepem să ne facem o viață așa cum vrem. Sîntem săraci, sîntem dezumflați, flasci, nu mai vrem nimic… da, știu, dar cine să vină să ne scoată din asta în afară de noi? Căci tot noi ne-am băgat aici.

Eu sînt de acord să nu mai legitimăm actuala clasă politică. Dar nu sînt de acord să stăm cu mîinile în sîn și să așteptăm să vină cineva să facă ceva. Să dăm din gură de pe margine permanent nemulțumiți de tot și toate dar neîncercînd vreodată să facem vreun pas cît de mic spre o rezolvare, spre un alt viitor. Dacă nu ieșiți la vot și nu votați în așa fel încît puterea să NU SE ADUNE TOATĂ LA UN SINGUR PARTID-STAT, atunci vă aștept pe stradă, de pe 3 noiembrie, pentru că înseamnă că sînteți gata de o revoluție.

Ce ziceți? Vă doare suficient de tare ca să faceți ieșiți din comdul rol al victimei? Sau vreți să muriți așa, neîmpliniți și nemîngîiați. Se duce viața pe lîngă noi, pe lîngă voi… cît? Cît mai lăsăm de la noi?

 

Reclame

amenințarea rusă III


așa m-am plictisit de argumentul marilor valori ruse :)). Ce face îndoctrinarea din oameni, ce putere are ÎNCĂ! mitologia comunistă!! Ce proastă ești, n-ai înțeles nimic! Așa, așa, luminați-mă voi cu lumina de la est, ce era de înțeles și n-am înțeles? Vai dragă, dar cum se poate să nu fi întîlnit marea intelectualitate, să nu scrii nimic despre VALORILE RUSE, mi-au scris unii care n-au ieșit nici pînă la Balcic. După care au dat repede un search pe Google după ”valori rusești” și rezultatele mi le-au copiat într-un comentariu, fără să știe nici ei cine-s ăia. Dar nu mi-au răspuns la întrebarea: CE PRODUSE DE PROVENIENȚĂ RUSEASCĂ AVEȚI ACUM ÎN CASĂ? Numiți-mi unul, măcar. Unul. Ceva făcut de ei care să ne placă, să ne folosească. De ce n-am scris despre valorile rusești… oamenii ăia nemaipomeniți, deosebiți, laureații Nobel… Păi nu i-am întîlnit pentru că nu stau pe stradă. Sper, spre binele lor. Nu te servesc la restaurant, nici măcar nu vînd bilete la intrarea în muzee. Sper, spre binele lor. Nu, că nu i-ai căutat tu, nu te-ai străduit să-i înțelegi. Pe bune?? Rîd, ce să mai fac.

IMG_1882

(O valoare românească de pe Bulevardul Ana Ipătescu. Oare ce zic străinii cînd trec pe aici? Credeți că se-ntreabă unde-s valorile românești sau ne judecă așa cum sîntem?)

N-ai căutat valorile ruse, proasto! Credeți că atunci cînd vine un străin în România și stă lîngă o clădire care stă să-i cadă cap, înconjurat de mii cabluri, afișe lipite peste tot, trotuare mizere și pline de mașini și o lume mohorîtă și agresivă gîndește: Oare unde-or fi valorile acestui popor MI-NU-NAT? Pe ce drumuri umblă? În ce grotă s-or fi ascuns? De ce umblă pe străzi numai oamenii ăștia răi, îmbufnați care tot mai des arată ca niște saci plini de oase? În ce peșteră să mă duc să întîlnesc VALORILE românești? Pe bune, chiar așa credeți? Aoleo… rîd cu lacrimi.

IMG_2223

(Cea mai veche stradă din București, din cîte știu eu: Stavropoleos. Orașul ăsta are un potențial mare de care ne batem joc în fiecare zi. De fapt ne batem joc de noi. Pe aici am văzut străini admirînd, în alte părți unde era urît și murdar, rîzînd, ridiculizînd sau uitîndu-se stupefiați. Cred că lumea e de fapt, obiectivă. Ce și cum arăți așa răspuns primești.)

Străinii judecă, ne judecă și încă aspru, unii. Asta fac oamenii, se uită în jur și judecă. Și voi faceți la fel. TOȚI. Uite ce clădire frumos restaurantă, uite ce cocină împuțită, uite ce oameni delăsători, cărora nu le pasă de istoria lor – vesticilor le pasă de istoria lor! – n-au indicatoare bilingve, ce indicatoare? deja ar trebui să avem google maps adaptat, apps-uri care să poate fi descărcate etcetera, cu informații în MAI MULTE LIMBI despre obiective turistice, restaurante, chestii-trestii-socoteli. Am văzut niște englezi care se mirau de niște meștereli tipic românești de care e plin Magheru: aerul condiționat improvizat, atîrnat pe fațadă cu scurgere pe trotuar. ”Ce oameni!” – își spuneau englezii ăia suficient de tare încît să-i aud eu. Și rîdeau. Sigur s-au dus după aceea să caute valorile românești.

IMG_2239

(Și le-au găsit un kilometru mai departe. Mai bine că-i blurată, că-mi vine să vomit. Strada Sfinților, Strada Franceză, centrul Bucureștiului. (Mulțumesc doamnei Colfescu pentru corectură. Deși, strada Sfinților are cîteva ganguri care nu-s mai prejos cu nimic.) Clădirea e monument istoric, după cum vedeți. Oare cum ne judecă ”străinii”? Că noi nu judecăm deloc, după cîte văd.)

*

apropo, românii văd valoare numai în cine a scris ceva sau a luat un premiu la Cannes. Nu. Și inginerii au valoare. Și CE valoare. Olanda era plină de niște inginerii de-mi stătea mintea-n loc, zăgazuri și mori de acum 500-600 de ani, toalete publice care intrau peste zi în pămînt… Și fizicienii. Și chimiștii. Și ăia de vînd în magazine ar trebuie să fie într-un fel. Mai TOȚI ar trebui să fim într-un fel. Ca să ridicăm media. Nadia Comăneci nu ne ajută cu nimic acum. A fost, s-a dus. Și-a făcut treaba, la vremea ei. Dar acum e acum. Cînd se plimbă cineva prin România ACUM nu-și zice: vai ce chestii nașpa pe aici, dar ce bine că o au pe Nadia Comăneci!

*

IMG_0875

(O valoare românească într-o cruntă mizerie: Cazinoul din Constanța, una dintre puținele clădiri din România cu elemente de arhitectură art nouveau. Da, frate da’ și pămîntul de sub ea are valoare da? Ce bloace am putea trage aici! Și e în Împărăția lu’ Mazăre, alt votat permanent, ca Putin. Valori rusești, valori românești, aha…)

412393_10150967578483379_766822260_o

(Cred că încă e deschis pentru vizitare. Lumea care-l vizita, se scălda-n uimire: vai de mine, dar de ce e lăsat așa? De ce nu vine CINEVA să facă CEVA? Cine să vină? Putin? Noi de ce nu facem nimic?)

IMG_0872

(M-am dus la Constanța să cer o autorizația să fac niște spectacole, în cazino sau pe lîngă. A fost o experiență și asta. Distractivă dacă n-ar afecta direct viața mea. După ce-am alergat de la o instituție la alta lăsîndu-i pe ăia cu gura căscată cu întrebarea mea, și-am vorbit și cu doamna Hașotti, mda nevasta domnului ex-ministru, directoarea unui muzeu și obsedată la momentul acela de Udrea, am ajuns la un domn care mi-a dat răspunsul final care a sunat cam așa: ”nu se poate. Avem aici un băiat deștept care tocmai a obținut niște finanțări europene și o să intre totul în reconstrucție.” Asta a fost acum doi ani. Constănțeni, s-a renovat ceva?)

*

Vaaai, să nu-i judecăm pe alții, ca să nu fim și noi judecați. Să căutăm valorile ruse. Foarte, foarte dăștept, ce să spun. Sigur așa o să fie. Faceți-vă voi că nu vedeți și nu auziți și atunci nici străinii nu o să ne vadă așa cum ne arătăm. Iar cînd vă duceți la Paris și vedeți un șobolan, să veniți acasă și să le spuneți tuturor: vai dragă, împuțit mai era Parisu’!

IMG_4367

(Avem parcuri frumoase, unele chiar curate, o plăcere să te plimbi prin unele. Am o tonă de fotografii frumoase din parcurile bucureștene.)

IMG_2727

(…dar lăsăm ce-a fost făcut frumos de mîna omului într-o mizerie cruntă. Oare ce zic străinii după ce văd așa ceva? Se mai duc să caute valorile românești? Sau se gîndesc că ăștia sîntem?)

Pentru că cei mai mulți români, ca și cei mai mulți ruși n-au trăit NICIODATĂ o altă viață, s-au obișnuit cu mizeria, urîțenia, dezorganizarea din jur. Asta e normalitatea lor și nu văd mai departe de ea. Și se alimentează cu mituri. Românii au inventat penicilina băi, și savarina, și l-au dat pe Tesla, și bunica lu’ Obama era de pe lîngă Făurei, la noi s-a înfințat omenirea, la noi în Dacia, băi, inculților, băi inglejilor, francejilor care sînteți. Da, da. Și dac-ar fi așa și am fi inventat noi cine știe ce, lumea trăiește în prezent. ACUM vin străini în România, ăia care mai vin și se uită în jur. Se freacă de mașinile parcate pe trotuare, se uită la blocuri și la cartiere și le spun ghetouri… le-am arătat unora un film din România, de care sînt mîndră și care a luat și un premiu la Veneția și m-au întrebat de ce arată Bucureștiul ca după război? Și de ce avem atîtea ghetouri?

IMG_1616

(”Peisaj urban” tipic bucureștean. Și ăsta e un cartier îngrijit.)

IMG_1071

(… și dacă știi unde să cauți, găsești locuri care te uimesc… da, avem valori și noi, dar v-ați întrebat, la cum arătăm și CUM NE ARĂTĂM, cîți stau să le caute??)

Sigur, dacă iei om cu om o să găsești excepții și la noi. Oameni talentați, oameni frumoși la suflet, oameni de excepție. Dar noi vorbim aici de impresia generală pe care o lasă o țară, nu despre excepții.

***

SĂ revenim la VALORILE RUSE și AMENINȚAREA RUSĂ. Orice călător, chiar dacă stă ca mine, mai mult într-un loc, ia pulsul de pe stradă, de la omenii pe care-i întîlnește în mod normal, NU ÎN MOD EXCEPȚIONAL. Dacă marea masă are nivelul jos, așa e percepută și țară. Și AȘA ȘI E ȚARA. E drept că eu am văzut Moscova dintr-un colț, faza nasoală pentru noi, românii, atît de apropiați de Rusia, e că eu am văzut Moscova FIX DIN INTERIORUL MINORITĂȚII CARE CONDUCE. Și minoritatea aia așa e, cum am descris-o eu. Și mai exagerat de așa, sînt sigură că nu mi-au arătat mie turismul sexual cu minore care totuși se simțea, depravarea maximă, raptul, crima și alte rele. Am mai văzut și o clasă de mijloc interesată să acceadă în cercurile superioare. Și atît. Nu exclud că au valori, dar nu valorile-i conduc pe ei acum. Asta e problema. Ca și în cazul României.

IMG_1155

(Uite, pun și două fotografii frumoase din Moscova, să nu facă rusofonii infarct, totuși. Nu le doresc să moară, le doresc să se mute-n Rusia definitiv. Cred că-i cea mai bună soluție pentru toți. N-am prea multe fotografii frumoase din Moscova, oricum, nu pentru că am privit-o eu cu ură ci pentru că… așa arată, ca-n pozele din articolele mele. Asta e grădina botanică și aici e o ”cascadă” făcută dintr-un fel de frunze cred. Arăta spectaculos în realitate. Dar rar vedeam așa ceva.

IMG_1159

(Frumos. Dar rar.)

*

N-avem nevoie să adăugăm la defectele noastre și defectele lor. Adică să ne înmulțim bubele de 100 de ori. Dacă așa își aleg să trăiască, n-au decît. De ce să suferim noi, printr-o apropiere de Rusia și mai mult decît suferim acum? Rusia n-are ce să ne dea la ora actuală în afară de gaz mai ieftin. Ba chiar mai poate să ne ia și din puținul pe care-l avem. Ai mei îmi zic că pe vremea comuniștilor mai toată producția se trimitea în Rusia și cînd au fost ei în excursie la Moscova în anii 80 magazinele nu erau așa goale ca-n România și au găsit acolo și pui românești. Vedeți după ce plîng rușii? După niște țări pe care să le mai jefuiască nițel. Ieri am auzit de două sondaje pe CNN, nici cel mai obiectiv post din lume, nici cel mai prost. Unul spunea că Putin are undeva între 70 și 75 % susținere națională după trei mandate. Cred că în timpul vieții noastre o să-l vedem și cu titlul de împărat. De facto, este. Rușii cred cu tărie în soluția pumnului de fier. ȘI-O VOR APLICA PESTE TOT UNDE POT. Ca și unii români cretini care-și doresc un tiran luminat. Nu știu de ce nu se mută în Coreea de Nord ăștia, pe bune. Să vadă acolo tiranie cît cuprinde. Celălalt sondaj arată că 95 % din ruși sînt de acord cu anexarea Crimeei. Sigur că și EU are bube și trebuie să te lupți acolo ca să-ți faci un loc, dar per total sînt mai multe bune ca proaste în EU. De ce am alege ceva mult mai prost? Doar pentru că nu vrem să luptăm cu complexele noastre, cu înapoierea noastră vizibilă dar nu netratabilă, cu retadrul, cu prejudecățile noastre? Sîntem chiar ATÎT DE LENEȘI? De ce ne-am duce înspre unii, care, în medie, sînt dacă se poate așa ceva, și mai retardați din cauza țării și condițiilor în care s-au născut? Și care sînt atît de îndoctrinați încît acum vor să se facă împărăție? DE CE? DE CE? DE CE?

IMG_2694

 

*

citiți și: ”este un război, prostule” – garry kasparov. amenințarea rusă IV

trofeul calitatii pentru cea mai proasta regie


o hiper-telenovela ruleaza de zile in sir pe multe posturi TV din Romania: „despre marirea si decaderea unui neo-comunist: Adrian Nastase”. Are absolut toate ingredientele acestui gen de serial: intorsaturi bruste de situatie, surprize, rafuieli, arme care apar din paginile unei carti, arestari care nu-s arestari, ambulante, pseudo-sinucideri, isterie, minciuna, tradare, prefacatorie, viloaie si masini de lux, si cel putin un brand cu nume greu de pronuntat pentru cei ce nu vorbesc nicio limba straina: Burberry. Hiper – din cauza duratei si a obsesiei cu care este difuzata si discutata. De catre unii. Altii, ca si in cazul telenovelelor obisnuite, isi intorc privirea si inchid televizoarele dezgustati si superiori. Politica facuta astfel le face scarba. Sincer, si mie. Doar ca scarba asta nu ne foloseste la nimic.

Povestea, pe scurt, este urmatoarea: ultima mare pitzipoanca a Romaniei, Adrian Nastase, nu vrea sa se duca la inchisoare. Desi a fost condamnat definitiv la doi ani de detentie. Punct. De fapt nu, nu punct. De fapt condamnatul Nastase tipa, urla, da din maini si din picioare, face scandal, trezeste toata ulita Zambaccian, si, cand nu mai stie ce sa faca altceva, apeleaza la reteta „tine-ma tzatzo de maini, ca altfel ma omor! Ma omoor!”. Nastase e o pitzipoanca autentica, probabil ultima mare pitzipoanca a Romaniei, pe care putem face si un studiu de caz. Are vocea potrivita: aerata si pitigaiata mai ales pe vocale, vibrante si siflante, vorbeste mereu ca si cum ar fredona ceva in falset, are aerele de superioritate necesare, stie sa se dea lebada, si, mai presus de orisice, stie sa faca mahala. Asa cum se face pe aici, pe la Bucuresti. Cred ca calitatea principala a unei pitzipoance, principala ei trasatura este aceasta abilitate de a monopoliza atentia celor din jur cu ajutorul unui scandal si a unei aplecari serioase catre dramatic si teatralitate.

Pitzipoanca nu are alte calitati in afara celor insirate mai sus. Aceasta lipsa a unor virtuti sau calitati pozitive si consistente este o alta trasatura obligatorie a pitzipoancelor. Ele sunt suficiente lor insele si, printr-un efect temporar de orbire, pentru o vreme, aceasta lipsa a calitatilor si virtutilor este suficienta si altora. Nu degeaba lui Nastase i se spunea in vremurile lui bune „el insusi”. Pitzipoancele stralucesc, intr-un fel arzator; te seaca de energie si, daca te lasi, te tampesc. N-au mama, n-au tata, nu pot exista intr-un spatiu social care nu le cade invariabil la picioare. Depind de atentia celor din jur ca de aer. In general, pitizipoancele autentice se considera deasupra tuturor legilor si regulamentelor. Sunt fascinate si interesate doar de propria importanta si postura sociala. Iar viata lor trebuie musai sa contina macar o falsa tentativa de sinucidere.

*

Ca mai toate pitzipoancele pe care le-am cunoscut, cand a ajuns la capat de linie, pitzipoanca Nastase a pus mana pe ceva ce putea sa-i fie fatal. Femeile apeleaza deobicei la folii intregi extraveral, diazepam, sau, in fine, orisice seamana cu o pilula. Cunosc o pitzipoanca care a inghitit vreo 4 folii de paracetamol. By the way, tot la Floreasca a ajuns, pentru 24 de ore. Masochistele se cresteaza, eventual cu lama (au senzatia ca e mai interesant asa, au vazut ele ceva prin filme). Cele care la un moment dat trec granita dintre prefacatorie si realitate si se ating de viata concreta, inghit furadan. Mult. Barbatii, iata, pun mana pe un pistol. Daca pitzipoanca e profesionista, va agita arma in fata unui spectator important. Nastase a excelat aici; el a facut recurs la arma in fata politistilor si, totodata in fata a zeci de jurnalisti si camere de luat vederi si a sute de mii de spectatori.

*

Niciodata o pitzipoanca adevarata nu incearca cu adevarat sa se sinucida. Ea doar creeaza un urias scandal al carei personaj principal, fie ca mai apare pe parcurs sau nu, este ea. Miza acestui scandal este recapatarea pozitiei pe care a avut-o si este, iata, in pericol sa o piarda. Ani de zile, aceste tactici au mers la fix, pitzipoancele ramanand ferme conducatoare in topul atentiei si chiar a preferintelor. Un numar incredibil de mare de oameni pun botul la asa ceva. Daca azi aceasta strategie pare sa esueze, este pentru ca societatea a mai evoluat si ca epoca pitzipoancelor e pe sfarsite.

*

Nastase a fost o pitzipoanca excelenta. Si un prim ministru odios, dar despre asta in alt articol. Si-a jucat toate cartile perfect pentru lumea pitzipoancelor.

*

De aceea am vrea astazi, sa acordam trofeul calitatii pentru cea mai proasta regie celor care au regizat aceasta „intamplare”. Aceasta hiper-telenovela. Prin toate gafele de 2 lei pe care le-ati facut, ati afectat jocul magistral al acestei gonflabile nepretuite, ultima, cum am mai spus, in lungul sir al pitzipoancelor, ce-ncepe chiar cu un personaj vestit: Zoe, a lui Trahanache si a lui Tipatescu. Si a lui Caragiale! I-ati distrus iesirea din scena, sau reintrarea in scena, cum vreti s-o luati. N-ati luat in calcul ca publicul s-a mai schimbat. Degeaba ati angajat aplaudaci, ati fost fluierati la premiera. Nasol!

*

De aceea mai vin o data si spun: Pitzi, fufi, asta, cum ii zice? asa, Nastase!, fii barbata!, mama, se poate? Te vede lumea la TEMBELIZOR!

din nou, despre „Osama”


am revazut cam jumatate din filmul lui Siddiq Barmak, „Osama„, aseara, pe TVR Cultural, chiar la cateva ore dupa ce am avut o discutie care m-a pus tare pe ganduri, cu noua mea angajata, A.

A. vrea sa plece in Irak, impreuna cu niste irakieni. Viseaza la asta. Ia niste cuvinte spuse de ei in nu stiu ce context, drept promisiuni. Isi tese tot felul de scenarii. In care ea e in rolul principal si duce o viata exotica, aventuroasa, dar, in fond, frumoasa. Am vrut s-o sun, sa-i spun sa se uite, dar am renuntat. Nu stiu de ce, dar cred ca n-ar fi inteles. Astazi, aici, in Bucuresti, Romania, anul 2012, oamenii ti-o iau in nume de rau daca le spui ca-si doresc ceva ce, in ultima instanta le va face viata un iad.

Irakul face parte din tarile din lume de care nici n-ar trebui sa te apropii, daca vrei sa pleci din Romania si esti … FEMEIE. Izbuteste cred, „performanta”, sa fie intr-un macabru, sumbru Top 5, dupa Afganistan, Pakistan si, probabil Iran, de la toamna, dupa ce va incepe razboiul.

*

Draga mea A.,

Filmul lui Siddiq Barmak se petrece in Afganistan, dupa venirea la putere a talibanilor. Adica prin anii 90. 1990 si ceva. Acum 15 – 20 ani! Nu in Evul Mediu!! (care, conform teoriilor recente, nici nu era atat de intunecat precum se spune). Talibanii sunt niste extremisti religiosi care aplica invataturile Coranului asa cum cred ei. De pilda, au inteles de acolo, desi nu stiu sa spuna Coranul textual asa ceva, ca femeile sunt un fel de diavoli incarnati care nu fac decat sa-i „starneasca” pe barbati si sa-i indeparteze de mantuire si de bunavointa lui Allah. Drept pentru care, femeile au fost pedepsite sa fie infasurate vesnic in niste saci albastri, numiti burka (saci care au doar o mica fanta prin care poti sa te uiti aproximativ pe unde calci), sa nu iasa neinsotite de barbati in oras, sa nu se duca la scoala, la serviciu, la piata, in vizita la familie, la prieteni sau la moschee, si cate si mai cate. Filmul incepe cu o scena sugestiva si brutala: talibanii le alunga pe femei de pe strazi cu tunuri de apa, focuri trase pe unde se nimerea din pustile lor rusesti si batai. Da, batai. Pe cele ce se incapataneaza si raman pe strada, le aduna si le inchid in niste custi … laolalta cu gainile. Pentru multi dintre acesti barbati, femeile valoreaza fix cat o gaina (asta spune si Barmak prin aceasta alaturare: gaini – femei); de fapt, dupa ce nasc suficienti fii, nu mai valoreaza nimic.

Osama (film)

Osama (film) (Photo credit: Wikipedia)

E mai crunt decat atat. A fost o vreme in Afganistan cand femeile au devenit normale. Fara sa-si abandoneze credinta si toate obiceiurile, s-au dus la scoala, s-au angajat, au inceput sa duca o viata obisnuita. Unele au ajuns sa lucreze ca asistente sau doctorite in spitale, cum e absolut firesc in societatea occidentala sa ajungi sa faci. Talibanii le-au luat toata aceasta viata. Le-au obligat sa ramana in case, unde, fara un barbat care sa le asigure traiul zilnic, erau fortate sa moara de foame. E cazul eroinelor noastre, trei generatii: bunica, mama, fiica, consemnate indaratul unor ziduri inalte fara niciun fel de sprijin barbatesc.

Of :(.

Batrana, bunica, isi rezuma concluziile unei vieti foarte simplu, foarte direct: „am trait atatia ani dar n-am vazut nicio diferenta intre barbati si femei. Toti (si barbatii, si femeile) sunt la fel de nefericiti. Un barbat ras si imbracat in burka arata la fel ca o femeie.” Pe aceasta concluzie se bazeaza decizia lor de o imbraca pe fata in baiat si de a o trimite la munca pentru a le salva de la moartea prin foamete. Sotul si fratele mamei au murit, ba intr-un razboi, ba pur si simplu. Au ramas singure. „Te iubesc atat de mult, mi-as da viata pentru tine” – ii spune mama fiicei. Dar nu poate. Nu poate sa-si dea viata pentru ea. Si daca s-ar sinucide nu ar castiga nimic. Acest regim absurd, ingrozitor, iti ia pana si aceasta ultima si disperata solutie: sa-ti dai viata pentru aproapele tau pentru a-i face lui sau ei viata mai buna.

Fata se tunde, se imbraca in baiat si se duce la munca. E remarcata in oras de un lider taliban. Se stie azi ca talibanii preferau sa se insoteasca, sexual si sentimental, cu adolescenti de sex masculin, deoarece acestia erau mai cultivati. Lipsa unui partener sentimental si sexual educat nu i-a facut sa-si reconsidere atitudinea fata de femei. Dimpotriva. I-a facut sa le dispretuiasca mai mult. Fata – eroina principala – e luata si dusa intr-o tabara talibana pentru a fi indoctrinata. Aici, si datorita stresului, ii vine ciclul (singura diferenta palpabila dintre barbati si femei), e „desconspirata” si trimisa pentru a fi judecata.
*
De un tribunal taliban, care aplica sharia si, destul de multe condamnari la moarte prin lapidare (cu pietre).
*
N-o sa va spun cum se termina. Trebuie sa-l vedeti.
*
In ciuda subiectului absolut ingrozitor, e un film foarte bun. Foarte bun. Primele doua dati cand l-am vazut am fost terifiata de poveste, dar ieri, am reusit sa-l urmaresc cu mai multa relaxare. Exceleaza prin cadrele frumoase, bine alcatuite, prin ritm, prin metaforele extrem de simple si sugestive. Prin folosirea foarte inspirata a culorii, in acest desert al umanitatii. Tensiunii inerente i se opune simplitatea unei vieti duse langa un foc aprins in vatra si o lampa simpla, cu petrol … amintiti-va!, toate acestea se petrec in anii 90. Desi in Afganistan nu mai e decat piatra pe piatra si petrol, Barmak reuseste sa gaseasca sarmul caselor din chirpici si a strazilor strajuite de pereti inalti si lipsite de vegetatie. Din loc in loc se mai deschide cate o poarta prin care ies sau nu, oameni. Detaliile, ah detaliile, sunt absolut zguduitoare … cum sunt tratati strainii – care nu inteleg nimic din ce li se intampla, nici atunci cand sunt trimisi la moarte -, cat si cum traiesc afganii, ce viata urata au femeile, cat de rau traiesc barbatii … absolut terifiant, naucitor. Si se intampla si acum, in acest moment, in acest timp …. oarecum, aparent paralel cu noi …
*
A.! Nu te duce in Irak! Nu e o tara pentru femei ….

UPDATE:

P.S.: Amatoarelor de emotii arabe, de povesti din 1001 de nopti care li se pot intampla lor (ha!), le mai recomand, daca acest film nu le convinge, un altul, mai recent, din 2009: „No One Knows About Persian Cats„, de Bahman Ghobadi, produs de Wild Bunch (Premiul special al juriului Ex-aequo in sectiunea Un Certain Regard la Cannes, 2009). Se petrece in Iranul zilelor noastre, chiar in Teheran. Sa vedeti ce patesc in anul 2009, in Iran, niste copii care vor sa cante indie rock.

10 mai


citesc de dimineata articolul lui Andrei Plesu din Dilema Veche: „Vrem sa reformam clasa politica?”, fara sa realizez semnificatia zilei de azi. Si pe masura ce parcurg randurile, chiar inainte de-a termina de citit, un fel de raspuns la aceasta intrebare-titlu, se formuleaza in mintea mea.
*
Vrem sa reformam clasa politica?
*
NU.
*
Nu stiu de cand n-a mai „coborat” Domnia Sa in Romania anonima, comuna, nu stiu de cand nu a mai ascultat parerile oamenilor de rand, cei suspectabili ca-l pot sau ca-l vor vota pe DD din PPDD. Probabil ca a trecut un timp, pentru ca altfel ar fi realizat ca raspunsul e deja formulat in mintea celor mai multi. Romanii, marea masa, cea saracita, terfelita, umilita, ignorata de politica dusa in ultimii 23 de ani, NU VREA reforma clasei politice. Nu-i intereseaza asa ceva. Nu mai vrea politica in general. Oricat si-ar intinde memoriile afective sau dobandite prin educatie, raspunsul e acelasi: tot prost a fost. Si pe vremea impuscatului, si pe vremea lui Dej, si pe vremea legionarilor si a dictaturii regale. Daca cineva i-ar forta sa aleaga ceva, ar alege renuntarea la toata clasa politica. Exterminarea ei. Doar amintirea prea recenta a unui dictator, doar umbra amenintatoare a Ceausestilor,

Che Guevara

Che Guevara (Photo credit: Mohammad A. Hamama, A reflected version!)

ii impiedica sa ridice acum, un Salvator National pe brate, un Che Guevara neaos, romanesc, si sa-l duca la Cotroceni/Palatul Victoria/ Palatul Parlamentului. Si Revolutia – cu toata propaganda ei falsa si parca rau-vestitoare: 60 000 de morti, mii de raniti -, mineriadele, ultimii supravietuitori ai inchisorilor comuniste ii impiedica sa iasa in strada. Sa iasa in strada si sa faca ce? Sa moara pentru cine? Sa moara pentru ce? Sa-i dea jos pe unii, sa-i ridice pe altii care sa faca fix la fel? „Toti fura” – este pararea generala, care-i include si pe putinii politicieni cinstiti, „toti promit pana sunt alesi”. Lipsa rigorii, lipsa onestitatii, lipsa nuantelor, lipsa valorilor, toate aceste lipsuri promovate en-gross si pe toate canalele TV la moda, duc la radicalizarea parerii generale. Sau la aplicarea unui fel de copy-paste toxic: fura ei, furam si noi.

Doar n-o sa stam sa ne uitam la ei, nu?

Pe strada, in cartiere, in mahalale – si sunt destule in Bucuresti – legea o face politistul mai infipt, muschiul mai gros, individul obraznic si tupeist. Nu exista lege; doar o tocmeala de pe azi pe maine. Intre cei care fura si cei care inca nu s-au apucat de furat. Dar contempla optiunea asta cu destula seriozitate. Deasupra multor tineri sta taisul subtire al unei alegeri fatidice: un salariu mizer, de nici doua sute de euro, o camera sau un pat in apartamentul nerenovat de 20 de ani al parintilor, dar dotat cu plasme si frigidere noi, rate nesfarsite la banci cu nume pe care nu-l pot pronunta corect, un loc de parcare pe trotuar, perspective sentimentale sau/si erotice nule sau, sau, sau, o „excursie” pana in Irlanda, la furat de pe carduri, pentru ca acolo se face inchisoare pentru asta doar cateva luni.

La noi oricum, nu prea mai ai ce fura.
*
Ne mai putem fura singuri, caciula.
*
Eh da, daca Regele era mai tanar! Daca …

idei sifonate


Imi dau seama ca pentru majoritatea oamenilor ideile mele sunt cam sifonate*. In acest context vreau sa va spun ca pentru o minoritate ele sunt mandre, drepte si corecte.  Chiar frumoase. Si de cand am certitudinea ca fac parte din aceasta minoritate ma simt de parca as purta o medalie de onoare, aproape ultima din lume,  infipta drept in inima, prin piele, muschi, sange si umori.

*

asa ca, voi continua sa afirm ca femeile nu si-au dorit „iegalitatea-n drepturi” ca sa ajunga nevrotice, sclave, anorexice, workaholice si defeminizate. Ca ne-am dorit de fapt mai multa dreptate si mai mult respect pe care nu cred ca le-am obtinut. Si mai stiu ca in Romania, unde n-a existat neam si ioc militantism feminist, femeile chiar nu inteleg asta (nu inteleg de ce-au ajuns asa, cum, cand si unde se indreapta. Nici ce trebuie sa faca de acu’ inainte). In schimb, da-da-da, exista anumiti barbati care au inteles ca pot pune bocancu’ pe psihicu’ mai fragil al femeii in asa fel incat sa le faca sa creada ca de buna voie ele tre’ sa mearga si la serviciu si sa presteze acasa in chip de menajere. Dupa care sa treaca la treaba aia dealtminteri f.f.f. placuta (desi cam scurta uneori) … si sa-i multumeasca si in ast fel. Ca daca nu, benzina vars pe tine, ca schizofrenicul acela ce si-a ucis taman astfel femeia intr-o piata publica de nu stiu unde din Romania, pentru ca a indraznit sa-l paraseasca. Femei din toate tarile, treziti-va! Si uniti-va!

*

bineinteles ca vreau sa ma marit, doar ca vreau sa si fiu indragostita de barbatul cu care am sa fac asta. Imi plac barbatii (degeaba va imbatosati pe aici, pe net, sa-mi spune-ti ca nu, ori ca ba, imi plac dar ca ei nu ma plac pe mine, ca-s frustrata, ca m-au lasat. Asta e doar o simpla colectie de afirmatii stereotipe, de clisee rasuflate, inaplicabile la nivel general, of si atat de ME-DI-O-CRE!!!!); imi plac barbatii, pe unii chiar vreau sa-i iubesc si am facut demersul asta de cateva ori in viata cu o incapatanare care si mie imi starneste uimirea, daca ma uit in urma, trag linie si analizez. Refuz in continuare un act marital doar de frica c-as putea imbatrani si vezi Doamne nimeni nu m-ar mai lua. Iete na! In fiecare an s-au gasit unu-doi care au vrut sa ma ia, in neshte conditii desigur pe care nu le-am putut accepta, unele prea ridicole pentru a fi relatate. Sau poate, cand voi simti mai mult umor prin vene decat azi, vi le voi spune si pe acelea … Si DA, barbatul acela pe care-l voi iubi si-mi va sta alaturi, sper pentru vecie, trebuie sa se inscrie intr-un Ideal. Oricat ar parea de ciudat nu imi propun sa ma marit c-un tarnacop, cu o doza de bere, cu un pachet de seminte, c-un batator de covor, c-un portmoneu sau posesor de carnet auto. Mai ales ca eu am carnet de pe la 19 ani. Stiu, SUNT CIUDATA, sunt tot mai putine femei ca mine si si mai putini barbati care sa raspunda nevoilor mele, dar imi asum constienta aceste „minusuri”, aceste „neajunsuri”, aceste …. handicapuri – asa cum sunt vazute ele in societatea de azi. Of … oare tot de cand cu egalitatea asta intre barbati si femei (prost, prost, foarte prost inteleasa si sinistru aplicata), barbatii au abdicat din toate pozitiile, calitatile si responsabilitatile care trebuiau sa-i defineasca?

*

Vreau sa avansez in viata prin propriile calitati, nu prin compromisuri idioate, atitudine de spinare in forma de virgula, pupincurism sau aderarea la cin’ stie ce clan sau haita. Imi vine si mie sa rad cand scriu asta, imi dau seama cat de idiot suna pentru unii si cat de defazata si neadaptata sunt. Si cat de putine sanse am.

*

DA! Sunt in permanenta ranita si mahnita de agresivitatea, brutalitatea, mediocritatea si rudimentarismul societatii in care traiesc. EU am ales sa ma mut in Bucuresti din capatul celalalt al tarii, dintr-un mic oras de 11 000 de locuitori, pe care la 18 ani il dispretuiam cu toata infatuarea tineretii. N-am descoperit in capitala NIMIC superior acelui oras de provincie, nici oamenilor de acolo, si incep …. uf, mai bine nu ma mai gandesc.

*

Si oricat e de dureros, de anapoda in ochii unora, de deosebit fata de atitudinea masei, cat de iesit din regulile cotidiene, o sa-mi pastrez, educ si CONSERV acest tip de Sensibilitate, chiar daca unii o vor cataloga in extrem nevrotica. NU cred in dezumanizare, si nici ca cei ce se poarta asa – abrutizant si dezumanizant – sunt mai fericiti decat mine. NU. Cred, doar, ca in ei, sufletul a murit.

––––––––––––––––––––––-

*idei schifonate, nu sifonate cum s-ar putea intelege. Si da, nu mai pun diacritice pentru ca am observat ca, daca incerci sa accesezi acest blog in strainatate, toate caciulitele noastre neaose romanesti se transforma aici si acolo in (in) semne pseudocabalistice.

–––––––––––––––––––––––

Recomandare: Acest articol merge foarte bine cu o sticla de Chablis si cu Filmul cu fe mare, „Flawless” … absolut genial (cel din 1999 cu Robert de Niro si Philip Seymour Hoffmann, regia Joel Schumacher; precizez asta pentru ca vad ca exista mai multe Flawless). Completeaza tot ce eu, prin metodele mele schioape, nu pot sa va transmit.

Aplaudacii …


sa-mi explice cineva şi mie de ce romanii aplauda obsesiv – compulsiv la spectacole de teatru, opera, opereta, music – hall … la spectacole în general, indiferent de calitatea actului artistic. De ce se ridica în picioare la finalul unui spectacol lamentabil şi izbucnesc în urale: bravooo, braaaaavooo … ! … când ceea ce s-a întâmplat pe scena e de multe ori de … ne-văzut!

*

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor! Spectacolele de teatru, opera, etc, nu sunt congrese PCR! Drept pentru care, NU TREBUIE sa aplaudaţi. N-o sa va certe nimeni după dacă n-aţi dat din palme, n-o sa vi se întâmple nimic dacă sancţionaţi un spectacol prost cu lipsa voastră de entuziasm. DIMPOTRIVĂ! Aplauzele trebuie sa fie exclusiv o măsură a calităţii actului artistic pe care tocmai l-aţi văzut. Daca aplaudaţi egal la toate spectacolele la care mergeţi … e ceva ciudat şi putred … în voi / noi de data asta. E imposibil sa va placa toate la fel de mult sau sa fie toate genial de bune. Si mai apoi, cu cât aplaudaţi mai mult un spectacol prost cu atât mai mult ii incurajaţi sa facă altele la fel. In România nu s-a auzit de eşecuri? Eu nu va sugerez sa începeţi de pe acum cu huiduiala … deşi marii creatori de arta de acum câteva sute de ani (inclusiv Shakespeare) erau mereu sub ameninţarea roşiilor şi a ouălor rascoapte dacă dădeau greş în a prinde şi a surprinde atenţia publicului. Nu trebuie sa treceţi brusc de la stadiul de aplaudaci la cel de huiduitori … puteţi găsi o atitudine (critica)  intermediara moderata. Sa zicem ca nu mai aplaudam la spectacolele care nu ne plac şi plecam pur şi simplu la sfârşit. Sa vedem ce se întâmplă, oare îl mai joaca? Mai angajează aceeaşi regizori, interpreţi, scenografi, dirijori, actori, artişti, etc?

*

Chiar suntem o naţie de aplaudaci fără discernământ … fără cultura, fără pretenţii!!!! fără aşteptări, fără, fără, fără … sunt dezamăgită.

*

… şi gândurile astea mi-au venit în urma unui spectacol de opera jalnic, o premiera văzuta aseară, la ONB şi pe care nu-l numesc aici doar pentru ca, din întâmplare ii cunosc pe cei ce l-au „regizat” şi ma gândesc ca reacţia mea s-ar putea interpreta … jalnicie la finalul căreia lumea a izbucnit în urale şi a aplaudat frenetic … deşi sărmanul compozitor cred ca deja s-a transformat în frigăruie de atâta răsucit în mormânt.

P.S.: Bonus, langa mine stateau doi tineri (in jur de 30 de ani) foarte indragostiti care sa pupau periodic cu mult drag si efect sonor, reusind sa se distinga printre vocalizele de pe scena si ansamblul de laute de dedesubt.

Tzoooooc, fleeeoooc, tzoooc, fleeeeoc ….