Doina Jela: Democraţia abandonată de câinii ei de pază


Cea mai detestată categorie ”profesională” în România sunt, cu siguranţă,  politicienii. Chiar şi într-un dialog mai raţional, lucru deja rar în România, tot ce-l poţi face pe interlocutorul tău, de cele mai multe ori furios pe ”o tabără sau alta”, să  admită,  este că pot exista şi printre politicieni excepţii. Pot exista, dacă ţii neapărat, dar atunci când nu le ”înghite” regula şi nu le nivelează, aducându-le la numitorul comun al nepăsării arogante faţă de alegători, excepţiile sunt rejectate scurt, fără milă din sistem, iar când nu se lasă rejectate, ele sunt distruse, pur şi simplu.

În cel mai bun caz, războiul dintre Traian Băsescu pe de o parte şi politicienii reuniţi în parlament şi guvern, în curând, poate şi în magistratură, Curte Supremă, Curte Constituţională şi agenţii guvernamentale, este, în viziunea majorităţii, un război între un fost mafiot, care a trădat şi acum trebuie să piară, şi restul clanului mafiot, care-i aplică pedeapsa cuvenită trădătorului.

Trebuie să fie ceva bun simţ şi în percepţia asta. Dar tot atâta bun simţ este şi în ideea că, dacă atunci când s-a aflat printre noi, oamenii decenţi, cum ar veni, care nu ”ne murdărim” intrând în politică şi nu vrem să ne murdărim nici măcar vorbind despre ea, X ne-a apărut ca un om de treabă, decent, ca şi noi, el n-ar fi putut deveni, automat, un exemplar detestabil şi nedemn de încrederea noastră, imediat ce ales de noi, a făcut pasul, aderând la această infamă tagmă. Ştiu, puterea corupe, iar puterea absolută corupe în  mod absolut. Dar o putere pe care X o dobândeşte pentru patru-cinci ani, numai, pe care alegătorii i-o pot retrage aşa cum i-au dat-o, la fiecare tur de alegeri, nu mai are timp să devină absolută ca să-l corupă în chip absolut pe alesul meu. Oricât de proastă şi de coruptibilă ar fi substanţa umană cu care a intrat el, ca politician în acest joc. Să fim serioşi: inşi ca Prigoană, Mazăre, Greblă, şi alţi văcari, văcăroi, catarame, plăcinte, ar fi putut intra prunci de o zi în politică şi i-ar fi fost suficiente şi trei zile puterii ca să-i corupă.

Întrebarea este alta: unde i-a fost capul alegătorului atunci când a votat pentru el? Unde i-a fost flerul, perspicacitatea, bunul simţ  şi priceperea la oameni? Răspunsul este că alegătorul român, care nu mai ia nicio marfă direct de la producător, ci prin intermediari, şi marfa aceasta modernă, reprezentantul său, politicianul, o cumpără tot de la intermediar. Şi de aici pot deduce că, dacă cea mai detestată categorie din România este politicianul, de departe cea mai detestabilă şi periculoasă  este de fapt  categoria profesională a intermediarului, a vânzătorului de iluzii, de imagine, a propagandistului.

Or, din care categorie profesională s-a recrutat în România post-decembristă acest intermediar de lux între omul de rând, alegătorul, şi alesul său. Vă amintiţi cine l-a făcut pe Becali un om politic cum nu se poate mai acceptabil? Cine pe Vântu şi pe Voiculescu? Cine pe Năstase? Cine pe Prigoană, cine pe Mazăre?

Toţi marii agenţi de propagandă au fost recrutaţi dintre cei mai străluciţi oameni din presă, rărind până la ineficienţă şi eroism şi aproape până la dispariţie, efectivele acestei a patra putere în stat, numită generic peste tot”câinele de pază”  al democraţiei.

Visam într-o vreme, mai pe la începutul anilor 90, când îi citeam, sau ascultam  cu emoţie pe Stelian Tănase, sau Emil Hurezeanu, sau Lucia Hossu Login, sau Mircea Dinescu, sau C T Popescu, cum se vor pune ei în fruntea breslei acesteia pentru care am un respect cu totul special, instituind nişte mecanisme de autocontrol şi sancţionare atât de eficiente încât democraţia să poată trăi cu uşile vraişte, perfect păzită de câinii ei de pază. Aş fi văzut filme ca ”Z”, sau ”Toţi oamenii preşedintelui”  de zeci de ori, cu mult mai multă fervoare decât aş fi văzut ”Pe aripile vântului”.  După o vreme, când mi-am dat seama că ziariştii aceştia nu sunt nici ei nişte îngeri, iar codul lor deontologic nu poate fi chiar un jurământ de  sărăcie, castitate şi credinţă, am început să visez la altceva. Am început să-mi imaginez cât de bine i-ar merge democraţiei, dacă ar fi atât de bogată ca Vântu, Voiculescu, Prigoană, Patriciu, încât să le dea jurnaliştilor talentaţi pe care-i privatizează  aceştia, suficienţi bani ca să o păzească pe Ea şi valorile Ei, cu aceeaşi ardoare cu care îi apără acum pe ei şi valorile lor.

Or, mecanismul acesta al intermedierii, deşi corupt azi până la osie, este perfect funcţional: dacă omul politic, ori candidatul la o carieră politică are suficiente mijloace, sau, de ce nu, garanţia că le va acumula  repede, el îşi va putea plăti regeşte intermediarii care să-i ”lucreze” şi să-i vândă imaginea. Cohortele de analişti, politologi, moderatori, care  tranformă albul în negru şi negrul în alb, hoţii în negustori cinstiţi şi delapidatorii în buni gestionari ai avutului public, sunt azi dovada vie a acestei perfecte funcţionalităţi a unei maşinării împotriva naturii.

Ei  zăpăcesc mintea alegătorului, dezinformându-l, voit, şi inoculându-i, fie şi ne-voit, dar ca efect secundar,  percepţia că toţi sunt o apă şi un pământ, nu doar politicieni înbuibaţi şi corupţi, ci şi ei înşişi: câinii de pază ai averilor dobândite prin furt, de politicieni. Totul pentru ca, puterea unei nulităţi absolute ca Radu Mazăre, de pildă, să devină absolută şi, detestat de tot oraşul care s-a ruinat în cei nu mai ştiu câţi ani de când e primar,  acesta să fie ales şi reales, probabil până la moartea lui şi a oraşului.

În ce mă priveşte, am convingerea că într-o bună zi, orice regim instaurat prin forţă cade, şi că orice mecanism corupt sfârşeşte prin a  se dezmembra din toate încheieturile, cotropit de putreziciune. Din experienţa istorică se ştie că atunci când regimurile totalitare cad, agenţii de propagandă plătesc şi ei, ca şi liderii politici în slujba cărora s-au pus. În fond, în dreptul comun, nu doar făptuitorii ci şi instigatorii răspund penal. Nici măcar n-a fost nevoie să vină o democraţie curată, asistată şi cenzurată, pentru ca manipulatorii care au năucit lumea cu minciuni şi au dărâmat prin dezinformare şi propagandă guverne, să fie judecaţi şi pedepsiţi o dată cu stăpânii lor, alungaţi de la putere sau închişi, asemenea unor răufăcători, deloc mai prejos ca aceia. A fost nevoie doar de furie şi dezorientare.

Nici în cele mai rele coşmaruri n-ar trebui să ne dorim aşa ceva. Şi nici nu cred că ne paşte un asemenea pericol. Nu numai fiindcă regimul Ponta/Antonescu nu este unul totalitar, în sensul că nu are vreo ideologie care să-i coaguleze bezmeticele măsuri şi să mobilizeze masele în spatele lor. Ce ar fi însă imperios necesar ar fi ca măcar breasla trădată, atâta câtă a mai rămas din ea, atâta câtă îşi mai merită numele de câine de pază al democraţiei,  să îi sancţioneze cumva pentru trădare,  determinându-i prin  oprobriul exprimat, să-şi mute câştigurile private, de câini de pază privaţi, în vreun paradis fiscal şi să plece şi ei acolo, lăsându-i alegătorului buimăcit răgazul să se dezintoxice, şi să-şi limpezească privirile, bazându-se pe propriul fler, bun simţ, perspicacitate.

Nu spun că n-ar trebui ca şi în România,  fiecare să fie şi pe mai departe, liber să fie câinele de pază al cui vrea el şi să-şi fixeze singur sau împreună cu stăpânul preţul. Ar fi soluţia ideală pentru toată lumea. Dar pentru asta, perioada de dezintoxicare este absolut necesară.

Îi este alegătorului  mai necesar ca aerul răgazul acesta pentru a  deveni, din supus, cetăţean.

Asta fiindcă singurul, absolut singurul care-şi poate apăra mult-puţinul avut şi mult puţina democraţie este chiar el, beneficiarul ei: cetăţean şi nu supus. Nu are de ales, e limpede. El nu are mijloacele materiale să-şi plătească un câine de pază de talia lui Mircea Badea sau Ciutacu. Aceia sunt nişte fiare, nu câini şi oricine şi i-ar dori să-i păzească avutul.  Dar omul de rând, supusul, nu poate aspira nici măcar la un câine de agresivitatea Danei Grecu, de eficienţa  şi distincţia Corinei Dragotescu,  de infatuarea lui Gâdea şi Răzvan Dumitrescu. Nici vorbă  să poată visa  să plătească rafinamentul intelectual al unor analişti politici convertiţi în agenţi de propagandă, care nici nu au nevoie să scoată vreun sunet. Ei costă foarte scump numai dacă apar.

Are dreptate să  simtă că sunt toţi o apă şi-un pământ şi să se declare neputincios: nu are aceşti bani şi gata. Şi n-o să-i aibă nici dacă transformarea aceasta, din cetăţean în supus, adevărată metanoia, s-ar petrece cumva, peste noapte. Şi, totuşi,  nevoia îl va împinge să se transforme într-o bună zi. Va înţelege, în afară de ceea ce ştie deja, că nu trebuie să aştepte nimic de la politicieni, că trebuie să-şi păzească fără intermediari, singur, singurel, sau ajutat de vecinul nemijlocit cunoscut şi de încredere, cu calm şi vigilenţă, puţinul care i-a mai rămas.

Fiindcă altfel, politicienii, prin intermediarii lor,  îl iau chiar tot. Şi, colac peste pupăză, îl vor şi obliga, în curând, să le înalţe imnuri de slavă şi de recunoştinţă, pe care, deocamdată şi le înalţă singuri sau prin propagandişti.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu”, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Anunțuri

Un gând despre „Doina Jela: Democraţia abandonată de câinii ei de pază

  1. In ,,REPUBLICA” lui Platon scrie clae:cand sant doua clase intr-o cetate-bogatii si saracii ei uneltesc tot timpul unii impotriva altora.Unde exista cersatori nu departe stau ascunsi si hotii.
    In tarile civilizate decalajulesste minim existand o clasa de mijloc puternica si instruita ceea ce la noi nu exista!!.Articol excelent despre diversiune si manipulare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s