Doina Jela: Vis recurent


În aşteptarea târgului de carte de la Paris, visul compensatoriu al unei fiinţe îngrijorate.

Cunosc o mulţime de oameni disperaţi pur şi simplu de soarta ICR-ului după plecarea echipei lui Horia Roman Patapievici şi înlocuirea oamenilor din teritoriu, – adică din 27 de capitale ale lumii, unde în ultimii ani începuseră să se audă despre noi şi lucruri bune, – cu nume care mai de care mai neverosimile, când nu cu oameni fără nume. Sunt, mărturisesc, la fel de disperată. Nu am reacţie, nici măcar la articole şi luări de atitudine cu care rezonez întrutotul. Ca acela al dlui Papahagi de mai ieri. Fiindcă de pildă, nu exclud, în totalitate, ca o persoană cultivată şi inteligentă, ca Doina Uricariu, să fie şi suficient de orgolioasă şi să vrea să nu se lase mai prejos decât predecesoarea ei şi să-şi şi convingă şefii de la Bucureşti să-i permite să arate că poate. Nu exclud posibilitatea ca prin inteligenţă şi cultură, dl. Dobrescu să nu strice prea mult din ce s-a făcut la Paris, de bine de rău. Nu ignor nici că în unele locuri echipele nu erau chiar o lumină şi nici posibilitatea ca unele echipe, excelente, să rămână pe loc. La Praga, de exemplu, se fac lucruri minunate la ICR. Toţi cehii care au avut misiuni în România, au rămas cu o nostalgie a Bucureştiului cultural pe care şi-o potolesc acolo. Asta se mai poate întâmpla şi în alte locuri, ca la ICR-ul din Israel, de exemplu, model de eficienţă şi deschidere, şi oriunde, acolo unde bătălia pe  post nu este aşa de aprigă. Fiindcă de fapt, aici e aici. Nu calitatea profesională, pe care nu o cunoaştem în prezent,  mai mult decât o ştiam pe cea a oamenilor dlui Patapievici, la început, ne aduce la deznădejde. Nici faptul că, întocmai ca într-un fel de autosabotaj, multe din numiri sunt rezultatul nu doar neinspirat al neinspiratei numiri a dlui Marga acolo unde nu-i era locul ( fiindcă la urma urmei unde-i era locul, te întrebi; şi unde le era  la urma urmei locul lui Ponta, sau al lui Antonescu, sau al lui Voiculescu, care l-au numit?) Ceea ce mă face să disper este lăcomia cu care  artişti, scriitori, ”au pus botu”, (cum se spune, atât de dur şi expresiv pe forumuri), la bani şi sinecuri, în schimbul bunului lor nume, în vreme ce tripleta de mai sus, penală, se împărtăşeşte şi se legitimează din şi prin fosta lor onoare, respectabilitate şi nume bun.

Un episod îmi vine în minte atunci când pun pe hârtie cuvintele acestea trei ce par la noi atât de lipsite de greutate. Şi el îmi inspiră presupun, visul recurent legat de coşmarul prezenţei noastre la târgul de la Paris, din primăvară. În contrast cu deznădejdea, e un vis mai degrabă exuberant. În tot cazul, care iese din registrul dramatismului, al disperării mute, ca şi cum în timpul lui aş uita că pagubele sunt serioase şi că nu am decât o singură speranţă, anume ca în decembrie, banda aceasta de hoţi mărunţi să nu câştige alegerile şi lucrurile să revină, cât de cât la normal.

Trebuie, ca să-l fac ceva mai transparent, să conturez mai întâi contextul lui. Episodul de care îl leg, s-a petrecut în mod real, tot la Târgul de carte de la Paris. Iar el îmi revine frecvent în minte, întrucât, ca fiinţă interesată de carte, sunt, în general, mai neliniştită de pagubele din domeniu, şi mai în particular,  mă gândesc cu groază şi ruşine la ce va fi acolo în martie 2013, când, graţie prestigiului lui Patapievici şi muncii oamenilor lui de acolo, România este ţară invitată. După ce la Torino, la Londra, la Frankfurt şi la Praga, cu cheltuieli nu exorbitante, anii trecuţi prezenţa românească a atras atenţia prin graţie, imaginaţie, inteligenţă şi umor, mă tem că ne vom întoarce la prăfuiala, stânjeneala, penibilul standului pustiu ca o librărie de gară de provincie, de acum opt-nouă ani, când întorceam ochii, trecând prin dreptul lui, ca un copil complexat care nu vrea să fie recunoscut în tovărăşia ponosită a celor dragi, la ieşirea din şcoală. O vedeam acolo de ani şi ani pe aceeaşi doamnă din Ministerul Culturii, supravieţuind regimurilor politice şi propriei inadecvări, stând stingheră pe scaunul ei din spatele tejghelei unde nu se oprea nimeni, şi măsurând cu ochi severi trecătorii, ca şi cum toţi i-ar fi fost subalterni.

Dacă îmi amintesc bine, în 2006, când s-a petrecut evenimentul care-i împrumută visului meu acea ţandără de real necesară, lucrurile începeau să se îndrepte, deşi doamna de la minister era tot acolo. Era, din fericire secondată de câteva domnişoare mai relaxate, mai sprintene, vorbind  bine măcar franceza şi ştiind câte ceva despre comunicare şi public-relations. Eram chiar la standul nostru, când un fel de  curent a trecut prin imensa hală, făcând-o să frisoneze şi un freamăt a străbătut mulţimea, care şi-a întors brusc ochii în aceeaşi direcţie. O şoaptă, reluată de mai familiarizaţii vizitatori, amestec de admiraţie, teamă, respect, satisfacţie şi veselie: l’Entarteur!

Era prima dată când auzeam de personajul acesta şi iniţial am crezut că este un fel de animator al târgului, cam ca, la noi, poetul Paul Daian cu cocoşul lui, cu barba lui în culori multicolore, pijamaua lui şi bucata de telemea pe care o purta în palmă, strigând ”Veniţi să vedeţi ce brânză a făcut editura cutare, anul acesta!”.

Nu, l’Entarteur  este altceva. Întâi şi întâi că nu e un tip plătit de organizatorii târgului, lucrează pe cont propriu, iar treaba lui este pe cât de temută, pe atât de riscantă.

Foarte pe scurt, fiindcă foarte multe se pot afla azi de pe internet, scriindu-i numele în căsuţa de Google, l’Entarteur  este deja în lumea francofonă o instituţie în toată regula; o instanţă morală care sancţionează necinstea, emfaza, contrastul dintre vorbe şi fapte, derizoriul drapat în pretenţie, obrăznicia şi minciuna, alegându-şi periodic un personaj care consideră el că le întruchipează, pândindu-l unde se găseşte, în parlament, pe croasetă la Cannes, în amfiteatrul unei universităţi celebre, în aeroport, de regulă în zone cu multă lume, camere de luat vederi şi aparate de filmat. Şi acolo unde-l prinde, îi lipeşte de figură un tort, în care se găseşte de fiecare dată şi un mesaj care explică alegerea. E un fel de premiu de excelenţă, la care nu râvneşte nimeni, fiindcă vizează persoane publice care se vor şi trec drept respectabile.

Indeobşte este vorba de genul şi cu slănina-n pod şi cu varza unsă. Lumea francofonă zice    „care vrea să aibă şi untul şi banii pe unt”. Ca să vă faceţi o idee, în martie 2006, la Târgul de la Paris, cel căruia l’Entarteur  i-a lipit de  figură tortul, a fost filosoful Bernard-Henry Lévy, (foto stânga), şi a făcut-o, semnificativă onoare, el personal. De aproape 40 de ani, anume din 1968, când îi venise Entarteur-ului ideea, BHL-ul fusese în vizorul lui de mai multe ori. Acum, infatuatul şi cam demagogul apărător al tuturor cauzelor bune, niciodată altfel decât în lumina tuturor reflectoarelor, păţea pentru a şasea oară ruşinea. Dar au păţit-o şi înaintea lui şi după el, alte numeroase nume strălucite: Marguerite Duras, Patrick Poivre d Arvor (vedetă de televiziune care a transformat un film cu Castro, al altcuiva, în interviu propriu, montând întrebările), Nicolas Sarkosy, Jean Luc Godard , Bill Gates. Lista poate şi ea fi găsită pe Google, ca şi episodul care-l priveşte pe fiecare, relatat în detaliu, uneori cu secvenţe video.

Ceea ce este şi mai remarcabil, este faptul că din 1968, întreprinderea cu un singur angajat a acestui umorist anarhist belgian, pe numele lui adevărat Noël Godin (născut la Liège în 1945), a crescut şi s-a dezvoltat, el ajungând să aibă un staff, presupun, consilieri, o echipă şi chiar o Internationale Patissière admirabil de activă şi de eficientă. Activiştii lui se costumează, se travestesc, se deplasează urmărindu-şi şi găsindu-şi victima şi în gaură de şarpe, reuşesc să treacă de portari, de body guarzi, să scape de poliţişti şi să nu se aleagă de cele mai multe ori decât cu o amendă, cu câteva ore de arest, sau, mă rog, cu o bătaie zdravănă.

Acesta este visul pe care-l tot visez, pesemne fiindcă mă gândesc cu jale şi ruşine la ce va fi la Budapesta, unde Brânduşa Armanca nu mai e, la New York, de unde a plecat Corina Şuteu (foto dreapta), la Madrid şi cum spuneam, la Paris, unde  o să o vedem probabil pe aceeaşi eternă doamnă din Ministerul Culturii, care a supravieţuit lui Ceauşescu, Iliescu, din nou Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, cu taiorul ei ţeapăn, cu vârsta ei tot mai respectabilă, cu totala ei necunoaştere a vreunei limbi străine, bătând la ochi între frumuseţile tinere, deştepte, şcolite, fireşti, de la standurile din jur, dar de ale cărei priviri autoritar-stânjenite fug vizitatorii ca dracu de tămâie.  Visez că i-am cerut în prealabil ajutor, nu dlui Barosso sau dnei Viviane Reding, ci  acestui Lenin post-comunist, şef al Internaţionalei Patisiere, care mi-a răspuns prompt, la care m-am afiliat şi activez frenetic şi cu folos. Că am strâns deja o groază de adepţi, voluntari, şi că am împânzit deja imensa hală de la Porte de Versailles, fiecare ducând în mâini, totuşi invizibil, un imens tort cu frişcă. Cu doamna de la minister nu avem nimic. Mai precis am decis că n-aş strica pe ea un tort. Fiindcă am uitat să vă spun că sunt  deja şefa Filialei Româneşti a Internaţionalei. În aceasta calitate nu am decis încă dacă să stric sau nu un tort  pe nişte inşi ca Ponta, Antonescu,Voiculescu, care sunt aşteptaţi acolo, să taie unele panglici şi pe altele să le scoată pe nas.  Ei nu intră în sfera noastră de activitate, ei sunt penali. Se face în vis că am lista mea, a noastră. Iar ea începe şi se termină cu aceia  dintre intelectualii noştri până mai ieri onorabili şi oneşti, sau aproape, care au căzut atât de uşor în păcatul lăcomiei şi ”au pus botu”, cum spun forumiştii. În visul meu, mai ales pe ei îi văd asaltaţi de tinerii afiliaţi cu mic cu mare la Internationale Patissière, ascultându-mă cum niciun şef n-a fost vreodată ascultat, formând rapid şi eficient comandouri şi urmărindu-i, cu torturile în braţe, în toate misiunile lor de reprezentare, de peste tot, (în visul meu suntem ubicui şi eu şi echipa, sau toate misiunile se desfăşoară acolo, nu mi-e prea clar) şi umplându-le gura de frişcă, acoperindu-le faţa, sub camerele de luat vederi ale tuturor televiziunilor, inclusiv Antena 3. Mă trezesc în hohotul de râs al mulţimii şi al meu propriu şi râd aşa, până realizez că n-a fost decât un vis, câteva minute delicioase.

Nu ştiu dacă e de bine sau de rău, visul meu, ştiu doar că soluţii reale pentru târgul din primăvară, îngrijorarea şi chiar disperarea noastră, nu am. Asta înseamnă că funcţia de compensare măcar, tot şi-o realizează.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

*

Reclame

Doina Jela: Cu consternare şi durere, foştilor mei prieteni, chinezii


     La început, în vremuri totuși calme, evitam cu prudență subiectul, punând dezacordurile noastre pe seama diferențelor de opinii, a apolitismului, a neutralității. Erau prietenii mei, sau pur și simplu oameni pe care îi prețuiam, îmi plăcea să-i întâlnesc, să-i ascult, să mă asociez cu ei, îi creditam și simțeam că avem, în general aceleași valori din sfera onestității intelectuale, cu toate idiosincraziile pe care, din motive subiective, fiecare, nu ni le depășeam și nu era cazul să ne cerem să le depășim. ”Cine nu e cu mine e împotriva mea” este, în general, o atitudine în capcana căreia, nimeni, onest intelectual, cu excepția marilor fanatici, nu-și dorește să cadă.

Așadar, aveam o listă de oameni cărora le citeam cărțile, le urmăream evoluția, cariera, le încredințam cu plăcere opiniile mele și le ascultam pe ale lor. Despre Băsescu nu mai vorbeam de câțiva ani buni. Nu-l puteau suferi. Dreptul lor. Erau oameni subțiri, iar tipul se hăhăia, ceva de groază. Ei citiseră  tone de cărți, iar el nu știa cine este Cărtărescu. Și această ultimă obiecție este de înțeles: aflat la a treia-a patra generație de vorbitori, scriitori și consumatori de limbă română cu alfabet propriu, intelectualul român are o oroare specială, de oamenii necultivați. Există excepții, desigur. Una dintre aceste excepții, un om enervat de cât de frecvent se gargarisesc oamenii subțiri din România cu cuvântul ”elite”, a precizat că pentru el ”elită” înseamnă acea categorie de oameni, de indiferent ce profesie, agricultori, vânzători, tâmplari, profesori, medici, care-și fac treaba cât pot ei de bine. Care nu pot, nu concep s-o facă prost cu bună-știință.

Mă intorc deci: se hăhăie, nu a citit, se poartă golănește cu femeile, ziariste obraznice și indiscrete; în general, este autoritar și grăbit, poate chiar violent. Îi plac femeile, ceea ce este evident după câte femei frumoase și nu tocmai virtuoase a promovat. Țineam pentru mine observația că astea sunt cel mult criteriile după care îți alegi un soț, nu un președinte de țară. De dragul de a ne păstra prietenia. În chestiunea că nu  ascultă părerile altora și este prea încrezător în părerile proprii, mai aveam și eu câte o observație, care mi se părea de bun simț: când l-a numit pe H.R.Patapievici, i-a cerut și a ascultat sfatul lui Andrei Pleșu. La fel, când l-a promovat pe Mihai Răzvan Ungureanu. L-am văzut o dată într-o emisiune, în care o mare ziaristă îl critica, iar el o asculta respectuos, cu capul plecat, ca un școlar codaș pe diriginta clasei, aspră dar dreaptă.

În fine, ne aflăm azi, și eu și prietenii mei, într-o situație extremă. Două tabere se înfruntă sub ochii noștri și pe socoteala noastră. De o parte este Voiculescu, de cealaltă parte, Băsescu. De o parte Toni Greblă, de alta Monica Macovei. De o parte clanul Butoane, de alta Toader Paleologu, Sever Voinescu, Andrei Cornea, Sorin Alexandrescu și Ion Vianu, de o parte panouri de 20 de metri pătrați: ”I-AI FUNCȚIA!” cu Radu Mazăre, de alta, toate instituțiile și personalitățile europene. De o parte un plagiator și un aventurier susținuți de același Voiculescu, fiindcă Vântu s-a dezumflat, dispărând ca o bășică de săpun, de alta, în fine, acest președinte autoritar, hăhăit și care tot n-a reușit să-l citească pe Cărtărescu. Nu mai sunt vremuri să fii neutru. Iar prietenii mei nu mai sunt. Și în virtutea aceluiași drept la opinie, ei s-au aliniat în spatele lui Voiculescu, firește, despărțiți sanitar de el, prin girul unor nume onorabile, nu-i așa: Lucia Hossu Longin, Marius Oprea (Marius Oprea!!!!). Iar asta e o dramă pentru mine, indiferent ce se va întâmpla după duminică: prietenii aceștia ai mei, sau, mă rog, oameni pe care îi stimez, îmi plăcea să-i citesc, îmi inspirau încredere și, în ultima vreme, îi înțelegeam: unora le tăiase salariile, ca bugetari, altora le lăsase fără slujbă, soții/ soțiile – bugetari/bugetare, se află acolo. Unora, le-am spus că de pildă, dacă cineva a scris cu titlu de o șchioapă, în ziare, în timp ce era funcționar public: NU MI-E FRICĂ NICI DE SECURIȘTI, NICI DE CĂCAȚII ĂȘTIA DE LA PETERE (sic și pardon!), era cam de așteptat, să i se ia funcția. Că acest om, adevărată legendă a luptei antisecuristică, a trebuit să facă foame, îmi pare rău, firește,  dar că alt loc de muncă, decât în subordinea unui guvern pe care l-au  tratat astfel, n-a putut cu nici un chip să mai ocupe, n-am mai înțeles. Că acum trage în securiști cu gloanțe furnizate de Dan Voiculescu mi se pare halucinant.

Dar nu mă doare. Ce nu te omoară, te întărește, zicea un filosof. Mă doare însă că neutralitatea aceasta, în vremurile noatre de criză, când nu ești totuși, pus să alegi între ciumă și holeră, ci între ciumă bubonică și un guturai, nu a mai funcționat în cazul prietenilor mei; și îi văd zilele acestea alegând, senin, ba chiar cu convingere, – dreptul inalienabil al fiecăruia la alegere, nu? –  , ciuma bubonică. Nu-mi amintesc să fi trăit vreodată coșmarul de acum, când îmi văd prietenii, sau mă rog, prietenii de idei, aliniindu-se, senin, în spatele Antenelor, a lui Voiculescu, a lui Victor Ponta și a lui Antonescu, cauționând, e prea mult spus senin, dar n-am alt cuvânt, fărădelegile lor, minciunile lor, dublul lor limbaj, proasta lor calitate umană și intelectuală, lipsa lor de onestitate și de caracter. Nimic din tot ce-am înșirat eu aici să nu aibă pentru ei vreo valoare  nici înainte și eu să fi crezut asta?

Imediat după mineriadele din 1990, dacă nu mă înșel, eminentul critic Valeriu Cristea a scris un articol în care-și exprima compasiunea și înțelegerea pentru….Ion Iliescu. Monica Lovinescu, care-l prețuia foarte mult pe Valeriu Cristea, a scris atunci, consternată și îndurerată, un articol care se intitula ”Valeriu Cristea este un chinez”.  Era absolut pentru prima dată, când această femeie de o probitate morală și de o capacitate de înțelegere ieșite din comun, își exprima totala neputință de a înțelege.

Sunt convinsă că nu sunt singura care, în aceste zile, nu-și mai înțelege prietenii.  În ce mă privește,  minții mele total blocate i-ar fi cred mult mai ușor să înțeleagă un chinez-chinez, care-și vorbește în fața mea limba maternă, din care nu știu semnificația nici unui sunet. Și cât de bine mi-i înțelegeam, până mai ieri, pe prietenii mei…

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Doina Jela: Referendum pe Corabia Nebunilor


Într-una din cărțile lui autobiografice, cunoscutul disident rus Vladimir Bukovski, invocă  faimoasă anecdotă cu cele două nave care se întâlnesc în mijlocul oceanului, una plină cu idealiști care se îndreaptă spre paradisul comunist din Uniunea Sovietică, iar alta plină cu realiști care evadează din acest paradis. Pasagerii fiecăreia dintre cele  două nave sunt toți pe punte și le strigă din rărunchi celor de la bordul navei ”adverse”: ”Sunteți nebuni!”

Surdă de fapt la argumente și chiar la fapte, populația României a optat azi pentru una dintre cele două nave și strigă isteric, în direcția celeilalte. Cu siguranță, niciuna dintre cele două  nave nu duce în paradis. Foarte probabil ca, din cauza haosului și furiei pasagerilor, care mai și votează, în privința direcției de urmat, ori de câte ori le vine pe chelie, nu cum se face în locuri sănătoase mintal, la intervale clar convenite o dată pentru întotdeauna, amândouă să ducă până la urmă tot în iad, iadul pe care de bine de rău l-am evitat până acum. Dar cel mai sigur vom avea onoarea să ne ducă în iad corabia beată  condusă de Ponta și Antonescu,  fiindcă tot a spus primul la Bruxelles, că o țară nu e o navă. Dar ce e? O corabie a nebunilor în care nebunii au legat fedeleș echipajul și s-au îmbrăcat în uniformele lor. Cel mai sigur asta ne așteaptă și mă tem că bani de redresare nu vom primi, dacă-i trimitem la cerșit pe barcagiii ăștia doi. Nu numai fiindcă sunt plini de țâfnă și tupeu ciocoiesc, atunci când întind mâna, ci pur și simplu fiindcă sunt hoți dovediți. Ce mă interesează pe mine acum este întrebarea cum Dumnezeu se face că din nou, în cel mai nepotrivit  moment, românii se aruncă în acest război sinucigaș cu ei înșiși, așa cum se aruncă ori de câte ori la mijloc este soarta lor pur și simplu.

Nu am nicio certitudine că suntem, în mod fatal, mai învrăjbiți unii cu alții decât alte neamuri, nu există în sprijinul speculațiilor astea autodenigratoare nici un argument, cu excepția poftei într-adevăr remarcabile de autodenigrare și voluptuos autodispreț. Să nu-mi spună cineva că se poate extrage ceva serios despre identitate națională dintr-o singură frază, datând de mai bine de două mii de ani, a lui Herodot, dacă nu mă înșel, care ar fi spus că dacii sunt cei mai viteji dintre traci și ce minune ar realiza ei dacă ar fi uniți. Dezbinarea, ori unitatea populației unei țări, care, în ce ne privește, nu are două mii de ani, ci doar ceva mai mult de 150, fiindcă de atunci există statul său și conștiința sa de sine, nu vine din genă. Nimeni din cei care nu reușesc în ruptul capului să ne înțeleagă nu caută explicațiile acestui mister în urmă cu două mii de ani. Și nu e deloc indiferent dacă suntem sau nu înțeleși, fiindcă, din nou amintesc, plecăm curând cu traista în băț la cerșit prin Europa și prin lume. Ceea ce îi izbește pe ei, pe europeni, dincolo de acest dubios, clinic morb al autoderiziunii, este absența totală a unui set comun de valori, absolut indiscutabile pentru absolut toată lumea. Că este Constituția, sau Republica, sau Edith Piaf, sau Jean Monnet, sau democrația, sau Mohamed, toate popoarele structurate, coerente și funcționând ca o entitate aparte într-un ansamblu de entități, sunt alcătuite din indivizi, individualități care împărtășesc una, sau mai multe dintre aceste valori pe care nimeni nu le neagă nesancționat, nimeni nu le ia în râs fără risc și nimeni nu le pune la îndoială. Cum și în ce fel se formează o națiune, o comunitate în jurul unor asemenea valori, este foarte lung și complicat de spus. O spune istoria fiecărei nații în parte. Până atunci, constat doar că nu-mi vine în minte niciuna dintre aceste valori despre care să se poată spune că este împărtășită de absolut toți românii, iar asta cu siguranță pentru că ea nu există. Și cu siguranță niște dezbateri pe această temă organizate în instituții de învățământ, educație și cercetare, în programele școlare, prin tematica  de reflecție dată copiilor, ori la atât de lipsita de viziune, obedienta, slugarnica televiziune națională, ar da rezultate interesante. În anii 90, când s-au publicat memoriile Regelui Mihai consemnate de marele scriitor Mircea Ciobanu, iar mai apoi, când Regele însuși a venit pentru prima dată în România, după aproape 50 de ani de absență, am fost uimită de  profunda, statornica, fireasca iubire a acestui rege pentru poporul său. Știu că fără să fiu conștientă atunci de marea noastră carență națională, mi-am spus: Dacă un om de calitatea acestui om, ne iubește atât, înseamnă că este ceva de iubit în noi, iar noi nu vedem.

De la începutul anilor 90, ani ai tuturor speranțelor, e de spus că nefondate pe nimic, lucrurile n-au avut timp să se  amelioreze în direcția acestui autoexamen lucid-iubitor. Dacă întrebați astăzi o sută de adolescenți ”Ce iubești tu la poporul tău?” mă tem că 80 dintre ei vă vor râde în nas, iar de la ceilați 20 veți obține 20 de răspunsuri diferite.

Veți vedea mai ales că în mai toate cazurile, răspunsul va trăda o endemică, alarmantă absență a stimei de sine, adică rușinea de a fi român, a atât de popularului Cioran.

Construirea unui set de valori comune ar putea începe cu un vast program național de reclădire a stimei de sine. Într-adevăr, dacă regele Mihai ne-a iubit 50 de ani, o fi ceva de iubit în noi înșine. Și numai când ne vom iubi destul pe noi înșine, nu ne vom mai îmbarca pe două corăbii, urlând isteric unii la alții, frați la frați, copii la părinți, prieteni la prieteni, în loc să privim atenți  la barcagii noștri care nu-și iubesc decât propria piele și nu vor deloc, săracii, să ajungă cu ea la răcoare.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu„, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Doina Jela: Democraţia abandonată de câinii ei de pază


Cea mai detestată categorie ”profesională” în România sunt, cu siguranţă,  politicienii. Chiar şi într-un dialog mai raţional, lucru deja rar în România, tot ce-l poţi face pe interlocutorul tău, de cele mai multe ori furios pe ”o tabără sau alta”, să  admită,  este că pot exista şi printre politicieni excepţii. Pot exista, dacă ţii neapărat, dar atunci când nu le ”înghite” regula şi nu le nivelează, aducându-le la numitorul comun al nepăsării arogante faţă de alegători, excepţiile sunt rejectate scurt, fără milă din sistem, iar când nu se lasă rejectate, ele sunt distruse, pur şi simplu.

În cel mai bun caz, războiul dintre Traian Băsescu pe de o parte şi politicienii reuniţi în parlament şi guvern, în curând, poate şi în magistratură, Curte Supremă, Curte Constituţională şi agenţii guvernamentale, este, în viziunea majorităţii, un război între un fost mafiot, care a trădat şi acum trebuie să piară, şi restul clanului mafiot, care-i aplică pedeapsa cuvenită trădătorului.

Trebuie să fie ceva bun simţ şi în percepţia asta. Dar tot atâta bun simţ este şi în ideea că, dacă atunci când s-a aflat printre noi, oamenii decenţi, cum ar veni, care nu ”ne murdărim” intrând în politică şi nu vrem să ne murdărim nici măcar vorbind despre ea, X ne-a apărut ca un om de treabă, decent, ca şi noi, el n-ar fi putut deveni, automat, un exemplar detestabil şi nedemn de încrederea noastră, imediat ce ales de noi, a făcut pasul, aderând la această infamă tagmă. Ştiu, puterea corupe, iar puterea absolută corupe în  mod absolut. Dar o putere pe care X o dobândeşte pentru patru-cinci ani, numai, pe care alegătorii i-o pot retrage aşa cum i-au dat-o, la fiecare tur de alegeri, nu mai are timp să devină absolută ca să-l corupă în chip absolut pe alesul meu. Oricât de proastă şi de coruptibilă ar fi substanţa umană cu care a intrat el, ca politician în acest joc. Să fim serioşi: inşi ca Prigoană, Mazăre, Greblă, şi alţi văcari, văcăroi, catarame, plăcinte, ar fi putut intra prunci de o zi în politică şi i-ar fi fost suficiente şi trei zile puterii ca să-i corupă.

Întrebarea este alta: unde i-a fost capul alegătorului atunci când a votat pentru el? Unde i-a fost flerul, perspicacitatea, bunul simţ  şi priceperea la oameni? Răspunsul este că alegătorul român, care nu mai ia nicio marfă direct de la producător, ci prin intermediari, şi marfa aceasta modernă, reprezentantul său, politicianul, o cumpără tot de la intermediar. Şi de aici pot deduce că, dacă cea mai detestată categorie din România este politicianul, de departe cea mai detestabilă şi periculoasă  este de fapt  categoria profesională a intermediarului, a vânzătorului de iluzii, de imagine, a propagandistului.

Or, din care categorie profesională s-a recrutat în România post-decembristă acest intermediar de lux între omul de rând, alegătorul, şi alesul său. Vă amintiţi cine l-a făcut pe Becali un om politic cum nu se poate mai acceptabil? Cine pe Vântu şi pe Voiculescu? Cine pe Năstase? Cine pe Prigoană, cine pe Mazăre?

Toţi marii agenţi de propagandă au fost recrutaţi dintre cei mai străluciţi oameni din presă, rărind până la ineficienţă şi eroism şi aproape până la dispariţie, efectivele acestei a patra putere în stat, numită generic peste tot”câinele de pază”  al democraţiei.

Visam într-o vreme, mai pe la începutul anilor 90, când îi citeam, sau ascultam  cu emoţie pe Stelian Tănase, sau Emil Hurezeanu, sau Lucia Hossu Login, sau Mircea Dinescu, sau C T Popescu, cum se vor pune ei în fruntea breslei acesteia pentru care am un respect cu totul special, instituind nişte mecanisme de autocontrol şi sancţionare atât de eficiente încât democraţia să poată trăi cu uşile vraişte, perfect păzită de câinii ei de pază. Aş fi văzut filme ca ”Z”, sau ”Toţi oamenii preşedintelui”  de zeci de ori, cu mult mai multă fervoare decât aş fi văzut ”Pe aripile vântului”.  După o vreme, când mi-am dat seama că ziariştii aceştia nu sunt nici ei nişte îngeri, iar codul lor deontologic nu poate fi chiar un jurământ de  sărăcie, castitate şi credinţă, am început să visez la altceva. Am început să-mi imaginez cât de bine i-ar merge democraţiei, dacă ar fi atât de bogată ca Vântu, Voiculescu, Prigoană, Patriciu, încât să le dea jurnaliştilor talentaţi pe care-i privatizează  aceştia, suficienţi bani ca să o păzească pe Ea şi valorile Ei, cu aceeaşi ardoare cu care îi apără acum pe ei şi valorile lor.

Or, mecanismul acesta al intermedierii, deşi corupt azi până la osie, este perfect funcţional: dacă omul politic, ori candidatul la o carieră politică are suficiente mijloace, sau, de ce nu, garanţia că le va acumula  repede, el îşi va putea plăti regeşte intermediarii care să-i ”lucreze” şi să-i vândă imaginea. Cohortele de analişti, politologi, moderatori, care  tranformă albul în negru şi negrul în alb, hoţii în negustori cinstiţi şi delapidatorii în buni gestionari ai avutului public, sunt azi dovada vie a acestei perfecte funcţionalităţi a unei maşinării împotriva naturii.

Ei  zăpăcesc mintea alegătorului, dezinformându-l, voit, şi inoculându-i, fie şi ne-voit, dar ca efect secundar,  percepţia că toţi sunt o apă şi un pământ, nu doar politicieni înbuibaţi şi corupţi, ci şi ei înşişi: câinii de pază ai averilor dobândite prin furt, de politicieni. Totul pentru ca, puterea unei nulităţi absolute ca Radu Mazăre, de pildă, să devină absolută şi, detestat de tot oraşul care s-a ruinat în cei nu mai ştiu câţi ani de când e primar,  acesta să fie ales şi reales, probabil până la moartea lui şi a oraşului.

În ce mă priveşte, am convingerea că într-o bună zi, orice regim instaurat prin forţă cade, şi că orice mecanism corupt sfârşeşte prin a  se dezmembra din toate încheieturile, cotropit de putreziciune. Din experienţa istorică se ştie că atunci când regimurile totalitare cad, agenţii de propagandă plătesc şi ei, ca şi liderii politici în slujba cărora s-au pus. În fond, în dreptul comun, nu doar făptuitorii ci şi instigatorii răspund penal. Nici măcar n-a fost nevoie să vină o democraţie curată, asistată şi cenzurată, pentru ca manipulatorii care au năucit lumea cu minciuni şi au dărâmat prin dezinformare şi propagandă guverne, să fie judecaţi şi pedepsiţi o dată cu stăpânii lor, alungaţi de la putere sau închişi, asemenea unor răufăcători, deloc mai prejos ca aceia. A fost nevoie doar de furie şi dezorientare.

Nici în cele mai rele coşmaruri n-ar trebui să ne dorim aşa ceva. Şi nici nu cred că ne paşte un asemenea pericol. Nu numai fiindcă regimul Ponta/Antonescu nu este unul totalitar, în sensul că nu are vreo ideologie care să-i coaguleze bezmeticele măsuri şi să mobilizeze masele în spatele lor. Ce ar fi însă imperios necesar ar fi ca măcar breasla trădată, atâta câtă a mai rămas din ea, atâta câtă îşi mai merită numele de câine de pază al democraţiei,  să îi sancţioneze cumva pentru trădare,  determinându-i prin  oprobriul exprimat, să-şi mute câştigurile private, de câini de pază privaţi, în vreun paradis fiscal şi să plece şi ei acolo, lăsându-i alegătorului buimăcit răgazul să se dezintoxice, şi să-şi limpezească privirile, bazându-se pe propriul fler, bun simţ, perspicacitate.

Nu spun că n-ar trebui ca şi în România,  fiecare să fie şi pe mai departe, liber să fie câinele de pază al cui vrea el şi să-şi fixeze singur sau împreună cu stăpânul preţul. Ar fi soluţia ideală pentru toată lumea. Dar pentru asta, perioada de dezintoxicare este absolut necesară.

Îi este alegătorului  mai necesar ca aerul răgazul acesta pentru a  deveni, din supus, cetăţean.

Asta fiindcă singurul, absolut singurul care-şi poate apăra mult-puţinul avut şi mult puţina democraţie este chiar el, beneficiarul ei: cetăţean şi nu supus. Nu are de ales, e limpede. El nu are mijloacele materiale să-şi plătească un câine de pază de talia lui Mircea Badea sau Ciutacu. Aceia sunt nişte fiare, nu câini şi oricine şi i-ar dori să-i păzească avutul.  Dar omul de rând, supusul, nu poate aspira nici măcar la un câine de agresivitatea Danei Grecu, de eficienţa  şi distincţia Corinei Dragotescu,  de infatuarea lui Gâdea şi Răzvan Dumitrescu. Nici vorbă  să poată visa  să plătească rafinamentul intelectual al unor analişti politici convertiţi în agenţi de propagandă, care nici nu au nevoie să scoată vreun sunet. Ei costă foarte scump numai dacă apar.

Are dreptate să  simtă că sunt toţi o apă şi-un pământ şi să se declare neputincios: nu are aceşti bani şi gata. Şi n-o să-i aibă nici dacă transformarea aceasta, din cetăţean în supus, adevărată metanoia, s-ar petrece cumva, peste noapte. Şi, totuşi,  nevoia îl va împinge să se transforme într-o bună zi. Va înţelege, în afară de ceea ce ştie deja, că nu trebuie să aştepte nimic de la politicieni, că trebuie să-şi păzească fără intermediari, singur, singurel, sau ajutat de vecinul nemijlocit cunoscut şi de încredere, cu calm şi vigilenţă, puţinul care i-a mai rămas.

Fiindcă altfel, politicienii, prin intermediarii lor,  îl iau chiar tot. Şi, colac peste pupăză, îl vor şi obliga, în curând, să le înalţe imnuri de slavă şi de recunoştinţă, pe care, deocamdată şi le înalţă singuri sau prin propagandişti.

*

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu(Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu”, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

Invitata de azi: Doina Jela


Alertă maximă: în România 2+2 incep să facă 5!

Sau despre ineficiența stranie a împotrivirii românești la rău.

M-am gândit intens zilele acestea la această temă și am și scris câte ceva. Spuneam că atunci când am vizitat, în urmă cu vreo zece ani, Biblioteca de Samizdat ”Libri prohibiti” de la Praga, condusă de un apropiat al lui Havel în ale disidenței, Jiri Gruntorad, am fost izbită de o trăsătură a aproape tuturor documentelor și obiectelor expuse acolo: imaginația, umorul, relaxarea și stăpânirea de sine care le generase, pe toate, aproape fără excepție.  Atunci am interpretat fenomenul într-un fel foarte congruent cu datele mele în materie de disidență românească. Comparându-i cu încrâncenarea, năduful, dramatismul efortului persuasiv al disidenței noastre, ca și violența sângeroasa, sălbatică a reacției care i-a corespuns, mi-am spus că cehii erau superficiali, ușuratici, puși pe distracție și pe voioșie, atunci când totul în jurul lor se prăbușea. O singură nedumerire persista: de ce disidența lor fusese atât de eficientă, iar a noastră dăduse doar victime  solitare și eroi și uneori victime eroice?

Văd altfel lucrurile azi: și ele nu sunt în favoarea noastră. În spatele seriozității cu care dialoga Vasile Paraschiv cu Nicolae Ceaușescu și sălbăticia cu care a fost bătut apoi, stătea, de o parte și de alta paralizantă, frica. În spatele umorului ceh stătea, relaxată, matură, neclintită, încrederea în sine și în dreptatea proprie…

Câtă eficiență are să te adresezi unui nebun, cu ”Mult Simate și Iubite, uitați ce ne-ați promis și ce ne dați?” într-o scrisoare plină de adevăr și de curaj, pe care o citește doar el, dacă o citește, și securiștii care apoi îți înscenează sinuciderea. Sigur, o ascultă la Europa Liberă o țară întreagă, încremenită de frică și empatizând cu tine, sau nu, dar și dacă empatizează o face practicând  ”disidența în gând” de care tot noi, cu autoderiziune, am omologat-o.

Nu vreau să intru acum în detaliile elaborărilor prin care fiecare își justifica neputința solidarizării și frica. Nimănui nu i se poate cere să fie erou. Fiecare își poate cere asta doar sieși. Este adevărat că în România a mai existat o formă de a respinge solidarizarea tipic națională: o anume megalomanie. Paul Goma nu era destul de talentat, ca să se coboare scriitorul român la solidarizarea cu el, Vasile Paraschiv nu era destul de reprezentativ, pentru ca intelectualul român să-și pună semnătura sub el, și la fel, ceva a avut și Radu Filipescu, și Doina Cornea, și Dinescu. Niciunul nu era destul de bun să ne solidarizăm cu el, nu? Dar sigur, mai ales frica infantilă de un părinte care și-a pierdut mințile, cu atât mai mult cu cât și-a pierdut mințile.

Un argument că ea a fost cel mai puternic factor de inhibiție, este că și grațioasele și atât de eficientele pere din plop n-au apărut decât prin noiembrie 1989, când colosul își arătase de jur împrejur, picioarele de lut și găunoșenia. Or cehii uzaseră de mult, aproape de la bun început, de un întreg arsenal de asemenea mijloace cu care câștigaseră o simpatie nevăzută, surdă, de  neidentificat, de nepersonalizat și de nestăvilit. Nu mai dau exemple.

Trăim azi, în România democratică  frica a dispărut. Dar n-a rămas în locul ei eficiența și ingeniozitatea.  Dovadă că trăim aici și acum în plină ficțiune orwelliană. Absurdul și nu frica, a amuțit pe toată lumea, sau a  creat o așa hărmălaie încât nimeni nu mai aude pe nimeni, ceea ce tot muțenie înseamnă, din punct de vedere al eficienței.

Ceea ce mă face să mă întorc din nou la admirația mea pentru cehi și să mă întreb ce-ar face ei în situația asta, a cărei descâlcire trebuie începută dintr-o margine, adică, demisia premierului Victor Ponta. Și ce-mi imaginez eu că ar face ei, inventivi și ingenioși și apți să găsească mereu soluții  eficiente, chiar și pentru cele mai absurde situații, sunt următoarele: ar ieși la o terasă, ar lua câte o bere Pilz și în timp ce o beau,  relaxați  și calmi, și-ar aduce aminte cui a promis doctorul în drept Victor Ponta, că, dacă  pagiatul lui se dovedește își va da demisia din funcția deja supremă în stat? În fața cui nu o poate el întoarce ca la Ploiești că n-a  promis demisia dacă se dovedește plagiatul, ci dacă el îl recunoaște și iaca, nu-l recunoaște?  În fața cui nu poate spune el că uite, acum trece prin parlament  o hotărâre de guvern, că plagiat este doar dacă nu schimbi copertele unei lucrări, nu dacă furi din ea, 80 de pagini. Promisiunea că-și dă demisia, pur și simplu, a făcut-o decât unui jurnalist de la El Pais. Sunt sigură că niștre cehi, în locul nostru, decât să trăncănească până la leșin la TV, pe Facebook, sau în presă, s-ar amuza să scrie, care mai de care mai plin de umor, la El Pais, în nume propriu, sau al organizației pe care o reprezintă,  cerându-i să găsească el o comisie internațională de experți, care să decidă asupra vinovăție sau nevinovăției  lui Victor Ponta, primul ministru al țării lor, ajutându-l astfel, să-și țină promisiunea. Nu este nici o opțiune atât de riscantă și de dramatică, precum a fost disidența singuratică a disidenților noștri, iar curajul cerut nu are de înfruntat frica imensă cu care au avut de luptat ei, când cei mai mulți s-au resemnat să se lase stăpâniți de ea . Nu trebuie decât umor, tenacitate și eficientă, vreme de o jumătate de oră.

Asta fiindcă trecerea de la statul de drept la arbitrarul total se face printr-un prag aparent neimportant: pragul lui 2 plus 2 fac 4, acum și în eternitate,  în orice loc de pe glob. Fie și în România unde s-a născut absurdul și unde îi merge azi mai bine ca oricând.

DOINA JELA

DOINA JELA  este  scriitoare, autoare a unui important numar de volume care investigheaza si analizeaza regimul comunist din Romania, cum ar: „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist”- 1995- Humanitas, Bucureşti, „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi,  1997, ( Ediţia a II-a Vremea, 2005), „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998, ( ediţia a II-a Humanitas, 2004), „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”,  Humanitas, 1999, (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002), carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui tortionar”, 2001), „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”,  în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu,  „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist” în colab. cu Vladimir Tismăneanu (Curtea Veche, 2006); „O suta de zile cu Monica Lovinescu”, editura Vremea, 2008.

A îngrijit ca editor la Humanitas si apoi Curtea Veche Publishing numeroase volume de acelasi profil.  A fondat si a fost multi ani  secretar al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România (AZIR), filiala românească a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni  cu sediul la Bruxelles (AEJ).

noi nu mai credem in eroi (II)


La inmormantarea lui Vasile Paraschiv – cel mai autentic dizident roman, cel mai longeviv si cel mai activ dintre toti, la inaltimea caruia se ridica poate, doar Doina Cornea – au fost aproximativ 50 de persoane, si s-ar putea sa exagerez. S-ar putea sa exagerez pentru ca, sincer, imi era rusine sa-mi ridic privirile si sa ma uit in jur, nevenindu-mi sa cred cat de putina lume a venit. Adica familia, cati dizidenti au mai ramas in picioare si se mai pot deplasa,  Iulius Filip, Ana Blandiana si sotul, Doina Jela, Doru Braia si inca cativa. Niciun reprezentant al presei. NICIUNUL. Nicio camera de filmat (a facut cineva fotografii pentru familie). Toata ziua de ieri, Duminica 6 februarie, nu s-a dat nicio imagine, nicio stire pe niciun canal TV. Nici la televiziunea nationala.

*

O cunostinta mi-a spus ca a vazut un anunt laconic pe kroll-ul uneia dintre televiziunile comerciale, nu-si mai aminteste care (adica pe benzile alea care ruleaza in josul imaginii).

Mai sa fie! Intorc privirea roata si nu-mi vine sa cred! Unde-s Dinescu, Hurezeanu? Dizidentii nostri de carton vestiti? CTP-ul cu toata faima lui de intransigenta, de figura fara fisura, de caracter fara cusur, de probitate morala? Unde-au fost fatucele cu microfonu’ sa ne intrebe, sa-i intrebe de fapt, cum se simt intr-o asa ocazie?

*

Rusine tuturor jurnalistilor!

*

Dar …….. cel mai dureros! unde-au fost Romanii, cei pentru care Vasile Paraschiv s-a luptat toata viata lui??! Pentru care si-a sacrificat sanatatea, si-a pus in pericol viata lui si a familiei lui? Nimeni sa nu fi fost interesat, impresionat, miscat de efortul supraomenesc al acestui om? De altruismul lui si increderea de nezdruncinat ca are dreptate si ca dreptatea va izbandi pana la urma? Pentru cine s-a luptat Vasile Paraschiv? Si de ce?

*

ma gandeam cu oarecare dispret si groaza ca nu-l meritam, ca nu meritam nici macar o zi din viata lui.

*

Pentru ca noi nu mai credem in eroi 😦

de ce nu-mi aduc aminte niciodata


… cand sunt intrebata, care sunt filmele mele preferate? Cartile muzica, culorile, florile … Adica, nu ca nu-mi aduc aminte dar, ezit, ezit, ezit indelung ca si cum asta ar fi o intrebare hotaratoare, cu putere de viata si de moarte, asupra mea … asupra lor? De parca destinul meu (sau destinul lor?) s-ar schimba intr-o oares’care masura daca as alege o carte sau alta, daca nu mi-as aminti toate filmele pe care le iubesc … Si niciodata nu mi le amintesc pe toate. Si mi-e atat de teama ca voi uita ceva important, ceva definitoriu, ca voi nedreptati ceva sau pe cineva incat raspunsul meu se lungeste, privirea se adanceste in pamant …

– aaa, filmul meu preferat … filmele mele preferate … desigur … imi place … aaa. Mda.

*

Dar sunt multe. Si diferite. Am revazut azi „The Way We Were” absolut SUPERB cu Barbra Streisand si Robert Redford, in regia lui Sydney Pollack (din 1973! wow!). Cat de frumos era RR! Breath taking! Cat de fermecatoare BS! Imi amintesc ca acum cativa ani (desigur si intr-o alta dispozitie sufleteasca),  am plans in hohote de la jumatatea filmului inspre sfarsit. Imi place „Ladri di biciclette” (facut in 1948 de Vittorio de Sica), „La Seconda Notte di Nozze”, am uitat de cine e, filmele lui Zhang Yimou, „Blow-up” al lui Antonioni, „Persona”, „Decalogul” lui Kieslowski, Barton Fink al fratilor Cohen ….. si cate si mai cate! si toate astea pe langa raspunsurile clasice, pe care le da mai toata lumea si care sunt si ele valabile: Nasul, Once Upon a Time in America …. s.a.m.d.

*

Si cartile, oh cartile! Numai in noiembrie si decembrie 2010 am avut 6 favorite (asta e extraordinara, ba nu, asta e mai buna, asta e si mai buna decat celalte doua, asa ceva n-am citit niciodata, extraordinar, nemaipomenit, cel mai, cea mai!): „Clopotul”, „Masina de iubit, cea sacra si profana”, „Marea, marea” ale lui Iris Murdoch, „Alte glasuri, alte incaperi” al lui Truman Capote, ‘Marele Gatsby” al lui Scott Fitzgerald si „Cazul Nichita Dumitru” al Doinei Jela. Cum sa alegi intre toate cartile pe care le-ai citit? Cum sa faci ierarhii, alegeri … Cum sa spui astea da si astea nu, cum si-o fi facut canonul, musiu Harold Bloom?

*

Muzica? Aici sunt complet descumpanita si am cele mai putine raspunsuri.

– n-ascult manele, imi incredintez interlocutorii care inca asteapta curiosi un raspuns. Si mai departe nu stiu sa zic. Retorica mea se face praf, verbul se dilueaza, substantivele dispar. Numele proprii imi par de neatins.

*

Pentru ca pur si simplu imi este imposibil sa aleg! Please, don’t make me do that!