năstase vs. banciu sau cum totul e despre ei


ACESTA ESTE UN PAMFLET. 

^^^^^^^^^^^^^^^^^^

Deschid laptopul. Intru pe Facebook. Surfez. Dau peste cineva care comentează bălăcăreala dintre adrian ”pușcărie” năstase și nenea banciu. Intru și citesc ce-i scrie năstase lu’ banciu. Mă irită îngîmfarea lui, siguranța lui, văd dincolo de veninul pe care-l aruncă înspre banciu convingerea lui că n-a greșit cu nimic.

Comentez despre asta într-un grup pe Facebook unde sînt activă. Și citită.

Și apoi mă lovește.

Toată viața noastră este despre ei. Cum s-ajungă ei la putere. Cum să rămînă ei la putere. Cum să plece ei de la putere. Cum sînt ei hăituiți de DNA. Săracii… Cum îi aleargă Kovesi cu cătușele prin curtea școlii. Cu cine se încuscresc. Ce amante au. Cum îi cheamă pe copiii lor. Cum arată copiii lor. Cu cine se întîlnesc copiii lor. Cu cine se căsătoresc copiii lor. Cum arată nunțile lor. Cum ajung ei la închisoare, băă, năstase, ai fost la închisoare, bă. ai fost la închisoare de două ori! Ai uitat deja? uite, scriu cu bă ca tine, bă, învăț de la ăia mai mari. o fi vreo chestie aristocratică asta, să scrii cu bă tot la două vorbe, bă. Cum fac ei depresii că sînt condamnați pe nedrept. cum se împușcă pe lîngă gît. cum își riscă cariera și onoarea doctorul brădișteanu pentru ei. Cum ies ei de la închisoare. Ce fac ei după ce ies de la închisoare. Cum îi nedreptățește lumea după ce ies de la închisoare. Cum au uitat că au făcut vreodată ceva greșit. Cum ne-au dat ei înapoi pensiile și salariile, ce, bă, ce? nu sînteți mulțumiți? că puteam să nu vi le dăm nici pe alea. cum au scăzut sau au mărit ei tva-ul. cum se îmbracă ei frumos și-n țoale de firmă. cum vorbesc ei la televizor. ce mașini au. cum n-au bani pentru profesori. nici pentru spitale. nici pentru cultură. ce afaceri de succes au ei, rudele lor, pretenarii lor. tu cîte afaceri de succes ți-ai deschis în ultimii 5 ani? cum să-i dăm jos și să mai petrecem o vară prin piețe să strigăm jos ponta, jos băsescu, cum trebuie ei încurajați și periați. cum n-au avut bani să termine o autostradă nici anul ăsta. astea sînt grijile noastre. avem și noi griji. nu, nu vă bateți capul cu noi, lăsați, domniile voastre, noi sîntem niște nimicuri, o masă informă și utilă doar la alegeri. mai murim cîte unul, mai se naște unul și-l învățăm de mic să aibe griji.

între timp ni se duce viața. visele de glorie, de dragoste, totul se duce și nu ni se întîmplă aproape nimic.

noi cînd mai trăim? noi cînd mai trăim? pe noi nu ne mai întreabă nimeni de nimic. nimeni nu se gîndește la noi, ce depresii om avea, ce dureri, ce nevoi, ce îndoieli, ce tristeți. noi unde să ne plimbăm copiii? sau cățeii? unde să ne scoatem nevestele? cu ce să le îmbrăcăm? nevasta ta se îmbracă de la salvatore feragamo? da de ce fratele meu? de ce? de ce ești tu un luzăr și n-ai bani de salvatore feragamo? de ce n-ai șase case? vile? de ce nu te întreabă nimeni cum trăiești? de ce n-ai cămăși de la paul and shark? de ce n-ai lexus? de ce nu se vorbește de tine la televizor? de ce fratele meu? pentru că nu contezi? da, cred că de aia.

pentru că ne-am spălat pe cap și-n cap cu ei.

totul despre casele lor, viețile lor, femeile lor, amantele lor, copii lor, frezele lor, gîndurile lor, durerile lor, părerile lor. totul este numai despre ei.

scriu și eu, ca ei, la începutul articolului: acesta este un pamflet. pentru că e adevărat. toată viața noastră e un pamflet. nimic autentic, nimic serios, nimic adevărat.

Reclame

cine a omorît-o pe Elena, femeia de serviciu de pe calea victoriei?


după 35 de ore de chin petrecut pe un bloc de 8 etaje, Elena, femeia de serviciu care avea ori 53 ori 60 de ani, (arafat a zis azi că avea 53 de ani, gizăăăs, ”bătrîna” de 53 de ani!), în funcție de surse, s-a ridicat brusc în picioare și s-a aruncat pe trotuarul dintre Biserica Albă și blocul a cărui scară o curăța în fiecare zi lăsînd angajații ISU, poliția, televizioniștii și privitorii cu gura căscată.

erau și mai mulți copii de față.

IMG_1629

eram și eu acolo, fix atunci. mda. eram de fapt în drum spre o premieră la cinema studio, care e la cîteva străzi distanță, și am trecut să văd dacă, așa cum am auzit, lîngă bloc NU s-a instalat o saltea pneumatică, o plasă de siguranță, ceva. ieri m-am contrazis pe tema asta:

nu, nu se poate să nu fi pus o plasă, o saltea, așa se face, sigur e acolo, de aia stă toată lumea așa liniștită. sigur e o plasă de salvare. au adus ei o plasă de salvare de atîta timp. nu se poate să fi stat și să se fi uitat la ea cum vrea să se omoare și să nu facă nimic.

În ciuda tuturor semnalelor de alarmă pe care mi le dă de 25 de ani viața în România, mintea mea refuză să creadă sută la sută că societatea asta nu are nicio plasă de salvare. nici la propriu, nici la figurat. că, dacă mă lasă mintea, dacă mă lasă puterile, dacă nu mai îmi găsesc o sursă de bani, pot muri în cîteva zeci de ore, ”cu zile”, cum urlau rudele și prietenii femeii după ce s-a aruncat.

a murit cu zile, să știți.

Știm. IMG_1631 Dar era cald și soare, și erau Rusaliile, și ea era bătrînă, BĂTRÎNĂ la 60 de ani 53 de ani!! – că speranța de viață în România la femei e pe la 75 de ani dar noi ne considerăm bătrîni și inutili de la 40 și atunci la ce ne mai folosește speranța de viață? de la 50 de ani pînă la 75 n-ai decît să traversezi 25 de ani de inutilitate după mințile înguste și meschine de azi – și mai era și femeie de serviciu, un păcat de neiertat, o vină. Era un rebut social deci, care nu merita atîta efort. Păi nu? Nu e munca rușinoasă? Să furi zeci de milioane de euro pînă la 39 de ani ca Vâlcov, să-ți ascunzi tablourile în pereții caselor prietenilor, să jefuiești România, astea nu-s rușini. astea-s fapte de laudă. dacă pe acel acoperiș de bloc ar fi stat adrian năstase, cuprins de remușcări pentru cum și-a bătut joc de țară, adrian năstase, un sinucigaș amator după cum ne amintim, sigur nu rămînea el nesalvat. pentru așa un ticălos s-ar fi găsit, cu siguranță, idei și resurse. și-a sacrificat doctorul brădișteanu onoarea, era să-și sacrifice și cariera, a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare, în dosarul privind favorizarea deținutului, pe atunci, Adrian Năstase… nu e rușine să furi, să fii un nenorocit. poate e rușine să furi puțin, să furi o găină, aia da. dar să furi zeci de milioane de euro e ceva mi-nu-nat! rușine e să fii sărac, să fii simplu, să n-ai nu știu ce cultură. e o rușine să-ți moară copiii, să fii trist, să fii melancolic, să ai depresii, să nu știi cum să tratezi cu mîhnirea ta. astea sînt rușini în românia. nu glumesc. nu sînt metafore astea. FIX AȘA SE GÎNDEȘTE. IMG_1636 cînd am ajuns lîngă biserica albă, prea albă și prea frumoasă și PREA LINIȘTITĂ în contrast cu tragedia de lîngă ea, lumea care o păzea sau o privea era calmă și mai degrabă plictisită. am auzit de prea multe ori chicoteli, rîsete și remarci foarte crude, făcute în special de tineri. nu pentru că ăia mai bătrîni ar fi fost înzestrați cu mai multă compasiune ci pentru că, dacă mai înaintezi în vîrstă, vezi că-n viață nu e chiar ca-n filme, mai și decazi, te mai și lovești, mai ai și insuccese, nu e totul numai o ascensiune pe un drum presărat cu petale de trandafiri:

nu se aruncă odată? să se arunce odată, să terminăm circul. să se arunce odată, să plecăm acasă. asta-i nebuna aia care stă de ieri pe bloc.

forțele de ordine 11149274_438456623003016_84335479554938789_nerau și ele calme și relaxate. de fapt, dacă n-aș fi văzut ceva ce semăna cu un cap pe acel acoperiș, asta mai din depărtare, era ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. poate singurii care chiar s-au stresat în această lungă cumpănă au fost cei de pe acoperiș care îi mai dădeau din cînd în cînd apă. și ea o lua, chiar dacă nu vorbea cu ei. stătea acolo și dădea din picioare. stătea cam în aceeași poziție, vreo 25 de ore a stat aplecată și cu genunchii flexați. în ce hal de disperare să fi fost femeia asta dacă a stat zeci de ore aplecată cu privirea fixată într-un punct și cu genunchii flexați?? la un moment dat s-a așezat. nu vorbea cu nimeni.

aproape nimeni nu mai credea că Elena se va arunca. eu speram că va obosi și va renunța. la un moment dat, angajații ISU au adus salteaua, vestita saltea după care s-a scotocit timp de 35 de ore pînă în Argeș – probabil au mers pe jos pînă acolo după saltea și s-au întors tot pe jos -, și au lăsat-o pe trotuar nedesfăcută. apoi au plecat. după cîteva minute s-au întors și s-au uitat la saltea. au plecat. s-au întors și au luat-o de acolo. au mai trecut cel puțin 5 minute. apoi au adus-o desfăcută și dezumflată și au plecat. și gata. IMG_1668 Elena, aflată într-un șoc continuu, într-o criză de 35 de ore, n-a mai suportat să vadă și aceste vînzoleli amatoricești, s-a ridicat brusc în picioare și s-a aruncat. S-a lovit de un balcon, s-a rostogolit în aer și s-a lovit cu un zgomot înfundat de asfalt. capul i s-a făcut țăndări, și chiar de la distanța la care mă aflam am putut vedea asta. nu ca în filme, cu mortul căzut într-o poziție drăguță și cu un firicel de sînge estetic lîngă cap. Lumea a început să țipe și să plîngă. cunoștințe și rude de-ale ei erau de față. groaznic!

erau și copii de față. 

să vadă și ei, de mici cum e viață. sau? un bărbat între două vîrste a început să strige la forțele de ordine:

n-ați făcut nimic! nimic n-ați făcut. n-ați făcut nimic! nimic! nimic!

un cameraman a început să ne filmeze. căuta avid cu camera reacțiile noastre, lacrimile, urletele, frica. un alt bărbat, care venise cu prietenii lui să vadă ce se întîmplă de puțin timp, a început să strige la cameraman:

groparule, groparule, ești un gropar, groparule!!

m-am mai uitat cîteva minute la fețele celor din jur și am plecat. mai mulți din cei prezenți s-au îndepărtat atunci. o sfîrșeală și un sentiment tîmpit de neputință plutea în aer. eram fericită că trăiesc și mă simțeam vinovată că sînt fericită. și apoi iar eram fericită. viața e un dar. cît de des apreciem? sîntem conștienți de asta? de cîteva ori în viață, poate. Pe locul unde-a căzut a rămas o pată albastră. nu roșie, albastră. de la ceva detergent sau cine știe ce.

albastră.

erau și copii de față. 

albastră. o pată albastră. IMG_1666 românia n-are plase de siguranță. de niciun fel. doar cei bogați au plase de siguranță. ăsta e adevărul. urmărind drama acestei femei simple m-am gîndit la mine și la cei apropiați. știu că n-o să ne salveze nimeni și nimic dacă vom fi vreodată la vreo nevoie. pentru ei și pentru mine va trebui să mă întăresc 100% în așa fel încît să n-am nevoie de nimic de la cei din jur. doar că atitudinea asta mă dezumanizează. ne dezumanizează. oamenii sînt făcuți și din slăbiciuni nu numai din tării. oamenii sînt făcuți să stea împreună și să trăiască împreună cu slăbiciunile și tăriile lor. cu fericirea dar și cu bolile, cu necazurile. e ca-ntr-o căsătorie: cine ne-a unit ne-a unit la bine și la rău. și cine iese din legămîntul ăsta, nu face bine, face rău. IMG_1663 puține lumînări. poate pentru că nici nu știi ce să mai zici. nu niște forțe extraterestre trebuiau s-o salveze pe Elena ci noi. pentru că noi, românii, sîntem angajați și la ISU și la poliție și la ambulanță. cînd instituțiile astea menite să-i salveze pe oameni și de ei înșiși nu funcționează, nu e vina cuiva străin. vina vine din noi. o să plătim, nu mă îndoiesc. la primul cutremur, la prima catastrofă, la prima amenințare externă. tot ce n-am făcut, tot efortul pe care nu l-am depus, toată infeciența, toată indolența, toată nepăsarea, toată impotența, toată nepriceperea, toate zilele în care n-am făcut nimic ca să ne facem viața mai sigură și mai bună, toate astea se vor răzbuna crunt pe noi. o să ne vină toate înapoi.

o să vedeți.

s-a sinucis Elena sau a omorît-o nepăsarea din noi?

*

later edit:

azi, arafat a zis că asta e, nu se putea face mai mult, că au fost probleme cu umflarea saltelei, că și așa, nu se știe dacă salteaua atenua, că poate și Elena ar fi sărit din altă poziție dacă puneau salteaua. că blablabla… dunga pe care stătea era și îngustă și puțin lată, dacă s-ar fi mișcat nu știu cît ar fi ajuns prea aproape de negociatori. ce-i drept era greu de ”agățat” cum au sugerat unii pentru că există o balustradă în spate de juma’ de metru cum se vede în fotografii. singura șansă, mică, ținînd cont că s-a lovit în cădere, era tot o plasă de salvare.

later edit 2:

că mi-am adus aminte: nu tot ISU îi căra pe păcălicii ăștia doi cu barca, prin ape de 15-20 cm? pentru ei s-a găsit o soluție??

image-2014-04-22-17089515-41-liviu-dragnea-incadrat-victor-ponta-doina-pana-barca-ulitele-din-teleorman

în mintea majorității există o legătură directă între corupție și prosperitate


”De ce nu votează poporul oamenii cinstiți?” se întreabă A.T. pe blogul său. Pare așa, o întrebare de campanie, dar dacă stai să te gîndești la ea și să dai niște răspunsuri…

Păi… pentru că, în mintea majorității chiar există o legătură directă între corupție și prosperitate. Și cu cît mă gîndesc mai mult cu atît mi-e mai greu să acuz populația României de prostie din cauza asta sau de hoție ca meteahnă națională. Nu, pur și simplu lumea alege calea cea mai simplă și directă în rezolvarea problemelor = corupția, alege între ușor și bine. Și mulți, foarte mulți pur și simplu nu știu și nu găsesc un alt fel de-a funcționa.

Legătura între corupție și prosperitatea imediată chiar există, și există de foarte multă vreme, chiar din timpul comunismului, dacă nu cumva dinainte. O numim elegant: influență balcanică, ”atenție”, ”ducem și noi ceva că așa-i frumos…”. O conexiune formată prin confruntarea cu exemple clare zi de zi, zi de zi timp zeci, poate sute de ani: ”vrei pe scurtătura asta? bine. nu vrei? stai acasă și mănîncă-ți principiile, morala și demnitatea”. E o conexiune care dă rezultate pe termen scurt și care are efecte extrem, extrem de nocive pe termen mediu și lung. E ca un fel de tumoare care să hrănește fix din indiferența și aprobarea tacită cu care e privită corupția mică și mare. Cît timp legătura aceasta dintre corupție și prosperitate, mă rog, iluzia ei, va exista, corupția nu va dispărea. Ea nu dispare pentru că un număr de boși din fotbal, de politicieni și moguli au ajuns la închisoare. Acești cîțiva sînt doar excrescențele cele mai vizibile, bubele cele mai urîte și mai rău mirositoare care trebuiau cumva înlăturate altfel am fi murit cu toții, rapid, corupți sau nu. Ca s-o extermini, corupția trebuie atacată în miezul ei, în convingerea aproape generală că duce la prosperitate și că, prin ea, prin corupție, îți poți rezolva mai repede și mai bine problemele curente. Altfel… Altfel, în final, corupția va duce la sărăcie generalizată și la colaps. Să-mi explic teoria:

Fiecare a dedus empiric, prin observație proprie și experiență că, uite, cutărică s-a îmbogățit ori furînd, ori mituind, ori căpușînd statul în anii 90, ori făcînd afaceri cu statul în ultimii 25 de ani, ori intrînd în politică, ori căsătorindu-se în familia care trebuie. Aceasta e o convingere aproape generală, bazată, din păcate pe fapte, exemple văzute, auzite, mirosite, simțite. Tinerii bărbați din anii 90 și-au văzut prietenele întorcînd capul după vecinul lor mai descurcăreț care a vîndut el ceva de la fabrica la care lucra, acum suspendată în limbo-ul dintre comunism și capitalism, și-a tras un BMW la mîna a doua și dă ture zgomotoase prin oraș. S-au uitat la bicla lor veche, la mașină și au suspinat. Una-două-trei din fetele astea chiar s-au dus după acel descurcăreț și duse au foste. Deja, cîteva principii au fost sacrificate: dacă nu se grăbeau să facă ceva, băieții aveau să rămînă fără mașini, fără femei… Tinerele femei au observat că mai dulce e viața lîngă un bărbat descurcăreț și mai aproape de genți, țoale și călătorii. Trebuiau doar să închide ochii la tot mai multe nereguli, furturi și învîrteli. Dacă nu închideau ochii și nu-și acceptau locul uneori sau adeseori ingrat de ”podoabe”, riscau să rămînă fără viața aia nemaivăzută, miraculoasă cu multe excursii pe meleaguri străine care se ițea la orizont. Zi de zi, presiunea creștea: rămîneai de căruță dacă nu făceai ceva și, de fapt, mulți am și rămas. Corupția a pătruns și-n zone noi, care s-au născut cu adevărat după 89, de pildă ”presa liberă” a fost cumpărată imediat cu toate că ea se prăbușește cu adevărat doar de cîțiva ani. Cred că cele mai bune poziții din presă au fost aranjată cu ajutorul dosarelor întocmite în anii 90 și a șantajelor făcute cu ele. E drept că de unii se spune că i-a ajuns moartea prin șanțuri, ca pe Dumitru Tinu, dar alții, vezi dinozaurii din industrie, sînt bogați și bine mersi. Corpul profesoral liceal și universitar s-a corupt și el. Dacă părinții îmi povestesc că și pe vremea lor se mai practica ca pentru unul mare de la partid să se ”facă” o teză de doctorat fără ca el să-și aducă aportul, dar nu era o regulă ci o excepție, azi, trebușoara asta e o industrie în sine care produce bani pentru profesori și non-valori pentru societate, o industrie al cărei cel mai cunoscut exponent e Victor Ponta. Încet, încet totul s-a viciat pînă într-acolo încît puțini sînt cei ce n-au avut niciodată nicio muscă pe căciulă.

Măcar o șpagă la un spital pentru unul din familie și tot am dat.

Și apoi, trebuia să ne îngrijoreze de mult liniștea cu care s-a privit formarea marilor averi din România. Nu numai liniștea ci și ADMIRAȚIA. Rîdem noi azi de formula ”am fost un un băiat deștept, descurăreț” a lui Voiculescu, dar adevărul e că mulți au ajuns să-i considere în timp pe acești mega-hoți niște băieți deștepți. Și să-și sacrifice în această admirație pentru hoție și corupție toate principiile și toată demnitatea. Să încerce să-i copieze. Măcar să se angajeze la ei, să stea pe lîngă ei, să le respire aerul… Practic, nu cred că există vreun bogat celebru în România care să nu poată fi acuzat de corupție într-un fel sau altul. Doar că ei nu s-au îmbogățit într-un beci, singuri, ci uneori sub privirile și cu acordul tacit a sute, mii de oameni care știau ce făceau.

Presiunea permanentă pe care au pus-o asupra populației și așa prea confuze și prea idealiste (un mare minus cu care am ieșit din comunism, idealimsul care ne-a făcut să credem că orice e posibil oricum), goana după bani, sărăcia și exemplul altora care au renunțat mai repede la principii, valori și morală au scos din ”noi”, din majoritate, un ”om nou” foarte periculos pentru el însuși în fond.

”Omul nou” din România își periclitează ziua de mîine și calitatea vieții pentru punga de mălai de azi. Și nu pentru că face parte din categoria numită cu atîta dispreț pulime sau prostime, ăsta-i un văl al îngîmfării pe care și-l trage pe față grupul celor care se simt superiori prin ceva, ci pentru că, timp de zeci de ani a văzut că așa merg lucrurile în jurul său. Corupție = o scurtătură spre prosperitate = mai mult, mai bine, mai repede. Absolut, absolut diavolesc :(.

Nu vă vine să credeți? păi… nu se crede în general că dacă dai ceva poți ajunge la un job mai bun, la un doctor mai bun, la un spital mai bun, la un pat mai bun în spital? Am avut senzația că mica corupție e accetabilă cînd, în fond e mai nocivă ca marea corupție.

Dreapta ar trebui să facă spume la gură explicînd că dimpotrivă, corupția ne-a adus aici, în momentul acesta mai degrabă mizerabil din existența României. Nu doar corupția mare: Voiculescu, Adamescu, Burci, Patriciu, Copos, Becali & Co. ci poate și mai mult corupția mică. Tăcerea noastră. Indiferența noastră. Convingerea că NIMIC nu e vina noastră, nimic nu depinde de noi. TOTUL depinde de noi. Admirația ascunsă sau fățișă pentru hoți și corupți, pentru clanurile de interlopi e devastatoare pentru sănătatea morală a României. Am ajuns să credem că nu putem rezolva lucruri arzătoare altfel (un post bun pentru copil, o admitere, o bursă, un job, o casă scoasă la executări) decît prin corupție, și, crezînd asta, ne facem doar un rău din ce în ce mai mare. Întîi ne-am pierdut averile, banii personali, apoi cei comuni prin spolierea lor de către marii bogați gen Voiculescu, apoi prezentul, acum viitorul. De ani de zile prin proliferarea corupției în invățămînt și sănătate, în cultură și cercetare, ba chiar și-n sport, ne furăm singuri viitorul. În viitor n-o să avem oameni responsabili, de nădejde, care să ne facă mîndri și să aibe grijă de noi, atunci bătrîni.

În viitor…

În condițiile astea nici nu vreau să știu cum o să fie-n viitor în România.

pentru cîte milioane ați sta doi ani la pușcărie?


anul trecut mi-am făcut un obicei nou: am ieșit, în fiecare zi aproape, la plimbare prin parcurile bucureștene. Herăstrăul a fost favorit pentru că are traseul cel mai lung și mai variat: aproape 8 kilometri pe care-i făceam într-o oră și 15 minute de mers alert. Mi-a făcut foarte bine la sănătate, ca să nu mai spun că pe la finalul verii nu mai aveam pic de celulită. Doamnelor, e cazul să aruncați toate cremele scumpe și abonamentele la tratamente minune pe foc. Celulita nu e veșnică, nu v-ați procopsit cu ea pe veci, există cale de întors și nu vă costă decît timp, răbdare, și cît de-un abonament de metrou, RATB sau un plin, două de benzină/motorină. Dar despre asta, altă dată.

Am fotografiat lacuri, sălcii, cerul, iarba, ramul, lebedele… am privit oamenii, am văzut cum se umplu terasele, cum crește ziua, apoi scade …

salcii

Dintre toate, ieri mi-am amintit însă, cum și unde l-am văzut pe Năstase.

Cum intri în Herăstrău pe lîngă ambasada Chinei, pe malul lacului încep să se înșire restaurante care dintre care mai arătoase și mai simandicoase. Unele sînt realmente elegante și ar putea sta cu cinste, cel puțin din punct de vedere estetic, pe orice rivieră vestită din lume. Locul fostei La Fitze, acum doar o legendă, demolată cu patriotică indignare de Oprescu imediat după ce s-a instalat în funcție, a fost luat de un spațiu verde, destul de bine aranjat. La cîteva sute de metri după parc și după Casa di David, un complex de restaurante, terase, magazine și mai știu eu ce, ocupă un spațiu absolut imens ținînd cont de locul în care se află. Nicio altă afacere de acest tip din zonă nu se poate compara în mărime cu acel loc, absolut vast. Sînt restaurantele și magazinele famigliei Năstase.

N-am poze de acolo așa că o să vă povestesc. Dacă v-ați plimbat recent prin parc și ați privit în jur cu oarecare interes o să recunoașteți locul. False coloane dorice – așa zisele coloane ornamentale romane – vă întîmpină de la intrare, apoi o să vedeți în jur trepte, izvorașe, pîrîiașe, o piscină la un alt nivel unde niște pițiponci și pițipoance fac plajă plictisiți și se mai chițăie din cînd în cînd, alte coloane ornamentale – deh, e un fel de Pantheon al zeilor de mucava, ce vreți 🙂 -, canapele și fotolii confortabile, chelneri plictisiți – și despre care am auzit că sînt plătiți execrabil, obligați să lucreze la bacșiș și, în general, tratați ca niște cîrpe – prețuri foarte mari. Am mîncat acolo, odată, de curiozitate, o înghețată. Bună, ce-i drept, sau mie îmi era sete. Acolo l-am văzut în timpul verii pe Năstase. Petrecea. Înfuleca. Calm. Netulburat. Între prieteni. Mulți. Masă mare, bogată, înconjurată de falsele coloane dorice. De falsele lor valori, de toată ipocrizia și minciuna lor. Era bine. Neatins. Neîntinat. Neobosit. Mînca cu poftă și cu superioritate.

… oamenii ăștia … oamenii ăștia au dus timp de 24 de ani o viață de 7 stele. Da, 7 stele pe scara lor, dar orișicît … n-au strîns leu cu leu pentru o vacanță în Grecia. Sau să se mute la curte. Sau să-și plătească rata la bancă. Da, o să mai stea acum 8 luni, 1 an, 2 la închisoare, apoi tot la restaurantul lui scump și chicios o să se întoarcă și o să petreacă cu prietenii. Și o să ne scuipe de acolo semințe în cap. Amicii lui politici o să dărîme terasele inamicilor politici din Herăstrău că să poată să-și construiască el o terasă și mai mare. O să se înconjoare toată viața de chinezării și imitații… pentru că atît îl duce capul și vasta lui cultură legendară, dar încep să bănuiesc că  inexistentă, dar de trăit, da!, atît cît îl duce pe el capul, tot bine o să trăiască. Și el și toată famiglia lui. Copiii lui tot acolo o să vină să petreacă cu zecile de odrasle ale celorlalți politicieni cînd o să se plictisească de REX de la Mamaia, sau n-o să aibe cine să-i bage în seamă la Monte Carlo. Lucia Hossu Longin o să-i mai dedice un memorial al durerii. Al durerii ei că n-a ajus șăfă pă undeva pă la TVR. Politicienii din barca lui o să zică că a fost condamnat politic. Mda, și Ceaușescu a fost condamnat politic. Și Troțki. Și Beria. Și comunismul l-am condamnat politic. Că din punct de vedere uman zic mulți că a fost mai bine atunci.

Închisoarea, închisoarea mai ales așa cum se aude că a făcut-o Năstase, nu va mai însemna nimic pentru el. Pentru ei. Poate a fost pe undeva, cîndva un hop mental, dar a trecut. Banii în schimb, au rămas. Pînă n-o să le luăm ȘI BANII, n-o să se simtă deloc atinși.

Noi o să trăim mai rău. Ei, tot la fel de bine. Cînd o să iasă, la vară poate, o să petreacă din nou. Cu mai multă poftă, căci în închisoare nu se poate să-i strecori chiar de toate. Și eu o să trec pe acolo și o să mă gîndesc că nu-mi permit la ora asta să plătesc o masă pentru atîția prieteni, într-un restaurant atît de scump. Știu, prietenii mei n-ar vrea să meargă tocmai acolo, dar știți ce frumos e cîteodată seara pe malul lacului Herăstrău? Ar fi așa plăcut să putem merge o dată pe lună toți, și da, să plătesc eu și să mîncăm și să bem, să ne simțim veseli și bucuroși, mulțumiți de viața noastră bună…

*

de aia poate m-am trezit de dimineață cu gîndul ăsta, ciudat: voi pentru cîte milioane ați sta 2 ani la închisoare? Pentru 5, 10, 50, 150, 500? Care e prețul vostru? Năstase, ginerele lui Angelo Miculescu fost ministrul al agriculturii în perioada 1968 – 1981, vice-prim-ministru și ambasador în China – de unde și iubirea pentru chinezării ieftine a famigliilor Năstase și Ponta -, ne-a vîndut pentru cîteva sute de milioane, dacă nu și mai mult. S-a vîndut destul de bine pentru standardele comuniste. Voi? Ce mai faceți?

LATER EDIT:

Îmi scrie pe Facebook Ecaterina Oancia:

Înainte de ’90 în parcul Herăstrau, de la intrarea dinspre ecluză, începeau bazele sportive nautice de canotaj, kaiac-canoe, yahting, pe toata partea dreaptă a lacului, pînă la restaurantul Pescăruș. Veneau copiii de la 12, 13 ani și practicau aceste sporturi. Din acești copii au provenit o parte din campionii mondiali și olimpici ai României. Mai sînt 2 sau 3 cluburi sportive acum și cîțiva copii care mai vin cu greu. În schimb au crescut cluburi și restaurante de fitze cu patroni dubioși și cu relații la nivel înalt. Trist.

Foarte trist.

Se mai face și azi ceva sport pe lacul Herăstrău. Dar nu copiii și adolescenții au parte de dotările acelor baze sportive care au mai rămas pe acolo… ci… un grup select și probabil atent selectat, din care n-am auzit vreodată să fi ieșit vreun sportiv de performanță. Deși am trecut frecvent prin zonă, nu m-am prins cum se intră sau cum te-ai putea înscrie într-un astfel de club. După ce reguli sau orar funcționează. Dar întreaga zonă nu pare a fi făcută pentru muritorii de rînd.

ÎNTREAGA ZONĂ ESTE ARANJATĂ ȘI ORGANIZATĂ TOT PENTRU EI.

sport acvatic

„de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului”


Domnule Turcescu, domnule Bădin, doamnelor și domnilor care lucrați în massmedia,

Eu una sunt pur și simplu scîrbită de atenția care i să dă fostului pîrnăiaș Adrian Năstase. Nici măcar presa „noastră” nu face excepție: se comportă chiar mai prost ca „a lor”, și asta MĂ MIRĂ. Nu sunt deloc, chiar deloc interesată ce vînturi a mai tras individul pe blog, nu înțeleg cum așa ceva poate să fie subiect de breaking news, mai ales cînd ziua de azi a fost pînă la jumătatea ei atît de plină de evenimente cruciale: de la întronarea papei Francisc (NU întronizarea, cum s-a titrat inept toată ziua), prezența Președintelui la ceremonie și cred că și a lui Bartolomeu, situația bancară din Cipru, pînă la moartea Irinei Petrescu …cred că sînt suficiente subiecte să umpli toate emisiunile 3 zile de acum înainte. De aceea vă rog ca în seara aceasta, în timpul emisiunilor dumneavostră să ne oferiți subiecte care ne interesează cu adevărat, care într-adevăr ne emoționează sau ne fac să ne punem întrebări, întrebări la care, din cauza importanței lor, sperăm ca  aventual să ne răspundă niște SPECIALIȘTI (nu veșnicii abonați care apar seară de seară peste tot). M-aș bucura dacă, o dată măcar, ați răspunde acestui demers venit de la publicul dumneavoastră fidel.

„Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi un monstru. Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.” – Dincolo de bine și rău, Friedrich Nietzche

P.S.: puteți să-i scrieți lui Robert Turcescu la intrebare@b1tv.ro dacă simțiți la fel.

memorialul durerii familiei Năstase


(Încep cu o paranteză foarte lungă …….. trecerea bruscă a Luciei Hossu Longin din tabăra „gherilei” anticomuniste în cea urît mirositoare a lui Voiculescu „Il Tornatore”, m-a lăsat la vremea ei, drept să spui, cu gura căscată. Ani de zile îi ridicasem un piedestal doamnei Hossu-Longin, atît de înalt, încît atunci cînd a căzut de pe el a făcut un fel de explozie atomică.

Apoi, cînd mi s-a spus că, în fond, doamna n-a facut decît un pas înapoi, înspre zona gri-murdar unde activase pînă în ’89, gura mea căscată a rămas căscată definitiv. Cum adică? LHL fusese șefă la propagandă în TVR?

PE BUNE??
*
PĂI ȘI DE CE NU NE-AȚI SPUS PÎNĂ ACUM?
*
Nu pot să mă simt la nesfîrșit vinovată despre toate cele pe care nu le știu despre complicata elită bucureșteană în care morții se amestecă cu vii, bunii cu răii, răspopiții cu popii, marțafoii cu oneștii și tot așa, clamînd toți aceleași locuri în față. Și eu încă acumulez informații cu ușurință, din varii domenii, le clasez pe teme, nu mă simt rușinată să întreb cine?, de ce?, cum? de cînd?, și n-am crezut niciodată, și sper să nu cred vreodată, că am aflat sau am învățat destul. Eu încă m-am străduit să aflu cîte ceva despre orașul ăsta. Dar alții? Dar tinerii al căror interes s-a ofilit la 20 de ani? Dar marea masă de „provinciali” veniți aici doar să-și caute o slujbă mai bună și încă trăind după obiceiurile de acasă (cum îi acuză pe drept bucureștenii)? A cui e această responsabilitate: voi trebuie să ne spuneți cum stau lucrurile aici sau noi trebuie să căutăm să aflăm? Dar dacă habar n-ai că trebuie să cauți? De ce m-aș fi gîndit eu VREODATĂ, de ce aș fi bănuit că patima cu care Lucia Hossu Longin vorbea despre crimele comunismului e fix aceea cu care va vorbi și despre „drama familiei Năstase”? în mai noul memorial al durerii familiei Năstase? …….. am închis paranteza).
*
… căci astăzi, văzîndu-i pe cei doi trei (aflu acu’, după nu știu cîte ceasuri) membrii ai familiei Năstase încă în libertate, cum defilează înconjurați de gorile agresive și de jurnaliști cu ochii pe cale să fie învinețiți, cu o morgă desprinsă parcă din filmele anilor ’40, vrînd cu disperare să joace rolul pozitiv – adică cel al comunistului – din „Cu mîinile curate” (filmul, complet cred, aici), cei doi trei aproape că m-au făcut să rîd. Au coborît niște trepte în viață și li s-a făcut rău. Au ajuns să nu fie mai „băgați în seamă” de jurnaliști ca altădată, alții le-au luat locul, riscă să NU prindă prima pagină, cu tot blogul lui Năstase cad în fiecare zi mai jos și mai jos în iadul anonimatului; Pleșu – vă dați seama ce oroare! – la ultima ieșire în public la Humanitas-Cișmigiu a avut mult mai mulți spectatori ca ei și o audiență mult mai interesantă, așa că, trebuia făcut de urgență ceva. Ceva, cevaa dramatic. Și au găsit: i-au bagat ei în seamă pe jurnaliști. Cu pumnul! Ce roluri, ce dramoletă, ce isterie artificial creată! Mama și fii – trei pitzipoance cu talent, victime ale dictatorului Băsescu – ce-și puteau dori mai mult decît puțină pseudodramă care se la mai spele păcatele puturoase!
*
Îmi venea să strig, nu știu de ce: „dați cu sulf, dați cu sulf, că miroase mai bine!”.
*
În afară de furt la scară națională și distrugerea a tot ceea ce se clădise – cum se clădise – pînă în ’89, familia Năstase și acoliții lor – și o includ aici și pe LHL -, camarila infectă care ne-a distrus, efectiv, viața,  au mai dat ceva sociatății românești: pitzipoanca. De fapt, varianta ei superioară, „elita”: pitzipoanca de televizor.

Sînt convinsă azi că cei ce au organizat și apoi au confiscat revolta populară din 1989, aveau cîteva dorințe teribile, acumulate în ani și ani, în anii aceia în care au privit permanent cu umilință în sus și au supt puroiul partidului. Dorințe care-i rodeau grozav pe dinăuntru și pentru care au pus în scenă isteria aceea colectivă în care au murit o grămadă de oameni, dorințe pe care și le-au îndeplinit cu vîrf și îndesat în ultimii 23 de ani. Una dintre ele era să apară la televizor. Să fie ei vedetele lipsite de orice talent la care ne uităm cu toții. Să fie ei Nicu și Leana a României.

Și le-a ieșit. Mai ales familiei Năstase.

Sînt pe toate ecranele. (De aia avem atîtea televiziuni de știri: ca să aibe ei unde apărea, că doar pe un canal sau două n-ar putea încăpea toți deodată.) Se bat pentru un loc în prime-time. Se invidiază pentru paginile și numărul de cuvinte care le-a fost acordate în ziare. Se exhibă, se dau în stambă. Urlă, țipă, fac scandal. Se scălămbăie. Își pun fustele în cap. Își publică discuțiile despre sex și relații intime pe YouTube. Și Paris Hilton a apărut goală, pe internet. Nu? Ea cum poate? Ce, o fi rușine? Cum zicea tipul ăla de la PNL … „vreau să fac sex cu tine/ cu ce?/ cu ce am și eu.”

Păi nu? Păi da.

De asta nu vedem mai nimic altceva la televizor. Martori am fost cu toții în decembrie 1989, atunci cînd AU CONFISCAT ÎN PRIMUL RÎND TELEVIZIUNEA. Doar că atunci, pe moment, am crezut că e o victorie, e un lucru bun. Cînd colo, ce să vezi? Au confiscat-o pentru ei. Ce, Ceaușescu apaărea la televizor pentru că avea rating? Apărea la televizor pentru că PUTEA. Păi vezi. Ratingul oricum îl stabilesc ei, dacă vor să fie rating o să fie. Căci dacă l-ar stabili altcineva, poate cei 100 000 de frustrați semi-psihopați care se uită la Gâdea și Badea în fiecare seară n-ar conta la fel de mult pentru nicio firmă care vrea să cumpere publicitate. Nu vă întrebați vreodată de ce rating-ul e confundat cu eficiența marketării și promovării unor produse? Distrușii care așteaptă să-i întrețină Ponta de-acum contra votului lor, vor avea din iarnă mai multă putere de cumpărare? Merită să-ți faci reclamă în emisiuni care au o astfel de „audiență”? Mai că-mi vine să zic că reclama aceea în care o pitzipoancă blondă își arată întrepicioarele bancarilor BCR, este de fapt, expresia cea mai fidela a democrației românești, așa cum este ea înțeleasă de tribul neocomunist. Adică: ne puteți regula cît vreți dacă dobînzile sînt mici.

Ce cultura? C-ești nebun? Cultura lor, poate. A personalității lor, așa precum au învățat. Să ne intre bine în cap că nimic altceva nu ni se poate întîmpla. O mostră extrem de elocventă din această permanentă și chinuitoare fandare a egoului lor supra-umflat și deșucheat ca o bubă mare, care stă să plesnească, am avut în vara asta, în telenovela: „falsa sinucidere a lui Năstase”. Parcă mă așteptam atunci, în noaptea aceea în care s-a difuzat primul episod, să iasă din casa aia vro’ trei pirande de diferite vîrste, cu fuste largi și inflorate și să ne arate pe rînd, unde țin ele originea lumii. Aia, din tabloul lui Gustave Courbet (să pun o poză? Să nu pun? Uite pun un link aici.). Dar fără atîta artă și talent.

În cazul acestor nomenclaturiști, așchia n-a sărit deloc departe de trunchi. Ba, într-un fel, de teama pierderii privilegiilor pe care le-au avut, a sărit cumva ÎNAPOI ÎN TRUNCHI.

Apele se retrag la matcă, și, după 20 de ani de peregrinaj, LHL poate liniștită să facă vreo douăj de episoade despre prigoana băsistă. Și despre martirul Năstase.

Memorialul durerii familiei Nătase. Și al nătăfleților de români.
*
așa că, am două lucruri a vă spune/cere. Ba nu, trei.

1. voi cei ce știti cine ține de care trib, nu vă mai ascundeti sub falsul non-combat românesc. Povestiți. Povestiți, povestiți tot ce știti, altfel sîntem pierduți.
2. aștept ziua cînd o să renunț de tot la contractul de cablu. Aștept ziua cînd o să-mi fac destul curaj și o să mă car de aici. Nu știu ce mai aștept.
3. Cred că în decembrie n-am să mai votez. Nu mai am cu cine. Nici cu ce.

o vara politica. Si nu numai


dupa saptamani, luni intregi de arsita (aproape) nemaivazuta, absolut insuportabila in Bucuresti, ploaia a inceput ieri, aproape in acelasi timp cu sfarsitul conflictului politic care ne-a tinut treji, incruntati si maniosi toata aceasta vara.

Sa mai zica cineva, ceva.
Anyone?
No?

Pai … zic eu atunci.

Chiar asa cum a fost ea, vara asta ne-a adus multe, foarte multe … In primul rand, dupa zeci de ani de zile – de fapt, eu nu-mi amintesc de vreun alt moment ca acesta, in timpul vietii mele adulte – dupa zeci de ani deci, s-a vorbit din nou despre etica si morala. ETICA si MORALA? Aproape ca-mi vine sa-mi clatesc gura cu plastica expresie importata de prin cele plaiuri americane: What the fuck?, sa ma uit plina de atitudine in sus, sa-mi pun mainile in sold si sa ridic din umeri. Etica si morala? Chiar vorbiti despre etica si morala? Mbrrbrbmb.

Si totusi prima luna de vara a fost dominata de variatele comisii de etica care trebuiau sa „decida” in cazul celui mai faimos si mai evident plagiat din epoca post-decembrista. Daca Ponta va ramane in istorie pentru ceva, nu va fi pentru cantitatea marea de saliva si impertinenta pe care a folosit-o in loc de argumente si fapte de cand e premier, pentru vreo reforma isteata si productiva ci pentru cel mai grosolan si mai mediatizat plagiat din Romania. Parca-l si vad intr-un documentar viitor pe History Channel ca cel care, prin enormitatea furaciunii a cauzat, in fine!, o reconsiderare a valorilor intelectuale. De dragul lui ne-am scotocit toti prin memorie macar, daca nu prin cele scrise, sa vedem, cat de onesti suntem? Am copiat vreodata la vreo teza? La vreun extemporal? Am folosit vreodata vreun citat care nu era al nostru?

E drept ca fostul lui mentor si indrumator de plagiat, condamnatul Adrian Nastase si-a dat si el cat a putut in stamba, din dorinta, cred eu, de-a mai aparea o data pe prima pagina a ziarelor. Pentru asta s-a sinucis undeva intre propriul gat si perete, facand o gaura cam intortocheata in cei 45 de centimetri care desparteau cele doua extremitati pomenite mai sus. Dar a reusit sa puna pe tava zilnicelor dezbateri, cam flescaite in ultimii ani, o alta notiune bomba: demnitate. Ce mă? Ce-ai zis? M-ai înjurat de mamă? DEMNITATE? Really, WTF? De ce vorbesti asa urat … In timp ce unii-si fluturau pe la televizor fularul Burberry a demnitate, altii pretindeau ca ar fi fost mai demn sa se duca ca un barbat la inchisoare. Adica pe picioarele lui si nu pe targa de spital. Dar oare (si nu-mi pare rau ca fac apel la asa barfe vechi) o fi stiind el ce inseamna sa fii barbat? Insa, mai lipsiti de demnitate si de multe altele au fost aceia care l-au adaugat pe Nastase, cu nesfarsita ipocrizie, in coada listei politicienilor terorizati pe vremuri de catre comunisti.

Dupa asa antreuri delicate a urmat artileria grea. Decapitari in Parlament, demiterea Presedintelui, matrasirea a tot ce inseamna institutii mari de cultura in frunte cu ICR, matrapazlacuri pe la Arhivele Nationale, atacuri la CCR. Atacuri la ce? WTF, ti-am zis! Şi ţi-am zis să nu mai vorbeşti urât! Moamăăăă … Cate cuvinte noi! Cate institutii! Unde au fost pana acum?? De ce n-am auzit de ele? Cu ce se ocupa? Pe bune, unii romani au aflat cu stupefactie ca exista o ierarhie, o anumita impartire a puterilor in stat pe care ar fi bine s-o respecte. Au aflat ca traim intr-un stat de drept si ca, acum destul de putin timp am si semnat niste conventii cu UE prin care ne angajam sa aparam asa ceva. Ăăăă … Stat de Drept? Ce-o mai fi si asta? Dar oare vrem intr-un stat de drept? Vrem in Europa? Da’ ne da Europa ceva sa vrem in ea? Ca uite, Ponta ne promite cate-n luna si in soare, e tot numai un ranjet lipicios de 3 ori pe zi, zburda efectiv in jurul celei mai pricajite panglici inaugurale, si o sa ne dea de toate, si toate numa’ la televizor, (ce? Nu puteti manca televizor cu paine? Luati cu apa, atunci.), numai-numai sa o sucim inspre democratia „originala”, instituita de Iliescu si, continuata – cel putin in intentie – cu nemaivazuta disperare de toti mega-puscariabilii de prin cotloanele politicii romanesti, in frunte cu Voiculescu si liota lui de limbisti tot mai obositi. Apropo, l-am urmarit aseara pe Mircea Badea. Nu vreau sa sarbatoresc prematur sfarsitul acestui scarbavnic reprezentant al jurnalismului romanesc, dar, mi s-a parut, pentru prima oara dupa mult timp, lipsit de extrem de perfida lui putere. Degeaba innoda prin gura, printre scuipati, muschi incordati si grimase: „băbăselu, băsoiu, bleah”, ca nu-i mai iesea. Nu mai avea forta aceea cu care a prostit mii de oameni. Nu mai tine. Vedea si el ca nu mai tine. Degeaba l-a sunat Voiculescu in pauza publicitara sa-l scutere din amorteala si sa-i aduca aminte ca n-a zis de aia si de aia si de ailalta, ca daca nu baga vuvuzeaua adio casa, concedii, ceasuri si masini, ca nu mai putea. I-a mai ramas, le-a mai ramas sa ne mustruluiasca, sa ne certe, sa ne declare pe toti prosti si tampiti pentru ca nu iesim in strada. Sa-i aparam pe ei si mintile lor spurcate. Le-a mai ramas sa ne scuipe in fata, cu ultimele puteri, pentru ca n-am iesit in strada sa aparam cururile lor de ticalosi ingamfati.

In fine, am iesit din toate cam sifonati dar mai intelepti. Eu am descoperit cu surprindere ca avem societate civila. De fapt … nu numai eu. Cred ca si unii politicieni au avut aceeasi surpriza. Am aflat ca ea e suficient de radicala ca sa nu placa prea mult niciunuia din partidele care se perinda pe la putere. In fond, societatea civila are cereri clare dar neplacute pentru urechile multora: reforma profunda a clasei politice, promovarea unor oameni competenti in posturi cheie, starpirea clientelei de orice fel, pedepsirea tuturor celor care ne-au adus in dezastrul asta. Drept e ca si societatea civila e cam impiedicata in propriile nepotisme, in intransigenta pentru ceilalti si indulgenta pentru aproape. Dar exista, e vie si va conta.

Asa ca, trageti aer adanc in piept si fugiti repede intr-o vacanta. Lingeti-va ranile, adunati-va creierii imprastiati. Avem parte de un mic repaos. Caci altfel, aud ca de prin 5 septembrie incepe iar.

Incepe iar.
De abia ne-am oprit …
De abia ne-am antrenat …
Incepe.
Pare ca lupta asta n-are sfarsit.
Incepe.
Toamna electorala.
Oare ce ne va aduce?

***

P.S.:

In timp ce scriam aceste lucruri, doi cetateni – din care unul se numeste Ghise – tocmai au plagiat ideea Promenadei Ghilimelelor si, fara rusine pentru asa un furt, ba poate cu mandrie ca se pot compara cu liderul lor de acum, cu sus-pomenitul Ponta, se vor plimba incepand de azi in jurul Cotrocenilor cu doua pancarte agatate de gat, pe care scrie: „poporul a decis, Basescu e demis”.

Niciodata, nicio reduta nu e cucerita definitiv.